Avem din nou fericirea să primim printre noi pe părintele Teofil Pârăianu de la Mânăstirea

Sâmbăta. Părintele Teofil ne-a mai bucurat cu prezența noastră aici și nu numai cu învățăturile pe
care ni le-a spus ci și cu exemplul de trăire, cu toții am fost foarte emoționați și am păstrat cu
dragoste emoția aceasta în suflet până acum.
Eliberarea de patimi, învierea sufletului
Stimați ascultători, mă bucur că sunteți din nou aici. Sunt pentru a doua oară aici, ceea ce
înseamnă că nu am venit fără rost în rândul trecut, ceea ce mă îndreptățește să cred că nici de
această dată nu o să fie fără rost întâlnirea noastră. Mă socotesc și acum, ca și în rândul trecut, în
prelungirea mânăstirii, am plecat de la mânăstire cu gândul să fac lucrul lui Dumnezeu, am
răspuns invitației ce mi s-a făcut, cu nădejdea binelui. Spuneam rândul trecut că mânăstirea este
tinda raiului, este casa lui Dumnezeu, este poarta spre cer și locul împlinirilor și, dacă sunt acum
aici, cum spuneam rândul trecut, am venit și cu partea mea de cer pentru că cerul merge cu noi
unde mergem noi. Rândul trecut am vorbit despre Ruganiunea, pelerinaj spre cer și semnificația
duhovnicească a Crăciunului. De data aceasta stăm în fața Sfintelor Paști și pentru că stăm în fața
Sfintelor Paști, în fața Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, în fața sărbătoririi Învierii
Domnului, care este și Învierea noastră, este firesc să vorbim ceva despre Învierea sufletelor
noastre deoarece Învierea Domnului Hristos nu a fost numai pentru El, ci este și pentru noi și ca
să Înviem din morți și noi, trebuie să ajungem la nepătimire care este, de fapt, după cuvântul
Sfântului Ioan, cel ce a scris „Scara”, este Învierea sufletului înainte de învierea trupului. Prin
urmare, trebuie să fie vorba neapărat despre nepătimire și ca să ajungem la nepătimire, trebuie să
ne ocupăm de despătimire. Trebuie să știm că suntem pătimiți de patimi în măsura în care
suntem și dacă suntem, trebuie să ajungem despătimiți ca să ajungem la nepătimire, nepătimirea
fiind următoare de Dumezeu și fiind învierea tsufletului. Nu putem vorbi despre despătimirea,
decât dacă vorbim mai întâi de patimi, trebuie să știm care sunt pricinile patimilor, care trebuie
ocolite și nu poți ocoli ceva ce nu știi. Trebuie să știm ce înseamnă nepătimirea și ce este defpat
nepătimirea și când vom știi ce înseamnă nepătimirea, vom știi și ce înseamnă învierea sufletului.
Așadar, vom vorbi pe rând despre toate acestea. Mai întâi despre patimi. În Filocalie, este o
scriere a Sfântului Ioan Casian intitulată „Despre cele opt gânduri ale răutății”. Scrierea se
găsește în volumul I din Filocalie și în ea se vorbește despre patimi. Fiecare dintre patimi este
analizată și prezentată cu mijloacele prn care ea poate fi înlăturată. Înainte de a vorbi despre
aceasta, trebuie să facem niște precizări. Întâi să vedem ce legătură este între păcat și patimă
pentru că, în Noul Testament, în Sfânta Evanghelie și în celelalte scrieri ale Vechiului Testamen,
nu se vorbește nicăieri despre patimi, nu se prezintă nicăieri sistematic ceva despre patimi dar se
insistă mereu asupra păcatului. Cunoaștem anumite liste de păcate din NT și din SE și sigur că
dacă este vorba de mîntuire, peste tot este vorba de mântuirea de păcat. Dacă este vorba de
mîmuirea de păcat înseamnă ce e vorba și de mântuirea de patimi. Numai că, în scrierile nt, se
vorbește de păcat ca și cum ar fi o faptă rea, dar izolată, nu un sistem de păcatuire. Când e vorba
de un sistem de păcătuire, de o deprndere în păcate, atunci este vorba despre patimi. De patimi se
ocupă mai ales literatura hașcelică. Despre patimi găsim scris în Filocalie. Părinții Fl, scriitorii fl,
au avut în vedere nu numai păcatele ca fapte izolate ci au avut în vedere și patimile ca fapte care
se reptă ca deprinderi în păcat, care aduc păcătuirea. În mare, păcatul trebuie înlăturat el însuși și
cu atât mai mult patima ca izvor de păcate. Pentru aceasta însă trebuie să cunoaștem deosebirea
între păcat și patimă și viața inferioară a omului constă nu numai din patimi, păcate ci apar și alte
forme negative, inferioare anume greșelile care și ele au vinovăția lor, de exemplu insufucențele,
nedesevârșirile. Toate lucrurile acestea trebuie înlăturate pentru ca oml să ajungă la o viață
superioară. Trebuie să ne nespătimim nu numai de patimi ci și de toate urmăriloe lor și toate
manifestările răutății pentru că atunci când zicem patimă ne gândim mai ales la un chip al
răutății. Cineva care păcătuiește trebuie să înlăture chiar păcatul ca fpată izolată. Păcatul se
manifestă în 3 moduri și patima se manifeste în 3 chipuri ale păcatului: în gând, în cuvânt și în
faptă. Prin urmare, cineva care are o deprindere în păcat, o patimă ajunge să deprindă într-o
anumită răutate, ăntr-un anumit chip al răutății și chipul acestea, el însuși, devine izor de alte
fapte rele, de alte păcate sau cuvinte rele. Domnul Hristos spune că din prisosința inimii vorbește
gura și că din inima omului pornesc gândurile cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile,
preacurviile, poftele de înavuțire, vicleniile, înșelătoria, necumpătarea, pisma, ușurătatea și
trufia. Lista aceasta de păcate care începe cu gândurile cele rele o găsim în sf ev de la Marcu,
capitolul al VII-lea. După ce Dn hr prezintă aceste listă de păcate, cu 13 chipuri de păcătuire,
spune: toate acestea sunt cele are îl întineză pe om. Când cineva se deprinde în astfel de fapte
rele, este stăpânit de patimi. Cel care citește de pildă scrierea sf Ioan Damaschin din v 4 din
Filocalia știe că nu este milostiv cel care face o faptă de milostenie ci este milostiv cel care face
mai multe fapte de milostenie care are o deprdere de a face asta și tot așa nu-i pătimaș cel care
face un păcat singuratic ci pătimaș este acela care este deprins în anumite feluri de răutate din
care izvorăsc alte feluri de răutate.