Civilizaţia Medievală

Demografia Medievală:
Din timpul crizei secolului al III-lea, Europa a traversat o perioadă de regres demografic până în secolul
al VII-lea. Dacă în secolul al II-lea erau 50 de milioane de locuitori în Europa, din secolul V, erau 30 de
milioane. Războaiele, violențele și insecuritatea drumurilor însoțite de migrații, foamete și epidemii, ca
ciuma lui Iustinian din secolul al VI-lea, precum și comportamentele morale și creștine ca celibatul au
contribuit masiv la scăderea populației. Între secolele III-VII a avut loc o răcire climatică ce a modificat
radical vegetația. Abia în secolele X-XIII, în urma creșterii temperaturii cu 1-2 grade ce a redus
umiditatea, locuitorilor le-au fost asigurate condiții mai optime pentru cultivarea cerealelor. Încetarea
migrațiilor și stabilirea sistemului feudal, precum și absența epidemiilor au contribuit la o creștere a
populației. Alimentația s-a îmbogățit prin intermediul aminoacizilor aduși de consumul de linte și
mazăre. Biserica s-a implicat de asemenea în diminuarea practicilor contraceptive. Creșterea
demografică a încetat la începutul secolului al XIV-lea, urmând o scădere dramatică datorită
războaielor, foametei și epidemiei de ciumă. Populația Europei a scăzut de la 73 de milioane de
locuitori la 50 de milioane de locuitori. Abia după 1600 va ajunge la 100 milioane de locuitori.
Creșterea demografică din 1600 depășește pragul definit de producția de resurse alimentare, ceea ce
duce la criza secolului al XVII-lea, amplificată de războaiele religioase ca războiul de 30 de ani, de
inflație, de revoluția prețurilor.

Evoluţia satelor:
Creșterea populației nesusținută de inovații tehnologice care să intensifice producția agricolă,
creșterea obligațiilor asupra țăranilor și cucerirea unor noi teritorii de către regatele creștine au
determinat vaste mișcări de populații în Europa prin intermediul colonizării rurale ce a început în
secolul X și s-a încheiat în secolul al XIII-lea. Așezările vechi au fost lărgite prin defrișări sau desecări
sau erau întemeiate noi așezări. Colonizarea rurală putea fi din inițiativa individuală a țăranilor, fie din
inițiativă politică. Colonizări rurale inițiate de nobili și regi au avut loc în peninsula iberică după
retragerea arabilor și consolidarea stăpânirii proprii, în care regii din Aragon, Castilia și Portugalia
atrăgeau țărani din zonele învecinate din Franța. În secolele XI-XII, regii englezi au inițiat colonizări în
Țara Galilor, Scoția sau Irlanda cu populații anglo-saxone, normande și flamande, miza fiind întărirea
autorității lor în zonele cu populație celtică. De asemenea, au mai avut loc colonizări rurale minore în
regatele creștine fondate în Palestina în urma cruciadelor.
Cele mai intensificate colonizări rurale au avut loc în estul Europei inițiate de germani din motivații
politice și economice. 200 000 de persoane și-au părăsit locurile de baștină din spațiul german,
îndreptându-se spre estul Europei.

Evoluţia oraşelor şi despre orăşeni:

După colapsul Imperiului Roman, orașele antice nu dispar, ci sunt locuite, mai ales cele din spațiul
peninsulei italice, menținându-se funcții religioase și politice, fiind reședințele episcopilor și a regilor
germanici. Se disting sedii episcopale de la Roma, orașe ca Milano, Tours, Sevilla. Funcții de capitale
ale regatelor barbare au avut Ravenna și Pavia în Italia, Paris, Orleans, Soissons și Tolouse în Gallia,
Toledo în Spania, ceea ce indică o continuitate urbană. Dispare însă funcția productivă și cea
comercială, rolul de centru meșteșugăresc și de schimb de mărfuri.
Între secolele IX-XI, orașele se dezvoltă odată cu progresul lumii rurale. Producția agricolă se
intensifică, întreținând categorii non-agricole, ca meșteșugarii și negustorii. Creșterea populației duce
la fondarea de noi așezări și se creează o cerere mărită de produse meșteșugărești. Schimburile
comerciale se intensifică atât cantitativ cât și calitativ, ceea ce duce la o revigorare a vechilor orașe.
Centrele orașelor erau mănăstirile sau castele feudale ce ofereau protecție datorită zidurilor, sau un
centru politic și administrativ, oferind o piață de desfacere pentru diferite produse, atrăgând cât mai
mulți meșteșugari și negustori. Un iarmaroc sau un pod putea atrage schimburi de mărfuri, o
întretăiere de drumuri de negoț sau un port putea constitui atracții pentru cei care își vindeau marfă și
se stabileau acolo. S-au creat noi orașe în nordul, centrul și estul Europei.
Orașele erau conduse de un stăpân, care le acordă unele privilegii, dar tindea să-i asimileze pe orășeni
cu locuitorii de pe domeniile feudale rurale. Se stabileau obligații în muncă, bani și produse, și erau
aplicate reguli care nu se potriveau dinamismului ce caracteriza orașul. Meșteșugurile și comerțul nu
se puteau dezvolta într-o servitute feudală, ce limita libertatea de mișcare și presupunea obligații
materiale. Astfel, orășenii s-au organizat în comune, asociații ale locuitorilor unui oraș care se lega
printr-un jurământ să acționeze laolaltă în scopul de a-și obține libertatea. La originea comunelor au
stat și mișcările, care pe fondul războaielor feudale, încercau să impună "pacea divină", favorabilă
vieții urbane și dezvoltării economice.

Ierarhia Feudală:
Sistemul vasalic şi domeniul feudal:
Sistemul social şi politic al Europei anului 1000 este feudal. Acest termen caracterizează atât sistemul
în întregul său, cât şi clasa socială dominantă a acestui sistem, precum şi normele care îi sunt proprii.
Aceste norme pun înevidenţă valorile societăţii feudale : legăturile personale şi pământul.
Cei care oferă protecţie sunt numiţi “seniori “ sau “suzerani “ , iar cei care solicită “vasali” . Legătura
dintre senior şi vasal se face prin contractul vasalic.
Acesta are la bază feudul (feuda) şi creează obligaţii reciproce. Cele două instituţii , vasalitatea şi
feudul , dau naştere regimului feudal, propriu lumii occidentale. Prin regimul feudal se definesc
raporturile feudo-vasalice stabilite la nivelul clasei cavalerilor din Occident.Raporturile feudo-vasalice
se stabilesc În cadrul unui dublu ceremonial : al omagiului şi al învestiturii. Aceste raporturi erau
determinate de datină. Vasalul era obligat să-şi recunoască în mod solemn dependenţa de seniorul
care i-a dat pământ cu drept de posesiune. El se prezenta înaintea senorului pentru a-şi depune
omagiul , declarând că devine “ omul lui ”. În schimbul jurământului , seniorul dădea vasalului o
feudă (o bucată depământ , un sat , o parte dintr-un sat ). Depunerea omagiului şi învestirea creau
între senior şi vasal o serie de obligaţii reciproce.Vasalul se obliga să respecte persoana, familia,
onoarea şi averea seniorului. Aceasta era datoria de credinţă ( fidelitate ). Vasalul trebuia să-şi
însoţească seniorul în război ( dar nu mai mult de 60 de zile pe an ). El trebuia să ia parte la
consfătuirile la care îl convoca şi să asiste la scaunul de judecata. Aceastea erau îndatoririle de sfat. În
cazul în care seniorul îşi înălţa fiul la rangul de cavaler sau îşi mărita fica sau când el însuşi pornea în
cruciadă , vasalul era obligat să-i dea seniorului un ajutor în bani. La rândul său , suzeranul ( seniorul )
era dator să-şi susţină vasalul contra duşmanilor acestuia, să-i facă dreptate , să-l sfătuiască la nevoie
şi să-i ocrotească familia în caz de moarte. Seniorul şi vasalul erau legaţi deci printr-un adevărat
contract. Când vasalul sau suzeranul nu-şi respectau obligaţiile , jurământul înceta să mai fie valabil.
Vasalul care-şi înşela suzeranul se făcea vinovat de trădare şi îşi pierdea feudul. Suzeranul care nu-şi
respecta vasalul sau abuza de drepturile sale faţă de acesta îşi pierdea drepturile asupra feudului.
Raportul vasalic:
Vasalitatea este un termen de baza al Evului Mediu si s-a dezvoltat in timpul lui Carol cel Mare. Pentru
a putea conduce si administra imperiul, Carol cel Mare avea nevoie de ajutoril principilor spirituali si
laici: episcopi si abati de manastiri, conti si duci ii impuneau hotararile si ii puneau la dispozitie
imparatului oameni inarmati pentru campaniile sale. Drept rasplata pentru serviciile lor, acestia
primeau pamant impreuna cu taranii care traiau acolo si deveneau vasali. Acest pamant le era dat in
posesie, pe timpul vietii si se numea feud. Principii dadeau la randul lor, parti din aceste pamanturi
unor oameni aflati in slujba lor.

Ţărani liberi şi dependenţi:

- taranii liberi aveau obligatii fata de stat si biserica: zeciuiala, dijma in bani si/sau produse, munca
lacetate, la poduri, sa se inroleze in armata
- taranii dependenti aveau obligatii fata de feudal, de stat si de biserica: sa are pamantul feudalului,
zeciuala, dijmaritul in bani si/sau produse, sa faca cadouri de ziua nobilului sau a familiei sale, alte
munci care le solicita nobilul.

Arhitectura şi stilurile sale:

Stilul romanic:
Este arta caracteristică spațiului european
occidental din secolele XI-XIII, cu arhitectura ca
gen principal de manifestare. Arhitectura
romanică este dominată de programul religios
creștin. Stilul romanic a păstrat formele de tradiție romană, în care a integrat elemente carolingiene și
bizantine. Bisericile romanice sunt de tip bazilical (cel mai adesea cu trei nave), caracteristice fiind
zidurile masive, absidele semicirculare, deschiderile în general mici și ancadramentele cu arc
semicircular. Cea mai mare parte a lucrărilor de sculptură și de arhitectură realizate în această
perioadă medievală timpurie au fost executate în stilul moștenit din Roma antică.
Pe teritoriul României primul monument romanic atestat cert este Catedrala Sf. Mihail din Alba Iulia
(sfârșitul sec. al XI-lea). În zona Sibiului există de asemenea o serie de bazilici cu trei nave, de inspirație
renană (Cisnădioara, Cisnădie, Gușterița, Noul Săsesc etc.). În nordul Transilvaniei principalele
monumente romanice sunt inspirate din șantierul benedictin de la Pannonhalma, tot din categoria
bazilicilor cu trei nave (Acâș, Herina etc.).

Stilul gotic:Goticul este o perioadă din arhitectura și arta europeană medievală începând cu anul
1140 și până în jurul anului 1500. Termenul a fost introdus în anul 1550 de Giorgio Vasari, care făcea
aluzie peiorativă la tribul germanic al goților, ca prototip pentru o cultură inferioară, "barbară".
Arta gotică este diferită de arta romanică prin tendința liniilor verticale, prin căutarea echilibrului în
locul stabilității maselor. Goticul a fost succedat de Renaștere.
Centrele orașelor din Transilvania sunt dominate cel mai adesea de
construcții sacrale în stil gotic (Cluj, Sibiu, Mediaș, Sighișoara, Brașov,
Sebeș, Bistrița, Reghin) ș.a.m.d. Exemple ilustrative în acest sens sunt
Biserica Sfântul Mihail din Cluj, Catedrala Evanghelică din Sibiu, Biserica
Sf. Margareta din Mediaș, Biserica Evanghelică din Bistrița,Biserica
Greaca din Braila ș.a.
În arhitectură, stilul gotic este caracterizat prin înălțarea zidurilor și a
deschiderilor din acestea pentru a da impresia de ridicare spre cer,
impresie realizată și cu ajutorul unor coloane de sprijin plasate în afara
incintelor acoperite, precum și prin arcuri care se întretaie deasupra
golurilor sub un unghi ascuțit la partea lor superioară.

Arhitectura Transilvăneană:
Stilul gotic a fost introdus în Transilvania de către călugării cistercieni
prin construirea bisericii mănăstirii de la Cârța (1202-1205). Cam în
aceeași perioadă au fost aduși în provincie de către autoritățile maghiare cavalerii teutoni, dar și
coloniștii sași, care au preluat acest stil și l-au perfecționat, dând naștere unor adevărate capodopere
de arhitectură laică și religioasă.
Sașii au construit numeroase fortificații și așezări în zona orașelor transilvănene, precum Sibiu, Brașov,
Mediaș, Sighișoara, Cluj, Dej și Bistrița. Un fenomen special în Transilvania este prezența multelor
biserici gotice săsești, în număr de aproximativ 180-200 de edificii. Marea lor majoritate sunt biserici
fortificate, fiind îngrădite de ziduri și bastioane, aceasta fiind o adaptare la multele invazii ale vremii.
La bisericile gotice din Transilvania predomină în general ca plan arhitectural două tipuri: biserici cu
trei nave și biserici-hală, specifice spațiului geografic german și Europei de Nord. O caracteristică
principală a goticului transilvănean este sinteza elementelor romanice cu cele gotice, acest lucru fiind
vizibli la numeroase edificii. De-a lungul timpului a existat o strânsă legătură între coloniștii germani
din Transilvania și șantierele gotice din spațiul german și Regatul Boemiei, în special orașele Nürnberg
și Praga, acest lucru confirmând calitatea goticului transilvănean.

Arhitectura în Moldova:
S-a dezvoltat între secolele XIV-XIX în spațiul moldovenesc.
Arhitectura în această regiune se dezvoltă exclusiv în arhitectura
bisericească și are o amprentă puternic autohtonă cu ușoare
influențe mai ales ale stilului bizantin dar și gotice sau armenești.
Epoca în care s-a dezvoltat cel mai mult este perioada domniei
lui Ștefan cel Mare (1457-1504).
Caracteristici ale arhitecturii în Moldova:
-plan dreptunghiular sau triconc
-interiorul include altar, naos, încăperea mormintelor și pronaos
-separarea încăperilor se face prin ziduri groase, în general fără
coloane
-o singura turlă amplasată după sistemul moldovenesc
-supraînălțarea bolților în interior, prin suprapunerea arcurilor încrucișate
-decor exterior bogat
Arhitectura din Ţara Românească:
Stilul brâncovenesc se distinge prin expresivitatea conferită de volumele arhitectonice ale scărilor
exterioare, ale foișoarelor sau loggiilor, care variază în mod pitoresc aspectul fațadelor. Sistemul
tradițional al decorării cu arcaturi de ciubuce mai este încă aplicat, dar ornamentica bogată a
ancadramentelor, a coloanelor și a balustradelor trădează prin motivele vegetale compuse în vrejuri
influența barocă. Proporțiile devin mai zvelte și mai armonioase, ele dovedesc o mai grijulie elaborare
a planurilor. Atât decorul cât și spațiile libere, structurate de coloane, neagă masivitatea formelor
arhitectonice; pridvorul deschis ajunge de exemplu a fi un element reprezentativ al clădirilor. Boltirea
se face de obicei în semicilindru sau cu cupole semisferice. Decorul poate fi sculptat din piatră sau
aplicat sub forma unor reliefuri din stuc. În decorația din piatră predomină motivele florale, în stuc
sunt des întâlnite ornamente de tip oriental.

Palatele au fost ridicate în epoca

brâncovenească mai ales în
apropierea unor pânze de apă, în
cadrul unor incinte rectangulare.
Poarta și anexele gospodărești sunt
îndeobște situate pe latura opusă
reședinței, care este organizată pe
două niveluri, deasupra unor
pivnițe înalte. Soclul clădirilor
include de obicei și parterul.
Palatele au pe latura dinspre curte
un foișor cu scară, pe latura dinspre
lac o loggie. Dotate cu aducții de
apă, cu băi și grupuri sanitare,
reședințele domnești ofereau un
confort nemaiîntâlnit până atunci.
Exteriorul lăcașelor de cult corespunde prin decorul bogat iconostaselor din interior, împodobite dens
cu reliefuri.
Mănăstirile Horezu și Văcărești, tipice pentru ansamblurile brâncovenești, sunt orientate pe axa est-
vest.