ESHATOLOGIA CREŞTINĂ ÎN LUMINA CĂRŢILOR DE CULT

ORTODOXE

DOCTRINĂ FILOSOFICĂ ŞI TEOLOGICĂ

Eshatologia (în limba greacă veche: εσχατολογία, cuvânt compus din τα
ἔσχατα „ultimele lucruri” şi logos = „studiu”, „învăţătură despre...”) este o doctrină
filosofică şi teologică privind posibilitatea existenţei individuale după moarte
(ESHATOLOGIE INDIVIDUALĂ SAU PARTICULARĂ) şi destinul final al
lumii (ESHATOLOGIE UNIVERSALĂ SAU GENERALĂ).

Eshatologia individuală derivă din doctrina imortalităţii personale sau,

cel puţin, din ideea supravieţuirii într-o formă oarecare după moartea fizică, şi
urmăreşte să lămurească condiţia temporară sau eternă a sufletului fiecărui individ
în parte şi modul în care, după moarte, această condiţie depinde de viaţa prezentă.
Eshatologia universală are ca obiect ultimele evenimente ale istoriei
omenirii, destinul final al genului uman, numit în mod curent sfârşitul lumii,
precum şi evenimente presupuse sau acceptate de diversele religii, ca învierea şi
judecata universală.
Extrapolând definiţia, se poate spune că eshatologia se ocupă cu ultimele
speranţe în nemurire ale omenirii, în cadrul unei religii sau al unui sistem filozofic.
Eshatologia este, astfel, învăţătura despre lucrurile ultime, momentul
ultim al creaţiei, întâlnită în toate marile religii, sub o formă sau alta, cu nuanţe
particulare, toate incluzând concepţiile referitoare la viaţa de după moarte, rai,
iad, nemurirea sufletului, învierea morţilor, renaştere şi transmigraţie,
judecata ultimă şi transfigurarea lumii.

Eshatologia creştină - FORMULA DESĂVÂRŞIREA GENERALĂ.

După cum lumea are un început şi o cauză, tot astfel are şi un scop final,
spre care tinde: desăvârşirea şi înnoirea ei prin Dumnezeu, în Dumnezeu.
Spiritualitatea ortodoxă se distinge prin aceea că lasă un spectru larg
pentru experienţa eshatologică în viaţa istorică.
Niciodată Biserica nu a încurajat speculaţiile apocaliptice. Ea a
condamnat întotdeauna calculele cronologice, prezicerile şi ameninţările
milenariste, puse în circulaţie de diferite secte fataliste. Ea nu a îngăduit să fie
confundată speranţa eshatologică cu terorismul apocaliptic sau cu mesianismul
temporal, istoric.
Putem vorbi şi despre paradoxul vieţii creştine, care poartă în sine
această tensiune inevitabilă între existenţa în lume şi lepădarea sau
neapartenenţa la lume.
1
 Învăţătura despre viaţa viitoare sau eshatologia a fost dezvoltată ca
parte integrantă din doctrina despre iconomia lui Dumnezeu, care cuprinde
creaţia, întruparea, răscumpărarea, sfinţirea şi recapitularea în Hristos, prin Venirea
Sa a doua oară în slavă. „Şi ne dăruieşte nouă cu o inimă veghetoare şi curată să
trecem toată noaptea acestei vieţi, aşteptând luminata şi sfânta zi a Unuia-Născut
Fiului Tău, a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când
va veni pe pământ cu slavă să judece pe toţi şi să plătească fiecăruia după faptele
lui. Ca să nu fim aflaţi zăcând şi dormitând, ci priveghind şi sculaţi întru lucrarea
poruncilor Lui şi să fim gata a intra în bucuria şi în cămara slavei Lui celei
dumnezeieşti, unde este glasul cel neîncetat al celor ce Te laudă şi nespusa
dulceaţă a celor ce văd pururea frumuseţea cea neapusă a slavei Tale” (Ceaslov,
1993, pp.12-13).

„Ziua Domnului” (1 Tesaloniceni 5, 2), adică ordinea sau eonul

eshatologic, a fost hotărâtă într-un mod iconomic, proniator, şi nu în mod
întâmplător.
Tocmai de aceea, sfârşitul nu este o oprire a timpului istoric la o dată
cronologică printr-o catastrofă cosmică, ci o înnoire a creaţiei în sens de
transformare (1 Corinteni 15, 1), o trecere de la starea veche la starea nouă, a
harului în plenitudinea sa, al ordinei împărăţiei veşnice (Evrei 9, 27-28), care
coincide cu împărăţia slavei lui Hristos.

Revelaţia creştină cuprinde, astfel, istoria mântuirii nu numai ca trecut,

ci şi ca viitor, ca împlinire a creaţiei în eshaton.
De aceea, Biserica nu propovăduieşte numai ceea ce Dumnezeu a făcut
pentru mântuirea noastră, ci ceea ce El pregăteşte pentru cei ce cred în El.

CULTUL

Dorul de a dobândi viaţa cu Hristos încă de aici, ne sporeşte râvna faţă

de cele cereşti şi ne depărtează de cele stricăcioase, ne ajută să depăşim lenea în
lucrarea celor duhovniceşti.
Războiul duhovnicesc este unul nevăzut şi permanent, ce ne obligă la o
trezvie continuă, cu mintea încordată şi cu simţurile curăţite pentru a-L primi pe
Hristos.
Această cugetare la cele ale eshatonului vor fi avut-o cu siguranţă şi
imnografii creştini, Sfinţii Părinţi care au alcătuit frumuseţile care se cuprind în
cărţile de cult ortodoxe, mai cu seamă multitudinea de tropare, stihiri, stihuri,
condace şi icoase, rugăciuni etc.; în ele găsim exprimate cu o extraordinară
măiestrie şi cu o putere de sintetizare deosebită, întreaga învăţătură de credinţă a
Bisericii noastre dreptmăritoare, întreaga teologie răsăriteană, începând cu
2
COSMOLOGIA, continuând cu ANTROPOLOGIA, HRISTOLOGIA,
ECLESIOLOGIA, PNEVMATOLOGIA şi încheindu-se cu ESHATOLOGIA
sau noua creaţie.

Astfel că, ÎN SĂVÂRŞIREA SFINTELOR SLUJBE, Biserica Ortodoxă

urmează o anumită rânduială, un tipic, care s-a fixat în scris în cărţi speciale,
cărţile liturgice.
Toate cărţile de cult cuprind texte privitoare la eshatologie, fie ea
particulară sau generală, aceasta demonstrând faptul că viziunea Bisericii este şi
va fi una eshatologică, aceasta ascultând cuvintele Capului ei nevăzut-
Mântuitorul Hristos care ne îndeamnă: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi
ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Matei 25, 13).
Astfel că, imnografii creştini au avut în vedere când au alcătuit textele de
cult, să nu omită la vreo slujbă să atingă perspectiva aceasta eshatologică la
care suntem chemaţi cu toţii şi spre care tinde şi se regăseşte întreaga istorie şi
creaţie.

Imnologia
Imnologia a avut de la început un caracter dogmatic-apologetic, ajutând
foarte mult în lupta cu ereticii primelor secole creştine.
Existenţa ideilor eshatologice încă din primele secole în cărţile de cult
ale Bisericii, dovedeşte faptul că orientarea către lumea viitoare şi nădejdea
învierii de obşte, a fost fenomenul viu, care a însufleţit viaţa primelor
comunităţi creştine.
Dorinţa expresă a creştinului de a uni cerul cu pământul, de a trăi viaţa
îngerească încă de acum, arată că eshatonul a fost, este şi va fi conceput
întotdeauna ca o realitate care nu este străină de viaţa prezentă.
Destinul omului creştin va fi fericit numai dacă el îşi dezvoltă în această
viaţă comuniunea cu Mântuitorul Hristos şi prin El cu aproapele său, astfel
încât, viaţa de aici nu poate fi privită fără continuarea ei în veşnicie.
Măsura în care a înaintat omul pe calea acestei comuniuni se va vedea
chiar în momentul prezentării la judecata particulară, imediat după
despărţirea sufletului său de trup, după care va avea parte de fericire sau de
durere, până la judecata universală „Vezi dar suflete al meu să nu dormitezi, şi
vei rămâne afară, bătând precum cele cinci fecioare; ci, cu priveghere aşteaptă, ca
să întâmpini pe Hristos Dumnezeu cu untdelemn de ungere, şi-Ţi va da Ţie cămara
cea dumnezeiască a slavei Sale"6 (Octoihul Mare, 1952, p. 652).

LEGĂTURA DINTRE CEI VII CU CEI MORŢI

Comuniunea omului cu Dumnezeu se poate observa şi din legătura dintre

3
cei vii cu cei morţi, învăţătură centrală a Bisericii noastre, existentă în mai toate
alcătuirile imnografice întrebuinţate astăzi în cultul ortodox.
Rugăciunile pentru cei adormiţi sunt expresia cea mai înaltă a
comuniunii intime între Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare.
Ele ne menţin pe noi creştinii, strâns legaţi unii de alţii, ca mădulare ale
Trupului Tainic al Domnului (Biserica), ne determină să păstrăm specificul nostru,
să fim întotdeauna noi înşine.
Dovezi despre acest lucru găsim atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Sfânta
Tradiţie. În Vechiul Testament se vorbeşte atât de rugăciunile pentru cei morţi, cât
şi de ofrandele şi postul în numele acestora.
La Facere 28, 12, „şi a visat că era o scară, BISERICA
În Noul Testament, ideea comuniunii strânse, prin iubire, a tuturor
membrilor Bisericii, accentuează şi mai mult puternica legătură dintre cei vii şi
cei morţi. Mântuitorul a ascultat şi a îndeplinit dorinţa celor care s-au rugat pentru
cei morţi, arătându-ne prin aceasta puterea Sa dumnezeiască şi îndemnându-ne să
urmăm exemplul.
Din ziua morţii Sale, urmată de învierea cea de a treia zi, El apare
pentru totdeauna ca Stăpân peste cei vii şi cei morţi.
Rugăciunile pentru cei morţi s-au practicat încă din perioada Sfinţilor
Apostoli (1 Corinteni 15, 29).
Avem mărturii că încă din perioada persecuţiilor, care au început încă
din vremea apostolilor, creştinii fugeau în pustie, şi în pădure, sau se ascundeau în
catacombe. Acolo îşi săvârşeau slujbele, pomenind la Sfânta Liturghie pe
mucenicii şi mărturisitorii ale căror morminte simple îi înconjurau.
În Biserica primelor secole, în prima parte a perioadei patristice, s-au
obişnuit să se facă rugăciunile pentru cei adormiţi ca o modalitate de exprimare a
legăturii strânse între cele două aspecte ale Bisericii.
Mărturii despre importanţa care se punea pe rugăciunea pentru cei adormiţi
găsim într-o SERIE DE EPITAFURI- RUGĂCIUNI, în majoritatea acestora cei
vii se roagă pentru cei morţi, şi mai rar cei vii cer morţilor să se roage pentru
ei. De exemplu pe un epitaf era înfăţişat o rugăciune pentru prunci, care sunt
socotiţi fără de păcat, numiţi îngeraşi, şi se crede că împreună cu îngerii din cer,
aceştia se roagă pentru cei rămaşi pe pământ: „Căci al tău suflet tânăr, fără de păcat/
Către cer la înger zborul acum şi-a luat/ Bun şi nevinovat îngeraş/ Iubit şi scump
copilaş/ Şi te-ai dus în lumea sfântă/ Unde numai îngerii cântă/ Ca să cânţi şi tu cu
ei/Rugându-te pentru ai tăi” (Paschia, 1978, p. 111).
Comunitatea credincioşilor adunaţi în comuniune de iubire cu scopul de a
se ruga pentru cei adormiţi, este factorul care dă putere şi viaţă trupului Bisericii,
făcând mai vizibilă şi mai profundă legătura dintre cei vii şi cei morţi.
Creştinul, prin Sfânta Împărtăşanie, a pregustat Împărăţia Cerurilor,
aşteptând slăvita Venire a Domnului pentru a doua oară pentru a judeca viii şi
morţii:
4
 Biserica este prezentă şi-l asistă cu harul şi cu binecuvântarea ei pe om în
toate momentele şi împrejurările mai importante ale vieţii lui, de la leagăn
până la mormânt.

Urmând sfatul şi exemplul sfinţilor, Biserica a practicat întotdeauna pentru

sufletele celor adormiţi, rugăciunea şi milostenia, considerând că prin aceasta se
păstrează o legătură puternică şi neîntreruptă între toate mădularele sale.

Temeiurile biblice şi patristice privitoare la această practică, exprimă în

esenţă, ideea că aceasta este expresia cea mai înaltă a comuniunii intime dintre
Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare, care ne determină pe noi, creştinii,
să păstrăm specificul nostru, să fim ceea ce suntem şi să devenim ceea ce doreşte
Mântuitorul Hristos şi sfinţii Săi.
Astfel, slujitorii Bisericii se roagă neîncetat pentru cei adormiţi la
Dumnezeu, prin cuvintele: „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai călcat
moartea

Parusia Domnului este unul dintre adevărurile fundamentale ale

Bisericii creştine, afirmat de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi mărturisit
de toate Simbolurile de Credinţă ale Bisericii.

Privită sub dublul său aspect, individual şi universal, eshatologia

include mai multe momente rânduite de Dumnezeu, iar Biserica este mereu
contemporană cu viitorul, neexistând riscul înţelenirii ei în formele şi
înţelesurile seculare ale istoriei (Damian, 2003, pp. 213-214).

Dimensiunea eshatologică a Bisericii cuprinsă în toate cărţile ei de

cult, nu desemnează o virtualitate, ci exprimă o realitate, aceea a experienţei
lui „DEJA, DAR NU ÎNCĂ";

ESTE REALITATEA ŞI ACTUALITATEA ESHATOLOGISMULUI

LITURGIC

Eshatologia prezentă arată că omul este chemat spre libertate, pe care

o poate împlini în iubirea lui Dumnezeu, a aproapelui, a lumii şi a lui însuşi.
Eshatologia primeşte o dimensiune existenţială condiţionată de Învierea
Logosului întrupat şi răstignit, care arată omului drumul spre el însuşi,
drumul spre Împărăţia Veşnică.