Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

TEORIA IMIGRAȚIONISTĂ
Definiție - Se opune ideii continuităţii de locuire a poporului român în spaţiul carpato-danubiano -
pontic şi încearcă să demonstreze că acesta s-ar fi constituit la sud de Dunăre, de unde ar fi “imigrat”
pe teritoriul de astăzi al României după stabilirea ungurilor în Transilvania.
Context istoric: Instalarea dominației habsburgice în Trans. (1699 –Pacea de la Karlowitz). Ideea
romanității românilor a devenit o armă politică. Reprezentanţii Şcolii Ardeleane (Samuil Micu,
Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai- Deleanu) au urmărit să obțină drepturi politice pentru
români. Inochentie Micu Klein, episcop unit, elaborează Supplex Libellus, în care subliniază ideea
romanității românilor, vechimea și continuitatea acestora în Transilvania. O consecință a acestei
acțiuni a fost apariția teoriei imigraționiste
.
TEORIA IMIGRAȚIONISTĂ- a fost elaborată de istoricul austriac Franz Schulzer în lucrarea.
,,Istoria Daciei transalpine” din1781. El susține că românii s-au format ca popor la sudul Dunării de
unde au migrat la nordul Dunării în sec. XIII. El afirmă că dacii au fost exerminați total de către
romani în anul 106 iar împăratul Aurelian a retras toată populația din Dacia în sec. III, lăsând aici un
teritoriu gol pe care s-au așezat maghiarii în sec. X.
TEORIA IMIGRAȚIONISTĂ (sec. XIX)- În sec. al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867),
când românii au protestat față de desființarea autonomiei Trans, istoricii austrieci și maghiari au reluat
teoria imigraționistă. TEORIA IMIGRAȚIONISTĂ elabortă de istoricul austriac ROBERT ROSLER
a fost sintetizată în lucrarea: “Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor” (1871),
numită și teoria roesleriană. Scopul – este unul politic pentru a justifica stăpânirea străină în
Transilvania. ARGUMENTELE LUI ROESLER- dacii au fost exterminaţi în timpul celor două
războaie; lipsa cuvintelor dacice în limba română; imposibilitatea romanizării în cei 165 de ani de
stăpânire romană; Dacia a fost părăsită după retragerea aureliană; românii s-au format ca popor la sud
de Dunăre; românii sunt un popor de păstori nomazi; inexistenţa izvoarelor istorice anterioare
secolului al XIII-lea, care să-i ateste pe români la nord de Dunăre.

COMBATEREA TEORIEI IMIGRAȚIONISTE- A.D.Xenopol, în lucrarea “Teoria lui Roesler.

Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană” (1884), contestă teoria lui Robert Roesler.
 Argumentele lui A.D.Xenopol: elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român;
suprapunerea elementului roman; daco-romanii s-au retras în munţi din calea migratorilor;
continuitatea procesului de romanizare după retragere, prin creştinism şi menţinerea
legăturilor cu Imperiul Roman la sud de Dunăre;
 există numeroase dovezi ale continuităţii dacilor şi daco-romanilor (dovezi arheologice,
toponimia, hidronimia);
 contribuţia elementului slav la formarea poporului şi a limbii române; caracterul fundamental
romanic al poporului român.

  TEORIA IMIGRAȚIONISTĂ ÎN SEC. XX- Teoria imigraționistă a fost reluată de istoricii
maghiari până astăzi. În 1920, prin tratatul de pace de la Trianon, Ungaria a trebuit să cedeze
României – Transilvania. Ungurii au folosit această teorie pentru a demonstra drepturile
teritoriale ale Ungariei asupra Transilvaniei.
 Teoria imigraționistă a fost combătută de istoricii români: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Gh.
Brătianu. În perioada comunistă, în epoca lui Nicolae Ceaușescu, teoria imigraționistă a fost
combătută constant.Astăzi romanitatea românilor trebuie studiată nu ca o ipoteză ci ca o
realitate istorică.

Democratie si Totalitarism

Caracteristici sau principii ale democrației

Principalele caracteristici ale regimurilor democratice sunt:
- separarea puterilor în stat - pentru a nu se ajunge la dictatură este necesar ca într-o societate
democratică puterea să fie împărțită între mai multe instituții ale statului. Cele trei puteri în stat sunt:

• puterea legislativă (numită adunarea legislativă, sau parlamentul) are rolul de a elabora și
vota legile); legislativul are un rol foarte important datorită participării cetăţenilor la
desemnarea acestor reprezentanţi- prin vot sunt aleși (deputaţi, senatori, etc.) Practic, prin
alegeri democratice, legislativul reprezintă dorința poporului. Exemple: Camera Lorzilor şi
Camera Comunelor în Anglia, Parlamentul poate fi: unicameral (cu o singură cameră) sau
bicameral (cu două camere).

• puterea executivă e reprezentată de rege sau preşedintele, depinde de forma de guvernare a

statului, monarhie sau republică şi de guvern. Acesta are rolul de a pune în practică (să
execute) legile. Guvernul este format de majoritatea din parlament rezultată după alegeri,
fiind condus de primul ministru; acesta e desemnat, de obicei din cadrul partidului care a
câștigat scrutinul electoral. Guvernul, numit și Consiliul de Miniștri este responsabil în faţa
adunării legislative (parlamentului).

• puterea judecătorească (formată din instanţele de judecată, tribunalele care pun în aplicare
hotărârile legilor și de Înalta Curte sau Curtea Supremă, cel mai important for judecătoresc la
nivelul unui stat ).
- pluralism politic (pluripartidismul) - este un sistem bazat pe funcţionarea mai multor partide
politice. Acest lucru e necesar pentru a nu se ajunge la dictatură. Partidele politice au rolul de a
organiza opinia publică în domeniul politic sau economic, ele fiind cele care propun diverse soluţii
pentru rezolvarea problemelor societăţii; partidele au rolul de a duce o luptă de idei pentru preluarea
puterii politice într-un anumit stat, doar prin confruntări desfăşurate în cadrul alegerilor (prin vot). Cel
mai vechi stat unde funcţionează pluralismul politic este Marea Britanie (Partidul Conservator,
Partidul Liberal şi de la începutul secolului al XX-lea s-a format şi Partidul Laburist). Pot fi oferite şi
alte exemple din alte ţări, România spre exemplu, în secolul al XX-lea, din perioada interbelică şi din
perioada postdecembristă.
- respectarea drepturilor și libertăților cetățenești - un stat democratic respectă toate drepturile și
libertățile: dreptul la vot, libertatea de opinie, libertatea conştiinţei etc.
Practici politice democratice în secolul al XX - lea
Practica politică se referă la modul în care sunt aplicate principiile democratice, în cazuri concrete la
nivelul statelor democratice. Dacă ideologia se referă la elemente comune mai multor regimuri
politice, practica se mărgineşte la fiecare stat în parte, la modul cum acesta îşi aplică propria legislaţie
la nivel naţional. Cele mai importante practici democratice în secolul al XX-lea care pot fi prezentate
sunt din Marea Britanie, Franța, Germania postbelică, România interbelică și postdecembristă.
Marea Britanie
Separarea puterilor în stat: - Este monarhie constituţională sau parlamentară pe principiul conform
căruia regele conduce, dar nu guvernează; el are atribuţii limitate în comparaţie cu primul ministru. În
Marea Britanie și femeile au dreptul la moștenirea tronului.- Parlamentul e bicameral format din:
Camera Lorzilor (spre deosebire de alte sisteme democratice, unde parlamentarii sunt aleși, aceasta
este singura adunare legislativă din Europa unde titlul se transmite prin moştenire) şi Camera
Comunelor – unde membrii sunt aleși prin vot universal.
- Prim-ministrul Marii Britanii este şeful majorităţii parlamentare (din partidul ce câştigă alegerile).
Are un rol însemnat, el desemnează miniştrii, având puteri executive extinse.
Pluralismul politic:
- Marea Britanie are o tradiţie puternică, fiind statul unde au apărut partidele politice. Principalele
partide politice din secolul al XX -lea sunt: Partidul Conservator şi Partidul Laburist (format în 1906),
care înlocuieşte ca importanţă Partidul Liberal care dominase scena politică timp de două secole.

Ideologii şi practici politice totalitare

Caracteristici ale regimurilor totalitare
Spre deosebire de regimurile politice democratice, regimurile de tip totalitar folosesc măsuri represive
pentru a controla populația. Principalele caracteristici ale acestora sunt:
- liderul unic (conducătorul) - acesta beneficiază de puteri depline, el fiind cel care conduce întreaga
mişcare politică; e considerat un fel de divinitate pe pământ. Cuvintele şi scrierile liderului au valoare
infailibilă (nu pot fi puse la îndoială). În cinstea sa se folosește aşa numitul cult al personalităţii, prin
care se exacerbează trăsăturile liderului şi se venerează excesiv un conducător aflat în viaţă, prin
manifestări pe stadioane, în pieţe publice, mass media, sport etc.
- partidul unic - într-un regim dictatorial, nu poate fi acceptat pluralismul politic, iar rolul partidului
unic este de a acapara toată puterea; ; partidul are o birocraţie excesivă (un aparat întins la nivel naţional
cu ramificaţii în toate domeniile) şi, spre deosebire de regimurile democratice, milioane de membri
(pentru a impresiona și a demonstra ataşamentul în masă faţă de valorile partidului). În plus, apartenența
la partid reprezenta un mijloc de creștere a statutului social și de obținerea unor avantaje materiale. De
asemenea, partidul unic e caracterizat prin existenţa de conflicte între liderii acestuia, rezolvate pe cale
violentă, deși în teorie ei se considerau prieteni. Scopul final era acela de a prelua puterea individual
(arestări, execuţii, asasinate politice); liderii partidului folosesc un discurs de tip dogmatic (aşa zisul
limbaj de lemn, limbajul oficial folosit cu orice ocazie, care nu este înţeles de cetăţean).
- poliţia politică – un regim totalitar nu poate rezista fără o instituţie de represiune care să îl protejeze;
scopul său principal a fost acela de a urmări şi de a vâna orice potenţial adversar politic (real sau
închipuit). Poliţia politică (având denumiri diverse precum C.E.K.A., G.R.U., N.K.V.D., K.G.B. în
regimul sovietic, sau GESTAPO- în Germania Nazistă) este dublată de apariţia închisorilor politice,
dar şi a lagărelor de muncă sau de exterminare în care erau închişi toţi potenţialii adversari ai
regimului respectiv.

Practici naziste- Principalele practici ale regimului nazist au fost:

1.Punerea în practică a ideilor antisemite (antisemitismul, care duce la Shoah-holocaust)
- În 1935 s-au adoptat Legile de la Nürnberg - legi rasiale prin care le erau interzise evreilor dreptul de
a avea cetăţenie germană, de a se căsători cu cetăţeni germani şi de a avea funcţii în stat (lucru de care
au profitat şomerii germani). În plus, exista obligaţia ca evreii să poarte în piept steaua galbena cu șase
colțuri (steaua lui David), ca un gest jignitor la adresa lor.
- În 1938 a avut loc Noaptea de cristal (9-10 noiembrie) – printr-un pogrom împotriva evreilor, prin
distrugerea magazinelor, a vitrinelor (de aici denumirea de noaptea de cristal) şi a caselor acestora. Ca
urmare, până la declanşarea războiului, 200 000 de evrei, majoritatea bogaţi, au fugit din Germania,
bunurile lor fiind confiscate de stat.
- În timpul războiului, în 1942 adoptă soluţia finală (exterminarea evreilor în camere de gazare în
lagărele Auschwitz-Birkenau, Belzec, Sobibor, Treblinka, Chelmno, Majdanek etc. după ce se dorise o
deportare a acestora în Madagascar, eşuată din cauza dificultăţilor războiului). Au existat şi alte
programe de exterminare a membrilor handicapaţi, prin care zeci de mii de persoane de origine germană
au fost eutanasiate, iar persoanele considerate defecte din punct de vedere genetic au fost sterilizate
(alcoolicii, cei cu boli mintale etc.).

Practici staliniste:- colectivizarea agriculturii – În 1929 Stalin a decis confiscarea terenurilor

agricole. Argumentul era că prin colectivizare se vor înlocui fermele mici, prin care țăranii aveau o
agricultură de subzistență, nemecanizată și de asemenea ineficientă cu ferme puternic mecanizate,
urmând ca acestea să producă recolte mult mai mari. Acest fapt s-a realizat prin lichidarea proprietății
private asupra pământului și prin distrugerea unei întregi categorii sociale cea a chiaburilor sau
kulacilor, cei mai harnici şi gospodari oameni ai satelor. Deoarece rezultatele colectivizării erau mult
sub nivelul așteptat, Stalin a început un proces de înfometare a populației pe întreg teritoriul URSS, dar
cel mai mult de suferit au avut ucrainienii. Ca urmare a acestui proces, în anii 1932-1933, 6 milioane
de ucrainieni au fost ucişi prin înfometare, acuzaţi că nu predau grânele autorităţilor care foloseau banii
obţinuţi din resursele agricole cu scopul de a realiza o societate industrială. O mare parte din grâul
ucrinian a fost exportat în SUA şi Canada.

cultul personalităţii –se consideră că Stalin a inventat cultul personalității modern. Numeroase
oraşe au primit numele unor lideri comuniști, spre exemplu: Stalingrad, Leningrad, s-au
construit statui imense ale celor doi lideri sovietici în majoritatea orașelor. De asemenea,
sportul şi cultura au devenit și ele obiecte de propagandă. În timpul celui de-al doilea război
mondial, Stalin era considerat salvatorul ţării, închinându-i-se cântece, poezii, tablouri etc.
 Constitutii din Romania

Constitutii democratice

Constituţia din 1866

A avut ca model Constituţia belgiană din 1831 - considerată atunci cea mai liberală din Europa,.
Caracteristicile Constitutiei:
- prima constitutie internă românească;
- promulgată fără aprobarea Marilor Puteri;
- este un act de factură liberală.

Principii:
- suveranitatea naţională;
- guvernarea reprezentativă şi responsabilă;
- separarea puterilor în stat;
- responsabilitate ministerială;
- monarhia ereditară;
- libertăţi şi drepturi cetăţeneşti (libertatea conştiinţei, libertatea învăţământului, libertatea
presei, libertatea întrunirilor şi asocierilor).

Principiul separării puterilor în stat:

a. Puterea executivă: exercitată de domn şi guvern.

- Domn – atribuţii: - numeşte şi revocă miniştri;
- drept de amnistie politică;
- numeşte si confirmă în toate funcţiile politice;
- drept de a bate moneda;
- conduce armata;
- drept de a dizolva Parlamentul;
- iniţiativă legislativă;
- acordă distincţii şi decoraţii;
- drept de veto absolut.

- Guvernul : - exercită alături de domn puterea executivă;

- prezintă proiecte de legi.

b. Puterea legislativă: exercitată de domn şi Parlament.

Parlamentul (bicameral)
Domnul: avea drept de iniţiativă legislativă, sancţiona şi promulga legile şi avea drept de veto.

c. Puterea judecatorească: - exercitată prin: - Curţi de judecată

- Tribunale
- instanţa supremă: Inalta Curte de Justiţie şi Casaţie
- Sistemul electoral - bazat pe vot cenzitar( in functie de avere), alegătorii fiind împărţiţi în colegii
eletorale (4 colegii).
Importanţa Constituţiei din 1866:
• a creat cadrul necesar functionării instituţilor moderne;
• a reglementat statutul monarhiei în România;
• a fost perceputa pe plan extern ca o manifestare a independenţei;
• prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind statutul de autonomie,
recunoscut prin tratatele internaţionale;
• nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor europene.

Constituţia din 1923

Infăptuirea statului naţional unitar român în 1918 a reprezentat cauza adoptarii ei

Principii:
1. principiul suveranităţii naţionale (Regatul României era declarat stat naţional unitar şi indivizibil,
teritoriul sau fiind inalienabil (art. 1 şi 2); puterea în statul român aparţine naţiunii).
3. conform Constituţiei din 1923 - regimul politic consacrat era un regim democratic.
4. separaţia puterilor în stat: legislativă, executivă, judecătorească

- Regele şi Parlamentul
- drept de legiferare
- Parlamentul:
- ales prin vot universal;
- minorităţile sunt reprezentate de drept în Parlament;
- pentru intrarea in vigoare a legilor este nevoie de acordul ambelor instituţii.
- Regele si Guvernul
-conduc activităţile curente ale statului.
- Regele:
- numeşte şeful guvernului;
- are dreptul de a elabora regulamente pentru aplicarea legilor;
- este seful armatei;
- are drept de a bate moneda;
- conferă decoraţii si grade militare;
- are drept de amnistie si graţiere;
- orice act al regelui trebuie contrasemnat de un ministru care-şi asumă astfel răspunderea.
-pierde dreptul de veto absolut( deosebire fata de cea din 1866)
- Curtea de Casaţie si Justiţie
- instituţia supremă de judecată;
- se pronunţa cu privire la constituţionalitatea legilor;
- judecătorii sunt inamovibili
- asigură independenţa judecătorilor.

5. Constitutia din 1923 - înscria şi o serie de drepturi si libertăţi democratice:

• introducea votul universal, egal şi direct (pt bărbaţii de peste 21 de ani) deosebire fata de 1866
• egalitatea tuturor în faţa legii;
• desfiinţarea privilegiilor de clasă;
• libertatea muncii;
• libertatea conştiinţei şi a învăţământului;
• libertatea presei;
• garanta libertăţi individuale.

Importanţa:
• cea mai înaintată constitutie din istoria de până atunci a României;
• una dintre cele mai avansate constiţutii din Europa;
• a asigurat funcţionarea regimului democratic din România.

Constitutia din 1991

Cauzele adoptarii: Prabuşirea regimului comunist în România şi revenirea la un regim

democratic după 1989 a impus necesitatea elaborării unei noi Constituţii Constitutia din 1991 -
adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991 şi revizuită în 2003.

Noua Constituţie a ţării - îmbina tradiţia democratică a României cu noile principii constituţionale
europene:
- Referitor la drepturile românilor:
• dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică sunt garantate, pedeapsa cu moartea, tortura
sunt interzise;
• libertatea individuală si siguranţa persoanei sunt inviolabile;
• dreptul la liberă circulaţie în ţară şi străinătate;
• secretul corespondenţei;
• libertatea de exprimare;
• dreptul la informatie;
• dreptul la învăţătură; se garantează gratuitatea învăţământului de stat în condiţiile legii;
• dreptul la vot de la vârsta de 18 ani împliniţi până în ziua alegerilor, inclusiv;
• dreptul de a fi ales;
• libertatea întrunirilor, libertatea de opinie;
• dreptul de proprietate este inviolabil;
• dreptul de a fi ales în Parlamentul European.

- Referitor la teritoriul Romaniei:

• România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Forma de guvernământ
este republica;
• suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative si
prin referendum.

- Referitor la puterile statului;

• are la baza principiul separaţiei puterilor în stat;
• Parlamentul bicameral este organul reprezentativ al poporului român si unica autoritate legiuitoare a
ţării;
• iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor;
• legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare preşedintelui României;
• Preşedintele României veghează la respectarea Constitutiei si la buna funcţionare a autorităţilor
publice. In acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum si între
stat si societate;
• Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament asigură realizarea politicii
interne si externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice;
• Puterea judecătorească este exercitată de către instanţele judecătoreşti. Acestea includ Curtea
Supremă de Justiţie, care are un statut constituţional, celelalte instanţe urmând a fi stabilite prin lege.

2. Constitutii autoritare
Constitutia din 1938

Elaborată în timpul domniei lui Carol al II-lea: Cauza: dorinta regelui de a conduce singur si
prabusirea increderii in democratie

• consacra principiul supremaţiei regelui, majoritatea puterilor sunt concentrate în mâna

regelui.
• suprima separaţia puterilor în stat:
- puterea legislativă o exercita regele prin intermediul Parlamentului bicameral, limitat numai la
legiferare şi având un caracter corporativ;
- puterea executivă o exercita tot regele, prin guvern, numit şi revocat tot de rege, fără răspundere
politică faţă de parlament.
• libertăţile şi drepturile democratice erau restrânse.
Votul universal si barbati si femei de la 30 de ani stiutori de carte

3.Constitutii totalitare ( comuniste)

Constitutia din 1948

Instaurarea regimului comunist în România impune şi elaborarea unei noi Constituţii, care să
consfiinţească ideologia comunistă.
Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare:
• în R.P.R. organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională (M.A.N.), unicul organ
legislativ al ţării;

MAN:
- alegea Prezidiul MAN
- forma guvernul (Consiliul de Miniştri)
- modifica Constituţia
- vota legile şi bugetul
Prezidiul MAN:
- emitea decrete
- convoca Adunarea
- numea şi revoca miniştrii
- încheia tratate internaţionale
- este răspunzător de întreaga activitate faţă de M.A.N.

• Guvernul este organul executiv şi administrativ al R.P.R. Este responsabil de activitatea sa şi dă

seama de ea în faţa Marii Adunări Naţionale şi a Prezidiului M.A.N. În perioada dintre sesiuni
guvernul are în sarcina sa conducerea administrativă a statului.

• instanţele judecătoreşti sunt Curtea Supremă, tribunalele şi judecătoriile populare.

Constitutia din 1952

Copiază constituţia stalinistă din 1936:

• sublinia rolul conducător al partidului unic în stat;
• principiul de bază al puterii de stat: dictatura proletariatului;
• regimul de stat al României este ,,regimul democratiei populare” care reprezintă puterea oamenilor
muncii, iar statul democrat popular este o forma a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul
Comunist.
In fapt, toate instituţiile de stat erau subordonate faţă de partid.

Constitutia din 1965

• Partidul Muncitoresc Român redevine Partidul Comunist Român; numele ţării se schimbă din R.P.R.
în R.S.R.
• PCR era considerat „forţa conducătoare” a întregii societăţi
• statul era socotit proprietarul întregii bogăţii a ţării
• organul suprem al puterii de stat a Republicii Socialiste este Marea Adunare Naţională, unicul organ
legiuitor.
• Consiliul de Stat (creat în 1961, înlocuia Prezidiul MAN) era organ al puterii de stat subordonat
M.A.N.
• Prin legea nr. 1 din 1974, care modifica Constituţia, a fost instituită funcţia de preşedinte al
R.S.R. atribuţiile exercitate pană atunci de Consiliul de Stat au revenit şefului statului.
AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII CENTRALE Formarea statelor medievale
Sec: IX-XVIII
După retragerea aureliană, izvoarele scrise vorbesc numai despre populaţiile
migratoare de la N Dunării deoarece erau singurele cu organizare politică şi militară. Românii
sunt pomeniţi numai cand au intrat şi în contact cu statele importante din zonă.
Factori favorabili întemeierii statelor medievale româneşti:
- Interni - prosperitatea economică legată şi de controlul segmentului final al drumului
comercial care legă Europa Centrală de Marea Neagră şi gurile Dunării;
- cristalizarea politică.
- Externi - încetarea marilor invazii (sec. XIII);
- dorinţa statelor vecine ( Imp.Bizantin, Regatul Ungariei, Regatul Poloniei) de a
stăpâni teritoriile românilor.
1. FORMAREA VOIEVODATULUI TRANSILVANIA

Formaţiuni politice prestatale - românii au trăit, până la constituirea statelor, organizaţi în obşti săteşti
şi mici cnezate, voievodate.
- Izvoare istorice care descriu aceste formaţiuni prestatale:
a) Cronica notarului anonim al regelui Ungariei Bela al III-lea (Cronica lui Anonymus sau Gesta
Hungarorum) - prezintă evenimente din sec. IX (intrarea ungurilor în Transilvania)

• Ungurii sunt întâlniţi dincolo de Tisa, valahi şi slavi organizaţi în cnezate şi voievodate
1. voievodatul lui Menumorut - zona Crişanei (cu centrul la Biharea)
2. voievodatul lui Glad - Banat (cu centrul la Cuvin)
3. voievodatul lui Gelu - în centrul Transilvaniei (cu centrul la Dăbâca)
In secolele XVIII-XIX istoricii maghiari şi austrieci au contestat autenticitatea celor povestite de
Anonymus dar rămâne ideea anterioritaăţii românilor în Transilvania şi a unor formaţiuni politice care
s-au opus ungurilor.
b). Cronica lui Nestor (sec. XI)

• In trecerea lor prin Carpaţii Păduroşi, spre Panonia, ungurii i-au găsit acolo pe români şi pe slavi
Transilvania s-a format ca stat în paralel cu procesul de cucerire a formaţiunilor prestatale descrise mai
sus de către Regatul Ungariei (sec. IX-XI). Inaintea regalităţii maghiare zona fusese acaparată de către
nobili maghiari care cuceriseră structurile politice ale românilor şi slavilor. Acesti nobili maghiari se aflau
în relaţie de vasalitate faţă de regele Ungariei.
Ex. a) Gyla (Geula), stăpânitor al fostei ţări a lui Gelu, centru la Alba Iulia (Bălgrad), este învins în
1003 de regele Ştefan I.
b) Ahtum, stăpânitor al fostei ţări a lui Glad, centru la Morisena
Regii maghiari au colonizat în interiorul arcului carpatic alte neamuri:
- Secuii - origine turanică, SE Transilvaniei
- Saşii - germanii, întemeiază Sibiul, Braşovul, Sighişoara, Bistriţa, etc.
- Cavalerii teutoni, ordin calugăresc catolic, primesc în 1211 Ţara Bârsei în schimbul apărării
frontierelor răsăritene ale regatului şi să atragă la catolicism (prozelitism) pe români
Organizare politică şi administrativă a Transilvaniei
 Regii maghiari au dorit să facă din Transilvania un principat (după model apusean) dar nu au
reuşit şi au acceptat o formă de organizare specifică populaţiei româneşti şi slave - voievodatul.
Transilvania era condusă de un voievod - primul atestat este Leustachiu în 1176.
Din punct de vedere administrativ-teritorial Transilvania este organizată, în funcţie de originea
etnică a populaţiei majoritare în zona, în:
1. Comitate - ale ungurilor
2. Scaune - ale saşilor şi secuilor
3. Districte - ale românilor; în regiunile de margine ale Transilvaniei (ex. Tara Bârsei,
Maramureş, Tara Făgăraşului) - autonomii româneşti (“ţări”)
Transilvania a fost voievodat autonom sub suzeranitate maghiară până în 1541 când a devenit
principat autonom sub suzeranitate otomană.Conducerea voievodatului aprţinea unor “stări” sau
“naţiuni privilegiate”: maghiari, secui şi saşi.Fruntaşii românilor au făcut parte din aceste stări
privilegiate până în secolul XIV când au fost excluşi treptat:
- 1366- regele Ludovic I de Anjou condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism➔ nobilii
români aveau de ales între catolicism, ceea ce însemna maghiarizare, şi renunţarea la statutul de nobil;
- Românii îşi păstrează autonomii locale în regiunile de margine ale Transilvaniei, dar cu timpul aceste
autonomii sunt tot mai restrânse.

2. FORMAREA STATULUI MEDIEVAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

După instaurarea controlului în Transilvania, regii maghiari îşi îndreaptă interesul asupra
zonelor de la sud de Carpaţi, dorind să controleze drumul comercial de la Dunărea de Jos. Prezenţa
cumanilor şi invazia tătaro-mongolă din 1241 îi determină să colonizeze populaţii străine în zonele de
graniţă, cu scopul de apărare. Astfel, fac apel, la cavalerii teutoni, care se vor aşeza în Ţara Bârsei
(1211); datorită ambiţiilor politice pe care le manifestă aceştia, regii maghiari decid să îi alunge (1225).
Le urmează cavalerii ioaniţi, care se aşează în Banat.
Diploma Cavalerilor ioaniţi din 2 iulie 1247 este un document important care ilustrează
realităţile politice şi social-economice din zona dintre Carpaţi şi Dunăre, reprezintă un contract feudal,
ce evidenţiază clauze de sfat şi ajutor. Diploma aminteşte de existenţa unor formaţiuni
politice: voievodatele lui Seneslau şi Litovoi, cnezatele lui Ioan şi Farcaş, precum şi unele categorii
sociale de tip maiores terrae („mai marii pământului”), ţăranii sau rusticii; de asemenea prezintă
anumite aspecte legate de terenuriile pentru agricultură, mori sau dezvoltarea economică.
Cu excepţia lui Seneslau, ceilalţi conducători se află în raporturi de dependenţă faţă de coroana
maghiară. Litovoi încearcă să se rupă de sub suzeranitatea maghiară, dar este înfrânt şi cade în luptă
(1273, cca.-1277). Fratele său Bărbat, este luat prizonier, dar se răscumpără pe o mare sumă de bani.
Criza politică prin care trece statul maghiar la sfârşitul secolulu al XIII-lea îi determină pe
conducătorii săi să reducă autonomia voievodatului Transilvaniei, inclusiv a românilor din unele zone
de graniţă. În aceste condiţii, Radu Negru (considerat o legendă), pleacă din Făgăraş şi descalecă la
Câmpulung, în Argeş.
Descălecatul din Argeş este considerat de unii istorici începutul procesului de constituire a
Ţării Româneşti. Treptat autoritatea conducătorului este recunoscută de către şefii politici şi militari din
această zonă. Noii conducători politici, voievozi şi domni, provin din dinastia Basarabilor.
Basarab I (1310?-1352) este adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti. Iniţial se afla sub
suzeranitatea coroanei maghiare pentru Banatul de Severin. In 1324, într-un document al cancelariei
maghiare, Basarab este numit „voievodul nostru transalpin”. Basarab I unifică formaţiunile politice
din bazinul Oltului şi îşi extinde controlul şi asupra zonei de la nord de gurile Dunării, Basarabia.
În 1330 regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, întreprinde o expediţie la sud de Carpaţi şi
înaintează către Curtea de Argeş, capitala lui Basarab. Pe drumul de întoarcere, regele este surprins şi
înfrânt la Posada (9-12 noiembrie 1330) în Munţii Carpaţi, fapt ce va consfinţi independenţa statului
Ţara Românească.
 Fiul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364) se intitulează domn autocrat. Va pune
bazele primei Mitropolii Ortodoxe a Ţării Româneşti (1359), cu sediul la Argeş, semn al independenţei
ţării (1359).
Vladislav Vlaicu (1364-1376) se dedică operei de organizare a principalelor instituţii. Domnia
sa stă sub semnul oscilării, în relaţiile cu Ungaria, între conflict şi cooperare. Emite primele monede
muntene. În 1370 întemeiază a doua Mitropolie Ortodoxă a Ţării Româneşti, cu sediul la Severin.
Formarea statului medieval Ţara Românească determină constituirea unui factor politic
important la Dunărea de Jos.

3. FORMAREA STATULUI MEDIEVAL MOLDOVA

La baza constituirii Moldovei stă un dublu descălecat. Iniţiativa vine de la fruntaşii politici ai
românilor din Maramureş.
Cu prilejul unei expediţii împotriva tătarilor, iniţiata de regele maghiar, Ludovic I de Anjou, le
est de Carpaţi, voievodul maramureşean Dragoş se aşează în teritoriul determinat de râul Moldova,
organizând acolo o marcă de apărare (1353-1354).
Urmaşii lui Dragoş, Sas şi Balc, menţin raporturile de dependenţă cu Ungaria, ceea ce duce în
1359 la izbucnirea unei răscoale locale. Profitând de aceasta, un alt voievod din Maramureş, Bogdan
din Cuhea, trece munţii la răsărit şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş.
Astfel, se naşte un nou stat românesc independent, Moldova. Noul său statut politico-juridic
este recunoscut în 1364-1365 de către Ungaria.
Cel mai de seamă urmaş a lui Bogdan este Petru I Muşat, voievod (cca. 1374-1391). Pune
bazele principalelor instituţii din Moldova. Mută capitala statului de la Baia la Suceava şi construieşte
un sistem de fortificaţii. Totodată, fondează Mitropolia ortodoxă a Moldovei, cu sediul la Suceava
(recunoscută de Patriarhia din Constantinopol în 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun). Este
primul domn moldovean care bate monedă. Acordă un împrumut de 4 000 de ruble de argint regelui
Poloniei, Wladislav Jagello, primind in schimb drept zălog Haliciul şi ţinutul Pocuţiei, devenit apoi
pretext de conflict între Moldova şi Polonia. În 1387 inaugurează tradiţia jurământului de vasalitate faţă
de regele Poloniei, Vladislav Jagello).
Roman I, voievod (1391-1394) desăvârşeşte unificarea Moldovei, în anul 1392 reuşind să
extindă teritoriul noului stat până la Marea Neagră şi Dunăre.

4. INSTITUTIILE STATELOR MEDIEVALE ROMANESTI

Dupa consolidarea statelor medievale s-a desavarsit organizarea interna prin consolidarea principalelor
institutii. Intemeierea statelor medievale romanesti a fost rezultatul a 3 tendinte istorice:
- Unificarea formatiunilor politice prestatale;
- Crearea institutiilor supreme: Biserica si Domnia;
- Emanciparea de sub dominatia straina.
Regimul politic din Tarile Romane a evoluat spre o monarhie feudala dar cu trasaturi specifice
societatii romanesti.
Domnia: reprezinta cea mai importanta institutie din Evul Mediu romanesc. Domnul avea atributii
militare, fiind conducatorul armatei prin titlul de Mare Voievod. Alte atributii erau:
- Administrative: numea dregatorii ajutat de sfatul domnesc;
- Juridice: reprezenta instanta suprema;
- Politica externa: declara razboi, incheia pace, si semna tratate.
Titlul de Domn vine de la latinescul „dominus” (stapan), astfel Domnul era considerat stapanul
intregului pamant al tarii. Independenta Domnului fata de puterile vecine s-a concretizat in formula „de
sine stapanitor”
- Religios: puterea Domnului era considerata de origine divina, exprimata prin ceremonia religioasa a
ungerii cu mir de catre mitropolit, prin apelativul „Io” si formula „din mila lui Dumnezeu”.
- Fiscal: domnitorul stabilea nivelul taxelor si al impozitelor, acorda imunitati fiscale.
In primele secole de dupa intemeiere, Domnul a recurs la o fiscalitate redusa, astfel veniturile
domniei nu se bazau pe impozite, ci pe taxele comerciala aplicate negustorilor brasoveni. Succesiunea
la tron era electivo-ereditara, astfel putea fi ales domn oricare dintre descendentii familiei domnitoare,
chiar daca nu era dintr-o casatorie legitima, si nu era primul nascut, trebuia doar sa fie de os domnesc.
Unii domni au asociat la domnie pe unul dintre fiii sai inca din timpul vietii. Domnia si ceremonialul
de la curte au fost influentate de bizantini. Intre domnie si biserica exista cooperare, in sensul in care
domnul era uns cu mir la incoronare, dar sprijinea puternic biserica prin finantarea construirii multor
lacasuri de cult. Domnul avea dreptul sa retraga proprietatile boierilor care erau acuzati de tradare si ii
putea condamna la moarte, astfel Stefan cel Mare sau Vlad Tepes au consolidat autoritatea domniei in
raport cu marea boierime. Evolutia domniei s-a realizat intre secolele XVI-XVIII.
La mijlocul secolului al XVI-lea, in conditiile accentuarii dominatiei otomane, autoritatea
domnului a scazut, astfel boierii au exercitat o tutela asupra domnului. Boierii controleaza viata politica
prin sustinerea unor candidati la tron sau prin incheierea unor intelegeri, inclusiv cu turcii. Domnul
initial ales de boieri, era acum numit direct de catre sultan.
In sec XVIII a disparut domnia pamanteana, fiind inlocuita cu cea fanariota (turcii alegeau
domnii greci din cartierul Fanar). Trasaturile domniei fanariote:
- Domnul era considerat inalt fucntionar al Imperiului Otoman
- Pentru domnie se plateau sume considerabile
- Fiscalitatea este excesiva, prin faptul ca Poarta a crescut obligatiile Principatelor, acelasi lucru
facandu-l si domnii fanarioti.
- Venalitatea functiilor (vanzarea la licitatie a dregatoriilor)
- Eliminearea boierilor romani si inlocuirea lor cu boierii greci
- Schimbarile dese de domnii. O domnie dura 2,5 ani – 3 ani
- Boierii romani s-au grupat in partida nationala, care avea drept principal obiectiv revenirea la domniile
pamantene, fapt realizat la 1821 in timpul revolutiei lui Tudor Vladimirescu.

Sfatul Domnesc: Format initial din marii boieri iar mai tarziu din boierii cu dregatorii avea rolul de a-
l consilia pe domn. Cele mai importante dregatorii erau: Mare Ban al Olteniei in Tara Romaneasca, si
Portar al Sucevei in Moldova. Marele Vornic avea atributii judecatoresti in multe cauze. Activitatea
diplomatica si primirea solilor straini se aflau in atributiunea marelui postelnic. Atributiile militare le
avea Marele Spatar in Tara Romaneasca, si Hatmanul in Moldova. Sfatul Domnesc a fost organul
central al guvernarii.
 Adunarea Tarii (Adunarea Starilor Privilegiate): Nu a fost convocata cu regularitate. Uneori a avut
rolul de a sanctiona alegerea unui domn sau de a stabli nivelul obligatiilor financiare fata de tara.
Adunarea tarii era alctauita din reprezentanti ai boierilor, clerului, orasenilor si taranilor liberi.
Biserica: A avut un rol esential in viata sociala, juridica, si culturala a Tarilor Romane in Evul Mediu.
Dezvoltarea si organizarea Bisericii Ortodoxe s-a realizat sub indrumarea Bizantului. In sec al XIII-lea
se infiinteaza prima Episcopie dependenta de Bizant care mai tarziu se va transforma intr-o Mitropolie.
Astfel in 1359, Nicolae Alexandru infiinteaza in Tara Romaneasca la Curtea de Arges prima Mitropolie.
In 1370 Vladislav Vlaicu infiinteaza a 2-a Mitropolie in Tara Romaneasca cu centrul la Severin. In
Moldova, Petru I Musat infiinteaza Mitropolia de la Suceava, care va fi recunoscuta in 1402 in timpul
lui Alexandru cel Bun. Biserica era in stransa legatura cu domnia, Mitropolitul facand parte din Sfatul
Domnesc si avand dreptul de a ocupa tronul tarii in caz de vacanta a domnitorului. Erau subordonate si
recunoscute oficial de catre Patriarhia de la Constantinopol. Mitropolitul avea urmatoarele atributii:
- Era primul sfetnic (sfatuitor) al domnului;
- Incorona domnul prin ungerea cu mir;
- Era socotit al 2-lea demnitar in stat;
- Era loctiitorul domnului;- Facea parte de drept din Sfatul Domnesc;

Statul Roman Modern:

Proiecte Politice sec XVIII-XIX

Proiecte politice sec XVIII

- Memoriul de la Focşani 1772 cerea unirea Moldovei cu Ţara Românească si autonomie, inlocuirea fanariotilor, redactat de
boierii munteni si moldoveni si trimis marilor puteri

- Memoriul de la Şistov 1791 cerea domn ales de români, prin înlocuirea fanarioţilor si autonomie, unirea intr-un regat al
Daciei al celor doua Principate pus sub protectia Rusiei
Ambele cer unire si eliminarea fanariotilor

Proiecte politice prima jumatate sec XIX

1821- Cererile Norodului Românesc (Tudor Vladimirescu ) Țara Românească

– înlocuirea fanarioților cu domni români
– desființarea rangurilor boierești
– înființarea armatei naționale din 4000 de panduri

1822- Constituția Cărvunarilor(Ionică Tăutu ) Moldova- proiect de constituție cu 77 de cereri

– funcții pe merit
– libertatea religioasă
– drepturi și libertăți cetățenești

1838- Actul de Unire și Independență (Ion Câmpineanu ) Țara Românească

– unirea Țării Românești cu Moldova
– independența noului stat forma
- Print strain
 1838- Osăbitul act de numire a suveranilor românilor (Ion Câmpineanu ) Țara Românească
– funcții pe merit
– libertatea religioasă
– drepturi și libertăți cetățenești

1848 Revolutia, proiecte politice:

Prințipiile noastre pentru reformarea patriei, Brasov mai 1848 – moldovenii refugiați
în Transilvania C. Negri, Vasile Alecsandri
-Unirea și independența Principatelor
-Împroprietărirea țăranilor fără despăgubire,egalitatea în drepturi civile şi politice desfiinţarea tuturor
privilegiilor.

Proclamația de la Islaz iunie 1848, Ion Heliade Radulescu – Țara Românească:

- Drepturi politice pentru toate categoriile sociale Domn ales pe 5 ani din toate categoriile sociale
-Împroprietărirea țăranilor cu despăgubire Desființarea rangurilor boierești.

Dorintele Partidei Nationale din Moldova, Cernauti, august 1848 Mihail Kogalniceanu
-Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca
- print strain
-neutralitate

Unirea lui Cuza

- perioada 1853 până în 1859 Războiul Crimeii (1853-1856) –un nou război între Rusia și Imperiului Otoman. Anglia
şi Franţa, care nu doreau să se strice echilibrul european, s-au aliat cu turcii. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea
rușilor.Franța a susținut cauza naţională a românilor, anume, unirea Principatelor Române pentru a realiza un stat
tampon între Rusia și Imperiul Otoman.
Tratatul de la Paris 1856 a stabilit în privința Principatelor Române:- înlocuirea protectoratul Rusiei asupra
Principatelelor - turcii acceptau convocarea Adunărilor Ad-Hoc, care sa-şi exprime opinia privind unirea
Principatelor;Rusia ceda Moldovei trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail, Bolgrad. Alegerile din Moldova au
fost însă falsificate de turci care se temeau de unire ca un pas spre independenţă. Alegeriele s-au repetat după negocieri
între Franța și Anglia,
În anul 1857, Rezoluțiile Adunărilor ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească au stabilit: - unirea Principatelor sub
numele de România; - acordarea conducerii noului stat unui prinţ străin, cu scopul de a obține sprijinul marilor puteri în
seperanța câștigării independenței cu moştenitori obligaţi să adopte religia ortodoxă.
În anul 1858, în cadrul Conferinţei de la Paris, cele 7 mari puteri a adoptat Convenţia de la Paris stabilea:
- unirea sub numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei (nu se accepta denumirea de România);
- statul urma să aibă doi domni aleşi pe viaţă, două adunari legislative, două guverne, două capitale la Iaşi și la Bucureşti;
În anul 1859, la 5 ianuarie, în Iaşi a fost ales domn Alexandru Ioan Cuza, iar pe 24 ianuarie la Bucureşti a fost propus
și ales tot Cuza, profitând de interpretarea juridică a Convenţiei de la Paris care nu prevedea că aceeaşi persoană să nu
candideze în ambele Principate, punând cele 7 mari puteri în fața faptului împlinit.

. Domnia lui Al. I. Cuza (1859-1866)

- După unire, situaţia Principatelor a fost complexă;
- cauze: - uniunea personală nu era recunoscută de Marile Puteri;
- funcţionau două guverne şi două Adunări;
- organizarea administrativa - lipsita de unitate.
- Principalele obiective ale domnului au fost:
1. consolidarea unirii prin recunoaşterea dublei alegeri şi realizarea unirii depline (administrative şi politice).
2. plan de reforme care să modernizeze societatea românească după modelul Europei.
 1. Recunoaşterea dublei alegeri este obţinută în toamna anului 1859 în cadrul Conferinţei Marilor Puteri de la
Paris. Între timp, pe plan intern are loc unificarea serviciului telegrafic şi vamal, unificarea agenţiilor
diplomatice, unificarea armatei şi realizarea unui singur minister de război.
- recunoaşterea unirii depline este obţinută în urma Conferinţei Puterilor Garante de la Constantinopol. În dec.
1861 sultanul dă un firman prin care recunoaşte oficial unirea pe timpul domniei lui Cuza.
- În urma acestei recunoaşteri, îşi deschideau, la Bucureşti (care devine capitala ţării) primul guvern unic al
Principatelor condus de conservatorul Barbu Catargiu (22 ian. 1862) şi prima Adunare (Parlament) unică (24
ianuarie 1862).
- Guvernul condus de M. Kogălniceanu (oct. 1863 – ian. 1865) - este considerat cel mai important cabinet
pentru activitatea sa reformatoare.
- martie 1864 - începe în Adunare dezbaterea chestiunii rurale. Conservatorii, care domină parlamentul, se menţin pe
vechile poziţii şi resping proiectul prezentat de Kogălniceanu (emanciparea clacaşilor şi împroprietărirea
cu loturi diferenţiate). Mai mult, ei dau un vot de blam (neîncredere) guvernului.
- Consecinţe - Kogălniceanu îşi prezintă demisia, însă aceasta este respinsă de domn.
- printr-o lovitură de stat, dată la 2 mai 1864, Alexandru I. Cuza dizolva Adunarea, menţine
guvernul Kogălniceanu şi dă o nouă constituţie Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris. Noua lege
fundamentală este supusă unui plebiscit, odată cu proiectul unei noi legi electorale.
- prin noua constituţie se instaura un nou regim: domnia autoritară; impune preponderenţa executivului asupra
legislativului.
- Atribuţiile Domnului sporesc: iniţiativă legislativă; avea drept de veto; numea pe preşedintele Camerei
(Adunării) şi membrii Senatului.
- Este introdus Parlamentul bicameral prin înfiinţarea Senatului (Corpul Ponderator).
- Legile erau elaborate de Consiliul de Stat (organ nou creat).
- Legea electorală menţine votul cenzitar, dar măreşte numărul alegătorilor; alegătorii erau împărţiţi în două
categorii: alegători primari şi alegatori direcţi.
- Noua lege fundamentală este recunoscută de Marile Puteri în iunie 1864

Reformele lui Cuza

1. 1863 s-a adoptat legea secularizării averilor mânăstireşti - circa un sfert din terenul arabil al ţării, care aparţinea
acestora (multe mănăstiri erau închinate celor din Sinai, Muntele Athos) era trecut în proprietatea statului În plus,
slujbele în limba greacă au fost interzise pe teritoriul României.
2. În august 1864 s-a adoptat legea rurală prin care se desfiinţa claca (munca pe care ţăranii erau datori să o
presteze boierilor).. În plus, circa 460 000 familii primeau pământ în funcţie de numărul de vite deţinut, dar erau obligaţi
să-i despăgubească pe boieri timp de 15 ani pentru pământul primit. Nu aveau voie să vândă pământul 30 de ani
3. În noiembrie 1864 s-a adoptat legea instrucţiunii publice (învățământului) care stabilea trei grade de
învaţământ: primar, secundar, superior. În 1860 s-a înființat Universitatea din Iaşi, iar în 1864 Universitatea din
Bucureşti; învăţămânutul primar devenea gratuit (pentru ca toţi ţăranii să-şi permită trimiterea copiilor la școală) şi
obligatoriu (pentru a nu-i ţine acasă); alfabetul chirilic era înlocuit de cel cu caractere latine.
- în ian. 1865 - relaţiile dintre Cuza şi Kogălniceanu se deteriorează;
- Primul ministru îşi prezintă demisia, care este acceptată de domnitor;
- ,,Monstruoasa coaliţie” (conservatorii şi liberalii radicali) îşi intensifică activitatea;
- 10-11 februarie 1866 - Al.I. Cuza este obligat să abdice şi să părăsească ţara. Fostul domnitor
moare în exil, în străinătate.

5. Importanţa domniei lui Cuza

- Dezideratele revoluţiei de la 1848 au devenit realitate în condiţiile în care pe plan intern tendinţele
conservatoare erau puternice, iar pe plan extern Rusia ţaristă şi Imperiul otoman nu renunţaseră să
considere Principatele teritorii asupra cărora aveau drepturi depline.
- In timpul domniei lui Cuza au fost create instituţii statale moderne.
- România se afirma între statele europene ca un stat naţional şi modern.

Razboiul de Independenta 1877-1878

Convenţia româno rusă din 4 aprilie 1877 -pe fondul crizei orientale, în anii 1875-76 s-au declanșat răscoale în
Balcani, în provinciile aflate sub dominație otomană: Bosnia, Herţegovina, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, împotriva
turcilor. Rusia, sub pretextul apărării fraţilor creştini din Balcani a decis să intervină militar. Pentru aceasta era nevoie
de a tranzita cu armata sa teritoriul României. S-a semnat de către Mihail Kogălniceanu la 4 aprilie 1877 o Convenţie
româno - rusă la Bucureşti prin care: - ruşii primeau dreptul de a-şi transporta trupele prin România;
- ruşii se obligau să plătească transportul, să ocolească Bucureştiul (pentru a nu-l jefui);
- să respecte integritatatea teritorială a României (să nu aibă pretenţii teritoriale);
Rusia a declarat război Imperiului Otoman, ajungând la sud de Dunăre. Profitând de această acțiune, la data de 9 mai
1877 România și-a proclamat independenţa în Parlament.
Participarea la războiul de independenţă- Românii erau convinşi că ruşii îi vor învinge pe turci, însă aceștia au fost
respinşi de otomani la sud de Dunăre. Marele Duce Nicolae, comandantul trupelor ruseşti şi fratele Ţarului Alexandru
al II-lea, a trimis o telegramă domnitorului României, Carol I. Prin acest document Rusia cerea ajutorul armatei române
(în luna iulie 1877). Armata română a intrat în război, în august 1877, având circa 60 000 de soldaţi slab pregătiți şi a
atacat oraşul cetate Plevna din Bulgaria, alături de ruşi. A fost cucerită doar reduta Griviţa, care apăra oraşul.
Comandantul Plevnei, Osman Paşa s-a predat după câteva luni, oraşul fiind încercuit şi silit să-şi epuizeze proviziile.
Românii au participat ulterior şi la cucerirea redutelor Rahova şi Smârdan precum şi a oraşului cetate Vidin. Turcii au
fost învinşi
1878- Tratatul de la San Stefano independența României.
România trebuia să modifice articolul 7 din Constituţia din 1866 (privind cetăţenia);
1878- Tratatul de la Berlin
-independenţei României ;
-România trebuia să modifice articolul 7 din Constituţia din 1866 (privind cetăţenia);
-România era obligată să cedeze Rusiei cele 3 judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad) şi primea în schimb
Dobrogea cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor

Primul Război Mondial 1914-1918

Când a izbucnit războiul, România a considerat că Austria-Ungaria a declanşat războiul şi a decis, prin votul unui
Consiliu de Coroană să rămână neutră, deşi regele Carol a prezentat tratatul secret cu Puterile Centrale. Regele a decis
ca România să rămână neutră. Primul ministru, Ion I.C. Brătianu a început negocierile cu Antanta după moartea regelui
Carol în septembrie 1914, negocieri care au durat doi ani. Lui Carol I i-a urmat la tron nepotul său, regele Ferdinand I
(1914-1927).La 4 august 1916 s-au semnat documentele de alianță cu Antanta, cuprinzând:
- o convenţie politică - Franţa, Marea Britanie, Italia, (ce trecuse de partea Antantei în 1915) și Rusia garantau
integritatea teritorială a României, iar ţara noastră declara război Austro-Ungariei. Antanta recunoştea dreptul României
la anexarea teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, anume Transilvania, Banatul și Bucovina.
-o convenţie militară - România se obliga să atace Austro-Ungaria cel mai târziu la 15 august 1916, armata rusă trebuia
să ţină ocupată armata austriacă, iar aliații se mai obligau să declanşeze o ofensivă la Salonic împotriva Bulgariei, aliată
a Puterilor Centrale şi să ofere arme şi muniţii României de circa 300 tone pe zi.
În noaptea de 14-15 august 1916, România a intrat în război, a trecut Carpații, în Transilvania ocupând Braşovul.
Germania a trimis armate în Transilvania, respingându-i pe români,. O armată formată din trupe germane, bulgare şi
otomane a atacat trupele române dinspre Bulgaria, învingându-le la Turtucaia (Bulgaria azi).Românii au fost prinşi între
două armate ale Puterilor Centrale. Ca urmare, în decembrie 1916 a avut loc pe râul Argeş, bătălia pentru oraşul
Bucureşti. Aceasta a fost pierdută de români, germanii au ocupat capitala, iar regele, armata, politicienii importanți s-
au retras la Iaşi; tezaurul a fost trimis la Moscova. În iarna care a urmat, armata română a fost reorganizată şi cu ajutorul
corpului francez condus de generalul Henry Berthelot. Asfel s-a reuşit să se reziste atacurilor germane în vara anului
1917, la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, unde s-au remarcat generalii Averescu, Grigorescu şi Prezan. În octombrie 1917,
comuniştii bolşevici au cucerit puterea în Rusia. Lenin, liderul acestora a promis scoaterea Rusiei din război pentru a-şi
atrage sprijinul populaţiei. Ruşii au semnat cu germanii o pace separată, România rămânând fără aliaţi. În aprilie 1918
România a fost nevoită să semneze Pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale, cu prevederi umilitoare. Pe fondul
înfrângerilor Puterilor Centrale pe frontul de vest,în Franţa, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar
o zi mai înainte ca războiul să se încheie în vest (11 noiembrie 1918).

Unirea din 1918

Unirea a beneficiat de context favorabil:
Primul Război Mondial care a condus la destrămarea marilor imperii: Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman, state înfrânte
în război și Imperiul Țarist, victima revoluţiei bolşevice şi a războiului civil care i-a urmat;
- adoptarea principiului autodeterminării la propunerea președintelului american Wilson, care prevedea ca fiecare
naţiune din cadrul imperiilor multinaţionale să aibă dreptul de a-şi decide singură soarta
Unirea Basarabiei Când a intrat în război de partea Antantei, România a conştientizat că astfel renunţa la ideea unirii
Basarabiei, aceasta făcând parte din Imperiul Rus, stat aliat, dar Lenin a acordat dreptul naţiunilor non-ruse la
autodeterminare. La Chişinău s-a înfiinţat Sfatul Ţării, ca organ legislativ condus de Ion Inculeţ., iar la 24 Ianuarie 1918
Basarabia şi-a proclamat independenţa. Armata română a intrat în Basarabia la cererea Sfatului Ţării, pentru a pune
capăt tulburărilor provocate de ruşi. Exista şi pericolul anexării Basarabiei la Ucraina care şi ea îşi proclamase
independenţa și emitea pretenții teritoriale asupra Basarabiei. La 27 Martie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei
cu România.
Unirea Bucovinei Bucovina aparţinuse Austriei-Ungariei, ca parte a Austriei. Profitând de dezintegrarea Imperiului
Ucraina pregătea intervenţia militară în Bucovina. La Cernăuți s-a format Consiliul Naţional Român condus de Iancu
Flondor. Consiliul Naţional a cerut intrarea armatei române în Bucovina de teama ucrainienilor La 15/28 noiembrie
1918, Congresul General al Bucovinei, adunare reprezentativă din care făceau parte toate naţionalităţile (români, ruşi,
ucrainieni, germani, ruteni, evrei, polonezi) a votat la Cernăuţi unirea Bucovinei cu România.
Unirea Transilvaniei Exista pericolul ca după destrămarea Austro-Ungariei, Transilvania să fie inclusă în noul stat
Ungaria care-și proclamase independența. La Arad s-a format un Consiliu Național Român Central condus de Ştefan
Cicio Pop cu rolul de a guverna provizoriu Transilvania şi a pregăti unirea cu România. În noiembrie au avut loc tratative
ale Consiliului Național Român Central cu ungurii, aceştia fiind dispuşi să acorde doar autonomia Transilvaniei, dar în
cadrul Ungariei. Românii s-au retras de la negocieri și au decis să țină alegeri La 18 noiembrie /1 decembrie 1918 a avut
loc Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia la care au participat peste 100 000 de oameni, votându-se unirea
Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România

Comunismul in Romania si revenirea la democratie

REGIMUL COMUNIST DIN ROMÂNIA

Cauzele instaurării regimului comunist în România

Cauze sau factori externi:
- Victoriile Armatei Roşii pe front şi câștigarea celui de-al doilea război mondial de către sovietici;
ocuparea unui teritoriu care se întindea la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial până în
Germania, inclusiv Berlinul;
- Politica U.R.S.S. de a-şi impune, cu sprijinul Armatei Roşii, propriul regim politic, cel comunist în
statele aflate în sfera sa de influenţă (ocupate militar) - România, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia,
Bulgaria.
Cauze sau factori interni
- momentul 23 august 1944 când a avut loc o lovitură de stat, mareşalul Antonescu a fost arestat,
România a întors armelor împotriva armatei germane şi a încheiat arminstiţiului cu Naţiunile Unite (12
septembrie 1944), continuând războiul de partea U.R.S.S.;
- reînfiinţarea Partidului Comunist (format în 1921, scos în afara legii în 1924 pentru acţiuni
care vizau distrugerea României Mari) şi folosirea lui, cu sprijinul direct al sovieticilor pentru a ajunge
la guvernare.

Etapele instaurării regimului comunist în România

Etapa coaliţiei (alianţei cu alte partide) - 23 august 1944 - 6 martie 1945

După momentul 23 august 1944 au condus ţara trei guverne având în frunte ca prim miniști, militari.
Comuniștii au încercat să se alieze cu alte partide pentru a prelua putere poltică.
 La 6 martie 1945 a fost instalat primul guvern comunist condus de Petru Groza la intervenţia
directă a sovieticilor. În guvern se regăseau şi personalităţi din vechile partide istorice, pe care
comuniştii încercau însă să le discrediteze.
Un alt moment important privind preluarea puterii depline a fost reprezentat de falsificarea alegerilor
legislative din 19 noiembrie 1946(legea electorală desfiinţase Senatul), când comuniştii, aflaţi în alianţă
cu alte partide de stânga (Blocul Partidelor Democratice), folosindu-se de prezenţa Armatei Roşii, a
unor grupuri de intimidare sau bătăuşi care ameninţau populaţia obţineau peste 70% din voturi, deşi
P.N.Ţ. câştigase alegerile.
Eliminarea partidelor politice istorice (P.N.L. şi P.N.Ţ.) și arestarea liderilor ţărănişti Iuliu Maniu şi Ion
Mihalache în 1947, acuzându-i că au vrut să fugă din țară după ce comuniştii le pregătiseră un avion,
prin așa numita înscenare de la Tămădău (iulie 1947)
După abdicarea forţată a regelui Mihai, din 30 decembrie 1947, România își schimba forma de
guvernare, devenind republică populară.(prin legea 363, monarhia era abolită).

Regimul Stalinist condus de Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965)

Caracteristici interne ale regimului stalinist din România
• Politic
– adoptarea Constituţiilor din 1948 şi 1952, inspirate din Constituţia sovietică.
– existența partidului unic P.M.R. (format în 1948 prin fuziunea P.C.R-P.S.D. ) condus de un prim
secretar în persoana lui Gheorghe Gheorghiu Dej;
– lupta pentru putere s-a manifestat prin epurări - eliminări prin măsuri represive:
- 1948 - arestarea lui Pătrăşcanu, acuzat de tendinţe burgheze (executat în1954);
- 1952 - eliminarea echipei pro-moscovite Ana Pauker, Vasile Luca (Laszlo Luka) (după ce Stalin,
convins că puterea comunistă era consolidată în România acceptase sprijinirea aripii naţionale a
partidului, în frunte cu Dej. La început, sovieticii au impus personaje politice alogene la conducerea
partidului, neavând încredere în români);
• Economic

Principala practică politică de la începutul regimului stalist în România a fost confiscarea

proprietății private, după modelul implementat de Lenin și Stalin.
- În 1948 - a avut loc naţionalizarea în mai multe etape a tuturor mijloacelor de producţie
(Legea 119 din 11 iunie) (industria, băncile, transporturile, comerţul, chiar și teatrele, farmaciile,
cinematografele).În 1950 s-a naţionalizat şi fondul de locuinţe. După naționalizare, economia a fost
planificată centralizat după model sovietic,Comitetul de Stat al Planificării, din 1948 a proiectat un plan
anual (1949 şi 1950), apoi cincinal (1951-1955 – primul cincinal).
A urmat industrializarea forţată care s-a manifestat imediat prin următoarele măsuri:
- accentul pe industria grea: electrică, chimică, metalurgică, constructoare de maşini;
- s-a neglijat industria ușoară: alimentară, textilă a bunurilor de larg consum
- deschiderea marilor şantiere naţionale, pentru infrastructură, cu mii de muncitori deplasaţi (la baraje,
combinate, drumuri etc.);
- accentul pe industrie extensivă (cantitate, nu calitate )și stahanovism, după model sovietic;
- folosirea SOVROM-urilor care au exploatat resursele României în folosul U.R.S.S.( Sovromtransport,
Sovromlemn, Sovrompetrol, Sovromfilm, Sovromgaz, Sovrommetal, etc.);

- Între anii 1949-1962 a avut loc procesul de colectivizare a agriculturii, reprezentând trecerea
terenurilor agricole în proprietatea statului, după modelul sovietic.
În Plenara Comitetului Central al PCR din 3-5 martie 1949 s-a decis începerea procesului de
colectivizare. Încă din martie 1945 avusese loc o reformă agarară prin care se expropriaseră, intrând în
posesia statului proprietățile care însumau peste 50 de hectare. Prin această măsură, comuniștii
încercaseră să atragă de partea lor țăranii săraci în perspectiva alegerilor din 1946, care erau astfel
împroprietăriți cu peste 1 milion de hectare de teren

Colectivizarea a însemnat:
- înfiinţarea G.A.C.- urilor (Gospodăriile Agricole Colective) – membrii lor puteau păstra 0,15 hectare,
intrau în întovărăşire, pământul, animalele, uneltele erau confiscate. Au fost înfiinţate şi G.A.S.
(Gospodăriile Agricole de Stat) numite mai apoi I.A.S.(Întreprinderi Agricole de Stat,)
În etapa următoare G.A.C. urile s-au transformat prin
- înfiinţarea C.A.P.- urilor (Cooperative Agricole de Producţie );
- folosirea de măsuri represive: arestări( 30 000 ţărani condamnați, ameninţări etc.);
- rezistenţă din partea ţăranilor (revolte, fuga în munţi, refuzul plăţii cotelor în produse );
- distrugerea elitelor satului (chiaburii, erau urmăriţi cu precădere- din 1949);
- ca urmare, la finalul campaniei, Dej anunţa că 96% - 3 201 000 ha din suprafaţa ţării a fost
colectivizată, restul ţăranilor, aflați în zone muntoase, oricum erau obligați la plata unor cote în produse
agricole și animale;
Ambele fapte prin care s-a confiscat proprietatea privată s-au făcut cu măsuri represive și
folosirea Securității.

• Cultural
Ca orice regim totalitar, regimul comunist din România şi-a pus amprenta şi asupra vieţii
cultural-artistice, dorind modelarea caracterului omului în acord cu ideile marxist-leniniste şi formarea,
într-o ultimă instanţă a omului nou. Pentru aceasta, regimul stalinist din timpul lui Dej s-a folosit de
următoarele:
- ruperea relațiilor culturale cu Occidentul;
- folosirea cenzurii atât în domeniul cultural cât şi ştiinţific.
1947 - Mihai Roller scrie Istoria Românilor, după model sovietic.
1948 - reorganizarea învăţământului pe model sovietic, prin Legea Învăţământului, limba rusă
devenind obligatorie în şcoli, iar şcolile străine interzise.
-religia interzisă şi promovarea ateismului, cu măsuri dure împotriva Bisericii Greco-Catolice care a
fost desființată în 1948, iar proprietățile acesteia confiscate, 600 de preoţi şi 12 episcopi au fost arestaţi;
Represiunea Comunistă
Fiind un sistem impus cu forţa, comunismul avea nevoie de un aparat represiv care să menţină
liniștea regimului, să amenințe masele populare şi orice încercare de protest la adresa acestuia să fie
rapid stopată.

Represiunea în timpul regimului stalinist

Comuniștii au înființat două instituții de represiune pentru a ține sub observație adversarii
politici
În 1948 s-a înfiinţat Securitatea
În 1949 s-a înfiinţat al doilea organ de represiune, Miliţia , după ce erau defiinţate Poliţia şi
Jandarmeria.
Măsurile represive ale regimului stalinist au fost destul de dure
După formarea celor două instituții de represiune, s-au înființat şi lagăre de muncă forţată,
după modelul sovietic, precum cel de la Canalul Dunăre-Marea Neagră unde adversarii politici ai
comuniștilor au fost umiliți până la exterminare.
Închisorile de exterminare reprezintă însă cel mai important mijloc represiv folosit de sistemul
stalinist împotriva întregii societăți românești: Jilava, Aiud, Gherla, Sighet, Râmnicu Sărat, Poarta
Albă. Regimul de detenție era unul extrem de dur, slab caloric (circa 300 de calorii zilnic), presupunea
izolarea anumitor deținuți chiar și ani întregi, frig, umiditate, lipsa asistenței medicale, tratamente
umilitoare, bătăi repetate. Mare parte din elita politică (Maniu, Mihalache, Constantin Brătianu,
Gheorghe Brătianu, Constantin Argetoianu) și culturală(A. Golopenţia, M. Vulcănescu, I. Lupaş, sau
monseniorul Vladimir Ghika) a României interbelice a dispărut aici. Ei erau consideraţi duşmanii
poporului.

Disidenţa anticomunistă - Forme de rezistenţă anticomunistă

Deşi era un regim impus, comunismul românesc nu s-a confruntat cu revolte politice importante
ca celalalte state din blocul sovietic, Polonia, Ungaria, sau Cehoslovacia. Cauzele sunt diverse: slaba
organizare a disidenţei, existenţa unei reţele de informatori, teama de eventualele măsuri dure care
mergeau până la exterminarea fizică, dar şi colaborarea perfectă între forţele de represiune Securitatea
şi Miliţia.
Formele de manifestare a disidenței au fost:

1. Rezistenţa armată a partizanilor manifestată între 1944-1958 (așa numiții partizani din
munţi, după numele rezistenţei antinaziste iugoslave). Oamenii credeau că regimul comunist va fi unul
de scurtă durată, fiind convinşi de iminenţa unei intervenţii americane. De aceea, foşti militari din
regimul Antonescu, legionari, membri ai partidelor democratice, intelectuali, ţărani nemulţumiţi de
colectivizare au organizat o rezistenţă armată, mai ales în zone inaccesibile (Munţii Carpaţi, Delta
Dunării). Securitatea a folosit măsuri represive în primul rând asupra acelora care-i aprovizionau pe
partizani: ţăranii din satele din jur erau urmăriți, șantajați și amenințați, pentru a deconspira locul în
care partizanii se ascundeau. De asemenea, sistemul de trădare, bine regizat de regim a determinat
prinderea şi lichidarea majorităţii grupurilor de rezistenţă: Haiducii Muscelului, Haiducii lui Avram
Iancu, Grupul Carpatin Făgărăşean, Graiul Sângelui. Ca urmare, circa 10 000 de partizani au fost uciși
de Securitate, executați fără proces și înhumați de cele mai multe ori în gropi comune, acolo unde
fuseseră prinși.
S-au remarcat printre partizani, V. Macoveiciuc, G. Macoveiciuc, Cosma Pătrânceanu, D.
Rusu (în Bucovina), coloneii Uţă (Maramureş) şi Gh. Arsenescu (Făgăraş- arestat în 1960) şi grupul
condus de fraţii Toma și Petre Arnăuţoiu (arestaţi în 1958), ajutaţi de femeile Maria Plop şi Maria
Jumbleanu şi Elisabeta Rizea, tot în Făgăraş. Grupul lui Gavrilă Ogoranu pe versantul nordic al aceloraşi
munţi. Treptat, până în anul 1960, aceste grupuri au fost lichidate, în condiţiile în care intervenţia S.U.A.
s-a dovedit utopică.

2. Rezistenţa ţărănească la colectivizare manifestată între anii 1949-1962

Ţăranii au refuzat înscrierea în G.A.C. sau C.A.P., nu au plătit cotele obligatorii impuse, au
atacat sediile locale de primărie sau ale Partidului Muncitoresc Român, existând multe revolte spontane
reprimate crunt de Securitate, prin deportări, arestări, execuţii (se estimează că 80 000 de ţărani au fost
arestaţi în acest proces de colectivizare).

Regimul naţional - comunist condus de Nicolae Ceauşescu (1965-1989)

Cauzele preluării puterii de către Nicolae Ceaușescu

După moartea lui Dej, s-a impus în funcţia de secretar general al partidului, Nicolae Ceauşescu,
un lider relativ tânăr, văzut de membrii marcanţi ai partidului ca o soluţie de compromis, care la acel
moment nu reprezenta o ameninţare pentru interesele acestora. Favoritul la preluarea funcţiei părea
Gheorghe Apostol, însă acesta nu a întrunit majoritatea susținerii celorlalți membri. Nicolae Ceaușescu
a fost susținut de liderii marcanți ai partidului, în contextul în care relațiile cu U.R.S.S. erau tensionate
după respingerea Planului Valev. România nu avea nevoie de tensiuni interne pe care sovieticii le puteau
exploata în acel moment. Ceaușescu avea mai multe avantaje: era de etnie român, origine socială era
considerată sănătoasă, părinții lui fiind țărani săraci din Scornicești (Oltenia), la care se adaugă profesia,
aceea de ucenic cizmar.
Regimul lui Ceauşescu poartă numele de naţional-comunist, deoarece acesta a încercat să
implementeze un sistem politico-economic bazat pe forţe proprii. Însă acest sistem, punând accent pe
elemente de tip naţional, menținea o oarecare dependenţă faţă de sovietici. Acest fapt era evident atât
în politica internă, cât şi în relaţiile externe, dar fără a renunța la ideile de bază ale comunismului.
 Politica internă a regimului naţional - comunist din România
• Politic
○ în 1965 se adoptă o nouă Constituție
1965 - se revine la denumirea de Partidul Comunist Român;
-se adoptă denumirea de Republica Socialistă România (cu scopul de a făuri întâi socialismul,
ca o etapă înainte de realizare a comunismului şi se introduce în doctrină ideea de naţionalism);
1974 - Ceauşescu primea funcția de preşedinte al Republicii Socialiste România (funcţie nou înfiinţată),
iar Elena Ceaușescu- prim viceprim-ministru, deţinând practic control total asupra vieţii politice, prin
metode precum:
- rotirea cadrelor (oficialii care păreau incomozi sistemului erau schimbaţi din funcţii);
- impunerea rudelor sale în poziţii importante (Elena Ceaușescu- prim viceprim-ministru).

• Economic și social

După 1965 fost continuat procesul de industrializare început în vremea lui Dej, dar, spre
deosebire de acesta, făcându-se apel la tehnologie occidentală (cazurile Dacia, Oltcit). Au existat și
rezultate pozitive: creșterea producţiei în industrie și agricultură, dezvoltarea infrastructurii (apar mari
proiecte de infrastructură: Metroul bucureștean, Canalul Dâmbovița, Canalul Dunăre-Marea Neagră,
Transfăgărăşanul, Marile hidrocentrale: Porţile de Fier, Bicaz, Vidraru etc., drumuri, şosele), creșterea
exporturilor. Ca urmare, a crescut şi nivelul de trai, iar măsurile represive au fost atenuate.
Cu toate acestea, industrializarea nu a ţinut cont de potenţialul de dezvoltare al diferitelor
regiuni, astfel încât au apărut oraşe monoindustriale, bazate doar pe o anumită ramură de activitate (spre
exemplu: Galaţi, Reşiţa, Hunedoara –siderurgie, Ploieşti-petrol, Petroşani, Lupeni- extracția
cărbunelui). După 1980, regimul național comunist a pus accentul pe industria grea (de exemplu:
metalurgică, minieră, constructoare de maşini)., dar şi proiecte faraonice - pentru gloria regimului și
pentru cultul personalității: Casa Poporului sau sistematizarea centrului Bucureştiului, prin demolarea
multor obiective istorice, biserici, etc., pentru a face loc unei arhitecturi de tip comunist dominată de
blocuri monotone. Acelaşi proces a fost aplicat în toate marile oraşe culturale ale ţării care au suferit
mutilări ce nu mai pot fi niciodată remediate, prin distrugerea centrelor istorice.
Ca urmare, Ceauşescu a pus accent pe urbanizare masivă construind noi cartiere în marile oraşe
(Bucureşti, Braşov, Cluj, Timișoara, Craiova) sau transformând oraşe neînsemnate în centre industriale
(oraşele din Valea Jiului, Victoria, Mizil, Comăneşti)., ceea ce a determinat o depopulare a satelor.

Pe plan social s-a hotărât o nouă politică demografică, prin Decretul din 1966 (Decretul 770).
Ceaușescu, dorind creșterea demografică a României a emis acest decret prin care se interziceau
avorturile, singurul mijloc de contracepție aflat la dispoziția românilor. Această lege, a avut drept
urmare o dublare a numărului de naşteri în anii următori, dar şi numeroase cazuri de complicaţii
medicale şi deces în rândul femeilor, care apelau la metode ilegale pentru întreruperea sarcinilor. Totuși,
femeile cu cel puțin patru copii și cele cărora sarcina le punea viața în pericol aveau dreptul să recurgă
la avort asistat medical. Femeile care împliniseră 45 de ani, cele victime ale violului sau ale incestului
aveau de asemenea dreptul de a recurge la avort asistat. A fost înființat și titlul de mama eroină pentru
femeile care aveau cel puțin zece copii. Această politică demografică, antidemocratică, aducea aminte
de măsurile luate în anii 30 ai secolului trecut de regimurile fascist și nazist.

• Cultural
- a avut loc o destindere relativă, cultura ieșind de sub mantia sovietică;
- se introduc limbile franceză, engleză şi germană pe lângă limba rusă în şcoli, iar multe opere din
literatura universală sunt traduse în limba română.
- cultul personalităţii a ajuns la dimensiuni groteşti
(Ceauşescu e numit - Geniul Carpaţilor, Marele Cârmaci, Primul Fiu al Patriei, Cel Mai Iubit
Conducător), aveau loc manifestaţii costisitoare (Cântarea României, Defilări cu ocazia zilei naționale
de 23 august dar şi cu alte ocazii, după model nord-coreean, totul în cinstea cuplului prezidenţial căruia
i se închinau tablouri, poezii, omagii, muzee. Imaginea lui Ceauşescu era folosită în orice sală de clasă
şi pe prima pagină a manualelor şcolare, tinerii erau înrolaţi în organizaţii (şoimii patriei-grădiniţă;
pionieri-şcoală; U.T.C.- Uniunea Tinerilor Comunişti).

Cauzele prăbușirii regimului național-comunist

În anul 1981, Ceauşescu și-a fixat drept obiectiv plata datoriilor externe, care ajunseseră la
10,2 miliarde de dolari, iar în 1983 la 11 miliarde. Pentru atingerea acestui scop, s-au forţat exporturile,
în primul rând prin produse alimentare, mai ales în state din lumea arabă sau africană, consumul intern
a fost total neglijat, au apărut cartelele, (în 1981, după ce fuseseră defiinţate în 1954), pentru bunurile
de strictă necesitate (pâine, ulei, zahăr, carne, stabilindu-se o cantitate lunară pentru fiecare persoană,
evident mult sub limita unui trai decent). De asemenea, au fost raţionalizate apa caldă, curentul electric,
gazele, benzina pentru autoturisme (la 20 de litri lunar), căldura pe timp de iarnă (fiind disponibile doar
câteva ore pe zi), programul tv a fost redus la 2 ore pe zi, cu excepţia duminicii, timp în care propaganda
regimului funcţiona din plin. Pentru a ţine în frâu nemulțumirile populaţiei, acţiunile Securităţii s-au
intensificat, încălcându-se grav drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. În martie 1989 datoria a fost plătită.
Istoricul Lucian Boia aprecia eşecul comunismului este eşecul unei maniere de a înţelege democraţia.

Represiunea în timpul regimului național – comunist

În timpul regimului național comunist, represiunea a căpătat forme subtile, ținând cont de
imaginea pe care Ceaușescu încerca să și-o construiască în raport cu Occidentul. Exista un sistem bine
pus la punct de informatori (așa numiții turnători), mergând până la folosirea membrilor familiei unul
împotriva altuia, ascultarea convorbirilor telefonice, domiciliu forţat pentru adversarii regimului,
folosirea spitalelor de psihiatrie pentru posibilii suspecţi, sau fabricarea unui dosar personal cu care
oamenii erau şantajaţi. Chiar şi aşa, la fel ca în timpul lui Dej, numeroase persoane au fost maltratate
de Securitate, mergând până la exterminarea fizică. În 1983, cei care aveau maşini de scris, urmau să le
înregistreze.
Disidenţa în timpul regimului național – comunist

1. Revoltele muncitoreşti
Nivelul de trai tot mai scăzut şi eşecurile politicii economice a regimului Ceauşescu au
determinat declanşarea unor revolte muncitoreşti, cu caracter economic în primul rând (cerinţele erau
de ordin economic: viaţă mai bună, condiţii de muncă îmbunătăţite, creşterea salariilor). Nu s-a pus la
îndoială prin aceste revolte legitimitatea regimului comunist, aşa cum se întâmplase în revoluţiile
anticomuniste din statele vecine (Ungaria, Cehoslovacia).
În 1977 a avut loc greva minerilor din Valea Jiului, aceștia protestând din cauza condiţiilor de
muncă grele. Minerii din Lupeni, în număr de 10 000, cereau reducerea vârstei de pensionare la 50 de
ani și locuri de muncă pentru fiicele și soțiile lor, prin deschiderea unor fabrici de textile în Valea Jiului.
Ceauşescu a intervenit personal, fiind sechestrat de muncitori în mină. Ca urmare, liderii au fost arestaţi,
anchetele Securităţii au detensionat situaţia.
În 1987 a avut loc revolta muncitorilor de la uzina Steagul Roşu şi Tractorul din Braşov, rămasă
tot fără rezultat, deoarece Securitatea a intervenit, 300 de persoane au fost arestate şi 88 deportate

Posturile de radio Europa Liberă din Munchen şi Vocea Americii din Washington transmiteau
în limba română
În anii 80 se remarcă doar activitatea firavă a unor intelectuali care scriau subtilităţi la adresa
regimului, o poziţie radicală împotriva acestuia nefiind posibilă (Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Doian
Cornea, Mihai Botez). Se cereau printre altele, condiţii economice mai bune, respectarea drepturilor
omului, încetarea demolărilor.
În 1989 a fost publicată la BBC Scrisoarea celor 6 (foste personalităţi ale P.C.R. Corneliu
Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu, Constantin
Pârvulescu) care criticau politica regimului, propunând reforme după modelul lui Gorbaciov.

ROMÂNIA ÎN PERIOADA ,,RĂZBOIULUI RECE"

 1. Războiul Rece

- “războiul rece” (1947-1991) - o confruntare deschisă după al Doilea Război Mondial între două grupuri de state
cu ideologii şi sisteme politice diametral opuse:
- într-un grup se aflau: URSS şi aliaţii ei
- în celălalt grup se aflau: SUA şi aliaţii lor
- la nivel politico-militar “războiul rece” a opus NATO (SUA şi aliaţii lor) şi Pactul de la Varşovia (URSS şi aliaţii
ei)

2. Relaţiile cu URSS şi blocul statelor comuniste

Perioada subordonării necondiţionate faţă de U.R.S.S. (1948 - 1953)

➢ se caracterizează printr-o docilitate servilă faţă de U.R.S.S. a tuturor ţărilor din S-E Europei
➢ în februarie 1948, România semnează la Moscova - Tratatul de prietenie şi asistenţă mutuală cu
Uniunea Sovietică (valabil 20 de ani), tratat care permite U.R.S.S. să se amestece în problemele care
priveau securitatea statului roman
➢ tratate de prietenie asemănătoare sunt semnate şi cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria.
➢ revolta anticomunistă din Ungaria (octombrie-noiembrie l956) a pus în evidenţă opoziţia lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej faţă de destalinizare. Comuniştii români şi-au arătat ostilitatea faţă de Imre Nagy şi au
susţinut represiunea sovietică. Astfel, îşi demonstrează loialitatea faţă de U.R.S.S.
➢ după moartea lui I.V. Stalin (1953) în relaţiile româno-sovietice apar neînţelegeri şi chiar contradicţii. Între
cauzele acestei contradicţii amintim politica duplicitară dusă de Gheorghe Gheorghiu Dej care pe plan extern
dorea să pară un aliat fidel al U.R.S.S, în timp ce, pe plan intern a neutralizat adversarii săi politici supuşi
sovieticilor.
➢ în decembrie 1956 se vorbeşte pentru prima dată de calea românească de ,,construire a socialismului"
➢ îndepărtarea de Moscova după 1958, când s-au retras trupele sovietice din România, a fost vizibilă
şi în planul relaţiilor cu statele vecine. Astfel, în 1963 Dej a vizitat Jugoslavia şi încheie acordul pentru
construirea complexului hidroenergetic de la Porţile de Fier.
➢ reorientarea politicii externe a României se produce în 1964, odată cu apariţia planului Valev. Ca reacţie la
acest plan, în aprilie 1964 este publicată Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc
Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale c are a afirmat dreptul la independenţa
liniei politice a partidelor comuniste, dreptul la neamestecul în afacerile lor interne şi la egalitatea în drepturi,
precum şi neutralitatea comuniştilor români în conflictul ideologic sovieto-chinez.
➢ Nicolae Ceauşescu continuă politica externă iniţiată de Gheorghiu-Dej, recurgând la acte de opoziţie:
- în 1967, România este singura ţară comunistă care refuză să rupă relaţiile diplomatice cu Israelul
- recunoaşte Republica Federală Germania
- stabileşte contacte la nivel înalt cu S.U.A.
- în aug.1968 a criticat intervenţia condusă de U.R.S.S. împotriva regimului comunist-reformist
din Cehoslovacia.
➢ Consecinţe: - simpatie şi încredere din partea statelor occidentale
- în 1969 are loc vizita la Bucureşti a preşedintelui american Richard Nixon
- în 1975 are loc vizita preşedintelui Gerald Ford
- România primeşte importante credite financiare din partea Fondului Monetar Internaţional şi a
Băncii Mondiale;
- diplomaţia românească joacă un rol important în relaţiile internaţionale, cum ar fi de exemplu
medierea conflictului din Orientul Mijlociu sau restabilirea relaţiilor diplomatice dintre S.U.A. şi China
➢ legăturile dintre Nicolae Ceauşescu şi lideul sovietic, Leonid Brejnev au cunoscut o oarecare
îmbunătăţire după 1974. Cu toate acestea, apropierea româno-sovietică nu a fost de durată, existând
neîntelegeri în probleme cum ar fi: integrarea militară în cadrul Tratatului de la Varşovia sau integrarea şi
cooperarea economică în cadrul CAER
➢ izolarea lui Ceauşescu îl va face vulnerabil în lumina glasnostului şi perestroikăi. Elita conducătoare a
României a condamnat restructurarea, comuniştii români respingând ideea creşterii proprietăţii private şi a
pieţei.
 3. România în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER)

➢ din punct de vedere economic, România era inclusă în sfera de interese sovietice din mai 1945
➢ CAER a luat naştere ca ripostă la aplicarea ,,Planului Marshall” şi ca alternativă la Organizaţia pentru
Cooperare Economică Europeană
➢ avea scopul de a stabili nişte legături permanente de coordonare a politicii economice a ţărilor comuniste
şi URSS în legăturile comerciale cu alte state. Ea urmarea să ajute la construirea cu succes a socialismului în
ţările de democraţie populară
➢ la propunerea Moscovei, ţările fondatoare urmau să fie: Polonia, România, Cehoslovacia, Ungaria
şi Bulgaria
➢ această organizaţie includea doar statele subordonate faţă de URSS
➢ schimbarea în politica externă a Românei s-a produs în 1964, odată cu Planul Valev. Potrivit acestui
plan se avea în vedere constituirea pe teritoriul României, Bulgariei şi sudul URSS a unui complex
economic interstatal. Planul a fost respins de către guvernul de la Bucureşti, pe motiv ca va duce la
dezmembrarea economiilor naţionale şi a teritoriului naţional.
➢ Declaraţia din aprilie 1964 a Partidului Muncitoresc Român a marcat apogeul opoziţiei româneşti faţă de
tentativele conducerii de la Kremlin în direcţia reînnoirii unui control strâns asupra economiilor ţărilor
satelite.
➢ relaţiile cu Moscova s-au agravat în primul rând din cauza insistenţei cu care ruşii urmăreau să transforme
CAER într-un organism economic supranaţional, în cadrul căruia nordul urma să producă produse industriale,
iar sudul să furnizeze materii prime şi agricole
➢ România se opunea integraţionalismului şi specializării cerute de CAER, încăpăţânându-se să continue
linia rapidă de industrializare, mai ales cu ajutorul Occidentului.

4. România şi Pactul de la Varşovia

➢ Pactul de la Varşovia - creat la 14 mai 1955 - este răspunsul comuniştilor la Pactul Atlanticului de Nord
(NATO).
➢ NATO:
- oferea autoapărare colectivă împotriva agresiunii sovietice
- a sporit mult influenţa americană în Europa
➢ Pactul de la Varsovia:
• a fost un instrument de apărare
• avea ca misiune internă a blocului sovietic, apărarea cuceririlor socialismului
➢ din punct de vedere militar, dominaţia sovietică s-a manifestat prin:
• ocuparea militară a ţării, care a durat până în 1958,
• încadrarea României în Pactul de la Varşovia.
➢ Retragerea trupelor sovietice trebuie înţeleasă şi în contextul internaţional al acelui moment:
valoarea strategică a României scăzuse după semnarea tratatului de pace cu Austria. Hrusciov a socotit
ca se poate dispensa de ocuparea unei ţări înconjurate şi aşa de sateliţi
➢ România a fost singura membră a Pactului de la Varşovia care nu a participat la invadarea
Cehoslovaciei în 1968. Comuniştii români au refuzat, în acea perioadă să participe la manevrele militare
ale Pactului de la Varşovia sau să îngaduie astfel de manevre pe teritoriul ţării, susţinând ideea desfiinţării
simultane a blocurilor militare
➢ Pactul de la Varşovia a fost reînnoit în 1985 pentru încă 20 de ani, dar transformăiile polilice din Europa
Centrală şi de Est de la sfârşitul anilor '80 au determinat dispariţia alianţei, care s-a dizolvat oficial în
1991.

5. Relaţiile României cu Europa Occidentală

➢ Romania s-a preocupat de promovarea relaţiilor cu statele din afara blocului comunist
• în 1955 - a devenit membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite;
• în 1959 - a fost aleasă vicepreşedinte a celei de-a XlV-a sesiuni a Adunării Generale a ONU.
➢ după 1958, comerţul românesc a fost reorientat treptat spre Europa Occidentală; ţările apusene -
 dispuse să acorde credite Românei.
➢ în planul relaţiilor diplomatice - legaţiile Angliei şi Franţei la Bucureşti au fost ridicate la rang de
ambasadă
➢ în 1963 România a votat la ONU altfel decât Uniunea Sovietică şi aliaţii ei.
➢ Perioada 1965-1974 - iniţiative diplomatice românesti care au sporit prestigiul ţării pe scena
internaţională:
• preşedintele Franţei - Charles de Gaulle - a vizitat România în 1968;
• s-au stabilit contacte la nivel înalt cu SUA, care au culminat cu vizita la Bucureşti a preşedinţilor
americani Richard Nixon - în 1969 şi Gerald Ford - în 1975
• stabilirea de relaţii diplomatice cu R.F. Germania în 1967 - când nici o ţara socialistă nu avea
astfel de
legături;
• menţinerea relaţiilor diplomatice cu Israelul după războiul de şase zile din 1967
➢ Orientarea diplomatică spre Apus a fost dublată de o restructurare a legăturilor comerciale externe:
• Primele acorduri economice cu Germania - semnate în 1966;
• Alte acorduri cu principalele ţări capitaliste dezvoltate;
• Tratativele pentru aderare la GATT - au început în 1968 şi s-au încheiat în 1971
• Discuţii la Washington, în1968, privind aderarea la Fondul Monetar Internaţional şi la Banca
Mondială (Romania devenind membra a celor doua organizatii in 1972).
• In 1973, Piaţa Comună - acordă un regim comercial preferenţial României

➢ după 1971 relaţiile cu SUA s-au răcit datorită:

• impunerii cultului personalităţii şi ,,revoluţiei culturale",
• nerespectării acordurilor de la Helsinki,
• încălcării drepturilor omului.
➢ Impunerea taxei de emigrare au răcit legăturile cu Bonnul, Ierusalimul şi Washingtonul
➢ In preajma anilor '80 relaţiile cu Occidentul au devenit mult mai reci (SUA au votat pentru suspendarea clauzei
naţiunii celei mai favorizate în raporturile comerciale cu România -1988).
➢ deteriorarea situaţiei interne şi atacurile din partea guvernelor occidentale împotriva politicii lui Nicolae
Ceauşescu de nerespectare a drepturilor omului a dus la izolarea internaţională a României după 1985,
concretizată în înrăutăţirea relaţiilor cu statele occidentale şi diminuarea schimburilor comerciale.

Revenirea la Democraţie- Construcţia democraţiei posdecembriste

Revoluția din 1989

Revenirea la democrație nu s-a realizat pe cale pașnică precum în celelalte state comuniste.
Revoluția din 1989, care a dus la căderea regimului naţional comunist s-a făcut cu vărsare de sânge.
Contextul extern era reprezentat de reformele lui Gorbaciov şi prăbuşirea treptată a regimurilor din
statele vecine cu excepţia U.R.S.S, în timp ce contextul intern avea ca principale elemente
nemulțumirile populației din cauza scăderii nivelui de trai, dar și ruptura dintre Ceauşescu şi unii
membri ai P.C.R. și ai Securității.
Principalele repere cronologice ale Revoluției din 1989 au fost:
- 16 decembrie la Timişoara: au început proteste, devastarea sediului P.C.R., intervenţia Securităţii;
- 21 decembrie Bucureşti: Mitingul lui Ceauşescu s-a transformat în protest împotriva lui ;
- 22 decembrie: Ceaușescu fuge, puterea e preluată de Frontul Salvării Naţionale (F.S.N.);
- 25 decembrie la Târgovişte, soţii Ceauşescu au fost executaţi după un proces sumar;
- 26 decembrie: formarea unui nou guvernului condus de Petre Roman.
Au fost ucise 1100 de persoane, iar 3222 rănite.

Consecinţe directe ale revoluției au fost: trecerea la democraţia, la economia de piaţă, deschiderea
graniţelor, desfiinţarea aparatului represiv, desființarea cenzurii, respectarea drepturilor și libertăților
cetățenești, revenirea la pluralism politic ( prin decretul 8 din 31 decembrie 1989 vechile partide au
reapărut, P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D., s-au format altele noi, precum P.D.S.R.-P.S.D. azi, U.D.M.R., P.R.M.).
Formarea societăţii civile reprezentată de organizaţii nonguvernamentale precum Alianţa Civică, Pro
Democraţia etc. este o altă consecinţă a revoluţiei.
În mai 1990 au avut loc primele alegeri libere. F.S.N. câştigă alegerile(66% partidul, 85%
Iliescu) în faţa P.N.L. şi P.N.Ţ.C.D.
În 24 iunie 1992 s-a format Convenţia Democratică, formată din mai multe partide, ca o
contrapondere la F.S.N. Legea electorală din 1992, prevedea un prag de 3%, ajuns la
5% în anul 2000. Alegerile din 1992 au fost câştigate de F.D.S.N, iar Iliescu a fost votat cu 61,4% din
voturi.
Guvernul Nicolae Văcăroiu(1992-1996) a început resturcturarea şi privatizarea economiei,
semnâns şi Acordul de Asociere cu U.E.(1993), Parteneriatul pentru Pace(1994), în perspectiva aderării
la N.A.T.O., dar şi Tratatul cu Ungaria ( 1996- în perspectiva aderării la N.A.T.O. )
Pe plan politic F.S.N, condus de Petre Roman s-a unit în 1993 cu Partidul Democrat , iar ăn
1995 s-a unit cu P.S.D., formând Uniunea Social Democrată.
La alegerile din 1996, Convenţia Democratică a obţinut 30%, iar Emil Constantinescu l-a învins
pe Ion Iliescu cu 54,4% în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale. În 1999 a avut loc o nouă mineriadă,
iar prim miniştri de dreapta Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu au ăncerca trestructurarea
economiei.
În 1997 s-a semnat Tratatul cu Ucraina, şi încep tratativele de aderare la U.E.(februarie 2000)
Alegerile din 2000 au fost câştigate de P.D.S.R, transformat ulterior în P.S.D., iar Iliescu
obţinea în turul al doilea 67% din voturi în faţa lui Corneliu Vadim Tudor. P.N.Ţ.C.D. nu a intrat în
Parlament, fiind considerat responsabil de situaţia economică dificilă a ţării.
Guvernul Adrian Năstase (200-2004) a avut unele succese economice, precum şi adaptarea
legislaţiei la standardele U.E. şi N.A.T.O. (având ca rezultat integrarea în 2004 în cadrul N.A.T.O.-
Alianței Nord Atlantice).
Alegerile din 2004 au fost câştigate de P.S.D şi P.U.R.(Partidul Umanist Român condus de Dan
Voiculescu)cu 34,4%, iar alianţa Dreptate şi Adevăr (P.N.L. şi P.D.) obţineau 31,33%. Candidatul D.A.,
Traian Băsescu a câştigat al doilea tur al alegerilor, iar guvernul a fost format de alianţa D.A.-P.U.R.-
U.D.M.R., prim ministru fiind Călin Popescu Tăriceanu. La data de 1 ianuarie 2007 România a aderat
la U.E.

SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN

EVUL MEDIU sec XIV-XVIII

Cadrul general

În secolele al XVI-lea statutul internaţional al Ţărilor Române este determinat de doi factori:
• raporturile dintre marile puteri vecine;
• obiectivele politice externe româneşti.

Mijloacele folosite de domnitorii români au fost:

– militare până la 1600;
– diplomatice şi militare după 1600.

Statutul politico-juridic Ţările Române:

– au făcut parte, conform dreptului islamic, din „Casa Păcii”;
– se aflau la extremitatea direcţiei strategice de înaintare spre centrul Europei – Viena.

La baza raporturilor româno-turceşti au stat Capitulaţiile care prevedeau respectarea autonomiei Ţărilor
Române, care astfel îşi păstrau instituţiile, principele era domn pământean ales de boieri.

Obligaţiile Ţărilor Române:

 ➢ plata tributului;
➢ daruri pentru reconfirmarea domniei;
➢ produse (cereale, turme de oi, lemn).
➢ sprijinirea Porţii cu soldaţi şi salahori în perioada campaniilor militare.

Obligaţiile Imperiului Otoman:

➢ recunoaşterea autonomiei Principatelor
➢ turcii nu aveau voie să staţioneze la nordul Dunării;
➢ turcii nu aveau voie să ridice moschei în aceste zone.

Obiectivele ale politicii externe ale Ţărilor Române:

▪ lupta pentru menţinerea independenţei politice şi a autonomiei;
▪ apărarea teritoriului şi a hotarelor ţării;
▪ prin implicarea în lupta antiotomană ţările române s-au integrat ca un factor important în
cruciadele târzii;
▪ stoparea tendinţelor expansioniste ale Ungariei şi Poloniei.

Mircea cel Bătrân (1386 – 1418)

Prima etapă a domniei – orientarea moldo-polonă pentru a contracara presiunea maghiară asupra Ţărilor
Româneşti.
A doua etapă – implicarea în lupta antiotomană.
-1391: Imperiul Otoman organizează prima incursiune otomană la nord de Dunăre. Cauze:
- încorporarea Dobrogei la Ţara Românească (1388);
- participarea lui Mircea cel Bătrân la bătălia de la Câmpia Mierlei (Kopssovopolje) din
1389.

-1395: Tratatul de la Braşov dintre Ţara Românească şi Ungaria prevede sprijin reciproc în
antiotomană . În contextul pericolului otoman iminent, domnitorul Ţării Româneşti se apropie de
Regatul Maghiar, condus de Sigismund de Luxemburg.Tratatul este semnat între cei doi, la 7 martie
1395, la Braşov şi prevedea ajutor reciproc antiotoman; este primul tratat antiotoman din sud-estul
Europei . În virtutea acestui tratat de alianţă, Mircea cel Bătrân va susţine cruciada de la Nicopole,
desfăşurată în 1396.

-În 1395: Baiazid I întreprinde o expediţie în Ţara Românească. Lupta de la Rovine. Nu se

cunoaşte data exactă a bătăliei, sursele istorice menţionând atât 10 oct. 1394, cât şi 17 mai 1395. Nici
locul nu este cunoscut, izvoarele vorbind de rovină un loc mlăştinos), toponim nelocalizat (probabil
râul Argeş sau râul Jiu). Istoricii consideră că au existat de fapt două bătălii. Lupta s-a încheiat cu
victoria categorică a lui Mircea. Consecinţele victoriei au fost: îndepărtarea pericolului otoman şi
organizarea primei mari coaliţii continentale antiotomane, la care a participat şi domnitorul român.

- Cruciada de la Nicopole 1396, La apelul Papei au răspuns atât state catolice, cât şi ortodoxe. Se
formează o alianţă ce cuprinde cavaleri burgunzi (francezi), englezi, germani, precum şi oastea regelui
Ungariei, Sigismund de Luxemburg. La cruciadă a participat şi domnul Ţării Româneşti, Mircea cel
Bătrân. Principala bătălie a fost asediul cetăţii Nicopole în 1396. Sursele istorice menţionează
neînţelegerile apărute între conducătorii cruciaţilor privind tactica de luptă cea mai potrivită. Mircea
cel Bătrân a cerut regelui maghiar să atace primul, cunoscând tactica de luptă a turcilor, însă a fost
refuzat de ducele Burgundiei Jean de Nevers conducatorul nobililor din occident. Astfel, primul atac
a fost efectuat de cavaleria grea a principilor francezi şi englezi, care nu a putut să aibă un impact
major din cauza fortificaţiilor otomane. Din cauza acestui fapt, victoria va fi în cele din urmă de
partea otomanilor.
Participarea la cruciada de la Nicopole a domnului Ţării Româneşti este o dovadă a politicii
antiotomane promovate de acesta, în condiţiile apartenenţei la creştinismul ortodox şi a participării
alături de state creştine catolice.

- în 1397 Mircea cel Bătrân respinge un nou atac otoman,

- după 1400 începe perioada de apogeu a domniei lui Mircea cel Bătrân;
La începutul secolului al XV-lea Mircea va relua politica „blocului românesc”profitând de
starea de criză a Imperiului Otoman după 1402. Il susţine la tron pe Alexandru cel Bun în Moldova
(1400). Se implica in luptele pentru tron din Imperiul Otoman dupa batalia de la Ankara(1402) unde
Baiazid este infrant si luat prizonier de catre hanul mongol Timur-Lenk, fiii lui Baiazid se lupta pentru
putere, Mircea ii sustine pe doi dintre urmasi: Musa si Mustafa. Pana la urma Mahomed I castiga si
ataca din nou Tara Romaneasca, Mircea pierde Dobrogea si este nevoit in final sa accepte plata
tributului( 1417-1418)

Iancu de Hunedoara (1441 – 1456)

Situaţia internaţională
- Ungaria şi Polonia profită de declinul puterii domneşti pentru a transforma suzeranitatea lor
într-o hegemonie al Dunărea de Jos.
- - continuă expansiunea otomană în Balcani în timpul lui Murad al II-lea şi Mahomed al II-lea

Situaţia Transilvaniei
1438 Iancu de Hunedoara (descendent al unei familii de mici nobili români din Transilvania)
devine ban de Severin
1441 Vladislav al III-lea îl numeşte voievod al Transilvaniei
1442
- Transilvania este atacată de turci iar Iancu de Hunedoara este înfrânt la Sântimbru;
- Iancu îşi regrupează forţele şi provoacă înfrângerea turcilor la : Sibiu; pe Ialomiţa.
1443 – 1444:
- Iancu organizează „Campania cea lungă” (sept. – dec. 1443), forţele creştine obţin victorii
importante la sud de Dunăre;
Iulie 1444 – tratatul de pace de la Seghedin, favorabil forţelor creştine;
În acest context statele creştine din apus declanşează o nouă cruciadă antiotomană încheiat însă prin
înfrângerea de la Varna (noiembrie 1444). Încurajate de victoria obţinută de voievodul transilvan,
statele creştine din Europa au cerut ruperea păcii şi organizarea unei noi ofensive antiotomane. Iancu
de H. nu a fost de acord cu ruperea păcii, dar a participat alături de regele maghiar Vladislav Jagiello
(care era şi rege al Poloniei) la cruciadă. Armata cruciată era formată din trupe transilvănene,
bosniace, croate şi maghiare. Principala bătălie s-a dat la Varna, în 1444. Prin tactica superioară de
luptă, Iancu de H. a reuşit să câştige câteva poziţii strategice, dar, în toiul luptei, regele maghiar va fi
ucis, iar armata creştină înfrântă. Înfrângerea de la Varna a avut ca rezultat reafirmarea puterii
otomane în Balcani şi pregătirea unor noi expediţii militarea otomane spre centrul Europei.
1448 – bătălia de al Câmpia Mierlei încheiată cu o înfrângerea cruciaţilor;
1451 – armistiţiu pe trei ani între Ungaria şi Imperiul Otoman;
1453 – începe o nouă etapă a expansiunii otomane după cucerirea Constantinopolului (denunţă
armistiţiul cu statele creştine, asediază Belgradul)
– Forţele creştine se regrupează la chemarea papei.
– Iancu de Hunedoara obţine o victorie categorică la Belgrad în iulie 1456 În contextul cuceririi
Constantinopolului de către otomani în 1453, sultanul Mehmed al II-lea a pornit o nouă campanie în
Europa, cu scopul de a cucerii Belgradul, una dintre cele mai bine fortificate cetăţi din Balcani,
considerată “cheia de intrare în Europa”.
Împotriva oştirii otomane s-a organizat în 1456 o contraofensivă creştină, condusă de voievodul
Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. Acesta a organizat apărarea Belgradului, luptele finalizându-se cu
înfrângerea turcilor, însuşi sultanul fiind rănit în bătălie.
În epocă, s-a considerat că bătălia a decis soarta creştinătăţii europene, victoria obţinută la
Belgrad în 1456 de Iancu de Hunedoara oprind pentru 70 de ani ofensiva turcilor spre centrul Europei.
– august 1456 – în plină glorie, moare de ciumă la Zemun.

Vlad Ţepeş (1448; 1456 – 1462; 1476)

Într-un contact internaţional favorabil (se plănuia organizarea unei noi cruciade susţinută de papalitate):
1459 – Vlad Ţepeş refuză plata tributului;
1460 – încheie o alianţă cu Matei Corvin;
1461-1462
- organizează o campanie în sudul Dunării;
- devastează o întreagă regiune.
Consecinţe:
mai-iunie:
- Imperiul Otoman întreprinde o campanie de pedepsire;
- cu forţe net inferioare Vlad Ţepeş aplică tactica „pământului pârjolit”.
16/17 iunie 1462 Atacul de noapte de la Targoviste Pentru a face faţă invaziei armatei
otomane extrem de numeroasă, domnul român adoptă o strategie militară defensivă, prin folosirea
tacticii “terenului părjolit”. În acelaşi timp, prin atacuri rapide, hărţuieşte oastea otomană. La 16/17
iunie 1462, Vlad Ţepeş, printr-un atac de noapte, va reuşi să provoace confuzie în tabăra otomană.
Sursele istorice menţionează faptul că domnitorul cu un grup restrâns, îmbrăcaţi în haine turceşti au
pătruns în tabăra otomană, încercând să atace cortul sultanului. În ciuda acestui atac, mahomed al II-
lea îşi continuă avansul spre Târgovişte, pe care a găsit-o pustie.
Campania otomană s-a soldat cu un eşec, sultanul nu şi-a atins scopul: prinderea lui Vlad Ţepeş
şi transformarea Ţării Româneşti în paşalâc.

- marea boierime trădează;

- Matei Corvin nu-şi respectă promisiunile.
- Vlad Ţepeş îşi pierdea tronul este arestat şi întemniţat la Buda.

Ştefan cel Mare (1457 – 1504)

Obiectivele politicii externe:

- emanciparea Moldovei de sub tutela marilor puteri vecine:
- lupta antiotomană.
Prima etapă a domniei:
- a menţinut relaţia cu Imperiul Otoman şi plata tributului.
- a acceptat suzeranitatea polonă pentru a înlătura suzeranitatea maghiară

Tratatul de la Overchelăuţi (1459)

Ştefan cel Mare s-a orientat la începutul domniei spre relaţiile cu Polonia, care asigura Moldovei
protecţie împotriva tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar; ea i-a îngăduit să-şi asigure
împotriva Ungariei, stăpânirea asupra Chiliei şi a drumului comercial pe care îl controla. ca urmare,
Ştefan încheie cu regele Poloniei, Cazimir al IV-lea, în aprilie 1459, tratatul de la Overchelăuţi, prin
care regele polon recunoaşte domnia lui Ştefan cel Mare în Moldova. Tratatul înscria şi obligaţia celor
două părţi de a se sprijini militar în caz de nevoie. Pentru a da mai multă autoritate actului, Ştefan
recunoaşte formal, suzeranitatea regală. Era o măsură preventivă, având în vedere faptul că nu-şi
consolidase încă poziţia internă faţă de boieri. O consecinţă a acestei înţelegeri a fost şi îndepărtarea
de la hotarul Moldovei a rivalului său, Petru Aron.
Acest tratat marchează orientarea politicii externe a Moldovei şi în timpul lui Ştefan cel Mare,
mai ales către Regatul Poloniei.

1465 – Cucereşte Chilia

Consecinţe:
- deteriorarea raporturilor moldo-maghiare;
- 1467 – Matei Corvin organizează o expediţie în Moldova încheiată în decembrie cu
Bătălia de la Baia (1467)
În prima parte a domniei, Ştefan cel Mare a restabilit legăturile cu Polonia pentru a-şi asigura
protecţie împotriva Regatului Ungar. Acest lucru a determinat îndepărtarea sa de Ungaria. Ungaria
stăpânea însă Chilia, important centru comercial la gurile Dunării, care interesa însă şi Polonia şi
Imperiul otoman. În 1465, Ştefan cel Mare a reuşit să aducă în stăpânirea sa Chilia, subminând
interesele comerciale ale Ungariei.
Pentru a restabili situaţia, Matei Corvin, regele Ungariei a atacat Moldova în 1467. La Baia,
Ştefan a dezlănţuit contraatacul. Incapabil de a continua înaintarea, Matei Corvin a părăsit Moldova.
Această confruntare a însemnat şi ieşirea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei.

A doua etapă a domniei: lupta antiotomană

Măsuri:- normalizarea relaţiilor cu Ungaria (1475 – tratat de alianţă) Tratatul a fost semnat în
vara anului 1475 la Iasi şi prevedea: sprijin militar reciproc antiotoman, îndepărtarea oricărui
pretendent de la tronul Moldovei sau Regatului Maghiar, iar orice neînţelegere urma să fie rezolvată pe
cale paşnică.Încheierea acestui tratat pune capăt unei stări tensionate dintre cele două state, generată de
bătălia de la Baia, din 1467.

- relaţii bune cu Polonia, Caffa şi Mangop care duceau o politică antiotomană;

- intervine în Ţara Românească pentru punerea unor domnitori favorabili luptei antiotomane;
- refuză plata tributului.
Consecinţe:
- organizarea unor campanii de pedepsire împotriva Moldovei:
- dec. 1474, trupele turceşti pătrund în Moldova;
- 10 ian. 1475, bătălia de la Vaslui – Pentru a scoate din luptă Moldova, în contextul creării
unui front antiotoman la Dunăre, sultanul Mahomed al II-lea a organizat, în 1475, o expediţie militară
condusă de Soliman-paşa. Fiind într-o mare inferioritate numerică, Ştefan cel Mare a adoptat tactica
terenului pustiit. Bătălia principală a avut loc lângă Vaslui, la 10 ianuarie 1475. Cunoscută şi sub numele
de Bătălia de la Podul Înalt, a reprezentat o importantă victorie a românilor împotriva Imperiului
Otoman. În ziua bătăliei, Ştefan a atras oastea tomană pe Valea Bârladului, într-o zonă mlăştinoasă,
unde aceasta nu se putea desfăşura, superioritatea numerică nemaiconstituind un avantaj. Domnul
român s-a folosit de ceaţa densă din ziua respectivă pentru a ascunde numărul real al oştirii sale.
Otomanii au fost înfrânţi, suferind pierderi grele.

Lupta de la Vaslui (Podul Înalt) a fost o victorie strălucită, care a dus faima domnului în Europa şi a
integrat Moldova în relaţii internaţionale diplomatice de amploare.
Scrisoarea adresată de Ştefan cel Mare principilor europeni (25 ianuarie 1475) Actiune
diplomatica

Vestea victoriei lui Ştefan cel Mare la Vaslui s-a răspândit cu repeziciune în Europa. Papa şi monarhii
vremii s-au întrecut în laude la adresa domnitorului Moldovei. În acest context, conştient de
posibilitatea unui nou atac otoman, Ştefan cel Mare trimite curţilor europene o scrisoare prin care
arată cât de importantă era apărarea Moldovei, solicitând sprijin. Scrisoarea ilustrează calitatea de
diplomat a lui Ştefan, care este conştient de importanţa Moldovei, "această poartă a creştinătăţii" în
oprirea înaintării otomanilor spre Europa. Ajutorul cerut de Ştefan se dovedea cu atât mai necesar, cu
cât otomanii ocupă nordul Mării Negre până la Nistru.

Imperiul Otoman:
- pregăteşte o nouă campanie împotriva Moldovei;
- cucereşte Caffa şi Mangop;
- vara 1476 – Moldova este atacată de tătari şi turci;
-bătălia de la Războieni (Valea Albă) În iunie 1476, însuşi sultanul Mahomed al II-lea,
cuceritorul Constantinopolului, a condus o campanie militară împotriva Moldovei, pentru spălarea
umilinţei îndurate de otomani la Vaslui, în 1475.Pentru a-şi asigura victoria, sultanul a ordonat şi un
atac al tătarilor din Crimeea asupra Moldovei, care va fi respins de români. Armata otomană, imensă
pentru acea vreme (peste 100.000), a înaintat pe Valea Siretului, spre Suceava. Bătălia decisivă dintre
oastea otomană şi ce a Moldovei a avut loc lângă Războieni (Valea Albă), în 1476. Domnitorul Ştefan
cel Mare şi-a stabilit tabăra pe un platou înalt, fortificat cu şanţuri şi palisade. Soarta bătăliei este
decisă de atacul ienicerilor, elita armatei otomane, condus chiar de către sultan. Ştefan este nevoit să
abandoneze tabăra improvizată şi să se refugieze. Armata otomană va părăsi Moldova abia în luna
august fără a reuşi însă să cucerească vreo cetate.

Campania otomană din 1476 s-a încheiat cu un eşec pentru sultan, Ştefan cel Mare rămânând
domn, iar Moldova nepierzând niciun teritoriu.

În anii următori Ştefan caută noi aliaţi, dar Veneţia şi Ungaria încheie pace cu turcii.
1484 – Imperiul Otoman cucereşte Chilia, Cetatea Albă.
Consecinţe:
- Ştefan depune jurământ de credinţă faţă de regele Poloniei în 1485 la Colomeea;
Pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe, în 1484, în favoarea Imperiului Otoman însemna o mare primejdie
pentru sistemul defensiv al Moldovei. Domnitorul Ştefan cel Mare nu putea aştepta ajutor de la regele
Ungariei, acesta semnând, în 1483, pace cu turcii, iar regele Poloniei, condiţionase sprijinul împotriva
turcilor de prestarea jurământului de vasalitate.În aceste condiţii, Ştefan cel Mare, în 1485, la
Colomeea, în prezenţa nobilimii polone şi a boierilor săi, a depus jurământul de vasalitate regelui
Poloniei, Cazimir al IV-lea.

Tratatul nu s-a dovedit prea folositor, domnitorul Moldovei respingându-i pe turci în continuare
cu forţe proprii. În aceste condiţii, îşi reorientează politica externă, începând tratative cu sultanul
Baiazid al II-lea, pentru încheierea păcii. Acesta are loc în 1489, iar prin tratatul semnat, Ştefan cel
Mare se obligă să plătească tribut în schimbul răscumpărării păcii.

- Încercări nereuşite de recucerire a cetăţilor pierdute;

1487 - Ştefan încheie pace cu Imperiul Otoman;
- plăteşte din nou tribut Porţii.
A treia etapă a domniei
- deteriorarea relaţiilor cu Polonia;
- ieşirea Moldovei de sub suzeranitatea acesteia;
- 1497 –Bătălia de la Codrii Cosminului (1497) În această bătălie s-au confruntat
armata Moldovei, condusă de Ştefan cel Mare şi a cea a Poloniei, în fruntea căreia se afla regele Ioan
Albert. Acesta din urmă, în 1497, organizează o expediţie militară, a cărui scop oficial era recuperarea
Chiliei şi a Cetăţii Albe.Ajunse însă pe teritoriul Moldovei, trupele poloneze s-au îndreptat spre
Suceava, scaunul de domnie al Moldovei. Întrucât asediul cetăţii dura prea mult şi exista riscul unei
intervenţii a Ungariei, Ioan Albert decide să se retragă. La întoarcere este atacat de oastea lui Ştefan
cel Mare la Codrii Cosminului. Superioritatea armatei poloneze a fost contracarată de dificultatea
terenului deluros şi împădurit.

- 1499 –tratatul de la Hârlău (iulie 1499). Prin acest tratat, Ştefan cel Mare şi Ioan Albert îşi
făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi "linişte şi pace veşnică" între cele două state. Era
eliminată orice pretenţie de suzeranitate din partea Poloniei, tratatul fiind încheiat în condiţii de
deplină egalitate. Încheierea acestui tratat reprezintă cel mai de seamă succes diplomatic al lui Ştefan
cel Mare, consfinţindu-se astfel independenţa Moldovei faţă de Polonia. Astfel, la sfârşitul domniei
sale, Ştefan a reuşit să pună capăt oricărei forme de dependenţă faţă de Ungaria şi Polonia .

Mihai Viteazul (1593 – 1601)

Cauzele războiului antiotoman:

- sporirea obligaţiilor materiale faţă de Poartă;
- creşterea numărului dregătorilor greci în sfat şi a funcţionarilor turci în administraţie;
- ameninţarea cu transformarea Ţărilor Române în paşalâcuri;
- noile raporturi de forţe şi de interese între marile puteri la Dunăre şi în sud estul Europei.

Pregătirea războiului şi desfăşurarea războiului:

- Papa iniţiază formarea „Ligii sfinte”:
- Transilvania, Moldova, Ţara Românească se alătură coaliţiei creştine;
În iarna 1594 – 1595 Mihai Viteazul iniţiază răscoala antiotomană la Bucureşti prin uciderea
creditorilor levantini şi micii oştiri otomane din capitală.
Consecinţe:
-la ordinul sultanului Ţara Românească este atacată de:
- tătari – înfrânţi la Putineiu şi Stăneşti;
- turci – înfrânţi la Şerpăteşti.
- Mihai încheie un tratat cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei la Alba Iulia (20 mai
1595) prin care:
* Mihai Viteazul:
- devine membru în alianţa antiotomană;
- devine locţiitor al lui Sigismund Bathory.
* puterea reală revine sfatului domnesc;
* biserica ortodoxă din Transilvania era pusă sub jurisdicţia Mitropoliei de la Târgovişte.
- Bătălia de al Călugăreni(23 august 1595) În august 1595, o oaste otomană condusă de Sinan-paşa
a trecut Dunărea şi a înaintat spre Bucureşti. La Călugăreni, Mihai Viteazul a reuşit să obţină o
victorie importantă asupra oştirii otomane, aplicând tactica de luptă a atragerii inamicului în locuri
neprielnice desfăşurării luptei, în condiţiile unei disproporţii militare. Astfel se explică alegerea făcută
de voievod pentru terenul de la sud de Călugăreni, care era împădurit, mlăştinos, străbătut de râul
Neajlov, în care deplasarea atacatorilor se putea face numai pe un singur drum, cu un punct
obligatoriu de trecere peste podul îngust de peste râu. În acest spaţiu, superioritatea numerică a
turcilor nu a putut fi valorifcată.

Prin victoria obţinută la Călugăreni, Mihai Viteazul a reuşit să atingă principalele obiective: a
provocat pierderi importante duşmanului, l-a demoralizat, a întârziat avansarea turcilor şi a câştigat
timpul necesar pentru concentrarea forţelor antiotomane.

Având nevoie de întăriri, Mihai Viteazul s-a retras spre munţi, aşteptând ajutor de la Sigismund
Bathory. În acest timp, oastea lui Sinan-paşa a intrat în Bucureşti şi Târgovişte şi a început
organizarea Ţării Româneşti în paşalâc. Situaţia se complicase şi în Moldova, unde polonii l-au
înlăturat de pe tron pe Ştefan Răzvan şi l-au înlocuit cu Ieremia Movilă. Dar, în octombrie 1595,
soseau ajutorul militar al lui Sigismund Bathory, de aproximativ 23.000 de ostaşi, şi o mică oaste
comandată de fostul domnitor al Moldovei, Ştefan Răzvan. Aceste forţe reunite aveau să înceapă
marşul împotriva otomanilor, care au fost înfrânţi la Giurgiu şi alungaţi peste Dunăre.

- În anii 1597 – 1598 Mihai desfăşoară importante acţiuni politice:

- se eliberează de sub tutela lui Sigismund Bathory;
- încheie pacea cu turcii obţinând confirmarea domniei;
- încheie Tratatul de la mănăstirea Dealu (Târgoviște) cu Rudolf II 1598, împăratul Imperiului
Habsburgic obţinând acordarea de sprijin în lupta antiotomană, îi recunoaşte lui Mihai Viteazul
domnia ereditară şi îi promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5.000 de lefegii (mercenari). În
schimb, împăratul devenea suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i oprească pe otomani la
Dunăre şi să ăi ajute pe ardeleni împotriva acestora.Prin încheierea acestui tratat se anulează relaţia de
vasalitate impusă lui Mihai Viteazul de principele de atunci al Transilvaniei, Sigismund Bathory, prin
tratatul din 1595.

Uniunea politică:
Prin campaniile din anii 1599 – 1600 Ţările Române şi Transilvania sunt reunite într-un sistem
politic coordonat de Mihai Viteazul.
- în 1599 se iveşte o nouă situaţie politică: Andrei Bathory devine principe al Transilvaniei (era ostil
luptei antiotomane şi în bune relaţii cu Polonia) iar Ieremia Movilă era susţinut de Polonia şi era de
acord cu politica acestuia. Mihai Viteazul se hotărăşte să acţioneze
- în oct. 1599 intră în Transilvania şi câştigă bătălia de la Şelimbăr: În octombrie 1599 se
desfăşoară lupta de la Şelimbăr, între oastea Ţării Româneşti condusă de Mihai Viteazul şi oastea
Transilvaniei condusă de Andrei Bathory. Bătălia a fost câştigată de Mihai Viteazul. Principele
Bathory a încercat să se refugieze în Moldova, dar a fost prins şi ucis de secui.

Ca urmare a acestei victorii, Mihai Viteazul intră în cetatea Alba Iulia, de unde îi este recunoscută
autoritatea asupra Transilvaniei. Ulterior, în 1600, şi Moldova se alătură frontului antiotoman.

- adoptă măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor români, impunerea statutului de religie receptă
pentru biserica ortodoxă şi reconfirmarea privilegiilor secuilor şi ale micii nobilime române.

Consecinţe:
- unirea celor trei Ţări Române determină ostilitatea Marilor Puteri;
- Polonia nu acceptă pierderea Moldovei;
- nobilimea maghiară din Transilvania îi este ostilă lui Mihai;
- Rudolf II nu avea încredere în Mihai;
 - 16 septembrie 1600; Mihai este înfrânt la Mirăslău Bătălia de la Mirăslău (sept. 1600) În
contextul ostilităţii nobilimii din Transilvania faţă de politica lui Mihai Viteazul, acesta este înfrânt la
Mirăslău de nobilimea din Transilvania, care s-a alăturat generalului imperial Gheorghe Basta. Ca
urmare a acestei bătălii, Mihai pierde Transilvania.
- în Ţara Românească este înfrânt de poloni;- Mihai pleacă în exil şi cere sprijinul lui Rudolf II;

- 3 august 1601; Mihai câştigă bătălia cu Sigismund Bathory de la Guruslău; Obiectivul luptei
de la Guruslău a fost înlăturarea lui Sigismund Bathory de la conducerea Transilvaniei şi reintegrarea
principatului în frontul antiotoman iniţiat de împăratul Rudolf al II-lea. Bătălia a avut loc la 3 august
1601, când oastea lui Mihai Viteazul şi a generalului Gheorghe Basta s-a confruntat cu cea condusă de
Sigismund Bathory. Acesta din urmă este înfrânt. In ciuda colaborării cu Gheorghe Basta, la scurt
timp după bătălie Mihai Viteazul a fost ucis de oamenii acestuia. - 9 august 1601

SECOLELE AL XVII- XVIII-LEA( actiuni militare, actiuni diplomatice)

Secolul al X V II -l ea a reaşezat raporturile internaţionale din spaţiul central şi est european. Ca

urmare a afirmării Rusiei, teritoriul românesc a intrat în zona de influenţă a patru mari puteri: Imperiul
Habsburgic, Polonia, Imperiul Otoman şi Rusia. În această perioadă în care diplomaţia a rămas cea mai
importantă activitate, s-au afirmat câteva personalităţi proeminente: Vasile Lupu, Matei Basarab, Dimitrie
Cantemir, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.
În timp ce Transilvania se remarca în politica europeană prin participarea la Războiul de 30 de ani (1618-
1648), Ţara Românească şi Moldova îşi consolidează autonomia internă în timpul domniilor lui Matei
Basarab (1632-1654) şi Vasile Lupu (1634-1653). După un secol de politică defensivă, care urmează
sultanului Soliman Magnificul, turcii au reluat ofensiva spre Europa Centrală, în ultimele decenii ale
secolului al XVII-lea, culminând cu asediul Vienei (1683).

Asediul Vienei 1683 În 1683, la cererea turcilor, domnitorul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino,
participă la asediul Vienei, dar, pe ascuns, i-a încurajat pe asediaţi şi le-a transmis mişcările trupelor
otomane. După înfrângerea acestora la asediul Vienei, Cantacuzino a trecut la o politică externă
activă, intrând în tratative secrete cu Habsburgii. Aceştia i-au garantat domnia ereditară, i-au acordat
titlul de Baron al imperiului şi i-au promis ajutor de 6.000 de ostaşi. Şerban Cantacuzino a cerut ca
ţara să-şi păstreze hotarele printr-un act scris, care nu a mai putut fi întocmit din cauza morţii
domnului, în 1688.

Înfrângerea turcilor la Viena a avut consecinţe deosebite, iar Tratatul de la Karlowitz (1699) a consacrat
pierderea de către Imperiul Otoman a Ungariei şi Transilvaniei, care au trecut în stăpânirea habsburgică.
Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara Românească marchează încercarea de
recâştigare a independenţei prin apropierea de Imperiul Habsburgic. El trimite în 1688 o delegaţie solemnă la
Viena pentru a încheia o alianţă. Moartea domnului schimbă însă din nou termenii problemei, lăsând noii
domnii, a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), alte posibilităţi de tratative în avantajul ţării.
În anii anteriori păcii de la Karlowitz, Ţara Românească şi Moldova, aflate la interferenţa de
interese ale marilor puteri, şi-au conturat programul de eliberare de sub dominaţie otomană, având ca
principii directoare: independenţa politică, integritatea teritorială, domnia autoritară şi ereditară. În preajma păcii
dintre cele două imperii, habsburgic şi otoman, Constantin Brâncoveanu face propuneri Rusiei în vederea
 unui război antiotoman (1698). După victoria de la Zenta (1697) contra turcilor presiunea austriecilor a
sporit, astfel că domnul Ţării Româneşti caută o contrapondere în Rusia şi Polonia.
Aparţinând marii boierimi, înrudit cu Cantacuzinii, Constantin Brâncoveanu a desfăşurat împreună cu ei şi în final
împotriva lor, o politică de echilibru într-o vreme de transformări politice internaţionale. El a încercat să
păstreze autonomia ţării năzuind la eliberarea ei. A înţeles competiţia dintre marile puteri şi cu deosebire
politica expansionistă austriacă în urma ocupării Transilvaniei de către austrieci.

Activitatea diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714)

Domn al Ţării Româneşti, a desfăşurat o vastă activitate diplomatică, prin stabilirea unor
contacte şi angajamente concrete cu Polonia împotriva turcilor. Cu Moldova, relaţiile au fost încordate
din cauza adversităţilor cu familia Cantemireştilor. Brâncoveanu a trebuit să acorde o mare atenţie
relaţiilor cu Poarta. În anul 1699, otomanii îl recunosc ca domn pe viaţă. În acea vreme începea să se
ridice Rusia lui Petru cel Mare, domnul muntean trimiţând la curtea acestuia un emisar diplomatic
pentru stabilirea unei alianţe împotriva otomanilor. Abia în 1709, între Ţara Românească şi Rusia se
încheie o convenţie secretă pentru acţiunea împotriva Porţii. În urma acţiunilor diplomatice active în
defavoarea Porţii, în 1714, Constantin Brâncoveanu a fost mazilit (înlăturat din domnie), fiind
executat în acelaşi an.

Activitatea diplomatica a lui Dimitrie Cantemir (1710-1711)

Tratatul de la Luţk (1711)

Dimitrie Cantemir este ultimul domn pământean în Moldova. Tratatul de la Luţk a fost
încheiat, în aprilie 1711, între Petru cel Mare, ţarul Rusiei, şi Dimitrie Cantemir, domnul
Moldovei. Acest tratat a fost încheiat în vederea luptei comune împotriva Imperiului Otoman. Întreg
textul tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare nu a făcut altceva decât să
confirme acest text ce i-a fost trims de domnul Moldovei. Conform condiţiilor stipulate în Tratatul de
la Luţk, Ţărilor Române urmau să li se retrocedeze teritoriile care au fost transformate în raiale
turceşti de către Poarta Otomană. Prevederi:

- ţarul ia "sub oblăduire" pe domn şi întreg poporul ţării;

- după scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii;
- se restabileau hotarele vechi ale Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane;
- Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului
şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne;
- domnia ereditară a familiei Cantemir;
- în caz de ocupaţie, familia domnitorului va avea drept de azil în Rusia;
- graniţa dintre cele două state este stabilită pe Nistru, iar integritatea hotarelor Moldovei este
asigurată.
Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie
Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi a integrităţii teritoriale a Moldovei, bazându-se pe cea
mai mare putere creştină din răsăritul Europei. Interesele Rusiei vizau obţinerea controlului şi
liberului acces către strâmtorile Bosfor şi Dardanele, care erau cele mai importante noduri comerciale
din epocă, iar comerţul pe mare dinspre Mediterana spre Marea Neagră şi viceversa nu se putea
realiza decât străbătând aceste strâmtori. Consecinţa imediată a tratatului a fost campania otomană din
acelaşi an,

Bătălia de la Stănileşti (1711)

 Bătălia s-a desfăşurat între armatele ruse şi otomane. La conflict a participat şi domnul
Moldovei, Dimitrie Cantemir ca aliat al Rusiei. Bătălia s-a dat pe malul Prutului şi se încheie prin
acceptarea păcii propuse de către ţar. Dimitrie Cantemir pierde tronul Moldovei şi se refugiază în
Rusia, la curtea lui Petru cel Mare. Domnia sa a fost ultima domnie pământeană din secolul al XVIII-
ea, Imperiul Otoman impunând, din 1711, domnitori fanarioţi.