NELINIȘTEA TIMPULUI ACTUAL ȘI SLAVA ÎNVIERII

LUI HRISTOS

Cuprinși de uimire și de durere în același timp, ne purtăm și comportăm,

în continuare, într-o angoasă a lipsei de sens și de întrezărire a unei speranțe
pentru ieșirea din hăul în care intrat istoria și societatea românească. Galopăm
pe tărâmuri periculoase, sugrumând cu nonșalanță tot ce este valoare, pe cei
care mai doresc să muncească cinstit în această țară, iar cei care nu intră în jocul
jafului și al corupției premeditate sunt azvârliți, umiliți, înjosiți, discreditați,
zdrobiți!
Fața umană destinată primirii luminii spirituale autentice, în întâlnirea cu
Dumnezeu, prin distorsionarea scopului pentru care a venit pe lume, prin tot ce
se petrece, a ajuns un fel de reprezentare publică, prinsă în vârtejul mass-mediei
spre deliciul confratelui, jubilând de răul ce i s-ar mai putea întâmpla. Satana
dansează pe toate palierele existențiale, travestit prin slugile sale, în Marele
Salvator. Înșelarea și elucubrațiile lui, că suntem pe drumul cel bun, au atins
cote catastrofale.
Și, totuși, primăvara tresaltă în fiori, se împrimăvărează, timpul își urmează
cursul său deși, pe întinsul pământului românesc, nu se mai observă un tractor
al fermierului român pentru recoltarea produselor autentice, sau alte utilaje, pe
care să le folosescă țăranul român pentru a-și câștiga existența odată cu ieșirea
din iarnă. Ne-am vândut milimetru cu milimetru și acum ne cotropim singuri.
Așteptăm legumele și fructele de import, s-au construit super-marketuri într-o
permanentă boală a consumului excesiv și total nesănătos. S-au distrus sistemele
educațional și medical. Medicii de valoare trebuie să supraviețuiască sistemului
satanic, prin pârghiile sale ucigătoare. Aceste pârgii au fost instalate cu
minuțiozitate în toate sistemele.
Dumnezeu se proslăvește prin Revelația naturală! Prin ea, taina supremă a
Creatorului descoperă frumusețea din natură, luminile de bunătate ale lui
Dumnezeu pe care ochiul le contemplă, cu razele ce vin din Lumina
Triipostatică, Cea nepătrunsă!
Cu muți ani în urmă, pe când țineam un curs de Teologie Dogmatică
Ortodoxă, în perioada cu adevărat de vrednică pomenire a episcopului
Dorimedont, la basrabenii, sugrumați de cizma imperialistă, am trăit misterul
naturii care revine la viață! Firicelul de apă limpede de izvor ce răzbătea prin
frunzele moarte, apariția în misterul pădurii înfrunzite a pajiștii de cocoșei sau
ghiocei, straiele de sărbătoare ale naturii de lângă orașul Edineț, în nordul
pământului nostru strămoșesc, spre Ucraina, te făceau să retrăiești spledoarea
frumuseților de altădată, ale copilăriei, ale satului natal în așteptarea Sfintelor
Paști. O trăire asemănătoare, de reprimire în matca naturalității am simțit-o, nu
cu mult timp în urmă, la sfârșitul lui ianuarie, în Anglia, lângă Londra, la
mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul; o liniște monahicească de rugăciune
încărcată de roua rece a surpării iernii; rugăciunea inimii în Biserica - pe al cărui
frotispiciu exterior se află icoana Deisis și Sfântul Siluan Athonitul – rugăciune
lăuntrică rostită şi trăită de către monahi şi experiată de către pelerini veniţi din
diverse părți ale lumii; prospețimea comuniunii și comunicării; darul
diversificat al Duhului Sfânt; unitatea de simțire duhovnicească. Smerenia lui
Hristos constituie temeiul pocăinței personale, lupta duhovnicească ce-o avem
de întreprins, mai ales pe parcursul Sfântului și Marelui Post al Paștelui.
Gândesc acum la cele două sintagme ale sfântului Siluan, care au devenit norme
duhovnicești în concepția sa teologică si anume: ține-ți mintea în iad și nu
deznădăjdui și iubirea de vrăjmași. Păcătosul, prin viața lui își zidește propriul iad,
iar prin deznădejde devine propriul său ucigaș (Sfântul Ioan Scărarul).
Dumnezeu ne iubește cu iubirea Sa dumnezeiască și a biruit întunericul cu
Lumina Pascală. Pentru a nu ne osândi propria conștiință, să dăruim viața
noastră lui Dumnezeu, care este mai presus de tot ce există (I Ioan III, 20). În
clarviziune duhovnicească , vrăjmașii nu mai există, sufletul nu-i mai vede iar
dragostea invadează viața noastră și vin spre noi darurile Duhului Sfânt. Să
dobândim pacea și să avem dragoste către toți și toate!
Așteptăm Învierea Domnului! Învierea se prilejuiește ca o permanență în
inima omului credincios la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie. Darurile ce le
primim în cadrul Sfintei Liturghii condensează plenar Crucea și Învierea lui
Hristos și le primim ca hrană spirituală și pregustare a Împărăției ce va să fie.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre Iisus Hristos , ca Părinte al
veacului viitor:

“ Care naște în Duh prin dragoste și cunoștință pe cei ce vor complete lumea de
sus” (Ambigua, 1983, p.64).

Împlinită încă de pe acum în Hristos, lumea de sus trebuie să se

împlinească iarăși mai pe urmă în cei asemenea lui Hristos, când cei ce s-au
făcut părtași asemănării morții Lui prin pătimirile lor se vor face părtași ai
Învierii, iar sfârșitul lumii va veni când se va completa numărul celor ce vor face
parte din lumea de sus (Sfântul Grigore de Nyssa).
Să nu uităm niciodată, Învierea este spre viața veșnică în comuniunea
sfinților în Împărăția lui Dumnezeu sau spre osânda veșnică. În acest tărâm
pământesc viața noastră trebuie să primească iertarea și pocăința pentru a se
învrednici de Învierea împreună cu Hristos, întru slava Sa sau să primească
pedeapsa pentru inconștiența, iresponsabilitatea distrugerii iubirii. Dumnezeu
ne iartă și în ultima clipă, numai să ne împăcăm cu El.

Iisus Hristos este garanția învierii noastre pentru viața veșnică, cum se
exprimă Părintele Dumitru Stăniloae în Chipul nemuritor al lui Dumnezeu (2013) .
Temeiul învierii și al vieții veșnice a persoanei nu poate fi decât Dumnezeu,
Iisus Hristos rămânând cu dumnezeirea în trupul Său, ca existență personală
plenară, nemărginită aducând trupurile tuturor oamenilor la incoruptibilitate și
înviere prin atotputernicia Sa. Sfântul Apostol Pavel descrie însușirile trupului
înviat:

“Se seamănă (trupul) întru necinste, înviază întru slavă […], se seamănă
trup firesc, înviază trup duhovnicesc (spiritual)” (I Corinteni XV, 43-44).

Având trup natural, firesc, omul cel dintâi, Adam, s-a făcut cu suflet viu,
iar Adam cel de pe urmă, cu duh dătător de viață.

“Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este
din cer (ceresc)” (I Corinteni XV, 47).
Învierea Domnului trebuie să ne facă mai buni. Din interiorul fiecăruia
pornește binele și se iese din marasmul patimilor și a lipsei de sens, despre care
am vorbit la începutul articolului. Din inima restaurată în har pornește binele,
bucuria primirii Învierii și evitarea răului care este conflictual, care separă și
dezbină.
Câtă fericire interioară și cât de minunată poate să devină Sărbătoarea
pascală atunci când sufletul care a reușit să-l ierte, să-l îmbrățișeze pe semenul
său și să-l iubească cu iubirea lui Hristos cel înviat!
 Să pătrundem cu mintea luminată de harul dumnezeiesc în conștiința
personală, pentru a o pregăti să primească Învierea Domnului cum se cuvine.
Pregătindu-ne cu atenție în Sfântul Post, făcând eforturi de curăție, accentuând
rugăciunea, unită cu fapte de milă pentru oamenii avizați la ajutorul nostru,
viața noastră va căpăta valențe noi duhovnicești. Persoana care săvârșește o
Spovedanie eficientă, se împărtășește cu vrednicie de Trupul și Sângele lui
Hristos și se va îmbrăca în haină de pocăință reală, se va învrednici de multă
dragoste din partea lui Dumnezeu, izvorul a toată dragostea și bunătatea. După
un asemenea efort duhovnicesc, Învierea se trăiește în lumină, în bucurie, în
nădejdea lucrului înnoit, îmbunătățit, transfigurat.
Fie ca Sfintele Paști din anul 2023 să aducă în inimile noastre acel mare dar
al Slavei Luminii celei neînserate, pe care l-au primit Apostolii alături de
Sfântul Apostol Pavel, Sfintele femei purtătoare de mir, precum și toți cei care
L-au văzut înviat!

Preot Dr. Nicolae NICOLESCU