Roman,2023

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii
în deșert nu mi-l da mie. (o metanie)

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. (o
metanie)

Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (o metanie)

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. (o închinăciune)

Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul. (o închinăciune)

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă. (o închinăciune)

Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă. (o închinăciune)

Rugăciunea sau vorbirea sinelui cu Dumnezeu este actul cel mai important în viața creștinului. Dacă
atunci când îți ajuți aproapele îl ai pe Dumnezeu ca martor, rugăciunea este comunicarea direct cu
Creatorul.

Din dorința de a nu greși , pentru acest act religios , ne folosim de anumite texte compuse de-a lungul
vecurilor de sfinți, de oameni înbunătățiți : psalmi , acatiste ,rugăciuni . Bineînțeles că aceste texte sunt
însoțite de metanii , inchinăciuni, astfel și prin trup și trupul participă la rugăciune.

Și rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este bine structurată , bine gândită pentru programul vieții
duhovnicești, ca astfel întreaga ființă umană la actul de rugăciune, la actul de pocăință. Prin metanii și
închinăciuni trupul participă la rugăciunea sufletului, iar rugăciunea sufletului se face prin și în trup.

Această rugăciune scurtă, ,dar plină de putere și bogăție duhovnicescă, cuprinde o întreagă teologie a
pocăinței și de aceea, cu dreptate, este numită „ Rugăciunea pocăinței”.

Rugăciunea se rostește la toate cele șapte laude: Vecernie, Pavecerniță, Miezonoptică, Utrenie ,
Ceasurile 1, 3, 6, 9 și Obedniță, în total de nouă ori, iar în ziua în care se săvârșește Liturghia Darurilor
Mai Înainte Sfințite, de opt ori. Numerele de nouă și opt au o simbolistică aparte și ne duce gândul la cele
nouă cete îngerești, respectiv la simbolul infinitului .

Rugăciunea este compusă din patru părți bine limitate: în prima parte ne rugăm să ne ferească
Dumnezeu de patru duhuri (patru patimi); în partea a doua cerem să primim patru duhuri bune (virtuți),
rugăciune sfințita doime, iar în ultima parte, patru citate din Sfânta Scriptură: Luca 18,13 ;Luca 5,12 ;
Psalmi 118,73; Psalmi 40, 4.
 Sfântul Efrem Sirul folosește un cuvânt comun la înșiruirea patimilor și virtuților și anume "duh".
Cuvântul duh, în general, are o mare arie de înțelegere. Prima contradicție pe care o întâlnim, în cazul
nostru, este aceea că Dumnezeu, izvorul dragostei și al luminii, are/deține duhuri precum trândăvia și
mânia? Nicidecum. Toate acestea sunt uneltirile celui viclean, al diavolilor și de aceea Sfinții Părinți
obișnuiesc să numească duh atât pe diavol cât și lucrarea sa. Ceva asemănător, dacă nu greșesc, întâlnim
în filosofia antică greacă, denumirea de "daimon" era atribuită atât îngerului bun cât și ingerului rău.

Un lucru foarte important pentru viața noastră duhovnicescă, pe care trebuie să-l desprindem din
această rugăciune, este acela că duhurile bune se află în noi, înăuntrul nostrum, iar duhurile răutății se
află în afara noastră, cu toate că prin noi, cel viclean, încearcă să-și facă lucrarea. Explicația este simplă,
până nu ne curățim de patimi nu putem lucre virtuțile. Așadar Sfântul Efrem pune mai întâi duhurile rele
apoi pe cele bune, ziditoare.

Duhul trândăviei

„Defăimarea lui Dumnezeu” Sf. Simion Noul Teolog

„Moartea tuturor virtuților” Sf. Ioan Casian

În viața creștină întâlnim doua tipuri de trândăvie:

-trândăvia trupescă, atunci când nu ne ocupăm de noi, ca prin muncă să ne asigurăm cele necesare
pentru traiul zilnic atât al nostrum cât și al celorlalți pe care îi avem în grijă( copii, soție, părinți)

-trândăvia sufletească, atunci când nu facem lucrarea lui Dumnezeu , nu participăm la

inbunătățirea/înfrumusețarea acestei lumi.

„Dacă Dumnezeu i-ar îngădui trândăviei să lucreze împotriva noastră după puterea ei, niciunul nu ne-am
mântui” Sf. Simion Noul Teolog

Atât puterea lui Dumnezeu cât și credința, și voința noastră duc la biruința trândăviei.

Duhul grijei de multe

„ Luați seama la voi înșivă să nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare și de băutură și de grijile
vieții , și ziua aceia să vină peste voifără de veste” Luca 21,34

Este caracteristica dominantă a omului lacom, semnul împatimirii de cele materiale. Singura grijă a
creștinului ar trebui să fie : cum îl găsește sfârșitul.

„ Luați seama, ne îndeamnă Domnul, să nu se îngreuneze inimile voastre cu grijile lumii” Luca 21,54
 Duhul iubirii de sine

Și acesta este un duh al celui viclean , este o înțelegere distorsionată a comportării noastre cu aproapele.

„ Cine dintre voi vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru, și cine dintre voi vrea să fie întâi , să fie slugă.
Precum și Fiul Omului n-a venit să I se slujescă, ci el să slujescă și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru
mulți” Matei 20,40

Așadar ajutorarea aproapelui este o poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârșită cale spre
mântuire.

Grăirea în deșert

„Pentru tot cuvântul pe care îl vor grăi oamenii, vor da seama în ziua judecății” Matei 12,36

„Pentru că am vorbit adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut niciodată” Cuviosul Arsenie

„Scaunul slavei deșarte, semn al nepriceperii, urmarea inbuibării și necurăției, pierderea umilinței și
întunecarea rugăciunii” sf. Ioan Scărarul

Dintre toate viețuitoarele, omului i s-a dat darul vorbirii, puterea de a cuvânta. Acesta și multe altele, îl
pot ridica pe om în har, îl pot urca pe scara îndumnezeirii. Cuvântul are o mare putere, o putere tainică,
care poate fi folosit ca sabie dar și medicament, balsam. Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu
însuși, și cuvântul omului este omul însuși. Trebuie să vorbim cu multă iconomie, să cântărim bine
cuvintele și volumul de cuvinte, ca nu cumva să devină o pagubă sufletească.

Conform învățăturilor Sfinților Părinți, viața noastră duhovnicescă să o canalizăm pe patru coordinate:
conștința față de Dumnezeu , conștiința față de aproapele, conștiința față de noi înșine și conștiința față
de lucruri.

„ Or, dacă luăm bine seama, cele patru patimi ne vatămă conştiinţa din toate aceste patru părţi.
Trândăvia ne vatămă conştiinţa faţă de Dumnezeu, ca una care se împotriveşte lucrării harului din noi;
grija de multe vatămă conştiinţa faţă de lucruri, pe care le întrebuinţăm spre pierzarea şi nu spre
mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care nesocoteşte pe om vatămă conştiinţa faţă de aproapele,
iar grăirea în deşert vatămă conştiinţa faţă de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvântului.
Astfel, cele patru patimi arată o stare de îmbolnăvire generală a sufletului, o strâmbare a purtării omului
faţă de tot ceea ce-l înconjoară; faţă de Dumnezeu, faţă de lucruri şi faţă de sine.” Pr. Petroniu Tănase

În partea a doua cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască:

Duhul curăției

,,Curăția este prima treaptă a nepătimirii, starea sufletului curățit de patimi, gata pentru lucrarea

virtuților, fără curăție nu există rod de fapte bune, fără fapte bune nu există mântuire!” Pr. Petroniu

Duhul gândului smerit

„Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea și de a primi lucrurile așa cum sunt și, astfel, de
a vedea măreția , bunătatea și iubirea lui Dumnezeuîn orice. ”Pr. Schumemann

„Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” 1 Corinteni 15,10

Duhul răbdării

După smerenie, răbdarea este a doua sămânță pe ogorul curăției.

„Cine va răbda până la sfârșit acela se va mântui!" Matei 24.13

„În lume necazuri veți avea ” Ioan 16,33

„Cu multe scârbe trebuie să intru întru împărăția lui Dumnezeu” Fapte 1,22

„ Ceara de nu se va înfierbânta în foc ca să se înmoaie, nu se va putea întipări pecetea ce se pune pe ea

, tot așa și omul. De nu va fi muiat de fierbințeala focului scârbelor , a ostenelilor , a bolilor , a
suferințelor și a ispitelor, nu se poate întipări într-însul pecetea Sfântului Duh” Cuviosul Moise

Duhul dragostei

Este încununarea tuturor, desăvârșirea. Iubitor de Dumnezeu și de aproapele este cel înpodobit cu
curăția cu smerenia, cu răbdarea .

„Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu , pentru că Dumnezeu este iubire” 1 Ioan 4,8

Dacă cele patru patimi care alcătuiau un drum al decăderii, cele patru virtuți formează scară către
Dumnezeu.

„ Curăția vindecă sufletul înbolnăvit de grăirea în deșert, smerenia însănătoșește legăturile cu

aproapele, răbdarea ne scapă de impătimirea față de lucruri, iar dragostea vindecă nepăsarea de
mântuire, prin recunoștință și iubirea față de Dumnezeu. Pentru că la cel curat toate sunt curate, deci și
limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decât pe sine; cel răbdător nu-și pune nădejdea în
lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se străduiește necontenit să împlinească poruncile Lui.” Pr. Petroniu
Tănase

Partea a treia a rugăciunii Sf. Efrem este o recapitulare a celor cerute în partea a doua .

„Sfințită doime este dragostea și smerenia; cea dintâi înalță, iar cea de pe urmă pe cei înălțați îi sprijină
și nu-i lasă să cadă” Sf. Ioan Scărarul

Exemplul suprem îl avem de la însuși Hristos Mântuitorul ne-a iubit cu dragoste peste măsură și S-a
smerit pentru noi până la moarte.
 După rostirea celei de a treia părți și ultima metanie din setul de tre,i urmează rostirea a patru stihuri
alternate de 12 inchinăciuni. Vocea este mai scăzută, cuvintele sunt rostite aproape în taină.

Dumnezeu, milostiv fii mie păcătosul! Sunt cuvintele vameșului ( Luca 18,13) care își bătea pieptul și
murmura cu căință, fără să fie auzit de fariseul din fața sa.

Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul! Este exclamația leprosului ce a căzut cu fața la

pământ înaintea Mântuitorului (Luca 5,13). Purtase atâta timp boala leprei și conștentizase că această
necurăție trupească este lucrarea celui „necurat” și singurul ajutor venea de la Doctorul sufletelor și al
trupurilor. „Da, voiesc, curățește-te!” Luca 5,13.

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă! Este stihul 73 din Psalmul 118. Regele și psalmistul
David în cadrul operei sale are mai multe afirmații de acest gen; „ Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit" ,
„Al tău sunt eu, mântuiește-mă!” ,„Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău; afară de Tine
pe altul nu știm”

Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă ( Psalmi 40,4) Cum era de așteptat și de frumos
rugăciunea Sf. Efrem Sirul, rugăciunea pocăinței, se încheie cu un „iartă-mă”. Acest frumos cuvânt care
spus din toată ființa noastră, din adâncul inimii noastre , cu toată trăirea poate să ne aducă în rai, putem
dobândi fericirea veșnică. Sfinții Părinți ne recomandă să-l folosim cât mai des : sunt bolnav- iartă-mă,
aproapele meu e in necaz- iartăne, ne este foame de cuvânt ,de mângâiere –iartă-ne.

Iată cum trebuie să arate calea vieții noastre: pe de o parte să avem scenele cu pătimirile noastre
trăndavia, grija de multe ,iubirea de stăpânire, grăirea în deșert iar pe cealaltă parte , asemenea unor
icoane, curăția, smerenia , rădarea și dragostea, iar calea noastră să fie presărată cu roadele vieții
creștinești, folosind ca „ îngrășământ ” cuvintele și exemplele celor ce au pășit in cămara Stăpânului-
vameșul, leprosul, Prorocul David.

Metaniile sunt foarte importante, reprezintă partea văzută a actului de pocăință. Exercițiul acesta,
prin coborâre, ne face să conștientizăm că suntem slabi și putem să cădem oricând , dar imediat ne
ridicăm , pentru că mai importantă este ridicarea. Sunt experimente psihologice prin care ni se
demonstrează și explică complexitatea benefică a metaniilor.

Încheiem prin a vă spune, cât de frumos și de inspirat este pentru această perioadă a Postului Mare ca
Rugăciunea Sf. Efrem Sirul să fie rostită cât mai des, ca o jertfă nesângeroasă și astfel prin pocăință să ne
întărim duhovnicește, pentru noi și a noastră mântuire. Amin!