FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „JUSTINIAN

PATRIARHUL”

PRIN TĂRÂMUL POCĂINȚEI

Cuvântări și predici

ARHIMANDRIT MELHISEDEC UNGUREANU

Coordonator: Susținător:

Pr. Asist. Dr. Georgian Păunoiu Spătaru Ștefan-Mihăiță

București,
2018
 Date despre autor

Tuns în monahism la mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, părintele Melhisedec

Ungureanu a venit la Mănăstirea Lupşa în anul 1994 împreună cu alţi şapte părinţi, pentru a
reînnoda tradiţia monahală pe valea Arieşului după mai bine de 150 de ani.

Odată cu venirea noii obşti, între 1995-1997 s-a construit ansamblul de chilii, s-a pictat
bisericuţa de lemn cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci şi Sfântul Nicolae şi s-a ridicat o nouă
biserică, cu hramul Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Siluan.

Din anul 1998, părintele Melhisedec este numit stareţ al Mănăstirii Lupşa.

În anul 2014, cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, părintele

Melhisedec a fost ridicat la rangul de arhimandrit.1

Prezentare generală

Prima parte a cărții cuprinde câteva conferințe și interviuri în care părinteului Melhisedec
Ungureanu ne vorbește despre pocăința, treptele pocăinței și roadele ei.

A doua parte a cărții este o culegere de predici ținute de acesta în Duminicile din perioada
Triolului, la mănăstirea Lupșa, unde este stareț.

Păcătul protoparintilor

Vorbind despre “bucuria pocăinței”, părintele Melhisedec explică aceasta făcând legătură
cu bucuria lui Adam dinainte și după cădere.

Dumnezeu a zis “Să facem om după chipul nostru și după a noastră asemănare”2 prin
aceasta, părintele spune că Dumnezeu a vrut ca “Omul sa fie ființă într-o mulțime de ipostasuri și
noi să ne putem bucura unii de ceilalți în această lucrare a dragostei împărtășite” 3 ; precum

1
https://doxologia.ro/arhimandritul-melchisedec-ungureanu, accesat la data de 06.05.2018
2
Arhim. Melhisedec Ungureanu, Prin tărâmul pocăinței, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2018, p. 15.
3
Ibidem, p. 16.

2
Dumnezeu este unul în ființă dar 3 ipostasuri și noi am fost creați pentru a fi o mulțime de
ipostasuri, dar uniți ființial în dragostea pentru Dumnezeu.

Dacă ne uităm la versetul 23 din capitolul 2 al Facerii, vedem că Adam, atunci când se
trezește și o vede pe femeie, spune: “Iată os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va
numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său”. Prin aceasta vedem că Adam “nu s-a simțit
separat de femeia lui, ci s-a simțit într-o unitate a ființei, nedespărțit de această persoană distinct
care era Eva.” 4

În continuare, părintele ne spune că prin porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul
cunoașterii binelui și răului, Dumnezeu nu-i constrângea libertatea lui Adam, ci prin porunca
dată, El avea grijă de om, îl povățuia către viața cea veșnică, precum un părinte își ferște copilul
de pericole.

Șarpele a făcut ca omul să se depărteze de Dumnezeu și să cadă sub simțuri. După cum ni
se spune la Facere, în Rai au fost pusi “pomi frumoși la vedere și cu tot felul de roade bune de
mâncat, iar în mijlocul Raiului- pomul cunoștinței binelui și răului.(Facere 2.9). Șarpele a venit și
a ispitit-o pe Eva, arătându-L pe Dumnezeu ca fiind gelos și temător ca nu cumva Adam și Eva
să devină puternici ca El.

După dialogul cu șarpele, Eva vedea realitatea în mod deformat, căzând sub simțuri, ea
vede pomul cunoștinței binelui și răului ca ceva atrăgător, și vede roadele lui ca fiind bune de
mâncat și din mândrie, dorind să fie ca Dumnezeu, mănâncă din roadele pomului. Prin această
vedere deformată, cazută, Eva se depărtează de Creator, ea nu mai vede Raiul ca pe un dar al
dragostei lui Dumnezeu și pune pe primul loc câstigul pe care l-ar avea dacă ar mânca din pom.
Deci, vedem că șarpele a pus sămânța răului în inima omului. 5

Pentru a vedea cum păcatul ne înstrăinează de Dumnezeu, privim răspunsul lui Adam
care, atunci când a fost întrebat “Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu
mănânci?”, acesta dă vina pe femeie și chiar pe Dumnezeu, spunând: “femeia pe care Tu mi-ai
dat-o”. Acum se vede cum prin căderea în păcat, nici Adam nu mai distinge realitata în adevăr și

4
Ibidem, pp. 16-17.
5
Ibidem, pp. 17-18.

3
spune că femeia este de vină pentru că i-a dat să mănânce și Dumnezeu pentru că i-a dat-o pe
femeie.6

Continuând pe tema imposibilități de a distinge realitatea în adevăr din cauza păcatului,

părintele Melhisedec spune: “viața omului înstrăinat de Dumnezeu continuă într-o adâncire în
suferință, pentru că mintea omului este tot mai mult atrasă de plăcerile lumii acesteia și tot mai
ingroșată de simțurile păcătoase. Nemaifiind capabilă să vadă frumusețea Domnului…caută să
iși afle bucuria din aceste plăceri.”7 Eliberarea din această robie a păcatului vine prin Mântuitorul
Iisus Hristos, care, prin Jertfa Sa a restaurat comuniune cu Dumnezeu, a acoperit ruptura care s-a
produs din cauza păcatului.

Pocăința(gr. Μετανοια-schimbarea minții/intoarcerea minții către Dumnezeu.)

Prin pocăință, noi ne întoarcem la bucuria apropierii de Dumnezeu, prin cercetarea sinelui
care este începutul pocăinței și care are în plan două aspect principale: vederea bunătăților pe
care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi, prin care descoperim dragostea Sa nemărginită față de
oameni; și al doilea aspect, vederea neputinței noastre de a trăi la înălțimea chemării Sale,
“vedere care smereste sufletul, și-l pregătește să primească harul.”8

Referitor la aceasta, părintele Melhisedec spune: “începutul pocăinței îl mărturisesc

Părinții a fi dureros, pentru că omul păcătos traiește superficial și nu mai percepe lumea aceasta
ca dar al lui Dumnezeu, ca Rai al desfătării în care omul este pus să lucreze și să păzească; nu
mai înțelege dragostea nemărginită a lui Dumnezeu.” 9 Deci, prima treaptă a pocăinței este
dureroasă, dar înaintând, devine o bucurie, o “fericită întristare”. Mai tarziu, bazându-se pe
experiența Sfânului Siluan Athonitul, părintele spune: “Noi, cât timp privim din exterior, vedem
pocăința ca durere, ca suferiță, ca plâns, ca lacrimi – tot așa cum la naștere privită din exterior, și
maica suferă, și copilul plânge; dar în realitate se naște om în lumea aceasta… Așa și cu
pocăința: când începem să trăim ceva mai adânc și mai dumnezeiesc – sau, mai bine zis, când
Dumnezeu începe să se poată odihini mai mult în inimile noastre, atunci inima se îndulcește de

6
Ibidem, p. 18.
7
Ibidem, pp. 18-19.
8
Ibidem, p. 34.
9
Ibidem, p. 19.

4
ceva care nu este din lumea aceasta, și nu poate fi spus în cuvintele lumii acesteia, după cum
Apostolul Pavel spunea, când a fost răpit până la al treilea cer, că a vazut lucruri pe care limba
omului nu le poate rosti.10”

După cum spune și Ieromonahul Rafail Noica: “Mântuitorul descrie călătoria diferitelor
trepte ale pocăinţei ca fiind fericiri. Că asta şi este. Noi toţi căutăm fericirea şi nici unul dintre
noi – nici noi, nici strămoşii noştri – nu am ştiut s-o găsim până nu a venit Însuşi Dumnezeu,
întrupat în firea omului, ca să ne arate – iarăşi un paradox de nedescris – cum spune Troparul pe
care îl cântăm în fiecare Utrenie de Duminică. <<Căci iată, a venit prin Cruce bucurie la toată
lumea>>. Bucuria aceasta este de presimţit – şi într-o zi de gustat. Slava Golgotei! Mielul lui
Dumnezeu, Care „fără de durere”, „fără de mâhnire” a trăit pocăinţa noastră până la moarte, până
la iad.”11

Dumnezeu ne cheamă la o altfel de viață, la o împreună-lucrare, El având grijă, ajutându-

ne în lupta noastră cu păcatul. Prin pocăință, care “înseamnă întoarcerea minții către
Dumnezeu”12, suntem chemați să ajungem vrednici de iertarea lui Dumnezeu, după cum spune și
părintele Rafail Noica: “Dumnezeu este iertare. Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o
însușim, trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări, și atuncea vom vedea cum iertarea face
parte integrantă din iubire. Așa trebuie să devenim și noi.”13

A doua parte a cărții constituie o culegere de predici rostite de părintele Melhisedec în

diferite duminici.

Puterea înnoitoare a rugăciunii smerite

În predica ținută în Duminica Vameșului și Fariseului, în mănăstirea Lupșa, părintele

Melhisedesc vorbește despre puterea înnoitoare a rugăciunii smerite. Părintele compară
rugăciunea Fariseului cu cea a Vameșului și arată cum, prin această pericopă evanghelică,
Hristos ne invață cum trebuie să ne rugăm.

10
Ibidem, p. 78.
11
Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 77
12
Arhim. Melhisedec Ungureanu, op. cit, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2018, p. 21.
13
Ierom. Rafail Noica, op. cit, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 121.

5
 Fariseul, după cum știm, mândru datorită faptelor bune pe care le-a săvârșit, venind la
Templu, se așează înaintea Domnului cu o rugăciune în care era mândru, în care se compara cu
ceilalți, îi disprețuia pe cei păcătoși și era mulțumit de sine; nu mai vedea nimic din ceea ce ar fi
putut să îndrepte în viața lui.

Fariseul spunea în rugăciunea sa “Doamne, îți mulțumesc că nu sunt ca acest

vameș!”(Luca 18, 11)14

Însă, rugăciunea Vameșului era o rugăciune smerită, nu încerca în să își aducă îndreptare
pentru faptele sale, ci spunea: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul” – “și prin această
osândire de sine, – după cum spune părintele Melhisedec - prin această judecată de sine,
Vameșul s-a pus înaintea lui Dumnezeu și a putul sa-L vadă, … a pututt să-l cunoască pe
Dumnezeu ca fiind bun, blând și iubitor.“ 15

Vorbind despre aceasta rugăciune sperită, părintele amintește cuvintele Mântuitorului

“cel ce se sperește pe sine, se va inălța”(Luca 18, 14).

Spre deosebire de Fariseu, pe care-l vedem mândru, mulțumit de sine și egoist,

comparându-se și judecandu-i pe ceilalti, Vameșul era smerit, cu capul plecat înaintea Domnului,
chemând mila Lui.

Fariseul, raportându-se doar la exterior, stăpânit fiind de mândrie nu avea acea cercetare
lăuntrică, retragere interioară, nu era conștient de păcatele sale. De aceea Iisus Hristos spune
despre Vameș că s-a întors mai îndreptat la casa lui.16

Cunoașterea dragostei dumnezeiești prin trăirea în adevăr

În predia ținuntă în Dumnica Fiului Risipitor, părintele Melhisedec spune că „prin Pilda
Fiului Risipitor, Hristos caută să ni-L descopere pe Dumnezeu ca pe Cel ce e asemenea Tatălui

14
Arhim. Melhisedec Ungureanu, op. cit., Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2018, p. 99.
15
Ibidem, pp. 99-100.
16
Ibidem, pp. 97-98.

6
din pildă, Care dorește să împărtășească dragostea Lui cea nesfârșită cu făptura Sa, cu zidirea Sa,
cu fiecare dintre noi.”17

La început, Fiului Risipitor – după cum știți - Fiul cel tânăr, cere partea sa din averea
Tatalui și merge într-o țară depărtată. Țara depărtată este un tărâm al păcatului, unde dragostea
lui Dumnezeu nu este căutată. Acest fiu își cheltuiește averea prin desfrânări și mai târziu, în
acea țară începe o foamente, iar Fiul Risipitor ajunge sluga la un crescător de porci. Pot spune că
dat fiind faptul că porcii erau considerate a fi animale necurate, Fiul Risipitor devenind paznic al
acestor animale, devine un paznic al păcatelor.

Ajungând să flămânzească, Fiul Risipitor ar fi vrut să se hrănească cu roșcovele pe care le

mâncau porcii – atunci și-a adus aminte de Tatăl său, “și-a venit în sine, și-a dat seama că mult
mai bine este să trăiască în dragostea Tatălui celui ceresc, în casa Părintelui. Chiar dacă nu se
mai socotea vrednic să fie ca unul dintre fiii săi, socotea o mare binecuvântare să trăiască măcar
ca unul dintre slujitori.”18 Prin această “venire în sine”, adică descoperire a sinelui, cercetare
lăuntrică, Fiul Risipitor a conștientizat starea în care se afla și măreția bucuriei de care se putea
împărtăși fiind lângă Tatăl.19 Când fiul se apropie de Casa Tatălui, vedem cât de bucuros a fost
Tatăl de întoarcerea Fiului, l-a îmbrațișat și a poruncit să i se dea inel, haină, încălțăminte și să
fie junghiat vițelul cel gras.

Părintele Melhisedec ne spune: “înțelegem că viața duhovnicească este acest drum de

întoarcere către “Casa Tatălui”, această reevaluare și prețuire a dragostei lui Dumnezeu în viața
noastră, iar lucrul acesta nu se poate face decât dacă omul trăiește în adevăr.”20

Milostenia – criteriul judecății de sine

În predica ținută la 10 martie 2013, interpretând Evenghelia Duminicii Înfricoșătoarei

Judecăți, părintele Melhisedec Ungureanu ne spune:” Hristos ne-a arătat adevarul lucrurilor celor
de pe urmă, și vedem în ceea ce ne-a spus Hristos astăzi că va fi destul de limpede judecata, nu

17
Ibidem, p. 104.
18
Ibidem, p. 105.
19
Ibidem, p. 109.
20
Ibidem, p. 108.

7
va fi nimic neclar în ea. Zice Hristos că îi va împărti pe toți oamenii de pe fața pământului, care
au fost de la Adam și până la cel din urmă care va să se nască din femeie, îi va împărți în două
cete, așa cum desparte păstorul oile de capre.” 21 Această pericopă evanghelică nu este
întâmplător asezată înaintea postului, căci, dacă cele două texte evanghelice din primele 2
Duminici ale Triodului(Duminica Vameșului și a Fariseului și Duminica Fiului Risipitor) ne fac
să constientizăm dragostea și mila lui Dumnezu, și ne pregătesc pentru această perioadă de post,
rugăciune și retragere înterioară, pericopa Infricoșătoarei Judecăți ne indeamnă să avem o viață
plină de dragoste față de aproapele.

Părintele acordă o atenție deosebită acestei teme – milostenia – numind-o “criteriul ultim
al judecății lui Dumnezeu”22, și mai târziu spune că cel ce nu-și iubeste aproapele nu poate să-L
iubească nici pe Dumnezeu, și mai spune că prin milostenie ajungem la o cunoaștere adevărată a
sinelui.23

Dacă prima parte a Evangheliei ne arată ce ne aşteaptă pe fiecare dintre noi, la sfârşitul
vieţii şi al lumii, partea centrală a ei ne învaţă cum să ne trăim viaţa prezentă, pentru a o câştiga
pe cea viitoare. Ajutorarea aproapelui din milostenie și iubire față de el, este cu totul necesară
pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu dincolo, în viaţa veşnică, dupa cum ne spune Hristos:
“întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.”

Pentru credinţa creştină, nu există o virtute care să fi fost mai mult elogiată şi
recomandată decât milostenia, din care izvorăsc toate celelalte virtuți.

Citându-l pe Sf. Siluan Athonitul - care spune “Fratele nostru este viața noastră” –
părintele Melhisedesc ne zice: Dacă cultivăm această iubire milostivă, care nu pierde din vedere
pe fratele, această iubire, de fapt, ne preschimbă și ne face asemănători Domnului.”24

21
Ibidem, p. 112.
22
Ibidem, p. 112.
23
Ibidem, p. 115.
24
Ibidem, p. 113

8
 Adevărul despre realitatea noastră

Interpretând Evanghelia din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, părintele ne cheamă să
păstrăm în mintea noastră cuvintele lui Hristos “așa cum voi veți ierta fraților voștri, așa și Tatăl
vostru cel din ceruri vă va ierta vouă.”

În continuare, părintele Melhisedec ne spune că dacă am fi citit această pericopă într-un

cadru separat, sfaturile din această Evanghelie ar fi părut destul de ușor de înțeles, căci ni se
spune “să iertăm pe frații noștri, să postim nu la arătare, ci în ascuns, ca Tatăl nostru cel din
ceruri să ne răsplătească nouă, și să nu ne agonisim lucruri pe pământ, unde molia și furul le pot
deteriora, ci să le agonisim în Împărăția cerurilor, pentru că – așa cum ne spune Hristos – “unde
este comoara noastră, acolo va fi și inima noastră”25. Dar, citindu-se în acest cadru, al pregătirii
pentru Sfântul și Marele Post, ea se leagă cu Evanghelia Infricoșătoarei Judecăți și ne ajută să
conștientizăm și să aplicăm altfel sfaturile cuvintelor lui Hristos, “să trăim altfel postul și: nu
doar ca o dietă de mâncare, ci ca o lucrare duhovnicească”.26

Părintele spune: “Pomenind izgonirea lui Adam din Rai, vedem și întelegem că
Dumnezeu a făcut lumea aceasta altcumva decât o trăim noi, pentru că trăim, de multe ori, lumea
aceasta ca lipsă de sens, lipsă de perspectivă, de direcție; suferințele și greutățile ne amețesc
cumva mintea, o învăluie și nu mai lasă omului puterea să privească dincolo de aceste
realități…dar iată, că Hristos Dumnezeul nostru ne ajută și caută să ne povățuiască, spunându-ne:
”Unde este comoara ta, acolo este și inima ta”.27 Prin aceste cuvinte, Domnul ne încurajează să
pașim altfel în acest Sfânt și Mare Post, pregătitor pentru Învierea Lui, ca să putem vedea cu
adevărat unde este comoara noastră.28

Pentru a întelege mai bine, părintele îl citează pe Sfântul Grigorie Sinaitul,

spunând”<<până nu cunoaștem cum ne-a făcut Dumnezeu, nu vom întelege în ce chip ne-a urâțit
păcatul>>: până nu cunoaștem frumusețea cu care Dumnezeu ne-a zidit dintru bun-început pe noi

25
Ibidem, p. 117.
26
Ibidem, p. 118.
27
Ibidem, p. 119.
28
Ibidem, p. 120.

9
și lumea aceasta, pe care Dumnezeu a văzut că a fost <<bună foarte>> (Facere 1, 31), nu putem
să înțelegem lucrarea păcatului și a iadului în viața noastră de zi cu zi.”29
Iată cum Hristos ne sfătuiește să trăim pentru a fi vrednici de lucrarea sa mântuitoare,
căutând să ne scoată din “mrejele întunericului și să ne ducă la adevărata lumină și la adevărata
viață.”30

Icoana – credința vie a lui Hristos

În predica ținută în Duminica Ortodoxiei, părintele Melhisedec începe cuvântarea

spunând: “noi credem și mărturisim, împreună cu toti Sfinții Părinți, că icoanele sunt vii…pentru
că Duhul lui Dumnezeu este asupra icoanelor și dacă credința noastră este o credință vie, și
icoanele înaintea cărora ne închinăm sunt vii.”31 “Icoanele ne grăiesc despre acea lume pe care
nu o regăsim aici pe pământ, pentru că ele sunt ferestre către veșnicie.”32

Părintele ne spune: “Biruința Ortodoxiei în istorie s-a făcut atunci când s-a proclamat în
chip solemn cinstirea icoanelor, dar biruința Orodoxiei în inima fiecăruia dintre noi se face
deplin doar când inima noastră se curățește de patimi și când Însusi Hristos ne certifică această
curățire, când El Însuși pecetluiește în noi icoana vie, când o să spună fiecăruia dintre noi: <<Iată
israelit întru care nu este viclesug!>>”33. Deci, biruința icoanelor înseamna, de fapt, biruința în
inimile noastre a credintei lui Hristos, Noul Adam, și prin această viziune duhovnicească,
înțelegem “că omul poate să devină icoană sfântă în care se odihnește Hristos.”34

Trăirea în lumina adevărului

În Duminica Sfântului Grigorie Palama, părintele ne vorbește despre lumina necreată, pe

care au trăit-o mulți Sfinți, și unii dintre ei, ne-au vorbit despre ea, primul fiind Sfântul Grigorie
Palama.

29
Ibidem, p. 119.
30
Ibidem, p. 121.
31
Ibidem, p. 122.
32
Ibidem, p. 123.
33
Ibidem, p. 127.
34
Ibidem, p. 125.

10
 Părintele Melhisedec ne spune că Sfântul Palama a primit acest dar după ce/ timp de
șapte ani s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului „ca să-i lumineze întunericul.”35

În momentul în care omul primește această Lumină a dragostei lui Dumnezeu, aceasta îl
luminează și începe să vadă realitățile duhovnicesti, iși vede neputința, „nimicnicia” după cum
spunea părintele Sofronie. Tot părintele Sofronie spunea că „începutul contemplației
duhovnicești este vederea păcatului”, adică vederea stării căzute în care ne aflăm. Dar, „omul, în
lumina dragostei lui Dumnezeu, se descoperă ca fiind după chipul lui Dumnezeu și având
potențiala asemănare cu El.”36

Dacă ne gândim la slăbănogul din Capernaum, vedem că Hristos l-a vindecat pentru
credința celor care l-au adus înaintea Lui și vedem cum „boala se împletește cu starea de păcat în
care viețuia slăbănogul, pe care Hristos a vindecat-o înainte de a-i vindeca neputința
trupească”.37

Părintele Melhisedec ne spune că fără a fi luminați de această Lumina a dragostei

dumnezeiești nu putem conștientiza starea căzută în care ne aflăm. Continuând, arhimandritul îl
citează pe părintele Sofronie Saharov care ne spune „că omul nu poate să-și înțeleagă păcatul
decât într-o relație personală cu Hristos Dumnezeu nostru, pentru că în afară de Hristos păcatul
nu există în ințeles ființial, ci doar ca o expresie morala, a nedesăvârșirii.”38

Deci, din cuvântul părintelui Melhisedec putem întelege că vederea păcatului este o
lucrare duhovnicească de care nu se învrednicește oricine, așa cum nici slăbănogul nu a văzut în
sine păcatul, ci noi, fiind luminați de dumnezeiasca Lumină, ajungem să ne vedem păcatul
precum Fiul Risipitor, „și-a venit în sine” și a realizat greșeala pe care a făcut-o plecând de la
casa Tatălui.39

35
Ibidem, p.129.
36
Ibidem, p. 131.
37
Ibidem, p. 132.
38
Ibidem, p. 133.
39
Ibidem, p. 109.

11
 Crucea și amărăciunea vieții

În Duminica Sfintei Cruci, părintele Melhisedec ne spune că, „prin puterea Dragostei lui
Dumnezeu, Crucea lui Hristos ia amărăciunea din viața noastră și ne usurează dacă ne apropiem
de Dumnezeu, dacă ne apropiem de Crucea lui Hristos cu o conștiință dreaptă.”40

Dacă ne uităm în Vechiul Testament, la Cartea Ieșirii, vedem că atunci când poporul a
ajuns în Merra, fiind însetat, a căutat apă, găsind un râu ce avea apă amară. Poporul a început să
cârtească împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise pentru că i-a scos din Egipt. Atunci, Moise cu o
conștiință dreaptă, s-a rugat lui Dumnezeu, iar Domnul i-a arătat un lemn, pe care să-l pună în
apă, și acesta a îndulcit apele. 41 „Sfinții Părinti au văzut o legătură între minunea aceasta și
Crucea lui Hristos, căci Lemnul Crucii indulcește viata omului” precum lemnul din Vechiul
Testament a îndulcit apele.42

Deci, când ne apropiem de Crucea lui Hristos cu conștiința dreaptă, știind că suntem
păcătoși-”și nu numai pacătoși, ci vedem în viața noastră cum păcătul ne limitează și ne
determină să avem reacții pe care nu le dorim, dacă începem sa trăim în Lumina Adevarului lui
Hristos, întelegem că Dumnezeu a gândit altceva pentru om și că viața noastră este așa de
departe de ceea ce a gândit Dumnezeu pentru noi.”43

Nevoia de asceză pentru înălțarea credinței

În Duminica Sfântului Ioan Scărarul, părintele Melhisedec ne vorbește despre nevoia de

asceză pentru întărirea credinței.

Dacă ne gândim la Evanghelia ce se citește în această Duminică, ne amintim un tată

disperat, al cărui fiu era stăpânit de un duh necurat. Acest tată și-a adus fiul la Stinții Apostoli,
dar aceștia nu au putut să-l tămăduiască. Atunci, tatăl vine la Hristos și ii spune: „De poți face
ceva, ajuta-ne”(Marcu 9, 22). Hristos îi răspunde: „de poți crede, toate sunt cu putință celui ce
crede”(Marcu 9, 23). În acest moment, omul a căzut în genunghi în fața lui Iisus și I-a spus:
„Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24).

40
Ibidem, p. 138.
41
Ibidem, p. 137.
42
Ibidem, p. 138.
43
Ibidem, p. 139.

12
 Apostolii au fost oarecum contrariați, pentru că Hristos a spus că le-a dat puterea să
vindece boli și să învieze morții atunci cnd i-a trimis la propovăduit dar, pe acesta nu au putut să-
l tămăduiască. Pentru aceasta, Hristos le-a răspuns: „acest soi de demoni nu iese decât cu postul
si cu rugaciunea.”44

De aici întelegem cât de mare este puterea credinței, iar această credință se întăreste prin
rugăciune, post și asceză. După cum ne spunea părintele în predica precedentă: „cu conștiința
dreapta”, curată să venim înaintea Domnului cu rugăciunea noastră. Aici vedem necesiatea
ascezei.

Vorbindu-ne despre aceasta, părintele Melhisedec ne aminteste că Sfântul Ioan Scărarul

ne-a spus: „omul nu se poate apropia de tainele lui Dumnezeu dacă nu se curațește întai de
păcate. Ca omul să se încununeze, trebuie încet-încet să pășească pe virtuti... trebuie să facem
pasi mărunti dar siguri în lupta noastră cu păcatul.”45

Sfântul Ioan Scărarul ne-a învățat cum să postim și cum să ne rugăm, ca postul și
rugăciunea noastră să ne întărească credința, pentru a avea puterea duhovnicească de a-I urma lui
Hristos.46

Puterea smeritei cugetări

În Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca, părintele Melhisedec ne vorbește despre

puterea smereniei.

Vorbind despre Evanghelia care s-a citit în acea zi, părintele ne arată cum Apostolii Iacov
și Ioan nu au înțeles smerenia lui Hristos, căci, Hristos le spune că va merge la Ierusalim, unde
va fi batjocorit si răstignit, dar a treia zi va învia. Apostolii nu au înțeles aceasta și I-au spus lui
Hristos „Doamne, Îți cerem și noi un Favor: Să stăm de-a dreapta și de-a stânga Ta când vei veni
întru Împarația Ta”. (Marcu 10, 35-37) Din aceste cuvinte ne dăm seama că Apostolii Iacov și
Ioan, văzându-L pe Hristos pe Muntele Tabor, plin de slavă, și glasul Tatălui din Cer spunând
„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit, pe Acesta să-L ascultați” (Matei 17.5)47;

44
Ibidem, p. 142.
45
Ibidem, pp. 144-145
46
Ibidem, p. 145.
47
Ibidem, p. 148-149.

13
nu credeau că Hristos va primi din partea oamenilor asemenea batjocoriri – după cum spune
părintele – „ei nu au putut sa înțeleagă smerenia lui Hristos, așa cum nici noi, de multe ori, nu
putem să înțelegem smerenia.”48

„Asceza pe care o cere dragostea dumnezeiască – dupa cum spune părintele Melhisedec –
nu este altceva decât smerita cugetare.” Smerenia lui Hristos este greu de înțeles/ deoarece,
precum Apostolii văzând slava lui Hristos, știau în inimile lor că Dumnezeu este și va fi biruitor,
și nu au înțeles cuvintele lui Hristos când a spus „Fiul Omului se îndreaptă spre Ierusalim și va fi
dat în mâinile cărturarilor și ale fariseilor, care Îl vor batjocori”(Marcu 10, 32-34).49

Pentru a înțelege puterea smereniei, nu întâmplător Cuvioasa Maria Egipteanca este

prăznuită în această zi. Prin viața ei – spune părintele – „ea ne arată cât de mult poate omul să se
afunde în mocirla păcatului, dar prin pocăința ei ne arată că omul, oricât de păcătos ar fi, poate să
se ridice, poate să primească în inima lui harul lui Dumnezeu, poate să ajungă până la cele mai
înalte culmi ale sfințeniei”50

În continuare, părintele Melhisedec amintește momentul în care Cuvioasa „și-a venit în

sine”, precum Fiul Risipitor. Când a mers la Ierusalim să se închine Lemnului Sfintei Cruci, de
trei ori a incercat să intre în biserică, dar o putere nevăzută o ținea la ușă. În acest moment, ea s-a
smerit, și s-a rugat Maicii Domnului, făgăduind că își va schimba viața dacă o va ajuta să se
închine Lemnului Sfintei Cruci. „Toată viața de pocăință pe care a trăit-o în pustia Iordanului a
fost generată de acest moment de smerenie.”51

Din această minune care s-a petrecut cu Cuvioasa Maria Egipteanca– după cum ne spune
părintele Melhisedec – „înțelegem că nevrednicia și păcătoșenia noastră sunt cele care ne țin în
afara dragostei lui Dumnezeu.” 52

Vedem cum prin smerenie, Cuvioasa a ajuns pe culmile desăvârșirii, viața ei ne da

mărturie despre aceasta și aflăm că Cuviosul Zosima „care era un om sfânt și îmbunătățit, credea

48
Ibidem, p. 149.
49
Ibidem, p. 150-151.
50
Ibidem, p. 151.
51
Ibidem, pp. 151-152.
52
Ibidem, p. 153.

14
că a ajuns pe culmile desăvârșirii; dar, când s-a întalnit cu Maria Egipteanca, și-a dat seama cât
de departe este de aceste cumi ale desăvârșirii – și s-a smerit.”53

Încunuarea nevoințelor – arvuna Învierii.

În Duminica Floriilor, părintele Melhisedec ne aminteste de cele cinci duminici ale

Postului Mare și spune despre ele că sunt pași prin care Îl urmăm pe Hristos și la final, când
sărbătorim intrarea Mântuitorului în Ierusalim, în această zi, Hristos așteaptă să Îl primim –
după cum spune părintele – în „Ierusalimul inimilor noastre”54

Prima duminică, credem că suntem după chipul lui Dumnezeu, chip care a biruit prin
cinstirea icoanelor. În a doua duminică, să credem că suntem capabili să purtăm în noi această
Lumină dumnezeiască a dragostei lui Dumnezeu, care ne curățeste, ne luminează și ne sfințește
viața. În a treia duminică, să ne mângâiem de la Crucea lui Hristos și să prindem putere și curaj,
ca să ne luăm și noi crucea și să urmăm lui Hristos Dumnezeul nostru.

În a patra duminică, povătuiți fiind de Sfântul Ioan Scărarul, să vedem că omul nu poate
să se ridice de pe pămant și să se înalțe la cer decât pe treptele duhovnicești ale Scării virtuților,
așa cum ne-a descoperit-o.

În duminica a cincea , Cuvioasa Maria Egipteanca ne-a povățuit cum putem să ne smerim
în fața lui Dumnezeu, deși ne vedem păcătoși – cum să ne smerim în fața lui Dumnezeu pentru
că, iată, în Dumnica aceasta, a șasea, ultima a Postului cel Mare, smeriți fiind înaintea lui
Dumnezeu, adică văzând moartea păcatului care încă stăpânește în viața noastră, El să poată intra
în Ierusalimul inimii noastre – așa cum a intrat odinioară în Ierusalimul cel pământesc și poporul
a fost cutremurat de minunarea învierii lui Lazăr, a fost cutremurat de această posibilitate a
omului de a redeveni nemuritor.”55

53
Ibidem, p. 154.
54
Ibidem, p. 157.
55
Ibidem, p. 157-158.

15
 Concluzii

În încheierea acestei prezentări, pot spune că aceste cuvântări ale părintelui Melhisedec
Ungureanu sunt de un real folos pentru sufletele credincioșilor, un izvor de învățătură
duhovnicească.

Prima parte a cărții prezintă necesitatea, roadele și bucuria pocăinței, începând să

vorbească lucruri ușor de înțeles și, înaintând în explicații, prezintă înțelesurile mai adânci ale
pocăinței.

Părintele ne arată cum păcatul ne întunecă vederea duovnicească, în așa fel încât, după
cum am văzut la protopărinții noști, după ce au păcătuit vederea lor se întunecă, văd realitatea în
mod deformat, ajungând în robia păcatului, a simțurilor și a morții. Continuând, părintele ne
arată cum Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, făgăduiește răscumpărarea încă de la izgonirea
omului din Rai.

Mai târziu, părintele ne arată de ce pocăința nu trebuie vazută ca o durere, ci ca o bucurie.

În a doua parte a cărții, părintele ne ofera cuvânt de învățătură la toate cele 10 duminici
din perioada Triodului, în aproape toate cuvântările din perioada Triodului, părintele ne
îndeamnă să „ne venim în sine” asemenea Fiului Risipitor și să ne întoarcem la Casa Tatălui.

Alte teme care nu lipsesc din predicile părintelui sunt cele legate de milostenie, smerenie
și nădejdea în mila lui Dumnezeu.

16
 Bibliografie:

1. NOICA, Rafail (Ierom.), Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
2. UNGUREANU, Melhisedec (Arhim.), Prin tărâmul pocăinței, ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2018.

3. https://doxologia.ro/arhimandritul-melchisedec-ungureanu, accesat la data de 06.05.2018

17