Absolutismul

Absolutismul sau monarhia absolută este forma de guvernare în care monarhul

(împărat, țar, sultan, rege, domnitor) dispune integral de puterea supremă în stat,
poporul fiind total lipsit de drepturi (monarhie nelimitată). Un monarh absolut
este un autocrat.
Termenul de absolutism a apărut în perioada de sfârșit al sec. al XVIII-lea și
prima jumătate a sec. al XIX-lea, în momentul în care fenomenul respectiv
dispărea odată cu Revoluția franceză. Cuvântul dorea să sublinieze aspectele
negative ale puterii monarhice nelimitate. Mai dificilă este identificarea originilor
regimurilor absolutiste, ale căror anticipări ar trebui depistate în sec. al XIII-lea și
al XV-lea. Perioada definitorie a absolutismului trebuie plasată între sec. al XVI-lea
și al XVIII-lea, o dată cu dezvoltarea marilor monarhii naționale din Europa (cu
toate că existau uneori diferențe importante între absolutismul francez, englez și
german).
Absolutismul creează un puternic aparat de stat, vizibil și relativ independent în
raport cu clasa nobililor, dar care ocrotește și consolidează în fapt interesele
generale ale acestei clase. Apare și se dezvoltă în perioada de destrămare a
stărilor feudale și de transformare a stărilor orășenești mijlocii în clasa burgheziei
moderne. În general, absolutismul, sprijinindu-se pe nobilime și folosindu-se de
puterea economică a burgheziei în dezvoltare urmărește slăbirea aristocrației
feudale în scopul creării unei puteri centralizate autoritare prin lichidarea stării de
destrămare feudală și a luptelor nobiliare interne.
Noul sistem politic al monarhiei absolutiste a început să se dezvolte în Europa
de la sfârşitul secolului al XV-lea şi din secolul al XVI-lea.

Au existat condiţii favorabile instaurării monarhiilor absolutiste:

procesul de centralizare statală se încheiase;

monarhia avea prestigiul consolidat;
au crescut rolul oraşelor şi al burgheziei;
burghezia, noua nobilime, care era întreprinzătoare şi educate, ţărănimea şi
Biserica erau interesate în sporirea puterii monarhilor, sperând în realizarea
propriilor scopuri.
Monarhia absolutistă a avut o serie de caracteristici comune:

monarhul îşi exercita autoritatea în întregul stat pe care îl conducea;

era ajutat de un consiliu regal;
dispunea de o armată permanent, formată din mercenari cu arme de foc;
conducea întreaga politică internă şi externă;
bătea monedă;
justiţia regală şi legile emise de monarh se aplicau peste tot în ţară;
sumele necesare funcţionării statului proveneau din veniturile ordinare şi din
impozitele votate de adunările stărilor;
rolul adunărilor de stări a scăzut foarte mult.
În Franţa, monarhia absolutistă a avut o serie de reprezentanţi importanţi: Henric
al IV-lea a acordat drepturi protestanţilor (hughenoţilor), prin Edictul de la
Nantes, a început politica de cuceriri colonial, a protejat ţărănimea;

Ludovic al XIII-lea a înfrânt încercările nobilimii de a-i limita puterile;

Ludovic al XIV-lea, cel mai important reprezentant al absolutismului francez, a
adoptat măsuri pentru mai buna organizare a vieţii economice şi a fiscalităţii,
ministrul Colbert impunând mercantilismul
 Ludovic-XIV-5
În Anglia, regele Henric al VIII-lea a crescut veniturile monarhiei prin secularizarea
averilor mănăstirilor şi a impus ca Parlamentul să-l proclame capul Bisericii
Anglicane. Regina Elisabeta I a transformat Anglia în cea mai mare putere navală.

În Spania, regele Filip al II-lea a restrains rolul Cortesurilor şi privilegiile

oraşelor.
 În Rusia, Petru cel Mare a centralizat administraţia şi, în urma modernizării
armatei, a realizat noi cuceriri teritoriale, asigurând ţării ieşirea la Marea Baltică.

În Țările române, un astfel de despot luminat a fost Constantin Mavrocordat

care, între 1730 - 1769, în cele 10 domnii, a întărit puterea domnească printr-un
sistem de reforme sociale, fiscale, administrative și judecătorești.
Consecinţe ale instaurării monarhiilor absolutiste au fost:

 asigurarea dezvoltării economice şi sociale a statelor;

 înlăturarea relaţiilor vasalice;
 impunerea ordinii şi stabilităţii statelor