SECOLUL AL XX-LEA – DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM.

IDEOLOGII ŞI PRACTICI
POLITICE ÎN EUROPA ŞI ÎN ROMÂNIA

Trăsăturile unui regim politic totalitar:

 sistem politic monopartid;
 dictatura partidului unic;
 controlul total exercitat de partidul unic asupra societăţii;
 teroarea şi represiunea politică;
 cultul personalităţii liderului suprem al partidului;
 încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

Ideologia comunistă/marxism-leninismul
Ideologia comunistă a fost fundamentată de către Karl Marx și Friedrich Engels și
dezvoltată ulterior de către Vladimir I. Lenin. Ideea centrală a ideologiei comuniste o
reprezintă lupta de clasă, dintre clasa exploatatoare – burghezia – și clasa exploatată –
proletariatul (muncitorii industriali).
Comunismul se pronunță pentru desființarea claselor exploatatoare și instaurarea
dictaturii proletariatului. Considerând că inegalitatea socială este determinată de existența
proprietății private și de distribuirea inegală a bunurilor și mijloacelor de producție, ideologia
comunistă susține necesitatea desființării proprietății private și transformarea ei în proprietate
socialistă. De asemenea, comunismul propune construirea unei societăți egalitariste,
utopice, în care să nu mai existe diferențe de clasă.

Ideologia nazistă
Ideologia nazistă a fost fundamentată de către Adolf Hitler în lucrarea Mein Kampf
(Lupta mea). Ideea centrală a ideologiei naziste o constituie rasismul. Nazismul susține că
rasele umane se împart în rasa superioară – arienii – și rasele inferioare – evreii, slavii și
țiganii. Germanii, considerați reprezentanții cei mai puri ai rasei ariene, trebuiau să conducă
lumea, iar rasele inferioare trebuiau exterminate sau puse să muncească pentru rasa de
stăpâni. Componenta definitorie a rasismului promovat de naziștii a fost antisemitismul.
Nazismul promovează un naționalism xenofob și exclusivist și anticomunismul. O altă
idee promovată de nazism este teoria spațiului vital potrivit căreia, pentru a se putea
dezvolta, națiunea germană avea nevoie de noi teritorii în Est.

Ideologia fascistă
Ideologia fascistă a fost fundamentată de către Benito Mussolini în lucrarea Doctrina
fascismului. În centrul ideologiei fasciste se află ideea superiorității statului națiune, care este
văzut ca având propria sa viață, diferită de cea a indivizilor care-l compuneau.
Fascismul punea mare accent pe naționalism și pe promisiunile de restaurare a „onoarei
naționale”. Acesta preconiza o societate organizată în grupuri profesionale, numite corporații.
În plan politic, corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegațiilor
corporațiilor, singura capabilă să asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fasciștii
manifestă dispreț față de rațiune și glorifică instinctul, voința și violența.

Asemănări între ideologiile totalitare (fascism - nazism)

 critica virulentă adusă sistemului democrației liberale;
 anticomunismul;
 naționalismul agresiv;
  ”principiul conducătorului” (Führer – Il Duce), conform căruia conducătorul
simbolizează întruchiparea mișcării politice și a națiunii;

Practici politice totalitare

Una dintre practicile politice totalitare caracteristică regimurilor din Europa interbelică
este teroarea și represiunea politică. Astfel, în Rusia Sovietică, după preluarea puterii de
către bolșevici aceștia au dezlănțuit o teroare fără precedent împotriva adversarilor politici și
a claselor exploatatoare. Instrumentul terorii și al represiunii politice a fost poliția politică
secretă de stat – CEKA/NKVD/KGB. Obiectivul acesteia era lichidarea oricărei forme de
opoziție față de măsurile adoptate de guvernul bolșevic.
Cei care erau considerați dușmani ai poporului erau arestați, torturați, condamnați la
ani grei de închisoare sau trimiși în lagăre de muncă forțată din Gulag-ul sovietic. Între anii
1936-1939, din ordinul lui Stalin, în Uniunea Sovietică s-a desfășurat Marea Teroare căreia i-
au căzut victime milioane de oameni. Acest val de teroare a afectat toate categoriile socio-
profesionale, precum și pe membrii importanți al PCUS și ai Armatei Roșii.
În Germania nazistă teroarea și represiunea politică au vizat lichidarea adversarilor
politici (comuniștii și social-democrații) și eliminarea, ulterior exterminarea evreilor.
Instrumentele terorii au fost poliția secretă de stat – Gestapo – și S.S.-ul, care acționau la
ordinele NSDAP-lui și ale Fuhrer-ului. Adversarii politici au fost arestați, executați sau închiși
în lagărele de concentrare (Dachau). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, naziștii au
trecut la exterminarea evreilor pe scară largă, în lagărele de exterminare de la Auschwitz,
Maidanek, Belzec, Sobibor, Treblinka ș.a. – Holocaustul.
O altă practică politică totalitară a fost dictatura partidului unic. Astfel, în Germania
după preluarea puterii naziștii au trecut la anihilarea partidelor politice de opoziție, singurul
partid politic autorizat să funcționeze fiind Partidul Național-Socialist/Nazist. Partidul unic
exercita un control strict asupra tuturor domeniilor societății, deținând monopolul mijloacelor
de represiune (Gestapo și SS) și al mijloacelor de informare în masă. Tendința de
suprapunere a Partidului Național-Socialist asupra instituțiilor statului a dus la caracterizarea
acestuia drept un partid-stat. Încercarea de a înregimenta în cadrul partidului și a altor
organizații controlate de NSDAP a unor segmente cât mai largi de populație, a făcut ca
acesta să fie definit drept un partid de masă.

Înființarea organizațiilor de masă

În toate regimurile totalitare, o practică frecventă era înființarea unor organizații
oficiale cu caracter de masă care aveau drept obiectiv înregimentarea și îndoctrinarea
populației, în scop politic. Astfel, a apărul acest gen de organizații în rândul copiilor, al
tinerilor, al muncitorilor, al intelectualilor.
Spre exemplu, în Germania nazistă, organizațiile pentru copii și pentru tineri se numeau
Hitlerjungend, iar în Italia, organizațiile pentru copii se numeau Dopolavoro, iar pentru
tineri Avanguardisti.

Trăsăturile regimului democratic:

 separarea puterilor în stat;
 suveranitatea națiunii – națiunea este sursa oricărei puteri;
 guvernare reprezentativă – guvernul reprezintă expresia majorității politice din Parlament;
 pluralismul politic;
 responsabilitate ministerială;
 garantarea și respectarea drepturilor și libertăților cetățenești;
 alegeri libere și alternanța la guvernare;
Ideologie democratică
Liberalismul este o doctrină politică și economică fundamentată pe ideea libertății
politice și economice a indivizilor. În centrul doctrinei liberale se află individul cu drepturile și
libertățile sale. Liberalismul politic afirmă că intervenția statului în societate trebuie să se
limiteze la asigurarea protecției cetățenilor și la crearea cadrului necesar manifestării libertății
acestor. Liberalismul susține principiul separării puterilor în stat, suveranitatea națiunii,
guvernarea reprezentativă și responsabilă și pluralismul politic.
Liberalismul economic se pronunță pentru garantarea inițiativei individuale,
neintervenția statului în economie și funcționarea pieței pe baza legilor cererii și ofertei.

Practici politice democratice

Una dintre practicile politice caracteristice democrației europene în secolul al XX-lea

este separarea puterilor în stat. Astfel, în Marea Britanie puterea executivă este exercitată de
către rege și guvern. Regele este șeful statului, dar are atribuții restrânse, fiind un simbol al
națiunii britanice. Puterea executivă reală aparține guvernului, constituit din miniștri care
provin din rândurile majorității politice parlamentare. Guvernul gestionează problemele
curente ale politicii interne și externe a statului pe perioada mandatului. În secolul al XX-lea
s-au remarcat ca prim – miniștri Winston Churchill (1940-1945 și 1951 - 1955) și Margaret
Thatcher (1979-1990).
Puterea legislativă aparține Parlamentului care are o structură bicamerală: Camera
Comunelor și Camera Lorzilor. Parlamentul dezbate și adoptă legile și reprezintă organul de
control al activității guvernului. În secolul al XX-lea, Parlamentul a fost dominat de
reprezentanții Partidului Conservator și ai Partidului Laburist.
Puterea judecătorească aparține instanțelor de judecată, instanța supremă fiind
Curtea Supremă de Justiție. Judecătorii sunt inamovibili, fapt ce asigură independența
justiției de factorul politic.
O altă practică politică democratică este garantarea și respectarea drepturilor și
libertăților cetățenești. Astfel, în statele democratice (Marea Britanie, Franţa, Germania
Federală ş.a.) este garantată şi respectată libertatea individuală și egalitatea deplină a
cetățenilor în fața legii. De asemenea, libertatea cuvântului, a tiparului și a presei sunt strict
respectate. Proprietatea de orice natură este garantată și respectată de stat. Cetățenii se
bucură de dreptul de asociere și de libertatea întrunirilor și a mitingurilor. Libertatea
învățământului și dreptul la educație nu sunt îngrădite de nicio constrângere.
O altă practică politică democratică este pluralismul politic. Astfel, în Republica
Federală Germania cele mai importante partide politice sunt Uniunea Creștin Democrată
(CDU) și Partidul Social-Democrat (SPD). După constituirea RFG (1949), viața politică a fost
dominată de CDU, care s-a aflat la guvernare până în anul 1962 sub conducerea lui Konrad
Adenauer. În anul 1962, social-democrații au câștigat alegerile, SPD menținându-se la
guvernare până în anul 1982. În 1980 a apărut cel de-al treilea partid politic, Mișcarea
Ecologistă/Partidul Verzilor.
În Marea Britanie, partidele politice care au dominat scena politică au fost Partidul
Conservator și Partidul Laburist. Partidul Conservator are ca principii de guvernare
promovarea proprietății private și a societăților economice particulare, păstrarea valorilor și a
instituțiilor culturale tradiționale și menținerea unei politici militare și externe puternice.
Partidul Laburist se pronunță pentru promovarea unui rol activ al statului în crearea
prosperității economice și asigurarea serviciilor sociale.
Practica democrației liberale implică existența regimurilor constituționale.
Contractul social dintre cetățeni și guvernanți este înscris în constituții. Aceste constituții au
fost fundamentate pe regimuri reprezentative și pe separația puterilor în stat. Se va
exemplifica cu o Constituție democratică: Constituția Franței din 1946 sau Constituția
R.F. Germania din 1949.
Toate regimurile democratice consideră că națiunea este sursa oricărei puteri în stat -
principiul suveranității națiunii. Pentru a pune în aplicare acest principiu, constituțiile
prevăd alegerea de către cetățeni prin vot universal a deputaților reuniți în adunări, care
votează legile, bugetul și controlează activitatea puterii executive: Adunarea Națională în
Franța, Camera Comunelor în Marea Britanie și Bundestagul în R. F. Germania.

Ideologie democratică din România

După Primul Război Mondial, ideologia liberală suferă o modificare, apărând
neoliberalismul. Doctrina neoliberală pune accentul pe intervenţia statului, apreciind că
interesul general primează asupra celui individual. Elementul esenţial al doctrinei neoliberale
îl reprezintă teoria şi practica industrializării. În concepţia neoliberalilor, viitorul ţării era în
industrializare şi urbanizare.
Reprezentanţii neoliberalismului au dezvoltat teoria protecţionistă, concretizată prin
formula „prin noi înşine”, prin care se putea asigura o valorificare superioară a resurselor
naţionale, în primul rând prin forţe proprii.

Practici politice democratice

Una dintre practicile politice caracteristice democrației din România în prima jumătate
a secolului al XX-lea este separarea puterilor în stat. Astfel, puterea executivă este
exercitată de către rege și guvern. Regele este șeful statului, şeful suprem al oştirii,
desemnează primul-ministru, numeşte şi revocă miniştrii, sancţionează şi promulgă legile şi
are drept de veto, dar nu absolut. Până în anul 1927, regele Ferdinand I a domnit ca un
monarh constituţional, colaborând îndeaproape cu Ionel Brătianu. Guvernul gestionează
problemele curente ale politicii interne și externe a statului pe perioada mandatului. În primul
deceniu al perioadei interbelice, guvernarea ţării a fost controlată de liberali – „decada
brătienistă”, iar în al doilea deceniu la guvernare au alternat naţional-ţărăniştii şi liberalii.
Puterea legislativă aparține Parlamentului care are o structură bicamerală: Adunarea
Deputaţilor şi Senatul. Parlamentul dezbate și adoptă legile și reprezintă organul de control
al activității guvernului. În perioada interbelică, Parlamentul a fost dominat de reprezentanții
Partidului Naţional Liberal și ai Partidului Naţional Ţărănesc.
Puterea judecătorească aparține instanțelor de judecată, instanța supremă fiind Înalta
Curte de Casaţie şi de Justiție. Judecătorii sunt inamovibili, fapt ce asigură independența
justiției de factorul politic.

Pluralismul politic
Introducerea votului universal în anul 1918 a dus la consolidarea regimului
democratic din România, printr-o mai largă participare a cetățenilor la viața politică. De
asemenea, după anul 1918, se constată o creștere semnificativă a numărului de partide
politice. Partidul Național Liberal, condus de Ion I. C. Brătianu, continuă să fie cel mai
important partid al perioadei, dominând primul deceniu interbelic. În octombrie 1926, prin
fuziunea dintre Partidul Național Român din Transilvania și Partidul Țărănesc, se constituie
Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu. PNȚ a fost cel mai important partid de
opoziție și a alternat la guvernare cu PNL în al doilea deceniu interbelic.
Extrema dreaptă a fost reprezentată de Liga Apărării Național Creștine, condusă de
A. C. Cuza, și de Mișcarea Legionară, condusă de Corneliu Zelea Codreanu. La extrema
stângă a eșichierului politic s-a situat Partidul Comunist din România, înființat în anul 1921,
partid care a funcționat ca o filială a Internaționalei a III-a Comuniste. Din cauza orientării
sale antinaționale, în anul 1924, PCR a fost scos în afara legii.
Practica democrației liberale implică existența regimurilor constituționale. Contractul
social dintre cetățeni și guvernanți este înscris în constituții. Aceste constituții au fost
fundamentate pe regimuri reprezentative și pe separația puterilor în stat. Se va exemplifica
cu Constituția din anul 1923!

Practici politice democratice din România postbelică/postdecembristă/ultimul

deceniu al secolului al XX-lea
Pluralismul politic
Prin decretul adoptat la 31 decembrie 1989, se prevedea înregistrarea și funcționarea
partidelor politice în România. Potrivit decretului, funcționarea partidelor politice nu putea fi
împiedicată pe motive de rasă, naționalitate, religie sau grad de cultură. În ianuarie 1990 s-
au reînființat partidele politice istorice – Partidul Național Liberal, Partidul Național Tărănesc
– Creștin Democrat și Partidul Social Democrat, De asemenea, până la alegerile din mai
1990 au fost înființate numeroase partide politice noi (peste 80), dintre care menționăm:
Frontul Salvării Naționale (FSN), Partidul România Mare (PRM), PUNR, PSM și UDMR.
Separarea puterilor în stat
 Puterea executivă este exercitată de către președinte și guvern. Președintele este
șeful statului, comandantul suprem al armatei, desemnează primul ministru, numește
și revocă miniștrii și sancționează și promulgă legile. El are funcție de mediator între
puterile statului și între stat și cetățeni. Președintele este garantul respectării
Constituției, al suveranității, independenței și integrității statului. În urma alegerilor din
mai 1990, președinte al României a fost ales Ion Iliescu, care va câștiga un nou
mandat și la alegerile din 1992. În anul 1996, alegerile prezidențiale au fost câștigate
de candidatul opoziției democratice, Emil Constantinescu.
 Puterea legislativă aparține Parlamentului, organul reprezentativ al poporului român
și unica autoritate legiuitoare a țării. Legislativul are o structură bicamerală: Adunarea
Deputaților și Senatul. Parlamentul dezbate și adoptă legile și constituie organul de
control al activității guvernului. Până în anul 1996, când s-a realizat alternanța la
guvernare, Parlamentul a fost dominat de Frontul Salvării Naționale/Frontul
Democratic al Salvării Naționale(FSN/FDSN).
 Puterea judecătorească aparține instanțelor de judecată (tribunale, judecătorii, Curți
de Apel), instanța supremă fiind Înalta Curte de Casație și Justiție. Magistrații sunt
inamovibili ceea ce asigură independența justiției de factorul politic.

PRACTICI POLITICE TOTALITARE ÎN ROMÂNIA

Dictatura partidului unic

În februarie 1948, prin fuziunea – în fapt absorbția – Partidului Comunist Român cu
Partidul Social Democrat s-a constituit partidul unic – Partidul Muncitoresc Român. În fruntea
partidului a fost ales ca secretar general Gheorghe Gheorghiu Dej, care va conduce partidul
până în anul 1965. PMR exercita un control strict asupra tuturor domeniilor societății,
deținând monopolul mijloacelor de represiune (Securitatea, Miliția și trupele de securitate) și
al mijloacelor de informare în masă. Tendința de suprapunere a PMR peste instituțiile statului
a dus la caracterizarea acestuia drept un partid-stat. Încercarea de a înregimenta în cadrul
partidului și a altor organizații controlate de PMR a unor segmente cât mai largi de populație,
a făcut ca acesta să fie definit drept un partid de masă.
Deși se autointitula „avangarda clasei muncitoare”, în realitate PMR reprezenta
interesele unei elite restrânse –„nomenclatura de partid” – care se bucura de toate
privilegiile.

Teroarea și represiunea politică

Pentru cucerirea şi exercitarea puterii, comuniștii au dezlănțuit, după anul 1945, o
teroare fără precedent în țara noastră. Instrumentul terorii și al represiunii politice a fost
poliția politică secretă de stat, înființată la 30 august 1948 sub denumirea de Direcția
Generală a Securității Poporului/Securitatea. Aceasta avea drept obiectiv anihilarea oricărei
forme de opoziție manifestată față de măsurile guvernului. Teroarea a vizat, în primul rând,
anihilarea elitelor politice, culturale și militare ale României de dinainte de anul 1945. Toți cei
care erau considerați „dușmani ai poporului” erau arestați, torturați, condamnați la ani grei de
închisoare sau trimiși în lagărele de muncă forțată. Până în anul 1964, se poate vorbi despre
existența unui veritabil Gulag românesc care includea mari centre de exterminare (Sighet,
Gherla, Aiud, Jilava și Pitești), numeroase închisori și lagăre de muncă forțată (Canalul
Dunăre-Marea Neagră, Cavnic, Baia Sprie și Periprava).
Un fenomen caracteristic represiunii comuniste l-a reprezentat deportarea a peste
40000 de oameni din Banat (români, germani și sârbi) în zonele aride ale Bărăganului.

Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu

După anul 1971, în jurul lui Nicolae Ceaușescu începe să se dezvolte un cult al
personalității care va atinge apogeul în anii '80. Propaganda oficială îl prezenta pe
Ceaușescu drept „cel mai iubit fiu al poporului”, „geniul Carpaților” și „marele conducător”, iar
perioada în care s-a aflat la conducerea statului era definită drept „Epoca de Aur”.
Ceaușescu era considerat o întruchipare a celor mai alese trăsături ale poporului român,
fiind situat în fruntea unui șir de voievozi și domnitori. Presa și televiziunea acordau spații
largi elogierii activității iubitului conducător, iar scriitorii și artiștii îi dedicau ode și „opere de
artă”. Festivalul național „Cântarea României” nu era decât o altă formă de exprimare a
cultului personalității lui Ceaușescu.

Încălcarea drepturilor și a libertăților cetățenești

În statele cu un regim politic totalitar, chiar dacă drepturile și libertățile cetățenești
sunt prevăzute în legea fundamentală, ele sunt grav încălcate de către partidul unic. Astfel,
orice formă de creație individuală – literară, artistică, muzicală etc. este supravegheată și
cenzurată strict de regim. Cetățenii nu își pot exprima, în mod liber opiniile, riscând să fie
arestați sau urmăriți. De asemenea, libertatea de circulație a persoanelor este îngrădită,
cetățenii neavând dreptul de a călători în alte țări considerate periculoase. Libertatea de
conștiință este încălcată, cetățenilor fiindu-le interzisă orice manifestare religioasă în viața
publică, iar unele culte religioase fiind strict interzise.

Cenzura și propaganda
Propaganda a reprezentat mecanismul prin care, într-un stat totalitar, partidul unic își
răspândea ideologia și își justifica acțiunile. Partidul unic deținea monopolul mijloacelor de
comunicare. Propaganda se manifesta în domeniul presei, al sistemului educațional, al artei
și al literaturii. Pentru ca acțiunile de propagandă să aibă un impact cât mai puternic, au fost
formați în școlile de partid veritabili specialiști, numiți generic activiștii de partid.
În paralel cu propaganda, funcționa cenzura, care a avut rolul de epurare a spațiului
public de toate informațiile care contraveneau ideologiei regimului. Toate lucrările
considerate periculoase pentru construirea omului nou au fost scoase din circuitul public și
interzise. În România, până în aprilie 1948 peste 8000 de titluri au fost trecute într-un index
al Publicațiilor interzise. De asemenea, activitățile ziariștilor și muzicienilor au fost puse sub
controlul Secției de Agitație și Propagandă a C.C. al PMR/PCR.

Înființarea organizațiilor de masă

În toate regimurile totalitare, o practică frecventă era înființarea unor organizații
oficiale cu caracter de masă care aveau drept obiectiv înregimentarea și îndoctrinarea
populației, în scop politic. Astfel, a apărul acest gen de organizații în rândul copiilor, al
tinerilor, al muncitorilor, al intelectualilor.
În România au fost organizate Șoimii Patriei (pentru copii), de la vârsta de 7 ani
deveneau membri ai Organizației Pionierilor, ambele categorii purtau uniforme obligatorii,
fapt care indica tendința de anihilare a personalității și de uniformizare a membrilor societății.
De la 14 ani, treceau la o nouă etapă socială, devenind membri ai UTC (Uniunea Tineretului
Comunist) în care se pregăteau să devină oameni noi ai regimului comunist. După vârsta de
18 ani, puteau intra în partidul unic sau erau încadrați în organizații sindicale, aflate de
asemenea sub controlul PCR.