Sunteți pe pagina 1din 7

PETRE DIANA

FACULTATEA DE COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE


GRUPA 7

OMUL LUMINILOR

Primele idei iluministe apar în Anglia, după revoluţia


burgheza, din 1688 . Este vorba despre apariţia unei clase
sociale, burghezia, care vine cu idei înaintate. Apare în
Franţa, după revoluţia franceză – 14 iulie 1789 – după
căderea Bastilliei, simbol al monarhiei absolutiste; se
instaurează puterea poporului şi începe să ia avânt
dezvoltarea burgheză.
Lupta de emancipare a burgheziei revoluţionare s-a
sprijinit pe un număr de idei orientate în întregime pe o
direcţie antifeudala: monarhia absolută (biserica, şcoală,
justiţie) toate aceste instituţii sunt supuse unei critici severe.
Gânditorii iluminişti cer anularea unor privilegii feudale,
limitarea puterii monarhului şi acordarea de libertăţi sociale
şi politice întregului popor.
Argumentele fundamentale pentru justificarea acestei
revendicări erau: libertatea, egalitatea şi suveranitatea
poporului şi ideea dreptului natural şi a contractului social. O
altă trăsătură a iluminsimului a fost spiritul raţionalist,
materialist şi laic, cristalizându-se ştiinţele umaniste
(dreptul, filozofia, istoria care au fost scoase de sub tutela
bisericii). Se promovează, în schimb ideea de toleranţă şi
egalitate între oameni.
Epoca luminilor reprezintă un punct culminant în
dezvoltarea ştiinţelor şi meseriilor.
Imaginea “omului luminilor” ni se impune cu putere în sensul
literar al termenului,fiind reprezentat de Wiliam Blake în
1780 în compoziţia “Glad Day”.
Secolul al XVIII-lea a situat omul în centrul viziunii lui
despre lume,al dospozitivului în jurul căruia îşi organizează
întreaga reflecţie. Sfârşitul este situat la sfârşitul secolului, în
acea secvenţă în cadrul căreia Revoluţia Franceză nu este
decât momentul când certitudinea se clătină.
O introducere ar putea fi reprezentată de paginile “Marii
Enciclopedii” a lui Diderot şi D’Alembert.
“Omul este o fiinţă simţitoare, cugetătoare, gânditoare: ea
se preumbla liberă pe faţa pământului, pare a fi în fruntea
animalelor peste care stăpâneşte, trăieşte în societate, a
inventat ştiinţele, artele, are o bunătate şi o răutate
specifice, şi-a pus stăpâni, şi-a făcut legi etc. ”Tot aici se
spune că omul este compus din două substanţe: suflet şi
trup.
Filozofia spune că acţiunile oamenilor sunt determinate
de senzaţii şi dorinţă, omul fiind întotdeauna ceea ce îl fac să
fie nevoile sale, chiar dacă intră în societate brutal.
Sensibilitatea oamenilor poate fi izvorul “fericirii
încrezătoare”. În acest scop se cuvine a se recurge la
educaţia prin teorie şi fapte.
Dacă în articolul despre omul moral se exprima un
filozof, în prezentarea omului politic vorbeşte un fiziocrat
care susţine faptul că pământul şi omul sunt adevăratele
bogăţii, că trebuie lăsat liber comerţul şi diminuat numărul
muncitorilr de lux pentru a acorda atenţie agricultorilor.
Reintegrat în ordinea naturii omul este abordat din
perspectiva alcătuirii lui fizice, al anatomiei şi fiziologiei.
Stăpân pe propriul destin, odată înlăturate piedicile
prejudecăţii, ale religiei omul se deosebeşte de celelalte
animale, ca fiinţă raţională: a creat artele, ştiinţele, într-un
cuvânt civilizaţia.
În secolul XVIII în spaţiul european are loc o explozie
demografică, în special în Europa centrală şi orientală.
Cauzele acestei explozii demografice sunt: revoluţionarea
medicinei, regresul fenomenului foametei.
Oraşul, unde lociuesc elitele aristocratice şi burgheze,
este locul de filtrare şi de schimburi pe unde îşi croieşte
drum noutatea.
Criteriul alfabetizării opune o Europă Nord-Est
alfabetizata aproape în totalitate unei Europe meridionale.
În domeniul cultural, ca şi în cel al economiei şi societăţii
se conturează poli de difuzare a elementelor de noutate şi
zone de umbră.
Din toate cele amintite mai sus putem spune că secolul
al XVIII –lea apare ca fiind cel al schimburilor şi al unei
circulaţii intense de oameni şi idei.
Amestecul neîncetat contribuie la ideea unei unificări
culturale.
Funcţionarul este un element esenţial în cadrul
monarhiilor absolutiste luminate care visează la
raţionalizarea statului.
În Franţa, printre revendicările din caietul de doleanţe
din 1789, cele ale ordinii nobilimilor vin pe primul loc în
privinţa revendicărilor de libertăţi.
Pe fondul unei contradicţii determinate de însăşi poziţia
lui, nobilul luminilor are în faţa mai multe opţiuni: o luptă în
retragere pentru a apăra vechile valori sau dreptul sângelui.
Ne dăm seama totodată că portetul în picioare al
militarului, ce părea să se înscrie în mod firesc în
continuitatea studiilor precedente-de la omul medieval la cel
baroc-iese afectat din confruntarea cu omul luminilor.
Totul se tulbură la vârful aristocraţiei cosmopolite a
luminilor pe care s-o unifice un mod comun de a gândi şi de
a se comporta. Reprezentativ pentru grupul format din
nobilii de rang înalt care au trecut de la un rol la altul este
prinţul de Ligne.
În Franţa este denunţata trădarea marilor negustori sau
oameni de afaceri care nu-şi doresc decât să cumpere
pentru fiul lor o funcţie de consilier în Parlament.
În secolul luminilor purtătorii de cuvânt deţin întâietatea.
Sub egida apropiată sau îndepărtată a prinţului, lumea
rămâne ierarhizata, reflectând structurile societăţii
existenţe: chiar dacă există diferenţe notabile- model
englezesc,model francez- academia rămâne de referinţă.
Fenomenul academic se răspândeşte în întreaga Europă:
în Franţa şi Italia academiile şi societăţile savante constituie
o reţea densă şi activă.
Personajul omului de litere şi al savantului se modifica:
importanta clericilor şi a nobililor scade iar plebeii nu mai
sunt, ca înainte, nişte oameni de nimic.
În grupul restrâns al intelectualilor bărbaţii merg în
saloane, spaţii aparent femine, pentru a face schimbul de
idei într-un climat de libertate ce presupune totuşi
respectarea unui ritual. Tabloul general ar putea fi mult
nuanţat,pentru a putea pune în valoare contrastele locale,
accentuând însemnătatea societăţilor savante şi a celor
filozofice din Anglia şi Italia,însemnătatea Universităţilor din
Imperiu.
Purtătorii de cuvânt ai Luminilor, oricât de integraţi ar fi în
sistem,până într-acolo încât îi devin agenţi recunoscuţi, nu
sunt totuşi câinii lui de pază.
Cele două exemple reprezentative prezentate în volumul
lui Michel Vovelle sunt funcţionarul şi preotul.
Termenul de “funcţionar”,după cum susţine Carlo Capra,
apare în Franţa şi pare legat de noile necesităţi ale statului
modern. La începuturile evului modern, monarhiile
tradiţionale şi-au delegat puterile administrative, financiare
şi juridice în diverse modalităţi. În Franţa sistemul cumpărării
slujbelor dăduse naştere unui corp de slujbaşi regali,
proprietari ai funcţiilor lor transmisibile, dar sistemul nu era
însă exclusiv.
De exemplu, perceperea impozitelor se realiza printr-un
personal specific, aflat în subordinea directă a regelui. Franţa
se dotează cu personalul de la Drumuri Şi poduri sau cu
inspectorii manufacturilor, statele germane dau naştere unei
birocraţii metodic implantate.
În Franţa revoluţia va marca o schimbare decisivă,
aducând înnoiri prin instalarea unor responsabili aleşi de
concetăţenii lor şi a unei noi birocraţii dezvoltate sub regim
imperial.
În secolul al XVIII-lea, Biserica constituiie o putere iar
universul clerical reprezintă unul dintre cele mai omogene cu
putinţă. Preotul francez din această perioadă evoluează
odată cu vremurile: imaginea “preotului cumsecade”,
apropiat de enoriaşii pe care îi ajută la nevoie, persoană
însemnată printre ei,bucuranduse-de o avere modestă.
În organizarea acestor investigaţii referitoare la
societatea Luminilor au fost lăsate la urma femeile. S-a
considerat de către unii că secolul al XVIII-lea este “veacul
femeii”, animatoare a saloanelor, cucerind în clase înalte
dreptul la culrura şi câteodată chiar la cuvânt.
Edificiul se prăbuşeşte la sfârşitul secolului. Instituţiile
cele mai bine puse la punct încetează să funcţioneze,
academiile sunt contestate .
Apare o nouă generaţie, atât în domeniul literaturii cât şi
al ştiinţelor şi creaţiei artistice. Prin intermediul literaturii
clandestine, dar şi prin intermediul pornografiei se schimbă
compromisurile stabilite. În lumea ştiinţifică, sensul
descoperirilor în lanţ este readus în discuţie şi prin
intruziunea unor savanţi noi- adevăraţi sau falşi:
Mesmet,Marat- care contestă universul ordonat al
newtonismului abia ieşit învingător din bătăliile secolului.
Contribuţia consacrata a artistului Luminilor începe cu
Fuslli şi se termină cu universul lui Goya. La Fuslli,
contemporanii au au contemplat “Coşmarul”, evocare a
puterilor umbrei şi ale nopţii. “Capriciile” şi “Dezastrele
războiului” de Goya au dezvăluit universul fantasmelor şi al
cruzimii.
Revoluţia franceză, violenta şi eliberarea prometeica, va
confrunta omul cu exigenţele unei libertăţi ce se cucereşte.
O nouă omenire îşi cercetează adevărata personalitate, o
omenire mai avizata, dar şi mai neliniştită.

BIBLIOGRAFIE: M. Vovell - ,,Omul Luminilor”, Editura


Polirom, Iasi, 2000