UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

Proiect de Cercetare – Admitere Master

Edificarea interioară o omului prin intermediul

Psalmilor așa cum apare la Părinții Filocalici

Candidat:

OVIDIU PETRU CIMPOEȘ

Cluj-Napoca

2020
 Tema de cercetare propusă

Psaltirea se poate numi pe bună dreptate cartea de rugăciuni prin excelență. Psalmii odată
pătrunși în inima credinciosului, cu toată încărcătura și puterea lor spirituală, reverberează
sufletele pătrunse de iubirea lui Dumnezeu care se întâlnește în fiecare slovă a acestor cântări
religioase. Prin intermediul Psalmilor, avem șansa de a ne întâlni cu Dumnezeu și de a-L
conoaște în toate ipostazele în care El S-a revelat înaintașilor noștri.

Argumentarea temei

Psaltirea o găsim ca fiind cea mai citată carte în operele și învățăturile Părinților Bisericii,
dar și cea mai citită carte de către monahi, preoți și creștini, pentru frumoasele sale imne
religioase care sunt, de fapt, niște minutate și profunde rugăciuni adunate într-un singur loc.
Sfântul Vasile cel Mare, socotește că Psaltirea strălucește între cărțile de cult, precum strălucește
soarele între luminătorii cerului. Această lucrare dorește să evidențieze puterea și folosul Psaltirii
în rugăciunea particulară a oricărui creștin. Fie că vorbim despre clerici, despre monahi, sau
despre mireni, între toți cei botezați în numele Sfintei Treimi, nu există nici o diferență, din punct
de vedere ontologic. Ființial, în toți sălășluiește și lucrează Duhul lui Dumnezeu și fiecare poate
să ajungă la măsura bărbatului desăvârșit.

Metodele de cercetare

Pentru întocmirea acestui proiect de cercetare, ca sursă bibliografică, Filocalia ocupă un

loc de bază. Pe lângă volumele filocalice, de mare folos îmi sunt și operele altor Părinți ai
Bisericii a căror învățături nu sunt cuprinse în Filocalie, printre care se numără Sfântul Ioan
Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare dar și Sfântul Ignatie Brancianinov. Părinții Filocalici ne
oferă o abordare mai profundă din punct de vedere al misticii creștine. Îmbogățiți cu darul
scrierii, aceștia au așezat în scris cele mai frumoase considerații pe care le-au dezvoltat, cu
privire la Cartea Psalmilor. Învățăturile Filocalice sunt împletite cu versete din toate cărțile
Sfintei Scripturi, dar un loc aparte este ocupat de puterea Psalmilor, care aduc un plus de
profunzime și senzibilitate în scrierile lor.

2
 Stadiul actual al cercetării

Până în momentul de față s-au scris comentarii la psalmi de către o parte dintre Părinții
Bisericii care consideră cuvintele psalmilor ca fiind mijloace de zidire interiară și de urcare a
minții către Dumnezeu pentru a construi o legătură indestructibilă și durabilă cu El. Dinre autorii
care au lăsat posterității opere ce au la bază cuvintele psalmilor, îi voi aminti pe cei mai
importanți și mai cunoscuți de către noi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur,
Fericitul Augustin dar și Cuviosul Emilianos Simonopetritul.

Obiectivele cercetării

Tuturor părinților filocalici li s-a descoperit lucrarea pe care Duhul Sfânt a făcut-o prin
Sfântul Prooroc David și s-au hrănit duhovnicește din cuvintele psalmilor, ajungând chiar să
cunoască toată Psaltirea pe de rost. Cunoscând toate acestea, mă voi opri la doi dintre aceștia și
anume: Sfântul Simeon Noul teolog și Sfântul Isaac Sirul.

Sfântul Simeon Noul Teolog

Psalmii în teologia Sfântului Simeon

Volumul 6 al Filocaliei ne pune în față o serie de îvățături fundamentale care au la bază

psalmi, iar în cele ce urmează voi prezenta o parte din acestea. Privegherea ar trebui să aibă ca
durată 4 ore: două ore să fie alocate pentru citire iar două pentru rugăciune. Ar fi inidcat ca la
priveghere să se citească cei 12 psalmi urmați de rugăciunea sfântului Eustratie 1. În momentul
rugăciunii și cântării psalmilor, e nevoie să luăm aminte la viclenie. Diavolii urmăresc înșelarea
noastră, furişîndu-se în simţuri pentru a pune cele viclene în locul celor firești, abătându-ne de la
stihurile psalmilor spre hulire, ca să zicem cu gura cele ce nu se cuvin; sau făcând începutul
psalmilor, pun sfârşit cuvintelor noastre, risipindu-le pe celelalte din minte; sau ne întorc mereu
la acelaş stih, ispitindu-ne prin uitare, să nu găsim stihul următor al psalmului; sau, aflându-ne la
mijlocul psalmului, risipesc din mintea noastră toată amintirea stihurilor citite, încât nici nu ne
mai aducem aminte ce stihuri am rostit şi nu mai putem să le găsim. În astfel de moment e nevoie

1
SIMEON NOUL TEOLOG, NICHITA STITHATUL, Filocalia, vol. 6, p. 99.

3
a stărui cu voință în urmărirea stihurilor psalmului pentru a dobândi folosul rugăciuni și prin
contemplare, să ne îmbogățim cu razele Duhului Sfânt care răsar doar în sufletele rugătorilor2.
Sfântul Simeon ne învață despre credină că aceasta nu doar că ne ajută pentru a ținea
departe de noi plăcerile trupești, dar mai mult, ne dă puterea să răbdăm toată ispita care vine prin
întristări sau necazuri, până când va căuta Fața Domnului spre noi. Această credință reiese și din
cuvintele Îpăratului David: „Căci răbdând, zice, am așteptat pe Domnul, și a luat aminte la mine”
(Ps. 39, 1)3. Credința este supusă voinței noastre libere, și dacă ne dorim din suflet, aceasta se
sălășluiește și lucrează în noi ca un dar al stăpânului și ca bogăție a firii4.
Credința noastră în Dumnezeu reiese din faptele bune dar și din măsura în care respectăm
poruncile date de El și prin aceasta suntem conștienți de faptul că făgăduințele și amenințările
date nouă sunt adevărate și întemeiate. Omul care are credință dreaptă și neclintită, are parte de
împotriviri atât din partea trupului său cuprins de patimi, acestea fiind ca niște mreje ale
vicleanului, cât și din partea semenilor lui care sunt cuprinși la rândul lor de patimi. Cu toate
aceste ispite, omul credincios poate să răzbească deoarece lui îi vine în ajutor neziditele puteri
cerești dar și Dumnezeu împreună cu oamenii care fac voia Lui 5. Referitor la credință, arătând
cerințele pe care la necesită credința, Sfântul Simeon afirmă următoarele:

„Vedeți cum trăiesc cei ce cred? Așadar cum e cu putință să considerăm că cineva este
credincios, când el este sărac în fapte? Dacă credem cu adevărat, să războim păcatul și să părăsim toată
răuatatea pe care am săvârșit-o până acum. Să ne luptăm cu bunăvoință, ca să ne înfățișăm în fața
Domnului în ziua înfricoșătoare a Judecății. Să ne trezim din somnul trândăvirii. Să ne îndreptăm greșelile
noastre și să izgonim cugetele viclene. Să ne străduim să împlinim poruncile lui Dumnezeu, ca să fim
încununați de Dânsul și să moștenim împărăția cerurilor6.”

Sufletul care este captivat de partea pătimașă și care se lasă ademenit de ispitele
diavolești, rămâne îndepărtat de voia și virtuțile lui Dumnezeu, fiind înlănțuit de viclenia
diavolească.Văzându-se rob al păcatului, se cade a cădea în genunchi, și cu lacrimi de pocăință,
să ceară iertare de la Dumnezeu, și astfel se umple de lumină curată și se eliberează de greutatea
păcatului care îi apăsa inima. Astfel văzându-se din nou în relație cu Tatăl Creator, strigă
2
SIMEON NOUL TEOLOG, NICHITA STITHATUL, Filocalia, vol. 6, pp. 287–288.
3
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Filocalia, vol. 2, p. 20.
4
SIMEON NOUL TEOLOG, Scrieri. Vol. 2, Vol. 2, p. 236.
5
GREGORIUS PALAMAS, Omilii, trad. Constantin Daniel, Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 107–108.
6
SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Miezul înțelepciunii Părinților, p. 37.

4
împreună cu psalmistul: „Rupt-ai sacul meu și m-ai încins cu veselie, ca să cunosc slava ta și să
nu mă mâhnesc” (Ps. 29, 12-13)7. Sacul menționat de psalmist în versetele de mai sus, este
însoțitorul penitentului spre desăvârșire și simbolizează umilința. Psalmistul îl laudă pe
Dumnezeu ca semn al recunoștinței pentru haina luminoasă de slavă pe care o primește
îndepărtând rușinea cu care era învăluit din pricina păcatelor8.
Indiferent de starea morală a omului, nu se poate mântuii de la sine; mântuirea este darul
primit de la Dumnezeu în urma pocăinței. Cu atât mai mult, omului păcătos care practică actul
pocăinței, Dumnezeu îi șterge și cea mai mică urmă de păcat rămasă în sufletul său, după cum
ne învață Sfântul Ioan Hrisostom9. Mai mult, despre puterea pocăinței Sfântul Simeon cuvântă:

„Puterea pocăinței, așadar, este nemăsurată. Pocăința este calea mântuirii.Dar pentru a ne
mântuii trebuie să ne pocăim în faptă, tăind năravurilr noastre rele, depărtându-ne de lucrările, vorbele
sau chiar cugetele păcătoase, și cerând mila Domnului. Pocăința noastră trebuie să fie însoțită și de fapte
bune, după măsura puterilor noastre. În postul mare, rugăciunile noastre să fie mai fierbinți și mai lungi,
decât cele di restul anului. Dar neapărat: să miluim cu bucurie. Să iubim cu curăție. Să ridicăm greutățile
fraților. Să plângem cu cei ce plâng și să ne bucurăm cu cei ce se bucură. Întreaga noastră viață să
răspândească mireasmă de dragoste, smerenie și bunătate.Aceasta înseamnă a ne pocăi: îmi schuimb
mintea, îmi schimb mersul vieții, mă întorc de la păcat la sfințenia după puttee și după har 10.”

Sfântul Simeon vorbind despre venirea Domnului și despre viața veșnică care va fi după
judecată, ne învață că, întreaga creție nu va fi în starea pe care a primit-o la începuturile sale de
la Dumnezeu, ci întreaga zidire va fi de în stare sprituală, imaterială. Oamenii nu vor avea trupuri
materiale așa cum au avut primii oameni, ci vor avea trupuri spiritualizate asemenea Sfântului
Trup al Mântuitorului după Învierea Sa. Aceia care în viața lor pământească s-au trudit să facă

7
SIMEON NOUL TEOLOG, NICHITA STITHATUL, Filocalia, vol. 6, p. 41.
8
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Tilcuire duhovniceasca la Psalmi, pp. 102–103.
9
DRD. LIVIU PETCU, Lumina Sfintelor Scripturi (Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), vol. ll, p.
550„Am făcut multe păcate! cum voi putea să mă mântuiesc? tu nu poți, stăpânul tău poate! și într-atât, ăncât să-ți
șteasârgă păcatele! așa îți șterge Stăpânul păcatele, că nu mai rămâne nici urmă de păcat! cu trupurile rănite nu-i
cu putință asta; ci oricât de mult s-ar străduii doctorul, oricate doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvârșit.
Te lovești la față; rana s-a tămăduit, dar rămâne urma, mărturia rănii, și ia strică frumusețea chipului; și se
străduiește mult doctorul să șteargă urma, dar nu poate; i se împotrivesc și slăbiciunea firii omenești, și neputința
arteui medicale, și neputința doctorilor. Dar când Dumnezeu șterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu îngăduie să
rămână semn, ci, odată cu sănătatea, dăruiește și frumuseșea, odată cu izbăvirea de pedeapsă dă și dreotate și-l
face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care nu a păcătuit. Dumnezeu oierde păcatul și-l face să nu mai fie, nici
să mai revină, atât de desăvârșit îl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn, nu tu mărturie, nu tu dovadă!”
10
SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Miezul înțelepciunii Părinților, pp. 53–54.

5
voia lui Dumnezeu, vor fi moștenitorii vieții veșnice, după cuvintele Îpăratului David: „Iar
drepții vor moșteni pământul” (Ps. 36, 29). Cu siguranță că nu este vorba despre acest pământ
material supus zi de zi schimbării, ci, după cum am spus mai sus este vorba despre pământul
nematerial care va fi după judecată11.
Aceia care trăiesc conform poruncilor date de Dumnezeu omenirii, vor fi moștenitori ai
bucuriei celei veșnice, iar cei care au trăit departe de Dumnezeu vor fi moștenitori ai chinurilor
veșnice, umplându-se de rușine și de amărăciune, după cum spune și Sfântul Apostol Pavel:
„Dumnezeu, va răsplăti fiecăruia după faptele lui: viață veșnică celor ce, prin străduințăîn faptă
bună, caută mărire, cinste și nestricăciune, iar iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului,
ci se supun nedreptății: mânie și furie. Necaz și strâmtorare peste sufletul oricărui om care
săvârșește răul” (Romani 2, 6-9). Dumnezeu oferă moștenirea vieții veșnice acelora care, în afară
de împlinirea virtuților, au dus spre împlinire faptele dragostei și au trăit în dragoste printr-o
viață curată și prin pocănță12.
Ziua din care încep drepții să moștenească pământul, după cuvintele psalmistului, Sfântul
Simeon o numește Ziua Domnului. Nu o numește așa pentru că va veni Domnul în acea zi, ci
pentru că Stăpânul a toate, Dumnezeul nostru, va străluci cu deplina strălucire a dumnezeirii
Sale. De lumina strălucirii Sale, soarele se va ascunde și stelele vor dispărea, făcând loc
Creatorului tuturor. Dacă acum Dumnezeu este nevăzut de către noi, lociund în Lumina Sa cea
neapropiată, atunci când va veni le va umple pe toate de lumină, dând nașterea zilei a opta, zi
veșnică, zi neapusă, ziua bucuriei veșnice13. Acest subiect este abordat de mai mulți Părinți ai
Bisericii, dar am găsit de cuviință să îl citez pe Sfântul Simeon Teologul, care face următoarea
afirmație:

„Despre ziua aceea și despre ceasul acele nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, ne spune Hristos.
Iar Apostolul Pavel adaugă și ne sfătuiește: <<Iar despre anii aceia și depsre vremi, fraților, nu aveți
nevoie să vă scriem noi, căci voi înșivă știți bine că precum un fur noaptea, așa vine ziua Domnului.
Atunci când vor zice: „Pace și așezare”, atunci fără de veste va veni peste ei pieirea precum durerea celei
ce are în pântece; și scăpare nu vor avea. Voi însă, fraților, nu sinteți în întuneric pentru ca ziua aceea să
vă prindă ca un fur. Fiindcă voi sunteți toți fii ai luminii și fii aizilei; noi nu suntem ai nopții, nici ai
întunericului. Drept aceea să nu dormim, să nu dormim precum ceilalți, ci să priveghem și să fim treji

11
SIMEON NOUL TEOLOG, NICHITA STITHATUL, Filocalia, vol. 6, p. 139.
12
SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA, Omilii, trad. Constantin Daniel, Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 50–51; 58.
13
SIMEON NOUL TEOLOG, Scrieri Vol. 1, trad. Ioan I Ică, Deisis, Sibiu, 2001, pp. 308–309.

6
 asupră-ne. Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru
Iisus Hristos, Cel ce penttru noi a murit pentru ca noi –ori de veghem, ori de dormim- împreună cu El să
viețuim>> Amin14.”

Poruncile mai cuprinzătoare le include și pe cele simple la fel este și în cazul virtuților.
Acela care care are darul rugăciunii neîncetate cuprinde toate ceasurile de rugăciune de care
amintește psalmistul: „De șapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecățole dreptății Tale” (Ps. 118,
164). Pentru a ajunge la acestă virtute a rugăciunii neîncetate este nevoie să ne curățim mintea și
să îndepărtăm spinii care o înconjoară cu scopul de a avea libertate de mișcarevenită de la
vederile dumnezeiești15.
Pe drumul rugăciunii suntem îndemnați să pornim cu conștiința curată față de Dumnezeu
și în bune relații cu întreg cosmosul, deoarece doar așa rugăciunea noastră poate să devină
aducătoare de lumină. Pentru ca rugăciunea să aibă cele mai frumoase roade duhovnicești, inima
care se roagă trebuie să fie păzită de către minte; din inimă înălțându-se adevărata rugăciune
către Dumnezeu. Astfel, primul pas în urcușul duhovnicesc este diminuarea patimilor, prin
curăția inimii. Al doilea pas este psalmodierea. Aici se poate observa cum inima râvnește la
împăcarea cu Dumnezeu, la care participă și mintea înflăcărată de dor 16. Făcând referire la
intensificarea relației dintre om și creator, italianul Enzo Bianchi, ne dă următoarea povață:

„Roagă-te cu îndrăzneală, cu încredere, fără odihnă și fără să aluneci în prea multe cuvinte
omenești. E momentul laudei, al mulțumirii, al cererii. Nu aținti privirile asupra ta ci, atras de fața Domnului
cunoscut în Hristos, mergi pe urmele lui fără a privi în urmă. Lasă-ți libere facultățile tale de creație, de

14
SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Miezul înțelepciunii Părinților, pp. 114–115.
15
THEOKLITOS DIONYSIATIS, Tâlcuire athonită la filocalie, pp. 117–118„Mintea noastră adeseori se simte îngreunată la
rugăciune, din pricina marii îngustimi și concentrări a acestei virtuți. Dar îmbrățișează cu bucurie contemplarea și
cuvântarea de Dumnezeu, dată fiind lărgimea și libertatea de mișcare ce i-o provoacă vederile dumnezeiești. Ca să
nu-i dăm , așadar, minții putința să spună multe, sau chiar să zboare peste măsură, să ne îndeletnicim cel mai mult
cu rugăciunea, cu cântarea psalmilor și cu citirea Scripturilor, netrecând cu vederea nici tâlcuirile bărbaților
învățați, a căror credință se cunoaște din cuvinte. Pentru că, făcând aceasta, nu lăsăsm mintea să amestece
cuvintele saleîn cuvintele harului, precum nu-i îngăduim să fie furată de slava deșartăși să fie împrăștiataă de multa
plăcere a vorbăriei, ci o păzim în vremea contemplației în afară de orice lucrare a închipuirii și facem prin aceasta
ca aproape toate cugetările ei să fie întovărășite de lacrimi. Căci odihnindu-se în ceasurile de liniște (isihie) și
îndulcindu-se mai ales cu dulceața rugăciunii, nu numai că se va elibera de neajunsurile mai sus pomenite, ci va
pride și mai multă putere spre a se deda cu agerime și fără osteneală, contemplațiilor dumnezeiești, sporind
totodată cu multă smerenie în darul deosebirii. Dar trebuie să știm că este și o rugăciune mai presus de
oricelărgime. Aceasta este proprie numai acelora care sunt plini în toată simțirea și încredințarea lor de harul
Duhului Sfânt”.
16
SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Miezul înțelepciunii Părinților, p. 85.

7
 sensibilitate, de emotivitate, de evocare, și pune-le în slujba cuvântului, în ascultarea de Dumnezeu care ți-a
vorbit”17.

Așadar, rugăciunea este ofranda adusă lui Dumnezeu pentru a-i mulțumi pentru tot ceea ce
ne oferă, în special pentru darul neprețuit al vieții.

Sfântul Isaac Sirul

Psalmii în teologia Sfântului Isaac Sirul

Pentru Cuviosul Isaac psalmii constituie repere pentru viața duhovnicească a cărei punct
culminant este întâlnirea omului cu Dumnezeu în experiența rugăciunii. În cele care umează voi prezenta
îvățături ale acestui sfânt care folosește psalmii ca rezolvare a unor probleme de ordin spiritual. În vremea
orelor de priveghere, când trupul stă îngenuncheat, diavolul văzând oboseala din pricina ostenelii, caută
să-l ispitească pe cel care se roagă spunându-i să pună capăt rugăciunii lui. Acel frate, în astfel de
momente să caute să țină frâu acestei ispite, conștientizând faptul că sufletul său dobândește mai mult har
în timpul citirii unei catisme, decât dacă ar sfârși rugăciunea din pricina oboselii. Și chiar dacă limba lui
nu rostește psalmii, mintea înalță rugăciune înaintea lui Dumnezeu. În adevărată priveghere este acela
care, fiind în rugăciuni amestecate cu lacrimi de pocăință și cu îngenuncheri, toată noaptea se ocupă de
rostirea psalmilor18. Omului stăpânit de rele pătimiri îi este greu să țină în echilibru și să cârmuiască cele
ale lui. De aceea, Sfântul Isaac crede că este de bun folos ca omul să părăsească aceste deprinderi viclene
dar și falsele prietenii și timpul câștigat după părăsirea acestora să-l ocupe cu citirea psalmilor, cu
rugăciune și cu laude19.

Citirea psalmilor este mai importantă decât statul în picioare. Psalmodierea este izvorul rugăciunii
curate dar și al viețuirii20. Despre mulți mucenici se spune că momentul în care primeau mucenicia li se

17
Enzo BIANCHI, Cuvant si rugaciune: introducere in lectura duhovniceasca a Scripturii : cu traducerea integrala a
scrierilor lui Guido II Cartusianul, trad. Maria Cornelia Oros, Deisis, Sibiu, 1996, p. 68.
18
SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Filocalia, vol. 10, trad.Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, Bucureşti, 1981, pp. 155–156.
19
SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Filocalia, vol. 10, p. 158.
20
SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Filocalia, vol. 10, p. 187.

8
adevereau cu o seară înainte, iar aceștia întreaga noapte se pregăteau înălțând lui Dumnezeu psalmi,
cântări și laude21.

Gesturile exterioare săvârșite în timpul rugăciunii, ca de exemplu lacrimile sau pălmuirea capului,
aduc căldură în adâncul inimii, iar aceasta se înalță către Dumnezeu să-I aducă laudă. Cel ce este cuprins
și se află în această stare îi strigă lui Dumnezeu: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi
veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu?” (Ps. 14, 3) 22.

Prin cuvintele versetului de mai sus, Psalmistul David arată înmulțirea dragostei de
Dumnezeu prin stăruință în iubire cu evlavie. Se cade să nu ne alipim sufletul nostru de lucrurile
cele trecătoare și să nu lăsăm sufletul să „înseteze” după acestea deoarece sunt înșelătoare și
trecătoare precum în vis. Se cuvine, însă, să le îndepărtăm pe cele trecătoare și să-L iubim pe
Dumnezeu. Nimeni din cei ce L-au iubit pe acesta nu au fost părăsiți de Cel iubit. Cei care
posedă dragostea sunt îmbrăcați de aceasta în lumină și această lumină îi însoțește până în
veșnicie, făcându-i strălucitori. Astfel și Fericitul David, era înflăcărat de dragostea de
Dumnezeu și nu putea să țină ascunsă această dragoste ci arăta tuturor căldura dragostei care i-a
cuprins inima. Cel cuprins de această dragoste, este convins de faptul că, după ce va pleca de
aici, se va întâlni cu Dumnezeu și este nerăbdător în ceea ce privește amânarea până atunci23.
Astfel, gesturile exterioare, cum le numește Cuviosul Isaac și pe care le-am amintit mai
sus, sunt dorite de Dumnezeu pentru noi și nu pentru El, deoarece El nu are nimic de pierdut
dacă noi disprețuim sau nu aceste gesturi. Evident este faptul că, refuzând aceste practici în
rugăciune, îl necinstim în gândul nostru pe Dumnezeu și ușor, ușor, de bunăvoie, alunecăm din
har. Din acel moment diavolii se strâng în jurul firii noastre iubitoare de confort și de rău24.
Fratele când se vede lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, intensifică rugăciunea. Rugăciunea
când se înmulțește, crește și smerenia în inima fratelui și nici unul dintre cei care se roagă, nu

21
SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Filocalia, vol. 10, p. 435.
22
SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Filocalia, vol. 10, p. 79.
23
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Psalmi, pp. 222–223.
24
ISAACUS SYRUS NINIVITICUS, Cuvinte către singuratici, p. 290„Mulți disprețuiesc în gândirea lor aceste forme
exterioare, și-și închipuiesc că rugăciunea inimii e de ajuns prin ea însășipentru Dumnezeu; zăcând întinși pe spate
sau șezând în chip necucernic, spun că e destul să aibă aducerea-aminte de Dumnezeu înăuntrul lor. ei nu se
îngrijesc să-și împodobească latura văzută a lucrării lor cu șederi în picioare prelungite după puterile lor sau făcând
cinstitul semn al Crucii peste simțurile lor, nici îngenunchind ca aceia care se apropie de o flacără, adoptând atât în
interior, cât și în exterioro atitudine de evlavie, , exprimându-și venerația în toate mădularele lor și pe fețele lor
atunci când Îl slăvesc pe Domnul”.

9
rămâne străin smereniei. Până și Fericitul David spune: „ inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu
o va urgisi” (Ps. 50, 19)25.
Smerenia - nu se poate descoperi prin propriile puteri. Dar să fim încrezători și să
conștientizăm că ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu. Dacă suntem
lipsiți de această virtute a smereniei, să ne sârguim a o cere de la Dumnezeu prin rugăciune26.
Smerenia este punctul de legătură dintre toate virtuțile și prin ea se realizează păstrarea în
curăție, izgonirea slavei deșarte, zdrobirea inimii și înțelepciunea. Ultima virtute dobândită de
către cineva este smerenia cea strălucitoare, însă după ce este dobândită, ajunge la căpătâiul
celorlalte27.
Omul ajunge să cunoască ce este cu adevărat mare numai atunci când se apropie de
Dumnezeu și slava lui este izvorâtă din slava lui Dumnezeu. Aceasta este slava și măreția cea
adevărată a omului. La smerenie ajunge acela care nu pune laudă în inima sa pentru îndreptarea
lui ci conștientizează că a ajuns la acel nivel prin mila lui Dumnezeu prin credința în El. Așadar,
cunoscându-le pe acestea nu se cade să ne mândrim cu nimic, mai ales că mândria are puterea să
distrugă ceea ce noi am lucrat bun în inima noastră. Acum, în această viață pământească se cade
să trăim în așa fel încât, harul lui Dumnezeu să ne lumineze inima, viața și să ne urmeze în
veșnicie28.
În capitolul intitulat „Despre simțuri și despre ispite”, aflăm că Israel nu le-a luat pe cele
înalte ale lui Dumnezeu spre luminare ci dimpotrivă a atras spre el mânia lui Dumnezeu prin
faptul că a cerut de la El lucruri neînsemnate, mai precis hrană pentru stomacul lui. Această faptă
necuvioasă a fost pomenită de psalmist în versetele sale: „aflîndu-se încă mîncarea în gura lor,
mînia lui Dumnezeu s-a suit asupra lor” (Ps. 77, 34)29.
Dumnezeu își dorește să primească din mâinile și din sufletele noastre rugăciune curată,
lipsită de viclenie. Pe lângă faptul că își atrage mânia lui Dumnezeu, această rugăciune
25
SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Filocalia, vol. 10, p. 112.
26
ISAACUS SYRUS NINIVITICUS, Cuvinte către singuratici, p. 336.
27
TEOLIPT AL FILADELFIEI, Cuvinte duhovniceşti, imne şi scrisori, trad. Ioan I Ică, Deisis, Sibiu, 2000, pp. 226–
227„Smerenia este legătura realizărilor și dispariția păcatelor. Smerenia păstrează virtuțile, ne lăsând ca lucrurile
săvârșite să se facă pentru arătare. Smerenia șterge păcatele, convingându-l pe cel leneș să le mărturisească spre
nimicirea lor. Smerenia îmbracă pe cel ce cugetă cele smerite în haine de șarpe, dar, făcându-l să scânteieze ca un
porumbel de aur, îl urcă și îl odihnește în cer. Smerenia are două aripi izbăvindu-l pe cel ce urcă prin ea ca pe o
pasăre din cură și laț, căci îl face atât să nu-și vadă realizările sale, cât si să nu observe păcatele altora, și atât să
fugă de laudele din afară, cât si să se osândească cu reproșurilr dinăuntru. Una desfințează slava deșartă, iar alta
nimicește mândria.”
28
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilii şi cuvântări, pp. 296–297.
29
SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Filocalia, vol. 10, p. 232.

10
„înșelătoare” are puterea să-l ducă pe om într-o stare de neorânduială, dar și de pieire sufletească.
Să oprim această pornire vicleană, care ne îmbie sufletul în vremea rugăciunii, pentru că
minciuna este originea tuturor stărilor viclene.
În timpul rugăciunii cel mai bun gând este acela de a te încrede numai lui Dumnezeu,
lepădându-te de tine; iar El când vede aceasta îți dăruiește bunătăți la care niciodată mintea
umană nu s-a gândit, bunătăți mai presus de puterea ei de gândire. Din momentul în care omul
are pecetea postului așezată peste gura sa, umilința se așează în gândul său și inima sa izvorăște
adevărata rugăciune30. Răspunsul la rugăciunea noastră, nu ni-l oferă oamenii, ci numai
Adevăratul Dumnezeu. Sfântul Ioan Hrisostom, vorbind despre rugăciunea care I se cuvine lui
Dumnezeu, afirma:

„Să alergăm totdeauna la Dumnezeu, Care  vrea și poate să ne scape de necazuri și

nenorociri. Când e vorba să rugăm pe oammeni, trebuie neapărat să  dăm mai întâi ochii cu portarii lor,
să facem rugăciuni și să facem lingusitorii lor, bate cale lungă, dar când e vorba să rugăm pe Dumnezeu,
nimic din toate acestea; pe Dumnezeu îl rugăm fără mijlocitori, fără bani; El ascultă rugămintea fără
cheltuieli. E de-ajuns să numai să strigăm din innimă și să vărsăm lacrimi, ca ă intrăm îndată la
Dumnezeu și să-L atragem spre milă. Când rugăm pe un om, ne temem ca nu cumva să fie de față un
dușman sau unul dintre potrivnicii noștri, să audă cererea noastră și să înfățișeze spusele noastre astfel și
să strice dreptatea. Când însă rogi pe Dumnezeu nu poți bănui nimic din aceasta 31.”

Dumnezeu le-a poruncit oamenilor să țină cele le aparțin în bună rânduială prin propriile
lor conștințe împreunate cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Însă, omul cel drept nu are nevoie
să-și rânduiască cele ale sale prin cunoștințele sale deoarece ele are credința. credința este mai
presus decât oricare știință. Omul cel drept, cel credincios nu are teamă de nimic deoarce
nădejdea îi dă curajul necesar pentru a le birui pe toate. Dumnezeu care le vede pe toate, vedea și
nădejdea celui drept și zice despre el: „Cu el sînt în necaz, izbăvi-l-voi pe el şi-l voi slăvi, cu
lungime de zile îl voi umple şi-i voi arăta lui mîntuirea Mea” (Ps. 90, 15-16)32.
Prin cuvintele psalmistului, Dumnezeu făgăduiește că acelora care strigă spre El le va fi
ajutor și le va împlini rugăciunea deoarece aceia nu cer lucru nevrednic de El. Dumnezeu Care a
fost împreună cu omenirea prin toate momentele ei de înălțare dar și de restriște, Care a fost cu
30
SFÂNTUL IGNATIE BRANCIANINOV, Experienţe ascetice, pp. 625–627.
31
DRD. LIVIU PETCU, Lumina Sfintelor Scripturi (Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), vol. ll, p.
753.
32
SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Filocalia, vol. 10, pp. 120–121.

11
cei trei tineri în cuptor, Care a fost în suferință împreună cu mucenicii, va fi împreună și cu cel
care îi strigă numele în necazul lui și nu doar că va fi, ci îl va și ajuta. Omul care își pune
nădejdea în Domnul și cere de la El viață lungă, va primi aceasta din pricina nădejdii lui. Ba
chiar mai mult, Dumnezeu promite lungime de zile celor care nădăjduiesc în El. Or, această
lungime de zile se poate cuprinde într-o singură zi și anume ziua a opta, ziua vieții veșnice, zi cu
răsărit dar fără apus33.
Din învățăturile Sfântului Isaac Sirul desprindem ideea prezenței a două tipuri de
nădejde. Prima este nădejdea în Dumnezeu care se naște din dreapta credință a inimii și cea de-a
doua este una mincinoasă și își are originea în fărădelegi. La nădejdea preaînțeleaptă, așa cum o
numește Sfântul Isaac, ajunge acela care exclude din preocupările sale zilnice grija pentru o casă
în care să-și odihnească trupul, grija pentru un loc de muncă, grija pentru hrană, și alungând
aceste griji, aduce în locul lor un singur lucru și anume nădejde în Dumnezeu, care îi oferă toate
cele trebuincioase34. Se cade așadar, după cum ne învață și Sfântul Ioan Hrisostom, să punem
nădejdea noastră în Dumnezeu. El este Acela Care, în momentele de cumpănă ale vieții noastre,
în momentele în care ne pierdem nădejdea, vine și își arată puterea sa nebiruită de nimic prin
binefacerile Sale revărsate nouă. Nimeni nu poate să întreacă puterea celui care nădăjduiește în
Domnul35. Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă nădejdea cu un lanț puternic agățat în cer;
referitor la aceasta face următoarea afirmație:

„Diavolul însă ne strecoară în suflet gând de deznădejde, ca să ne taie nădejdea ce o avem în

Dumnezeu, ancora cea tare, temeiul vieții noastre, călăuza căii ce duce la cer, mântuirea sufletelor
pierdute. Că prin nădejde ne-am mântuit (Rom. 8, 24), spune Apostolul Pavel. Da, nădejdea, ca un lanț
puternic agățat în ceruri, ne ține sufletele noastre, ne trage, încetul cu încetul, la înălțimea aceea, dacă ne
ținem strâns de ea, și ne ridicăm deasupra viforului răutăților din viață. Dar dacă dăm drumul acestei
sfinte ancore, cădem îndată și ne înecăm, ajungem în adâncuri de păcate36.”

33
CUVIOSUL EFTIMIE ZIGABETUL, SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL , Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Parinți, vol. ll, p. 254.
34
SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Cuvinte despre nevoințǎ, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, pp. 106–109„Mai înainte de
anădăjdui spre Dumnezeu, trebuie să te nevoiești și să verși sudoare în lucrul tău. Bine faci dacă ai credință în
Dumnezeu, dar credința are nevoie de fapte și nădejdea în Dumnezeu se artă prin suferințele pentru virtute. să
însoțești credința ta cu lucrarea celor de cuviință, și atunci El te va asculta. Degeaba vrei să strângi în pumnul tău
vântul, să ai adică, o credință fătă fapte”.
35
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SCRIERI (PARTEA A DOUA), vol. OMILII LA FACERE (II), p. 182.
36
DRD. LIVIU PETCU, Lumina Sfintelor Scripturi (Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), vol. ll, p.
393.

12
 Nădejdea în Dumnezeu să ne fie, așadar o ancoră de care să fim strânși legați când ne
cuprind valurile cele pierzătoare.

Rezultatele scontate ale cercetării propuse

Această lucrare, țintește să aducă un câștig duhovnicesc celor care o citesc. Bogățiile și
frumusețile culese din scrierile patristice, se așează în sufletul creștinului ca o mângâiere sfântă.
Lumea este în desfigurare morală și spirituală, nemaiștiind să facă diferența dintre bine și rău,
dintre libertate și libertinaj, dintre virtute și patimă. Cu mult curaj, caracteristic tinereții, lucrarea
de față caută să aducă o alternativă la falsele valori pe care le îmbrățișează lumea post-modernă.
Psalmii nu își propun nimic altceva decât să desăvârșească întâlnirea noastră cu Binele suprem,
care ne oferă adevărata libertate și în care se împlinesc cu adevărat sufletele noastre.
Toată teologia Părinților Filocalici, se evidențiază prin asceza, despătimirea și dobândirea
virtuților care îl unesc pe om cu Dumnezeu. Diferitele abordări pe care aceștia le-au avut, duc
într-o singură direcție. Fie că vorbim despre mistica Sfântului Maxim Mărturisitorul, sau despre
cea a Sfântului Simeon Noul Teolog, despre înalta cugetare și impresionanta nevoință a Sfântului
Isaac Sirul, sau despre despătimirea Cuvisului Isaia Pusnicul, toate aceste drumuri au finalitate în
Iisus Hristos. Călătoria fiecăruia se împlinește prin atingerea stării de îndemnezeire „Theosis”,
prin care omul se reașează în ceea ce i-a fost rânduit de Dumnezeu încă de la facerea lui,
comuniunea deplină cu Creatorul său.
Am nădejdea, că prin lucrarea aceasta am reusit să arăt cu adevărat importanța psalmilor
în viața lumii. Puterea cu care a lucrat Duhul Sfânt în scrierea psalmilor, se poate simți cu
ușurință prin citirea acestora și meditarea la învățăturile pe care le primim de la aceștia.
Adevărata trăire creștin-ortodoxă, ajunge la maturitate prin cunoașterea lui Dumnezeu, așadar
toți suntem chemați să ne manifestăm deplin apartenența la ceea ce Biserica socotește ca fiind
omul - chip și asemănare a lui Dumnezeu.

Bibliografie
 SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilii şi cuvântări, Basilica, Bucureşti, 2009.

13
 BIANCHI, ENZO, Cuvant si rugaciune: introducere in lectura duhovniceasca a Scripturii :
cu traducerea integrala a scrierilor lui Guido II Cartusianul, traducere de MARIA
CORNELIA OROS, Deisis, Sibiu, 1996.

 CUVIOSUL EFTIMIE ZIGABETUL, SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL, Psaltirea în tâlcuirile

Sfinților Parinți, vol. ll, Egumenița, Galați.

 DRD. LIVIU PETCU, Lumina Sfintelor Scripturi (Antologie tematică din opera Sfântului
Ioan Gură de Aur), vol. ll, Anestis.

 ISAACUS SYRUS NINIVITICUS, Cuvinte către singuratici: despre viaţa duhului, taine
dumnezeieşti, pronie şi judecată, traducere de IOAN I ICĂ, Deisis, Sibiu, 2003.

 SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA, Omilii, traducere de CONSTANTIN DANIEL, Anastasia,

Bucureşti, 2000.

 SFÂNTUL IGNATIE BRANCIANINOV, Experienţe ascetice, traducere de ADRIAN

TĂNĂSESCU-VLAS și XENIA TĂNĂSESCU-VLAS, Sophia, Bucureşti, 2008.

 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Psalmi, traducere de LAURA ENACHE,

Doxologia, Iaşi, 2011.

 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SCRIERI (PARTEA A DOUA), vol. OMILII LA FACERE
(II), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

 SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Filocalia, vol. 10, traducere dePR. PROF. DR. DUMITRU
STĂNILOAE, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1981.

 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Filocalia, vol. 2, traducere de PR. PROF DUMITRU.

STĂNILOAE, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2005.

 SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Miezul înțelepciunii Părinților, traducere de CRISTIAN

SPĂTĂRELU, Egumenița, Galați.

 SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Tilcuire duhovniceasca la Psalmi, traducere de DUMITRU

FECIORU, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucuresti, 2000.

 SIMEON NOUL TEOLOG, Scrieri. Vol. 2, Vol. 2, traducere de IOAN I ICĂ, Deisis, Sibiu,
2003.

 SIMEON NOUL TEOLOG, Scrieri Vol. 1, traducere de IOAN I ICĂ, Deisis, Sibiu, 2001.

14
 SIMEON NOUL TEOLOG; NICHITA STITHATUL, Filocalia, vol. 6, traducere de PR. PROF.
DUMITRU STĂNILOAE, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucuresti,
1977.

 THEOKLITOS DIONYSIATIS, Tâlcuire athonită la filocalie: cele o sută de capete despre

cunoaştere al celui între sfinţi părintelui nostru Diadoh al Foticeii, traducere de AGAPIE
CORBU, Editura Bizantină, Bucureşti, 2001.

15