Universitatea POLITEHNICA Bucuresti

Facultatea de Inginerie Industriala si Robotica

CONSTITUIREA
STATULUI MODERN

-Instaurarea monarhiei absolutiste-

Student: Antonescu Madalina-Ioana

Grupa: 632 AC
Definirea absolutismului

În practica exercitării puterii, absolutismul vizează monarhia. Este o formă de guvernare teocratică, în care
monarhul (împărat, ţar, rege, sultan) deţine toate puterile în stat (legislativă, executivă, judecătorească)
şi care, teoretic, guvernează fără nici un fel de control din partea societăţii. Ideile de bază sunt unitatea şi
legea, expresie a ordinii şi armoniei sociale. Natura puterii regale rezultă doar din responsabilitatea sa în
faţa lui Dumnezeu, care constituie sursa unică a autorităţii monarhice. Un monarh absolut este un
autocrat.

➢ Autocrația este un concept politic. Termenul provine din limba greacă: autos („auto”) și kratos
(„guvern” sau „putere”). Autocrația desemnează sistemul de guvernare a cărui autoritate revine
unei singure persoane fără a avea limite: autocratul. Concepția absolutistă a suveranității a definit
monarhia absolută a lui Ludovic al XIV-lea din Franța secolului al XVII-lea, dar termenul se aplică
în special regimului autocratic al țarilor din Rusia, a căror putere nu a fost condiționată teoretic
de niciun organism intermediar, legi, tradiții sau obiceiuri și practici pe care ar fi trebuit să le
respecte. În republicanism se consideră sinonime autocrația cu monarhia (care înseamnă
"guvernarea unuia singur"), deși acest concept nu este adecvat pentru a caracteriza monarhiile
constituționale moderne, care sunt parlamentare sau limitate. Utilizarea sa cea mai comună este
ca un parametru de participare la puterea politică, spre deosebire de altele ca oligarhia sau de
democrația.

Termenul de absolutism a apărut în perioada de sfârșit al sec. al XVIII-lea și prima jumatate a sec. al XIX-
lea, în momentul în care fenomenul respectiv dispărea odată cu Revoluția franceză. Cuvântul dorea să
sublinieze aspectele negative ale puterii monarhice nelimitate. Mai dificilă este identificarea originilor
regimurilor absolutiste, ale căror anticipări ar trebui depistate în sec. al XIII-lea și al XV-lea. Perioada
definitorie a absolutismului trebuie plasată între sec. al XVI-lea și al XVIII-lea, o dată cu dezvoltarea marilor
monarhii naționale din Europa (cu toate că existau uneori diferențe importante între absolutismul francez,
englez și german).

Instaurarea absolutismului

Absolutismul a apărut ca răspuns la o criză intelectuală și morală. Înflorirea intelectuală în perioada

Renașterii, a Reformei Protestante, precum și a Revoluției Științifice a schimbat concepția lumii feudale,
provocând crize de legitimare a autorității, care a contribuit la instabilitatea politică și favorizarea
războaielor. Absolutismul a fost drept reacție, care a pus sub semnul întrebării ordinea politică feudală,
afirmând necesitatea unei autorități suverane centralizate de origine divină.

➢ Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A debutat în
Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși apariția
tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost
experimentate uniform de întreaga Europă. Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare
a literaturii latine și autohtone, începând din secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele literare
din antichitatea clasică căreia i-a fost creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea
liniară de perspectivă a tehnicilor de acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și
 treptat, la scară largă ceea ce a dus la o reforma educațională. În politică, Renașterea a contribuit
la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință. Istoricii susțin că Renașterea a fost
perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Renașterea a văzut revoluții în
preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au influențat evoluțiile artistice și
contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci, după care a fost inspirat noțiunea de
"omul renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al XIV-lea. Diverse teorii au
fost propuse pentru a explică origine și caracteristicile renașterii, concentrându-se pe o varietate
de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice din Florența: structura sa politică, patronajul
familiei Medici și migrarea savanților greci și textelor în Italia după căderea Constantinopolului în
mâinile turcilor.

➢ Reforma Protestantă, câteodată, numită și Revoluția Protestantă, a fost o mișcare în secolul XVI
de a reforma Biserica Romano-Catolică din Europa Occidentală. Reforma a fost începută de Martin
Luther, cu Cele 95 de teze despre practica indulgențelor. La sfârșitul lunii Octombrie 1517, el le-a
afișat pe ușa Bisericii Castelului din Wittenberg, folosită în mod obișnuit ca afișier pentru
comunitatea universitară. În Noiembrie, le-a trimis diferitelor autorități religioase ale timpului.
Reforma s-a sfârșit în divizare, prin întemeierea unor noi instituții. Cele mai importante patru
tradiții care au izvorât direct din reforma sunt tradiția luterană, cea
reformată/calvinistă/prezbiteriană, cea anabaptistă și cea anglicană. Tradiții protestante
ulterioare își au, de obicei, rădăcinile în aceste patru școli inițiale ale Reformei. În plus, Reforma
Protestantă a dus la o Reformă Catolică sau Contrareformă în sânul Bisericii Catolice, printr-o
varietate de noi mișcări spirituale, reforme ale comunităților religioase, înființarea de seminarii,
clarificarea teologiei catolice, ca și schimbări structurale în instituția Bisericii.

Absolutismul creează un puternic aparat de stat, vizibil și relativ independent în raport cu clasa nobililor,
dar care ocrotește și consolidează în fapt interesele generale ale acestei clase. Apare și se dezvoltă în
perioada de destrămare a statelor feudale și de transformare a claselor orășenești mijlocii în clasa
burgheziei moderne. În general, absolutismul, sprijinindu-se pe nobilime și folosindu-se de puterea
economică a burgheziei în dezvoltare urmărește slăbirea aristocrației feudale în scopul creării unei puteri
centralizate autoritare prin lichidarea stării de destrămare feudală și a luptelor nobiliare interne.

Absolutismul apare în cele mai multe țări europene la sfârșitul secolului al XV-lea, ajungând să cunoască
formele sale clasice în timpul Elisabetei Tudor (Dinastia Tudor (1558 - 1603), Ludovic al XIV-lea (1643 -
1715) Dinastia Bourbon, Petru I cel Mare (1682 - 1725) Dinastia Romanov.

➢ Elisabeta I (în engleză Elizabeth I) (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei și
regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa. A fost fiica lui Henric al VIII-lea al
Angliei și a lui Anne Boleyn care a fost executată la nici trei ani de la nașterea Elisabetei. Elisabeta
I a fost al cincilea și ultimul monarh al casei Tudor (primii fiind Henric al VII-lea, Henric al VIII-lea,
fratele său vitreg Eduard al VI-lea, verișoara sa Jane Grey și sora sa vitregă, Maria I). Fratele său
vitreg Eduard a domnit până la moartea sa în 1553 când a lăsat-o moștenitoare pe Lady Jane Grey,
încălcând Actul de succesiune a lui Henric al VIII-lea. Dar voința lui Eduard este ignorată, Jane Grey
este executată și îi urmează Maria I, sora vitregă a Elisabetei. Cinci ani mai târziu Elisabeta devine
 regină la douăzeci și cinci de ani și jură "că îi va purta de grijă până la moarte". Deoarece nu s-a
căsătorit niciodată, în ciuda numeroaselor oferte, casa Tudor s-a stins la moartea ei. A fost
cunoscută și ca Regina Fecioară, Buna regină Bess sau Gloriana. S-a înconjurat de un grup de
consilieri de încredere, conduși de William Cecil, I Baron Burghley. În politică a fost mai moderată
decât tatăl său, fratele și sora sa. Unul din motto-urile sale era video ed taceo(Văd și nu spun
nimic). A adoptat o diplomație prudentă, față de marile puteri ale Europei din acea vreme Franța
și Spania. După izbucnirea războiului anglo-spaniol, Spania a încercat să cucerească Anglia, iar
înfrângerea Armadei spaniole este una din cele mai mari victorii din istoria Angliei. Domnia reginei
Elisabeta este denumită era elisabetană sau epoca de aur, fiind marcată de sporirea puterii Angliei
pe plan mondial. A fost și o perioadă de extraordinară înflorire artistică și culturală: dramaturgii
William Shakespeare, Christopher Marlowe și Ben Jonson sunt câțiva din dramaturgii care au trăit
în timpul domniei sale.

➢ Ludovic al XIV-lea (n. 5 septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye – d. 1 septembrie 1715,

Versailles) a fost regele Franței și al Navarei. A condus Franța timp de 72 de ani – una dintre cele
mai lungi domnii din istoria europeană. Supranumit Regele Soare (Le Roi Soleil) sau Ludovic cel
Mare (Louis Le Grand), i-a urmat la tron tatălui său în 1643, când era un copil de aproape 5 ani,
dar a condus personal guvernul din 1661, până la moartea sa în 1715. Prima parte a domniei lui
Ludovic al XIV-lea a fost caracterizată de importante reforme administrative și mai ales de o
restribuire mai bună a taxelor. Monarhia judiciară (unde rolul principal al regelui este să facă
justiție), este înlocuită de o monarhie administrativă (regele este conducătorul administrației).

➢ Petru I (Petru cel Mare) (rusă Пётр I Алексеевич sau Piotr I Alekseievici; n. 9 iunie [S.V. 30 mai]
1672 – d. 8 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1725) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 până la
moartea sa. In timpul domniei, taie bărbile boierilor săi, își trimite soția să se retragă într-o
mânăstire, dă un ucaz prin care interzice tuturor bărbaților să-și lase barbă în afară de slujitorii
Bisericii. Cei care vor dori să-și păstreze barba vor fi nevoiți să plătească un bir. După ce s-a războit
cu bărbile, Petru începe bătălia cu veșmintele. Dacă Rusia vrea să meargă repede înainte, nu
trebuie să rămână îmbrăcată în vechiturile de pe vrema lui Boris Godunov. Un ucaz dat la 4
ianuarie 1700 hotărăște ca "boierii, oamenii de la curte, funcționarii vor purta îmbrăcăminte
ungurească, cu caftanul de deasupra până sub genunchi, iar cel de dedesupt mai scurt". Cei care
nu se supun ucazului plătesc amendă. Unii mormăie că veșmintele astea nu sunt bune pentru
clima aspră a Rusiei. Obiceiurile din străbuni mai primesc o lovitură: reforma calendarului. La 20
decembrie 1699, când mai rămăsese doar câteva zile până la sfârșitul veacului, Petru dă un ucaz
prin care numărătoarea anilor urmează să se facă din acea clipă după calendarul european, fiecare
an începând la 1 ianuarie și nu la 1 septembrie ca până atunci. Nu merge atât de departe încât să
instituie calendarul gregorian, care, fiind, cel de la Roma, n-ar fi potrivit pentru ortodocși; se
mulțumește cu cel iulian, care are o întârziere de 11 zile (trecerea la calendarul gregorian se va
face la 1 februarie 1918 de către guvernul URSS). Hotărăște ca, la 1 ianuarie 1700 toată lumea să-
și împodobească porțile caselor, să ia parte la slujbele de la Biserică și să-și facă urări de Anul Nou.
Veselia asta silită nu tulbură inimile moscoviților. Unii șoptesc : "Cum a putut Dumnezeu să facă
 lumea iarna?" iar alții merg mai departe : "Biblia spune că Antihristul are să schimbe vremea. Petru
I este așadar Antihristul".

Particularitățile instaurării monarhiei absolute în Franța, Anglia, Spania

➢ Consitituită în condiţiile îndelungatului proces al centralizării statale, monarhia absoluta franceză

a reprezentat tipul clasic al regimului social-politic al evoluţiei statale din perioada de trecere de
la Evul Mediu la epoca modernă, la care se adaugă şi o serie de trăsături particulare. În secolul al
XVI-lea noul regim a parcurs câteva etape. Regimul a fost instaurat în perioada lui Carol VIII (1483-
1498) şi Ludovic XII (1498-1515). Domniile lui Francisc I (1515-1547) şi Henric II (1547-1559)
reprezintă apogeul absolutismului francez în secolul al XVI-lea. Urmează criza acestui regim politic
în perioada „războaielor religioase”(1562-1598), conflict depăşit în domnia lui Henric IV (1598-
1610), când regalitatea va prelua puterea supremă în stat.

➢ În Anglia monarhia absolută s-a constituit la răscrucea secolelor XV şi XVI, în condiţiile unor
profunde transformări socio-economice şi politice, fapt ce i-a imprimat acesteia trăsături
particulare. Absolutismul englez a fost instaurat de către dinastia Tudorilor, în timpul regelui
Henric VII (1485-1509) şi consolidat în domnia lui Henric VIII (1509-1547). Un factor decisiv în
dezvoltarea regimului politic a fost ruptura cu Roma pontificală (1529) şi impunerea oficială a
Reformei, prin care regele a fost recunoscut de Parlament (1534) ca „şeful suprem al Bisericii
Angliei”. După o perioadă de incertitudini în evoluţia monarhiei, absolutismul englez a fost
consolidat în perioada domniei Elisabetei I (1558-1603). Odată cu instaurarea dinastiei Stuart, în
special, în perioada lui Carol I (1625-1649), absolutismul englez triumfă.

➢ Dezvoltarea regimului absolutist în Spania la sfârşitul Evului Mediu a decurs în condiţii complexe.
Existenţa unei nobilimi numeroase şi puternice, a unui cler influent şi a unei burghezii insuficient
dezvoltate a dat regimului un caracter nobiliar şi clerical. Totodată, unificarea teritorială şi
centralizarea instituţională târzie şi relativ completă au impus păstrarea în cadrul monarhiei
spaniole a unor particularisme locale (cortesuri distincte pentru Castilia, Aragon, Catalonia,
Valencia, guverne locale, instituţii urbane etc.). Absolutismul a fost introdus de către regele
Carol I (1516-1556), în paralel şi împărat, sub numele de Carol Quintul (1519-1556). În timpul
îndelungatei domnii a lui Carol Quintul, Spania a constituit, prin resursele sale umane şi
materiale, cheia de boltă în proiectul de reconstituire a monarhiei „universale” de tip medieval
în cadrul Europei creştine. În pofida falimentului proiectului imperial universalist a lui Carol
Quintul, succesorul său, Filip II (1556-1598) a reuşit, cu ajutorul unui aparat birocraț i complex,
armatei şi Bisericii, să consolideze absolutismul şi să exercite o conducere personală directă.

Absolutismul monarhic va fi înlăturat în apusul Europei prin revoluțiile burgheze din Țările de Jos (secolul
XVI), Anglia (secolul XVII), Franța (secolul XVIII). În centrul și estul Europei, absolutismul se va menține
îmbrăcând forma absolutismului luminat (despotismul luminat) care, prin reforme, va prelungi în timp și
existența monarhiei absolutiste, dar și a formelor feudale.
În Țările române, un astfel de despot luminat a fost Constantin Mavrocordat care, între 1730 - 1769, în
cele 10 domnii, a întărit puterea domnească printr-un sistem de reforme sociale, fiscale, administrative și
judecătorești.

➢ Constantin Mavrocordat s-a născut la 27 februarie 1711 la Constantinopol și a fost fiul

domnitorului grec Nicolae Mavrocordat și al Pulcheriei Mavrocordat, fiind crescut în țară. A fost
un om învățat ca și tatăl său și era pătruns de ideile filozofice și reformatoare ale veacului al XVIII-
lea. Domnia a obținut-o fiind ales de boieri. După două domnii scurte în Țara Românească, a fost
mutat în Moldova și unde, pentru a-și recâștiga tronul pierdut, contrar firii sale, a trebuit să
mărească dările ca să-i poată cumpăra pe turci. Reîntors în Țara Românească în 1735, a început
să facă reforme, influențat fiind și de reformele austriece din Oltenia. Desființează unele impozite
indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și introduce o taxă generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4
„sferturi”. Îi eliberează pe țărani dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta,
răscumpărându-și libertatea cu 10 bani, plătiți boierului respectiv. Pe țăranii boierești îi obligă la
dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova (În țările învecinate, Transilvania,
Polonia, Rusia, Prusia orientală, numărul zilelor de clacă ajungeau chiar la mai multe pe
săptămână). Pe boieri îi recompensează printr-un anumit număr (60 la un boier mare) de
scutelnici, care nu plăteau bir decât boierului și de scutirea de orice bir pentru visterie. În județe
a numit ispravnici cu un rol judecătoresc și administrativ foarte întins.

În 2014 , monarhiile absolute ramase sunt: Arabia saudită, Brunei Brunei, Oman, Qatar, Swaziland,
Vatican.

Absolutismul luminat

Absolutismul luminat sau despotismul luminat a reprezentat un curent de idei și practici politice din a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, specifice mai ales monarhiilor din centrul și estul Europei.

Conceptul a fost formulat în 1847de istoricul german Wilhelm Roscher, fiind încă disputat în rândul
specialiștilor.

În noua concepție de guvernare se îmbinau formele feudale de guvernare cu noile idei ale filosofiei
luminilor. Din această simbioză a rezultat un ansamblu de reforme care a ameliorat situația popoarelor
din Europa Centrală și Răsăriteană. Politica reformistă se caracterizează printr-un ansamblu de măsuri
luate de la nivelul monarhiei, concentrate în domeniul administrației, justiției și finanțelor, pentru a
consolida statul feudal prin înglobarea elementelor capitaliste.

În noua concepție de guvernare, statutul monarhului apare schimbat. Puterea acestuia nu mai este de
natură divină, ci este o delegare a puterii poporului; suveranul nu mai apare ca un trimis al lui Dumnezeu,
ci ca un părinte al poporului său.

În ciuda diversității formelor de manifestare, noua concepție de guvernare are unele trăsături comune:
un absolutism centralizator, o ierarhie a funcționarilor, o furie a guvernării (concretizată prin intervenția
statului în economie, învățământ, religie), o concepție unitară de guvernare.
Gândirea economică a monarhilor luminați era mercantilismul. Se urmărea o balanță comercială activă,
monarhia sprijinind activitatea manufacturieră și comercială. În plan social, statul intervine, din
considerente fiscale și umanitare, în raporturile dintre țărani și nobili, dorind să facă din fiecare locuitor
un contribuabil eficient. Este creat un aparat administrativ centralizat, având în frunte suveranul care
devine deținătorul tuturor pârghiilor statului. Caracterul naționalist al activității de stat face ca educația
să devină o problemă de guvernare.

Cât privește religia, importanța Bisericii este menținută, dar ea este subordonată puterii de stat care caută
să-i reglementeze activitatea. Printre cei mai cunoscuți despoți luminați au fost Maria Tereza și Iosif al II-
lea (Imperiul Habsburgic), Frederic al II-lea (Prusia), Ecaterina a II-a (Rusia) și Constantin Mavrocordat
(Țările române).

De exemplu, în Prusia, Frederic al II-lea, influențat de Voltaire, a înlocuit vechea organizare feudală a
Brandenburgului, dominată de aristocrația junkerilor, cu un stat modern, extrem de dezvoltat economic
și de urbanizat, cu un învățământ de cea mai bună calitate, capabil să susțină eforturile militare enorme
în raport cu populația și dimensiunile țării.

Atribuțiile și statutul monarhului într-un stat absolutist

Monarhul deține autoritatea supremă în stat, iar persoana sa este sacră și deasupra legilor. Cu alte
cuvinte, însăși voința monarhului reprezintă legea în stat. În acest context, trebuie înțeleasă afirmația
celebră a lui Ludovic al XIV-lea: „Statul sunt eu!” Biserica este și ea supusă intereselor statului, și deci
implicit, ale monarhului. Controlează politica internă și externă, dirijează administrația și justiția, numește
miniștrii și funcționarii statului, emite legi și conduce armata. În unele state, precum Anglia, el este și
conducătorul bisericii.

Atribuțiile instituțiilor statului de tip absolutist

Instituțiile statului de tip absolutist sunt subordonate în mod direct monarhului. Aceste instituții sunt
alcătuite din: monarhie, Consiliul regelui, cancelaria regală, Adunarea stărilor și funcționari.

➢ MONARHIA/REGALITATEA este instituția supremă în stat. Ea are caracter ereditar, fiind bazată pe
dictonul „Regele a murit! Trăiască regele!”. Celebra expresie a fost rostită inițial în 1422 la
încoronarea lui Charles al VII-lea pe tronul Franței, după moartea tatălui său, Charles al VI-lea, și
a dobândit valoare de principiu. În guvernarea sa, monarhul se sprijină pe Consiliul regal.
➢ CONSILIUL REGAL – constituit din colaboratorii apropiaț i ai monarhului, este o instituție cu rol
consultativ. Acesta îl sprijină pe rege în adoptarea celor mai importante decizii. Deciziile finale
aparțineau monarhului.
➢ CANCELARIA REGALĂ – se ocupă de elaborarea actelor oficiale, de corespondenț a monarhului și
de organizarea activității sale politice.
➢ ADUNAREA STĂRILOR (STATELE GENERALE (Franța), PARLAMENTUL (Anglia),
➢ CORTESURILE (Spania) – au deținut, de la caz la caz, atribuții juridice, fiscale și de inițiativă
legislativă, fiind alcătuită din reprezentanț ii stărilor privilegiate.
➢ ALTE INSTITUȚII: aparatul birocratic numeros, armata etc.
Monarhia absolută si contributia sa la edificarea statului modern

Monarhia absolută este regimul politic care reprezintă apogeul construcţiei statului monarchic în Europa
Apuseană, etapă sa decisivă realizându-se, cu precădere, între secolele XII- XVII. Acest proces istoric
complex se finalizează cu edificarea unor instituţii politice centrale, care vor constitui fundamentele
statului modern.

Din perspectivă istorică şi axiologică, absolutismul politic a creat reacţii şi atitudini diverse: de la admiraţie
pentru tendinţa spre centralism şi perfecţiune în toate, cum ar fi cazul monarhiei franceze a lui Ludovic al
XIV-lea, până la critici vehemente şi condamnarea regimului de către iluminiştii francezi, care militau
pentru un regim reprezentativ moderat.

Construcţia statului în Occident nu se poate disocia de evoluţia puterii monarhice. Concentrarea puterii
în cadrul instituţiei regale se afirmă progresiv între secolele al XIII-lea şi al XVII-lea, timp în care regele
reuşeşte să-şi consolideze puterea atât pe plan extern, prin respingerea pretenţiilor universale ale papei
şi împăratului, cât şi pe plan intern, atribuindu-şi o putere de comandă asupra tuturor autorităţilor
concurente. Acest proces istoric va duce la edificarea unor instituţii politice centrale, care vor constitui
fundamentele statului modern.

Monarhia limitata sau monarhia constitutionala

În statele cu regim monarhic constituțional (ex: Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Suedia,
Belgia, Olanda, Spania), șeful statului este monarhul, care deține, de regulă, puteri limitate. Puterea
executivă este deținută de Guvern prin Primul-Ministru. Ca structură, sistemul este foarte asemănător cu
cel al Republicii Parlamentare, diferențele fiind legate de șeful statului și modalitatea de alegere al
acestuia.

Monarhii din aceste sisteme au cunoscut o reducere treptată a atribuțiilor lor, mai ales după anul 1945,
rolul acestora fiind mai mult simbolic. Cu toate acestea, există "puteri de rezervă" pe care aceștia le pot
folosi (mai ales în Marea Britanie), însă acest lucru ar putea duce la o criză puternică în statul respectiv.

Această formă de guvernământ este considerată stabilă, întrucât șeful statului, deși nu este ales direct de
către cetățeni, este imparțial din punct de vedere politic și nici nu se implică la nivel public în politica
statului (de exemplu, Regina Marii Britanii nu face niciodată afirmații publice referitoare la politicile
Guvernului, însă are o întâlnire săptămânală cu primul-ministru în care își exprimă punctul de vedere legat
de acțiunile acestuia).

➢ Monarhia constituțională a fost, oficial, forma de guvernământ a României între 1881 (anul
încoronării ca Rege a Principelui Carol I, aflat pe Tron din 1866) și 1947. De facto, existența
monarhiei în România este mult mai veche, fiindcă titlul istoric de Domn (voievod) al Țărilor
Românești poate fi asimilat cu acela de prinț (principe) sau rege, iar prima constituție românească
este considerată a fi Regulamentul Organic. Între 1881 și 1947, țara a fost condusă de patru
suverani coborâtori din familia de Hohenzollern-Sigmaringen, o ramură cu veche tradiție a
Familiei Imperiale germane. Începând cu Regele Ferdinand I „Întregitorul”, suveranii ce au urcat
pe Tronul României au devenit o familie regală distinctă de cea germană, luând naștere Familia
Regală a României. Monarhia a fost înlăturată neconstituțional, cu forța, prin lovitura de stat de
la 30 decembrie 1947, în contextul politic al ocupării militare a țării de către Uniunea Sovietică.
Pentru prima dată, ocupația militară a adus la putere treptat, cu acceptul Aliaților vestici, Partidul
Comunist Român (prin guvernul Petru Groza, instalat forțat la 6 martie 1945).