Menţionaţi un motiv pentru care istoricii s-au implicat în abordarea ideii romanităţii românilor.

Un motiv pentru care s-au implicat istoricii a fost cel al politizării ideii romanităţii românilor.

Prezentaţi un motiv pentru care istoricii s-au implicat în abordarea ideei romanităţii românilor.

Odată cu cristalizarea şi afirmarea conştiinţei naţionale în întreaga Europă, şi mai ales printre popoarele aflate
sub stăpânire străine la cumpăna secolelor XVIII XIX, ideea romanităţii românilor este în atenţia istoricilor.

Unii dintre ei folosesc argumentul istoric pentru susţinerea luptei de eliberare, alţii pentru a argumenta politica
de dominaţie.

În prima situaţie se înscriu istoricii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai) care susţineau
că românii trebuie să obţină drepturi politice în Transilvania pentru că sunt cei mai vechi, au trăit neîntrerupt aici
şi sunt cei mai numeroşi locuitori ai acestei provincii.

În a doua situaţie este istoricul austriac Robert Roesler care, pentru a demonstra temeinicia imperiului
habsburgic (ce păstra ca naţiuni privilegiate pe maghiari, saşi şi secui, iar ca toleraţi pe români) afirmă
întâietatea maghiarilor în Transilvania. Teoria sa cunoscută ca teoria roesleriană a fost combătută de istoricii
români A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, Grigore Tocilescu etc. care au formulat contraargumente bazându-se pe
surse istorice numeroase şi variate prin care susţin continuitatea dacilor după cucerirea romană, romanizarea
durabilă a spaţiului nord-dunărean, continuitatea daco-romanilor după retragerea aureliană.

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în perioada comunismului,
influenţa slavă a fost exagerată.

În primii ani ai regimului comunist, instaurat după cel de-Al Doilea Război Mondial, istoricul oficial al acestui
regim a fost Mihai Roller. În manualul de istorie a României Roller şi colaboratorii săi negau romanitatea
românilor, exagerând rolul elementului slav în etnogeneza românească. Ideologia comunistă care, conform
teoriilor staliniste, sublinia caracterul imperialist, si deci reprobabil al civilizaţiei romane, valoarea civilizatoare a
slavilor, a deteriminat şi rescrierea, conform modelului, a etnogenezei românilor.

Apoi, când Nicolae Ceauşescu a susţinut naţionalismul comunist, rescrierea, din nou deformând adevărul istoric,
constă în valorizarea unicităţii civilizaţiei geto-dacilor.

Prezentati o practică politică specifică democratiei din Europa în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
După al Doilea Război Mondial, competiţia dintre democraţie şi totalitarism a continuat, statele lumii
regrupându-se în cadrul a două tabere aflate în conflict (cunoscut sub numele de război rece). Prima dintre aceste
tabere a continuat să funcţioneze pe principiile democraţiei pluraliste.
Un asemenea exemplu este cel al Marii Britanii care punea accentul pe promovarea liberei iniţiative,
descentralizare, implicarea limitată a statului în rezolvarea problemelor sociale. Modelul politic britanic a
cunoscut ascensiunea Partidului Laburist, care a funcţionat în alternanţă cu Partidul Conservator. În perioada
postbelică s-a remarcat un prim-ministru conservator, Margaret Thatcher care prin măsurile de consolidare a
economiei a contribuit la sporirea prestigiului extern al Marii Britanii.

Mentionaţi două trăsături ale democraţiei din spaţiul european în prima jumatate a secolului al XX-lea.

O caracteristică a democraţiei este respectarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti. Cele mai

importante dintre acestea sunt dreptul la viaţă, egalitatea în faţa legii, libertatea individului, dreptul la educaţie,
libertatea de expresie, dreptul la proprietate. Toate aceste drepture şi libertăţi sunt legiferate prin constituţiile
statelor democratice dar şi prin acte internaţionale, cum ar fi „Declaraţia universală a drepturilor omului.”
Prezentaţi o practică politică specifică democratiei din Europa în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

După al Doilea Război Mondial, competiţia dintre democraţie şi totalitarism a continuat, statele lumii
regrupându-se în cadrul a două tabere aflate în conflict (cunoscut sub numele de război rece). Prima dintre aceste
tabere a continuat să funcţioneze pe principiile democraţiei pluraliste.

Un asemenea exemplu este cel al Marii Britanii care punea accentul pe promovarea liberei iniţiative,
descentralizare, implicarea limitată a statului în rezolvarea problemelor sociale. Modelul politic britanic a
cunoscut ascensiunea Partidului Laburist, care a guvernat în alternanţă cu Partidul Conservator. În perioada
postbelică s-a remarcat un prim-ministru conservator, Margaret Thatcher care prin măsurile de consolidare a
economiei a contribuit la sporirea prestigiului extern al Marii Britanii.

Un alt caz de stat democratic din perioada postbelică este cel al Franţei. După război, statul francez a
cunoscut o instabilitate politică şi guvernamentală, însă prin adoptarea unei noi constituţii, situaţia s-a
reglementat, astăzi Franţa fiind un model de republică prezidenţială, în care prerogativele preşedintelui sunt mult
mărite.

Prezentaţi o caracteristică a totalitarismului secolului al XX-lea, numind şi un stat european în care

aceasta s-a aplicat.

Controlul total exercitat de stat asupra societăţii: în societatea comunistă fiecare moment din viaţa unui
locuitor era supravegheat de instituţiile statului. În România înregimentarea politică era instituită de la vârste
fragede. Astfel, copiii din grădiniţe erau cuprinşi într-o organizaţie specifică, numită ,,Şoimii Patriei” în care
erau educaţi în spiritul devotamentului faţă de partid şi conducătorii acestuia. De la vârsta de 7 ani, elevii
deveneau fără excepţie membri ai Organizaţiei Pionierilor, care urmărea aceleaşi scopuri de manipulare şi
control. Atât şoimii cât şi pionierii purtau o costumaţie obligatorie, care indica, de asemenea, tendinţa de
anihilare a personalităţii şi uniformizarea membrilor societăţii. La 14 ani pionierii treceau la o nouă etapă socială
şi politică devenind membri U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist), depuneau un jurământ specific şi se
pregăteau pentru a deveni ,,oamenii noi” ai regimului comunist. După vârsta de 18 ani adulţii puteau deveni
membri ai Partidului Comunist Român sau, în funcţie de locurile de muncă, erau încadraţi în organizaţii
sindicale, aflate de asemenea sub controlul PCR.

Prezentaţi o practică politică prin care să ilustraţi existenţa democraţiei în secolul al XX-lea în Europa.

Sistemul democratic se bazează pe o serie de principii. Acestea permit participarea cetăţenilor la viaţa
politică, oferă garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor, separarea puterilor în stat. O caracteristică a tuturor
statelor democratice din secolul XX a fost constituţionalitatea.

Constituţia ca lege fundamentală reprezintă suma principiilor şi valorilor democratice ale unui stat. De
exemplu, în Franţa, după al Doilea Război Mondial, s-a adoptat o constituţie ce instituia un regim parlamentar.
Preşedintele Charles de Gaulle, ales în 1959, a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului. Ca atare,
reforma constituţională din 1962 a stabilit că preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal, nu de
un colegiu electoral ca până atunci.

Astfel, datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost posibilă coexistenţa la putere a unui
preşedinte de orientare politică de stânga cu un prim-ministru de orientare de dreapta.

Aşadar, într-un stat democratic, în constituţie sunt înscrise principiile de guvernare ale statului, ceea ce
este legitim sau nu.

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia autonomiile locale au contribuit la
constituirea statelor române medievale.
 Constituirea statelor Medievale în spaţiul românesc - Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi
Dobrogea - reprezintă un moment esenţial în evoluţia politică a teritoriului la nord de Dunăre. La baza statului
stau ţările, obştile săteşti, câmpurile sau codrii. Acestea se reunesc între secolele IX-XIII în cadrul unor
formaţiuni prestatale - jupanate, cnezate şi voievodate.

Asemenea formaţiuni sunt pomenite la începutul Evului Mediu în Cronica lui Nestor şi Povestea
vremurilor de demult la răsărit de Carpaţi, iar despre populaţia din aceste zone aflăm că se opunea în secolul al
XIII-lea deopotrivă ruşilor din Halici, dar şi incursiunilor tătaro-mongole.

La baza constituirii Moldovei stă un dublu descălecat. Iniţiativa vine de la fruntaşii politici ai românilor
din Maramureş. Cu prilejul unor expediţii împotriva tătarilor (1345-1354) iniţiate de regele maghiar Ludovic de
Anjou la est de Carpaţi, voievodul maramureşean Dragoş se aşează în nordul Moldovei. El organizează acolo o
marcă de apărare supusă coroanei ungureşti. Urmaşii lui Dragoş menţin raporturile de dependenţă faţă de
Ungaria, ceea ce duce în 1359 la izbucnirea unei răscoale locale. Profitând de aceasta, un alt voievod din
Maramureş, Bogdan din Cuhea, trece munţii la răsărit şi alungă pe urmaşii lui Dragoş. Astfel se naşte un nou stat
românesc independent, şi anume Moldova. Noul său statut politico-juridic este recunoscut în 1364-1365 de către
Ungaria.

Prezentaţi două instituţii centrale ale statelor române medievale.

Principala instituţie atât pentru Moldova cât şi pentru Ţara Românească a fost domnia, domnul fiind
stăpânul ţării dar şi voievod (conducătorul armatei). În calitatea sa de conducător al întregii administraţii a
statului, domnul îi numea pe marii dregători. Titlul de voievod arată că domnul era conducătorul suprem al
armatei; el percepea birul, dare în general destinată acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărare a păcii
prin tributul impus de puterile străine. Domnul decidea şi în ceea ce priveşte politica externă a ţării; declara
război şi încheia pace, încheia tratate cu statele vecine. În plan judecătoresc era singurul care aplica pedeapsa cu
moartea, fiind judecătorul suprem al ţării. La nivelele inferioare, justiţia era împărţită de boieri şi sfatul boieresc
care îl ajutau pe domn în conducerea ţării.

Sfatul domnesc era format din dregători: vornicul (şeful curţii domneşti), logofătul (şeful cancelariei
domneşti), vistiernicul (şeful visteriei ţării), spătarul (purtătorul spadei domneşti). Dregătorii importante erau cea
de Ban al Olteniei în Ţara Românească şi Portar al Sucevei în Moldova. Atribuţiile sfatului domnesc erau
variate, asista pe domn la scaunul de judecată, participa la încheierea tratatelor de alianţă cu puterile vecine.
Principalele acte ale domniei îţi pierdeau puterea dacă lipsea consimţământul marilor boieri din stat.

Argumentaţi printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia autonomiile locale şi-au adus
aportul la constituirea statelor române medievale.

Constituirea statelor medievale în spaţiul românesc - Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea
- reprezintă un moment esenţial în evoluţia politică a teritoriului de la nord de Dunăre. La baza statului stau
ţările, obştile săteşti, câmpurile sau codrii. Acestea se reunesc între secolele IX-XIII în cadrul unor formaţiuni
prestatale - jupanate, cnezate şi voievodate. Asemenea formaţiuni sunt pomenite la începutul Evului Mediu în
Cronica lui Nestor şi Povestea vremurilor de demult la răsărit de Carpaţi, iar despre populaţia din aceste zone
aflăm ca se opunea în secolul al XIII-lea deopotrivă ruşilor din Halici, dar şi incursiunilor tătaro-mongole.

La baza constituirii Moldovei stă un dublu descălecat. Iniţiativa vine de la fruntaşii politici ai românilor din
Maramureş. Cu prilejul unor expediţii împotriva tătarilor (1345-1354), iniţiate de regele maghiar Ludovic

de Anjou la est de Carpaţi, voievodul maramureşean Dragoş se aşeză în teritoriul determinat de râul Moldova. El
organizează acolo o marcă de apărare supusă coroanei ungureşti. Urmaşii lui Dragoş menţin raporturile de
dependenţă faţă de Ungaria, ceea ce duce în 1359 la izbucnirea unei răscoale locale. Profitând de aceasta, un alt
voievod din Maramureş, Bogdan din Cuhea, trece munţii la răsărit şi alungă pe urmaşii lui Dragoş. Astfel se
naşte un nou stat românesc independent, şi anume Moldova. Noul său statut politico-juridic este recunoscut între
1364-1365 de către Regatul Ungariei.

Prezentaţi două instituţii centrale ale statelor române, în secolele al XV-lea – al XVIII-lea.

Două instituţii centrale: sugestie I: domnul şi sfatul domnesc.

Principala instituţie atât pentru Moldova cât şi pentru Ţara Românească a fost domnia, domnul fiind
stăpânul ţării dar şi voievod (conducătorul armatei). În calitatea sa de conducător al întregii administraţii a
statului, domnul îi numea pe marii dregători. Titlul de voievod arată că domnul era conducătorul suprem al
armatei; el percepea birul, dare în general destinată acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărare a păcii
prin tributul impus de puterile străine. Domnul decidea şi în ceea ce priveşte politica externă a ţării; declara
război şi încheia pace, încheia tratate cu statele vecine. În plan judecătoresc era singurul care aplica pedeapsa cu
moartea, fiind judecătorul suprem al ţării. La nivelele inferioare, justiţia era împărţită de boieri şi sfatul boieresc
care îl ajutau pe domn în conducerea ţării.

Sfatul domnesc era format din dregători: vornicul (şeful curţii domneşti), logofătul (şeful cancelariei
domneşti), vistiernicul (şeful visteriei ţării), spătarul (purtătorul spadei domneşti). Dregătorii importante erau cea
de Ban al Olteniei în Ţara Românească şi Portar al Sucevei în Moldova. Atribuţiile sfatului domnesc erau
variate: asista pe domn la scaunul de judecată, participa la încheierea tratatelor de alianţă cu puterile vecine.

Principalele acte ale domniei îşi pierdeau puterea dacă lipsea consimţământul marilor boieri din stat.

Sugestie II: domnul şi biserica.

Principala instituţie atât pentru Moldova cât şi pentru Ţara Românească a fost domnia, domnul fiind
stăpânul ţării dar şi voievod (conducătorul armatei). În calitatea sa de conducător al întregii administraţii a
statului, domnul îi numea pe marii dregători. Titlul de voievod arată că domnul era conducătorul suprem al
armatei; el percepea birul, dare în general destinată acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărare a păcii
prin tributul impus de puterile străine. Domnul decidea şi în ceea ce priveşte politica externă a ţării; declara
război şi încheia pace, încheia tratate cu statele vecine. În plan judecătoresc era singurul care aplica pedeapsa cu
moartea, fiind judecătorul suprem al ţării. La nivelele inferioare, justiţia era împărţită de boieri şi sfatul boieresc
care îl ajutau pe domn în conducerea ţării.

Principal sprijin al Domniei, Biserica dirija întreaga viaţă spirituală. Curând după întemeierea statului
au fost organizate mitropoliile (1359 la Argeş pentru Ţara Românească; 1368-1387 la Suceava pentru Moldova).
Prin înfiinţarea acestor structuri, statele medievale româneşti erau recunoscute de Patriarhia de Constantinopol şi
implicit de Imperiul Bizantin şi statele creştine din zonă. Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat,
întâiul sfetnic al domnului, membru de drept al sfatului domnesc, conducător al unor solii politice şi locţiitor al
domnului în caz de vacanţă a tronului. El participa la alegerea domnitorului, iar prin încoronarea şi ungerea cu
mir îi conferea o autoritate sacră.

De-a lungul timpului, Biserica s-a bucurat de atenţia şi protecţia domniei, manifestate prin înălţarea de
lăcaşuri, înzestrarea cu moşii, cărţi şi obiecte de cult. Cele două instituţii s-au sprijinit reciproc în opera de

consolidare şi afirmare a statelor româneşti medievale, ca exponente originale ale civilizaţiei europene.