UNIVERSITATEA ”AL. I.

CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Educaţie religioasă ortodoxă şi cateheza pentru adulţi

- SUPORT DE CURS -

Pr. Conf. Dr. Dan Sandu

IAȘI
INTRODUCERE

Formula esențială în care Mântuitorul Iisus Hristos a concentrat activitatea Sa pământească și

a justificat rostul venirii Sale în umanitate este ”Pocăiți-vă (schimbați-vă), că s-a apropiat
(deschis) Împărăția cerurilor” (Matei 4, 17). Anunțul nu a surprins nici măcar pe evrei, întrucât
el fusese făcut și de Ioan Botezătorul, în cuvinte identice (Matei 3, 2). Educația și instruirea
sunt exigențe umane ce au dublu scop ”schimbarea” omului, pregătirea lui pentru viața aceasta
și pentru viața veșnică. Ele nu sunt independente una de alta și joacă un rol mai mare sau mai
mic în viața fiecărui creștin, atât prin conținut, cât și prin finalitate.

Scriitorul bisericesc Origen (secolul al II-lea), unul dintre cei mai profilici exegeți ai Sfintei
Scripturi considera ca obligatorie o precondiție a educației creștine, cunoașterea culturii vremii.
El prelua ideile filosofice ale vremii, le analiza pe baza Scripturii, pentru a arăta validitatea sau
fragilitatea lor, susținând sau contracarând, după caz, efectele acestora în rândul studenților și
a contemporanilor săi educați. Această practică timpurie arată că lectura Scripturii era și trebuie
să constituie o constantă a vieții, iar înțelegerea și explicarea ei în practică trebuie să devină
principala preocupare, în spiritul cunoașterii științei, filosofiei și culturii vremii în care creștinul
viețuiește.

Există mulți creștini care studiază teologia cu scopul de a completa un spațiu al gândirii și trăirii
personale ce nu se regăsește în nici un alt domeniu de educație. Teologia este, astfel, studiată
pentru viață, pentru a înțelege mai bine sensul acesteia, prin comparație cu oferta e seculare,
pentru a explora ceea ce este dincolo de existența pământească. De aici necesitatea de
catehizare a adulților, care a constituit una dintre preocupările de căpătâi ale Mântuitorului
Hristos care ”catehizează” pentru a chema la Împărăția Cerurilor. Față de perioada de început
a Bisericii, când catehizarea adulților reprezenta condiția primirii Botezului creștin (avea, deci,
o finalitate practică), formarea catehetică astăzi se prezintă ca un fenomen foarte complex
pentru că finalitatea nu este palpabilă (Împărăția Cerurilor), mentalitatea și prioritățile omului
modern sunt diferite, iar metodele se cer a fi diversificare și îmbunătățite, cu atât mai mult cu
cât, fiind botezați în copilărie, adulții se consideră, în proporție copleșitoare creștini, dacă nu
chiar credincioși buni, fără a avea o formare identitară în viața de credință. Fondul nu
corespunde cu părerea despre sine, ceea ce face ca prima barieră în dezvoltarea unui program
catehetic să fie lipsa de motivație a potențialilor beneficiari. Constantin Necula grupează
motivele pentru care un astfel de demers se impune din partea slujitorilor Bisericii, ca cei care
știu către ce și cum trebuie să se îndrepte membrii acesteia, în trei categorii: motive de natură
social-culturală, motive de natură psihologic-antropologică și motive de natură teologico-
pastorală.

În Noul Testament, cuvântul catehizare (katehein) este întâlnit cu sensul de învățare sau
antrenare în învățătura lui Dumnezeu (Fapte 18-25; Romani 2-18; Gal 6;6). Spre deosebire,
proclamarea (kerigma) înseamnă vestirea Împărăției lui Dumnezeu, iar prin didascalie
(didaskalein), se înţelegea învățarea prin omilii dogmatice pe cei deja botezați. Cateheza
creştină, se poate afirma că a început odată cu creştinismul, ca activitate de predare a
învățăturii sfinte și îl are ca fondator pe Însuși Iisus Hristos, iar ca izvor fundamental,
Evanghelia Sa. Sfinții Apostoli și evangheliști descriu în numeroase locuri lucrarea lui Iisus,
pe care Îl numesc ”Învăţătorul”, apelativ întărit de El Însuşi: “Voi Mă numiţi pe Mine
Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, că sunt” (Matei 23, 8-10).

Sfinţii Apostoli au urmat exemplul lui Hristos și au îndeplinit porunca “Mergând, învăţaţi toate
neamurile...” (Matei 28,19), au catehizat popoare, numind, în paralel, episcopi, preoţi şi
diaconi, împlinind slujirea învăţătorească. Sfinții Apostoli nu studiaseră o anumită ştiinţă
pedagogică, dar erau înţelepţi prin harul Sfântului Duh și făcuseră ucenicia neîntreruptă alături
de Învățătorul pe timpul vieții Sale pământești mai bine de trei ani, fără întrerupere. Ceea ce a
determinat uimitoarea lor operă de încreștinare a lumii a fost dragostea fără margini pentru
Hristos şi Evanghelie, faţă de cei cărora le vesteau cuvântul, dragoste motivate de dragostea lui
Dumnezeu pentru lume, pe care o vrea mântuită. Acesta este motivul activității și jertfei lor
pentru Hristos și pentru oameni, ştiut fiind faptul că numai iubirea totală poate determina
sacrificiul. Apostolul Pavel declară iubirea drept temei fundamental pentru formarea creștină:
“Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana,
sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau sabia? Precum este scris (Psalm 43, 24, n. n.):
<Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere>[...] Căci nici
moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi... nu vor
putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul
nostru...” (Romani 8, 35-39) .

Cateheza a fost instrumentul de pregătire a celor de altă credință sau fără credință în vederea
inițierii în învățătura creștină cu scopul primirii lor în sânul comunității de iubire eclesiale.
Unul dintre documentele de primă mână în domeniu, Învățătura celor doisprezece Apostoli,i
un fel de catehism, sistematizează ceea ce trebuiau să învețe cei care intenționau să primească
botezul creștin. În secolul apostolic, instituția catehumenatului își are doar începuturile, în
cuprinsul acestui veac spiritul de nouă viaţă, de trăire creștină intensă fiind ceea ce îi atrăgea
pe păgâni spre Hristos. Exemplul sacrificial al creștinilor era, în fapt, principalul imbold pentru
convertirea mulțimii la Hristos, iar predica slujitorilor oferea adevărata motivație a cunoașterii
și urmării învățăturii aduse în lume. Potrivit Epistolelor Sfinților Apostoli Pavel, Petru si Iacov,
noua învățătură era axată pe două direcții principale: o direcție era adresată creştinilor proveniți
din iudaism, construită pe codul moral din Levitic și învăţăturile primului sinod apostolic din
Ierusalim, care hotărâse botezul ca formă de primire în creștinism; a doua direcție era adresată
creștinilor din afara lumii iudaice și cerea renunțarea la necurăție (practice ”sacre” publice
imorale) și idolatrie (Fapte, capitolele 15, 19 și 21) ca esențiale pentru a deveni parte din Trupul
lui Hristos, Biserica .

Structura doctrinară a creştinismului reclama existența unui învățător ”profesionist”. Cu alte

cuvinte, spre deosebire de religiile păgâne, lipsite de dogme, creştinismul era o învăţătură de
viață care necesita înțelegerea noilor concept și precepte, precum și progresul în trăirea lor,
alături de un inițiat. ”Cartea” de căpătâi a fost, de la început, Evanghelia Mântuitorului,
cunoscută în mai multe variante scrise drept Memoriile Apostolilor. Lor li se adăuga colecția
de epistole apostolice, care circulau, în manuscris, din comunitate în comunitate. Pe perioada
persecuțiilor au fost introduse și vieți ale sfinților, cărora li s-au asociat unele apocrife. O mare
însemnătate o aveau îndrumările și scrierile Părinților Apostolici, cum sunt cele scrise de
Sfântul Clement Romanul, Sfântul Policarp al Smirnei și altele. Mai târziu, pregătirea
persoanelor care voiau să devină creștini a constituit un prilej pentru organizarea de cursuri și
chiar școli pentru catehumeni.

Începând cu veacul al II-lea creștin, necesitatea unui învățământ religios organizat și

sistematic se făcea tot mai simțită. Această activitate a luat numele de ”catehizare”, de unde
”catehumenatul” ca instituție, care a funcționat între secolul al II-lea și secolul al V-lea,
structură în care a avut loc pregătirea iudeilor şi a păgânilor cu scopul declarat al încreştinării.
Se poate vorbi de formularea ”învăţământului catehetic” organizat, cu o durată stabilită,
similar unui ciclu de licență. Mărturii despre organizarea lucrării catehetice există din jurul
anului 150, în scrierile Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful.ii In Apologia I, acesta
menționează, între altele: “Toţi cei care s-ar încredinţa a crede că lucrurile acestea învăţate şi
propovăduite de noi sunt adevărate şi care făgăduiesc că vor putea trăi aşa, sunt învăţaţi să se
roage şi să ceară de la Dumnezeu, postind, iertarea păcatelor pe care le-au săvârşit mai
înainte, în timp ce noi, la rândul nostru, ne rugăm şi postim laolaltă cu ei. Apoi, ei sunt
conduşi de noi undeva, unde este apă şi sunt renăscuţi acolo, în acelaşi fel în care noi înşine
am fost renăscuţi; ei primesc atunci o baie în apă, în numele Părintelui tuturor şi Stăpânului
Dumnezeu şi al Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al Sfântului Duh [...] Iar baia aceasta se
numeşte luminare, întrucât cei care primesc toate cele în legătură cu ea devin apoi luminaţi la
minte...” Înainte de Taina Botezului candidații erau învăţaţi să se roage, să postească, iar după
“baie” se numeau “luminaţi”, termen regăsit şi în alte scrieri din perioada catehumenatului,
cum ar fi Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului.

O TERMINOLOGIE SPECIFICĂ
Dicționarul Explicativ al Limbii Române oferă un sens unitar întregii familii de termeni legați
de catehizare. „Cateheză” este substantiv, din grecescul „katihisis” și înseamnă „lecție de
catehism” sau „de religie creștină”.iii „Catehism” are mai multe înțelesuri: „expunere a
principiilor religiei creștine sub formă de întrebări și răspunsuri; lucrare în care se expune
riguros esența unei doctrine, a unei concepții (gr. Kathehismos)”.iv „Catehizarea” (vb.) este
acțiunea de a catehiza (a preda, a învăța, a lămuri, a edifica) iar „catehumenul” este „persoana
adultă pregătită pentru primirea botezului,v în baza cunoștințelor dobândite în trei ani de
pregătire. El primește aceste lecții de la „catehet”, cel pregătit să catehizeze. vi În spațiul
românesc, „termenul este atestat din secolul al XVI-lea, datorită predicatorilor Reformei
calvine”,vii mai exact după Reforma care a redescoperit și activat lucrarea catehetică a Bisericii
primare, pe care Biserica Catolică o abandonase de secole. Preotul Costachi Grigoraș definește
cateheza ca fiind acțiunea „transmiterii valorilor spirituale: ale adevărului, ale binelui, ale
frumosului (raționale, etice, estetice), încununate într-o sinteză superioară de valori
religioase”,viii iar preotul Vasile Răducă vede cateheza drept „un mesaj creștin transmis de
catehet într-o unitate de timp, mesaj prezentat într-o succesiune de etape în care se asigură
predarea și învățarea în vederea realizării scopului propus”.ix
În Catehetica și Didactica Religiei, Carmen-Maria Bolocan detaliază terminologia
catehetică, arătând latura duhovnicească, profundă a catehizării ca mandat al Mântuitorului,
dat Apostolilor după învierea din morți, un fel de obligație de acțiune dincolo de puterea de
înțelegere a ucenicilor, primită în baza autorității divine a Învățătorului. x. Termenii „catehet”,
„cateheză”, ”catehumen” și „catehetică”, cu rădăcini în limba greacă, unde înțelesurile pot fi
diverse, incumbă ideea de autoritate venită de sus căci, „pentru a desemna idea de a chema de
sus în jos, grecii foloseau cuvântul catehein”xi. „Catehein” este folosit în Noul Testament (Luca
1, 4; Fapte 18, 25; Romani 2, 18; Galateni 6, 6) cu semnificația de a învăța sau preda pe cale
orală.xii
Dumitru Călugăr scrie că, „în vechiul grai bisericesc cuvântul <<cateheză>> însemna
învățământ preoțesc, mărginindu-se la prima instrucție dată, de preoți, candidaților la
creștinism. Dar cu vremea, înțelesul acestui cuvânt se lărgește și în altă direcție. Cateheza nu
va mai însemna numai împărtășire de cunoștințe, ci se va referi la toate mijloacele de îngrijire
sufletească a catehumenilor, ca: rugăciunea, postul, exorcismele, examinarea conștiinței”xiii. Pe
de altă parte, Constantin Necula definește cateheza în sensul de armonizare a vieții personale
cu învățătura de credințăxiv. Această nouă definire a catehezei în raport cu învățătura de credință
sau cu doctrina fusese abordată de Jaroslav Pelikan când afirma: „ceea ce Biserica lui Iisus
Hristos crede, propovăduiește și mărturisește, pornind de la cuvântul lui Dumnezeu: aceasta
este doctrina creștină. Doctrina nu este singura și nici măcar principala activitate a Bisericii.
Biserica îi aduce slavă lui Dumnezeu și îi slujește pe oameni, lucrează pentru transformarea
acestei lumi și așteaptă împlinirea nădejdii sale în viața de apoi.”xv

Lucrarea catehetică – vocație a Bisericii în istorie

Cateheza ca activitate formativ-creștină s-a dezvoltat în Biserică, dar bazele ei au fost
puse înainte de întemeierea Bisericii, de către Întemeietorul și Capul Bisericii, Hristos
Dumnezeu. Promovată de mințile luminate ale creștinățății timpurii, predarea/învățarea
doctrinei creștine a ajuns relativ repede să fie organizată în adevărate școli catehetice,
particularizându-se în funcție de zona de influență geografică și de personalitățile vremurilor.
Școlile catehetice iau ființă „mai mult în chip spontan, răspunzând unor exigențe de ordin
superior bisericesc; prin activitatea lor, acestea au sprijinit lupta Bisericii creștine împotriva
unor devieri de la adevărata credință.”xvi
Primele școli catehetice apar spre sfârșit de secol I, în timpul Sfântului Iustin Martirul
și Filosoful și ating apogeul în secolul al IV-lea, în centre de mare efervescență intelectuală,
socială și economică, în care creștinismul se profila ca o învățătură elevată, deasupra filosofiilor
vremii și a formelor decăzute de religiozitate, atractiv atât pentru mințile speculative, cât și
pentru sufletele sensibile.
Școala catehetică din Alexandria a luat ființă spre sfârșit de secol II, în orașul a cărui
cultură, deschidere spre cunoaștere și cercetare erau cunoscute în toată lumea. Primul dascăl a
fost Panten, urmat de Clement Alexandrinul și Origen – în timpul căruia își atinge apogeul.
Alți Părinți și învățători ai acestei școli au fost Heracles, Dionisie cel Mare, Teognost, Petru
Martirul și Didim cel Orb. Specificul școlii a fost interpretarea alegorică.
Școala catehetică din Cezareea Palestinei se înființa datorită și urmare logică a
neînțelegilor lui Origen cu episcopul locului pe teme de exegeză biblică și valori morale
creștină. Mai modestă decât cea din Alexandria, strânge destui tineri în jurul ei între care
Firmilian, Sfântul Grigorie de Nazianz sau Atenodor.
Școala catehetică din Antiohia își începea activitatea spre sfârșitul secolului al III-lea,
la inițiativa mai multor preoți învățați între care Doroteus. Specificul școlii antiohiene a fost
intepretarea literală, istorică și gramaticală. Urmași ai preotului Doroteus au fost Lucian
Martirul, Diodor de Tars și Sfântul Ioan Gură de Aur, în timpul căruia școala devine cunoscută
și căutată de mulți tineri creștini dornici de educație creștină.
Despre școala catehetică din Ierusalim informațiile provin din secolul al IV-a, posibil
ca aceasta să aibă o vechime mai mare. Cel mai important reprezentat al ei a fost Sfântul Chiril
al Ierusalimului.
Școala celor trei mari Capadocieni, nu își are o existență fizică ci una a comuniunii
ideilor și gândirii. Formația cărturărească primită în Atena au pus-o deplin în slujba Bisericii.
Școala catehetică din Edesa ia ființă la sfârșit de secol II la inițiativa lui Protogene.
Reprezentatul de seamă al acestei școli fiind Sfântul Efrem Sirul. Specificul școlii a fost
împăcarea alegorismului alexandrin cu interpretarea istorico-literală antiohiană.
Școala catehetică apuseană-africană este cunoscută mai mult prin scrierile dascălilor
decât printr-un spațiu bine determinat. Între reprezentați amintim pe Sfântul Iustin Martirul și
Filosoful, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Sfântul Ambrozie al Milanului, Fericiții
Ieronim și Augustin.xvii
Încetarea persecuțiilor în 311 prin Maxențiu și în 313 prin Sfântul Constantin cel Mare,
apoi decretul lui Teodosie din 380 de a legifera Creștinătatea ca religie imperială au făcut ca
însemnătatea școlilor catehetice să își piardă din importanță și să migreze în interiorul
mănăstirilor, devenind școli mănăstirești. Între cei care au pus bazele și promotorii acestor școli
amintim în Răsărit pe cei trei Capadocieni, pe Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Pavel din Teba,
Sfântul Antonie cel Mare sau Sfântul Pahomie cel Mare, iar în Apus pe Sfântul Benedict de
Nursiaxviii.
După secolul al V-lea, instituția catehumenatului își pierde din însemnătate, pe de o
parte din cauza scăderii numărului de persoane adulte care se pregăteau pentru botez odată cu
trecerea la botezul copiilor, datorită lipsei de personal calificat și, posibil, datorită unei
autosuficiențe a creștinismului care era oarecum protejat și promovat de autoritățile civile.
Analfabetismul generalizat, formalizarea liturgică, lipsa de interes din partea autorităților
bisericești sau incapacitatea practică și logistică de a o mai îndeplini, superficializarea
conținutului credinței au constituit factori care au grăbit scoaterea din practica vieții de credință
a catehizării. Teologia devenea, încet și sigur, spațiul de reflexie al unor minți luminate, de
factură speculativ-filosofică, ori al monahilor recluzi și unor persoane laice pasionate, din înalta
societate, limitând accesul „vulgului” la tainele credinței. Pentru oamenii simpli, credința
începea să se reducă la un set de precepte, reguli și atitudini a căror respectare, fără a le înțelege,
echivala, totuși, cu mântuirea. Aceasta simplifica atât viața învățătorilor, cât și a potențialilor
învățăcei.
Această situație din Ortodoxia bizantină s-a perpetuat în fiecare Biserică Ortodoxă
locală. Catehizarea în Principate și în Țările Române a fost inexistentă secole de-a rândul,
întrucât odată cu accesul ”presbiterilor” la lucrarea ”sfințitoare”, dimensiunea educativă a
Bisericii a fost integrată în cult, prin cuprinderea omiliei în Liturghie. Totuși, oricât a fi fost de
bine alcătuită sau prezentată omilia, ea nu putea să suplinească formarea catehetică pentru că
aceasta din urmă este un proces, nu o exegeză a textului biblic, nici un set de informații socio-
morale și comportamentale. Revenirea la conștiința apostolică a formării credincioșilor s-a
produs în directă legătură cu gradul de dezvoltare al comunităților, constituite în general în
preajma mănăstirilor, care deveneau și școli elementare. Prin constituirea parohiilor, acolo
unde reușeau să construiască facilități de cult, s-a introdus și preocuparea pentru educație, ”în
tinda bisericii”, iar mai apoi s-au înființat școli „pe lângă unele scaune chiriarhale”xix. În
principiu, mănăstirile au fost „focare de cultură de la care s-au aprins, cu timpul, luminile pe
lângă scaunele eparhiale și pe lângă bisericile din orașe și chiar din unele sate, firește, acolo
unde s-au găsit vlădici și preoți cărturari și inimoși”xx dar era insufficient pentru câtă neoie de
educație creștină avea poporul. Așa se înțelege că aceste prime școli au devenit instituții pentru
formarea clerului, instruirea angajaților din cancelariile domnești și a acelor familii de boieri
care își permiteau și își doreau instruirea copiilor lor.
Nu se poate concluziona că primele lecții de cateheză sau instruire religioasă pe
teritoriul Țărilor Române au reînceput odată cu scrierile religioase, ci dimpotrivă. Deși se
vorbește despre creștinism apostolic pe teritoriul României de astăzi, ierarhii și preoții s-au
ocupat de starea religioasă a poporului mai degrabă ca asistență religioasă, întrucât, din cauza
vitregiilor timpului, o activitate de educație a maselor era imposibilă, iar demersurile literare
au apărut foarte târziu și erau adresate unei elite intelectuale.
Progresul înregistrat în punerea bazelor instituționale a educației în Biserică și în școlile
de stat, începând din secolul al XIX-lea, când Biserica Ortodoxă Română devine autocefală
(1885) și patriarhie (1925), a fost desființat brutal prin instaurarea brutală a regimului politic
communist, în 6 martie 1945, urmând ca, până în 1989 să descurajeze prin orice mijloace orice
formă de manifestare a credinței creștine. Libertatea dobândită în 1990 constituie începutul
unei perioade de recuperare, însă sechelele lăsate în conștiința personală și publică a acestui
neam încă mai constituie piedici în derularea unui program coerent de lucrare catehumenală.

Importanța formării catehumenale – modelul Bisericii primare

Cateheza nu se reducea la o simplă înșiruire de precepte și norme, chiar și revelate, căci

„lucrarea catehetică nu se încheia prin predică, ci se continua în Biserică, prin serviciul religios
propriu-zis pentru catehumeni și în viața religioasă de zi cu zi”xxi. Vorbind despre catehizare,
Sfântul Chiril al Ierusalimului spunea: „Închipuiește-ți că este timpul să răsădești pomi. Dacă
nu vom săpa, dacă nu vom face groapă, când se mai poate răsădi altădată bine, ceea ce a fost
odată răsădit prost? Închipuiește-ți că este cateheza o clădire. Dacă nu vom săpa adânc
pământul și nu vom pune temelie, dacă nu vom lega într-un chip potrivit construcția clădirii
prin legături ca să nu rămână vreun loc gol și să putrezească clădirea, atunci nu avem nici un
folos de munca de mai înainte: trebuie însă să așezăm după rânduială piatră peste piatră și să
cadă muchea la muche, dând la o parte tot ceea ce este de prisos. Într-adevăr, astfel trebuie să
se înalțe o clădire bună. În același chip îți oferim conștiința ca pe niște pietre de construcție.”xxii
Sfântul Ioan Gură de Aur atribuie catehezei rol instructiv-educativ, „pentru a imprima
instrucțiunile noastre în imaginile voastre și a aștepta ca faptele voastre să ne mărturisească
prin conținutul lor amintirea acestora în sufletul vostru […]. Pentru acest motiv, aceste vorbiri
ale noastre iau numele de cateheze, adică instrucțiuni, pentru că, chiar în lipsa noastră, ele
trebuie să lumineze sufletele voastre.”xxiii
În timpul nostru, Mihail Bulacu definește catehizarea drept „studiul teologic practic, ce
face legătura firească între știința teologică pură, din largul orizont al cunoștințelor teoretice și
tehnica metodei, ori a artei, de a educa sufletul omenesc, punându-l în contact cu elementele
revelate și cu modelul desăvârșit, Domnul Iisus Hristos, Convertitorul model, Pedagogul
desăvârșit, Dascălul neîntrecut, Mântuitorul jertfelnic pentru toți din dragoste și deci
Îndrumătorul desăvârșit (Matei 23, 8-10), spre a-l transforma pe om și a-l reda vieții creștine,
în puritatea în care l-a creat Dumnezeu dintru început”.xxiv
 CATEHIZAREA, O NECESITATE A FORMĂRII CREŞTINE DE LUNGĂ
DURATĂ

Cateheza, ca orice alt demers pornit din sânul Bisericii, are, în primul rând, rolul de a
descoperi omului pe Dumnezeu, de a-i descoperi sensul existenței teologice proprii, de a-i
deschide orizontul mântuirii ca proces personal și necesitate ontologică. Biserica este Trupul
tainic al lui Hristos, dar și o instituție socială care are vocația de a transmite mesaje concrete
cum ar fi coeziune, armonie, pace, speranță și multe altele, izvorâte din înțelepciunea cărților
sfinte și din lucrarea Duhului Sfânt în lume (Galateni 5). La aceasta făcea referire Mitropolitul
Daniel, când afirma că „o teologie duhovnicească, pastorală și misionară, profund înrădăcinată
în Tradiția sfinților și a poporului român, dar și larg deschisă spre cultură și spre universal, va
fi de un real folos clerului nostru, mănăstirilor noastre și tuturor credincioșilor noștri,
contribuind la eforturile de renaștere morală și la edificarea unei Românii noi.”xxv Avem în
acest text cuvintele cheie care definesc particularitățile catehezei pentru adulți: duhovnicească,
pastorală, misionară, fidelă tradiției, culturală și universală, menită să conducă la renaștere
morală și edificare.

”Relația” dintre catehizare şi ideologizare

Cateheza este un demers în favoarea comunităţii unde se doreşte sporirea credinţei şi

convingerea pentru mântuirea personală. Orice formă de instrucție poate deveni opresivă dacă
nu este făcută cu profesionalism și dragoste, riscând să prefacă pe subiecții acesteia în
instrumente mecanice care se supun fără a gândi și execută fără a reflecta tot ceea ce li se
transmite. Este simplu să ne imaginăm vestitele școli coranice, unde tinerii sunt forțați să învețe
Coranul pe dinafară, să-l cânte și să-l aplice fără a avea dreptul de a-l interpreta (este considerat
cuvântul lui Dumnezeu dictat de Allah lui Mahomed, în arabă) dar și cazul unor secte și
organizații sociale esoterice, unde este limpede că se practică metode de spălare a creierului.
Cel care se angajează în lucrarea catehetică trebuie să aibă în vedere valoarea teologică a
fiecărei persoane, darurile primite de aceasta de la Dumnezeu, între care la loc de cinste este
libertatea, unicitatea persoanei, demnitatea și identitatea, precum și inițiativa proprie de a intra
în comuniune cu alții, pe baza valorilor comune.

Experienţele în educaţie trebuie să aibă în vedere ca informaţia să fie de bună calitate, aplicabilă
și formativă. Ea are rol de călăuzire spre trăirea de experienţe personale, formarea de păreri
proprii, înțelegerea întâmplărilor personale de viață. Formarea religioasă presupune acccesul
la izvoarele credinţei şi vieţii creştine, plecând de la Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și
experiența Părinților Bisericii. Viaţa liturgică a Bisericii, experiența de credință a fiecărei
persoane, modelele sfinţilor, teme teologice actuale sunt fundamentale în formarea religioasă,
mai cu seamă când sunt susținute cu propriile lecţii de credinţă şi experienţă de viaţă.
Racordarea informaţiei la experienţă îl ajută pe credincios să înţeleagă că informaţia teoretică
este insuficientă şi nerelavantă.
Este necesar ca fiecare beneficiar în actul formării catehetice să aibă posibilitatea și libertatea
de a evalua sursele de inspiraţie din perspectiva contextului socio-cultural în care se desfăşoară
activitatea. Refuzul de a pune sub semnul întrebării sursele, din raţiuni pretins pioase sau din
raţiuni de sacralitate a informaţiilor poate avea efect contrar educaţiei. Omul trăieşte într-un
context modern sau post-modern în care orice chestiune legată de cunoaştere este subiect de
critică. Dacă se porneşte de la principiul că Biserica este o instituţie educaţională, e firesc să se
înţeleagă faptul că orice întrebare îşi are rostul ei în procesul cunoaşterii. Întrebarea nu
afectează înţelepciunea Tradiţiei. Dacă nu există libertatea de a întreba, cateheza nu și-a atins
scopul, iar credicniosul trăiește frustrarea de a nu se fi putut exprima sau va încerca să găsească
răspunsuri aproximative. Se știe că, numai atunci când omul se exprimă, are loc cu adevărat
procesul de formare. Învăţarea este un proces de echipă, în care nimeni nu este superior
celorlalți, în care scopul comun este să se creeze un mediu sau o comunitate unde fiecare îşi
pune întrebări şi poate să înveţe.

Formarea catehetică poate să cuprindă şi tematici care nu au fost tratate de Sfinţii Părinţi, pentru
că nu existau în acel context social specific, spre deosebire de omilie, unde textul și disciplina
liturgico-exegetică restrânge puțin libertatea de exprimare a preotului, prin texte fixe și
neschimbabile. Orice subiect şi tematică de viață trebuie abordate în cheie creştină, în acord cu
învățăturile dogmatice și experiența ortodoxiei universale.

Misiunea catehezei la nivel personal

În cadrul ei general, misiunea catehezei este de a transmite şi convinge pe fiecare om în parte

despre mesajul creştin, preluat de la Hristos, Mântuitorul, care a propovăduit că „S-a apropiat
Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17), care este „înăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

În fapt, aceasta se realizează prin atingerea unor ţinte concrete:

1. Să creeze convingeri de viaţă creştină, atât prin instrucţie, cât şi prin model personal;
2. Să pregătească pe membrii Bisericii să creadă şi să transmită credinţa pe toate căile şi
prin toate mijloacele psiho-pedagogice avute la îndemână;
3. Să arate că viaţa de credinţă înseamnă cunoaşterea voii lui Dumnezeu, la care se poate
ajunge prin studiul textului biblic, exegeza acestuia, rugăciune, bunătate, bucurie, răbdare,
perseverenţă, dăruire şi alte daruri ale Sfântului Duh;
4. Să creeze convingerea că vieţuirea creştină este un proces personal care reclamă trăire
autentică şi progresivă, precum și efortul de transmitere a valorilor spirituale de la om la om;
5. Să dezvolte o atitudine de viaţă, în care noţiunea de obligaţie faţă de Biserică sau faţă
de Dumnezeu trebuie să dispară (obligativitatea nu are suport biblic; Hristos nu condiţionează
niciodată prezenţa sau lucrarea lui Dumnezeu în viaţa cuiva de obligativitatea de a înfăptui
anumite gesturi sau acte obligatorii).
Instrumente de formare catehetică

Formarea catehetică este un proces care se construiește dialogal: în ceea ce predă profesorul
sau catehetul, ar trebui să se întrebe în permanență ce sau cât a învățat elevul atât timp cât nu
răspunde, nu împărtășește cu altcineva? Când o persoană aduce într-o adunare experiențe, idei,
învățături și gânduri creează o dinamică a învățării prin participare, în care nu doar comunitatea
îl transformă, ci el însuși contribuie la transformarea comunității. Harismele sau darurile
despre care vorbește Sfântul Pavel se manifestă în relațiile cu alții, fără ca omul să se confunde
cu alții. Cunoașterea și împărtășirea credinței nu uniformizează, nu anulează personalitatea ci
se manifestă în comunitate și o zidește, pentru că se face în iubire. Iubirea nu anulează persoana,
ci o apropie și, în același timp o face distinctă. Orice ar face cineva, afirmă Sfântul Pavel, chiar
și renunțarea la viață, dacă nu este dragoste (I Corinteni 13, 1), la nimic nu folosește.

Lectura din textele sfinte, care trebuie anunţate din vreme

Dialogul cu credincioşii prezenţi la ora de cateheză sau interesaţi de catehizare în general,

implică efortul de a angrena pe fiecare în mod personal. Nimeni nu trebuie să fie exclus sau
evitat, indiferent cât de avansate sunt cunoştinţele de credinţă.xxvi Vorbind despre textele sfinte,
ne referim în mod prioritar la Sfânta Scriptură, izvorul revelaţiei, baza tuturor învăţăturilor de
mai tîrziu care formează tezaurul învăţăturii creştine. Modelul lecturii biblice, recomandat şi
practicat de Părinţii Bisericii înşişi, este cu timp şi fără timp, adică ori de câte ori există ocazia
de a o face; Biblia însăşi nu este o simplă carte care poate fi citită odată şi pusă în bibliotecă,
ci este un text din care se citeşte constant, consecvent şi perseverent, fiind revelat, inspiraţional
şi fundamental pentru edificarea credinţei, având calitatea de a descoperi, de fiecare dată, noi
dimensiuni şi înţelesuri, relevante pentru fiecare etapă de vârstă din viaţa credinciosului.
Lectura biblică se poate face individual şi în comun, atât de către cei care susţin programul de
catehizare, de către beneficiarii catehezei şi de către cei care nu sunt implicaţi într-un program
de formare cetehetică, doar pentru simplul fapt că sunt creştini şi trebuie să aibă proaspăt în
memorie mesajul mântuitor al lui Iisus Hristos.

Rugăciunea
Reprezintă răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu sau un „fiat” (Luca 1, 38) personalizat.
Din perspectivă petrină, poate fi asemănată cu „Da, Doamne!” (Ioan 21, 15), prin aceasta
recunoscându-se atât existenţa şi rolul fundamental al lui Dumnezeu în viaţa omului, cât şi
disponibilitatea acestuia din urmă de a face voia Lui. Orice rugăciune trebuie să fie doxologică:
„Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este îndeajuns să spună
toate minunile Tale!”, cum se rosteşte la începutul slujbei botezului. Rugăciunea de tip „petiţie”
are o conotaţie reducţionistă, formalistă şi interesată. Rugăciunea nu trebuie să fie
conjuncturală, pentru că mai înainte de toate este parte din viaţa omului euharistic. De aceea
Hristos spune: „tu când te rogi, aşa să te rogi!” Nu se pune problema opţionalului „dacă te rogi”
sau „când vei avea vreun necaz, aşa să te rogi!” El presupune aprioric că fiecare om se roagă,
iar din rugăciune decurg bucuria, pacea, recunoştinţa, liniştea, blândeţea, bunătatea şi alte multe
virtuţi creştine, formatoare de caracter creştin. Împărţirea rugăciunii în funcţie de conţinut, în
rugăciune de slavă, de mulţumire şi de cerere este scolasticistă. Nu se poate trasa o linie între
tipurile de rugăciune. Mai degrabă, uzând, din nou, de cazul Sfântului Petru, pare că rugăciunea
este de voie şi de nevoie: înfricoşat de valuri şi vânturi, el strigă „Doamne, scapă-mă!” (Matei
14, 30)
Principiul creştin este ca rugăciunea să fie făcută de voie, în forme şi expresii diferite, formal
şi informal. Rugăciunea formală poate fi făcută atât la începutul și sfârșitul oricărei activităţi
cotidiene, în particular sau în public, dar și pe parcursul activităţilor, dacă se simte nevoia. La
ora de cateheză în mod natural poate constitui un act spontan, propus de oricare dintre
participanți, având ca efect să readucă atmosfera sacră în rândul celor prezenți, să reevidențieze
importanța temei sau să se revină la firul subiectului în discuție. Din perspectivă intimă,
rugăciunea poate fi şi simpla uimire în faţa frumuseţilor din jur, a armoniei şi bunecuvântării
lui Dumnezeu peste creaţia Sa, fără a fi, necesarmente verbalizată.xxvii

Cântarea şi ascultarea de imne sau texte liturgice folositoare

Este o practică a Bisericii încă din zorii existenţei ca structură socială organizată, cu efecte
educaţionale şi formative incontestabile. Pe lângă faptul că dă expresie frumosului şi
sentimentelor înălţătoare, cântarea bisericească este şi compendiu de învăţături dogmatice: prin
cântare se pot învăţa adevărurile de credinţă, se exprimă în formă poetică, se eşază la inimă şi
rezonează în viaţa particulară. Apostolii înşişi au cântat cântări de laudă (Marcu 14, 26), iar
Sfântul Pavel îi îndeamnă pe locuitorii din Efes: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în
cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre! (Efeseni 5, 19).
Cântarea se poate face atât în comun, cât și individual. Audiţiile sunt cu atât mai potrivite şi
mai facile în secolul comunicării prin mijloace mass-media.
Cântările sunt formulări ale unor teme catehetice importante, concise în conținut, pe baza
cărora se poate dezvolta orice conversație catehetică şi analiza învăţătura de credinţă. Există
o muzică sacră cultă, fie că vorbim despre muzica gregoriană, fie despre muzica
bizantină/greacă, pe care nu o interpretează oricine şi oricum, dar cântările simple au un efect
major asupra celor neiniţiaţi în arta muzicală, dar sunt desensibili la frumos. Nu este un secret
că ereziile, sectele şi mişcările neoprotestante îşi datorează succesul convertirilor colportării
ideilor prin muzică simplă, citire din Scriptură în comun şi simplificări dogmatice ale
învăţăturii de credinţă.

Texte liturgice
De-a lungul timpului, prin strădania şi harul unor mari personalităţi ale Ortodoxiei, slujirea
liturgică a ajuns la forme de foarte înalt rafinament dogmatic şi liturgic, în elaborări complexe
ale slujbelor de-a lungul anului bisericesc, odată cu stabilirea sărbătorilor şi stabilirea
importanţei lor. Textele liturgice au încifrat conţinuturi de doctrină, modele de vieţuire, vieţi şi
virtuţi ale sfinţilor, tradiţii şi practici ale credinţei, evenimente sfinte din istoria Bisericii, până
acolo încât unele nu mai erau cunoscute decât de cei care le cântau sau le foloseau. Pentru
credincioşii neinstruiți era suficientă autoritatea preotului care exprima propria perspectivă
asupra înţelesurilor acestor texte.
Acum, odată cu accesul tuturor la educaţie şi informaţie, se impune o exegeză a acestora, o
descifrare care să-i ajute pe credincioşi să îşi construiască propria viziune asupra credinţei, să
găsească argumente şi modele pentru a-şi împropria actul credinţei. Textele liturgice conţin
puncte de doctrină care trebuie înţelese pentru a fi aplicate în viaţa de zi cu zi. Această lipsă în
activitatea pastorală a preotului a făcut ca, în trunchiul dogmatic al credinţei ortodoxe să se
strecoare practici locale, cărora li se dă valoare de acte de credință. Unele pot fi corectate, altele
pot și trebuie corijate.

Gestica liturgică sau ocazională

Manifestările de credinţă implică, inevitabil, un întreg cortegiu de gesturi simbolice cu
încărcătură religioasă, începând de la ţinuta şi gestica liturgică a preotului, până la gesturile
făcute de credincios în spaţiul intim al cămării sale de rugăciune. Pentru omul modern,
vestimentaţia, ornamentele, decorul bisericesc, gesturile liturgice ale preotului şi altele, sunt fie
stranii, fie desuete, dar sigur se pretează la explicaţii, care să elimine prejudecăţile privind
„magicul” şi „folclorul” din Biserică. Gesturi simbolice precum semnul sfintei cruci,
pelerinajul, îngenunchierea, metaniile, colectele de ajutoare, postul şi altele, deşi frecvent
practicate, încă mai constituie prilej de interpretare şi denaturare ca elemente de exprimare a
credinţei.

Activități creative, fără conținut religios

Activităţile creative nereligioase au început să preocupe tot mai mult pe preoţii parohi care au
înţeles rolul şi rostul lor în viaţa copiilor de astăzi pentru viaţa Bisericii. Activităţi precum
desenul, pictura, muzica şi altele sunt acum frecvente în cadrul taberelor de vară organizate la
nivel de parohie sau de eparhii. Aceste forme de artă facilitează accesul la valorile credinţei în
măsura în care sunt organizate în preajma bisericii, cu sprijin din partea acesteia şi voluntari
creştini. Prin fiecare dintre acestea, aşadar, se poate construi un proces coerent de formare
catehumenală.

Scopurile catehizării
Cunoaşterea nu conduce la credinţă; cel mult oferă argumente pentru întărirea ei. Credinţa se
dezvoltă prin contact direct între Dumnezeu şi om. Cunoştinţele despre Dumnezeu sunt inutile
dacă nu sunt parte din experienţă. Credinţa este dovada reală a primirii ca adevărat a mesajului
evanghelic: „Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu!” (Matei 16, 16). Ea trebuie să
conducă la convingere, la edificare. Credința conduce la convingerea că Dumnezeu există;
credinţa conduce la primirea lui Dumnezeu în viaţa personală şi dăruirea deplină cu încredere
şi iubire faţă de El. Catehetul nu dăruieşte credinţă; el elimină obstacole în calea credinței.

Obiectivul fundamental al catehezei este de a oferi creştinilor de toate categoriile o

fundamentare a învăţăturilor de credinţă fundamentale, centrate pe Hristos, în contextul în care
lumea primeşte fără rezervă multe învăţături seculare, adresându-se și celor care nu au luat în
seamă sau nu au primit o instrucţie religioasă în copilărie, celor care s-au îndepărtat de la
credinţă sau celor care caută răspunsuri satisfăcătoare pentru modul de gândire al omului
contemporan, la întrebări de credinţă. Cateheza oferă fundamentele credinţei şi modalități prin
care omul neiniţiat în credinţă ajunge să o trăiască în lumea contemporană.
EDUCAŢIE RELIGIOASĂ ŞI FORMARE CATEHUMENALĂ

Provocarea propovăduirii Evangheliei constă mai puţin în modul cum se dobândeşte credinţa
în Dumnezeu cel viu, cum se întâmplă în epoca apostolică, ci cum poate creştinul, deja botezat,
să aprofundeze, să trăiască și să exerseze credința ortodoxă, cu toate exigenţele ei, în viața
personală, fără a cădea în extreme. Orice criză de viaţă, orice boală, orice încercare poate face
pe un necredincios să descopere credinţa şi pe un credincios să renunţe la credinţă. Credința e
mai mult decât sentimentalism religios și poate nici nu ține atât de mult de religie. Ateismul nu
înseamnă că cel care refuză credința în Dumnezeu nu mai crede în nimic, ci, dimpotrivă, că e
dispus să creadă în orice altceva, dar nu într-un Dumnezeu personal.
Educația religioasă poate fi predată în şcoli de profesori atei; formarea catehetică nu.
Poate chiar să aducă rezultate pozitive, în funcţie de metodele de predare şi persuasiune, dar
nu sporeşte credinţa. Aceasta cu atât mai mult în cazul educaţiei ortodoxe, care propune valori
perene pentru lume şi viaţă: renunţare, abstinenţă, generozitate, comuniune, iubire de semeni,
în antiteză cu ”valorile” omului modern, secularizat, egoist, rapace, carierist, superficial şi
coruptibil. Văzută ca „materie de studiu”, ea trebuie să intre în consonanţă cu alte materii
precum istoria, geografia, literatura sau artele vizuale, în mediul gândirii libere din societatea
pluralistă şi multireligioasă, al cărei scop este angajabilitatea, profitul, munca şi dezvoltarea
economică, precum şi alte valori sociale. Educaţia religioasă şi formarea catehetică au menirea
de a crea o cultură în care generaţia mai tânără să înţeleagă noile provocări şi şanse în materie
de credinţă, în pas cu schimbările sociale şi experienţele de viaţă personale.
Rolul informativ al educației religioase privește asimilarea unei culturi religioase care include
nu numai un set de cunoștințe specifice cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, concepte și idei
privind istoria diverselor credințe și religii ale umanității, ci și impactul lor asupra persoanei,
culturii naționale și universale. Prin aceasta, educația religioasă se constituie într-o componentă
a educației pentru valori, cu consecințe integrale și integratoare, făcând o strânsă legătură cu
educația intelectuală, estetică, morală și civică în general, asigurând continuitatea spirituală la
nivel social si individual.
Religiozitatea practică este un factor extrem de important în perioada copilăriei, întrucât
implică învăţare practică, procese de cunoaştere a adevărurilor imuabile, dezvoltarea unei
emotivităţi religioase, ca şi libertatea de a crede şi accepta ca adevărat ceea ce primeşte pe baza
izvoarelor religioase şi exemplului înaintaşilor. Cateheza, ca lecție de viață, îşi atinge scopul
în măsura în care are ca rezultat cunoaşterea şi sporirea vizibilă a credinţei creştine ortodoxe.

Beneficiarii catehezei

Generic privită, cateheza se adresează persoanei, pentru că este subiectul cunoașterii în

comuniune. Temeiul existenţei lumii se află în iubirea divină, bunătatea lui Dumnezeu fiind
motivul pentru care a creat lumea. În inima creaţiei omul deţine locul fundamental, lumea fiind
creată pentru el, iar raţiunea de a fi a lumii trebuie actualizată într-o cât mai deplină comuniune
cu Dumnezeu, aceasta fiindu-i dată ca posibilitate realizabilă doar prin intermediul omului.
Dacă iubirea faţă de om este motivul pentru care Dumnezeu a adus lumea la existenţă, iubirea
ce porneşte din partea lui Dumnezeu își împlinește sensul atunci când i se răspunde prin iubire
din partea omului. Această iubire-răspuns nu ar exista dacă omul nu ar fi o existenţă personală
şi conştientă. Numai o fiinţă conştientă poate iubi pe Dumnezeu personal, un Dumnezeu care
preţuieşte omul în chip conştient, ceea ce înseamnă că Dumnezeu şi omul au ca punct comun
caracterul lor de persoane deschise spre şi dornice de relaţie. ,,Existenţa fără conştiinţa care ştie
de ea, nu e existenţă împlinită. De aceea, conştiinţa de sine a existenţei este completarea
necesară a existenţei, sau treapta superioară a ei. Iar existenţa conştientă de sine este persoana.
Toată existenţa e dată pentru persoană. Persoana dă rost existenţei. Persoana face din existenţă
un motiv de bucurie. Persoana e raţiunea de a fi a existenţei”.xxviii

Învăţătura Bisericii cu privire la caracterul personal al omului este în strânsă legătură cu ceea
ce ea învaţă, pe baza revelaţiei, despre crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Potrivit Sfântului Grigorie Palama, ,,chipul lui Dumnezeu” ca dat ontologic omului prin creaţie
se referă la om în integralitatea lui – trup şi suflet: numele de om nu se aplică separat sufletului
sau trupului, ci la amândouă împreună, pentru că împreună au fost făcute după chipul lui
Dumnezeu”.xxix În scrierile Părinţilor Bisericii, ,,chipul” lui Dumnezeu în om se atribuie când
demnităţii împărăteşti a omului, superiorităţii sale în cosmosul sensibil, când e văzut în natura
lui spirituală, în suflet, sau în partea lui principală, conducătoare a fiinţei sale, în spirit, în
facultăţile superioare ca inteligenţa, raţiunea sau în libertatea proprie omului, facultate de a se
determina dinlăuntru în virtutea căruia omul este principiul propriu al acţiunilor sale.
Etimologic, cuvântul ,,persoană” are la origine grecescul ,,prosopon”, care în antichitate avea
înţelesul de ,,faţă”, ,,mască” sau ”rol” jucat la teatru de un actor. Înţelegând prin ,,prosopon” o
faţă umană concretă, latinii au tradus termenul ,,prosopon” prin ,,persona”, din latină ajungând
şi în vocabularul limbii române în această formă. Persoana presupune chipul lui Dumnezeu ca
dat ontologic. Omul este creat ,,după chipul”, nefiind însuşi chipul lui Dumnezeu, aşa precum
este Hristos spre exemplu, ,,chip al Tatălui”(Coloseni 1, 15). Vladimir Lossky îl folosește pe
Sfântul Grigorie de Nazianz ca autoritate care arată că omul poate fi considerat ,,o părticică
divină”: ,,în calitatea mea de pământ, sunt ataşat vieţii de aici de jos, dar fiind şi o părticică
divină, port în sânul meu dorinţa după viaţa viitoare...sufletul este o suflare a lui Dumnezeu”.
Afirmaţia Sfântului Grigorie nu trebuie înţeleasă în sens literal, în sensul caracterului necreat
al sufletului şi în paralel cu omul ca ,,Dumnezeu înrăutăţit de către natura corporală, căci, astfel
interpretată, crearea după chipul lui Dumnezeu ar fi în contradicţie cu învăţătura creştină care
vede în om o creatură chemată să realizeze unirea cu Dumnezeu, să devină dumnezeu după
har, însă nicidecum un dumnezeu prin originea sa însăşi. Pe de altă parte, problema răului ar fi
de neconceput în astfel de condiţii: fie Adam nu ar fi putut să păcătuiască fiind dumnezeu prin
sufletul său, părticică din divinitate, fie păcatul originar s-ar răsfrânge asupra naturii divine şi
Dumnezeu Însuşi ar păcătui în Adam. Într-un alt citat pe care îl dă Vladimir Lossky din Sfântul
Grigorie de Nazianz, întăreşte cele afirmate cu privire la imposibilitatea de a înţelege cele spuse
de Sfântul Grigorie în sens literal: ,,Dacă tu eşti cu adevărat suflarea lui Dumnezeu şi divin,
aşa cum crezi, se exprimă Sfântul Grigorie adresându-se sufletului său, respinge orice
nelegiuire ca să te pot crede...cum se face că eşti aşa de tulburat de persuasiunea duşmanului,
deşi eşti unit cu Duhul ceresc? Dacă, în ciuda unei astfel de asistenţe, tu înclini totuşi către
pământ, vai, cât de puternic trebuie să fie păcatul tău!”.

Așadar, beneficiarii formării catehumenale sunt toţi creştinii din parohii, indiferent de vârstă,
condiţie socială sau educaţie. Se ştie că până şi persoanele educate în ştiinţele profane, umaniste
sau exacte, au un nivel foarte scăzut al înţelegerii şi cunoaşterii problemelor de credinţă.
Beneficiarii trebuie grupaţi pe vârstă, dacă este posibil, apoi pe domenii de cunoaştere şi
preocupări duhovniceşti, dar şi în funcţie de tematică.xxx Beneficiarii trebuie conştientizaţi mai
întâi că în viaţa lor este prezent Însuşi Dummnezeu Treime, prin Hristos care a făgăduit (Matei
18, 20) şi Duhul Adevărului, chemat în rugăciune la începutul fiecărei activităţi. Odată ajunşi
la conştiinţa acestei prezenţe atotputernice, omul porneşte pe drumul purificării şi cunoaşterii,
spre idealul îndumnezeirii.

În formarea catehetică organizată se impune o anumită disciplină în sensul catehizării pe grupe

de vârstă, categorii socio-profesionale și niveluri de înțelegere ori medii de adresabilitate. Este
important de menționat nevoia existenței unei cateheze speciale, adaptate, pentru tineri, adulți,
copii, maturi, bătrâni, lucrători sociali, în mediul medical, educațional, femei, bărbați, locuitori
în mediul rural sau urban etc. Toate urmăresc optima înțelegere a conținutului catehetic și
nevoia unei autentice schimbări existențiale fără de care atingerea scopului catehetic nu se
poate realiza. Urmărirea tuturor acestor deziderate de către cei angajați în opera misionară și
catehetică, poate crea certe premise de eficacitate și poate sprijini pe termen lung angajamentul
misionar și evanghelic al Bisericii, oferind credincioșilor şi lumii certe motive pentru a crede,
a-și schimba viața lor și pe cea a societății, a trăi credința la cote duhovnicești înalte.
Spiritualitatea creștină nu poate renaște fără un puternic angajament catehetic și fără o intensă
misiune catehetică prin care să se ofere omului structuri raționale, motivaționale și de
sedimentare a existenței pe baze religioase solide. Buna ancorare catehetică depinde și de
calitatea și puterea angajamentului celor implicați în această operă, dar și de pregătirea lor și
de iscusința rațională, dar și de intensitatea trăirii duhovnicești, care cel mai adesea poate
constitui cel mai puternic angajament catehetic, care propovăduiește fără cuvinte adevărul
credinței și imperativul transformării vieții și societății umane.

Spațiul formării catehetice

Este de preferat ca activitatea catehetică ortodoxă să nu se desfăşoare în biserică, unde spaţiul

este conceput și marcat de atmosfera de devoţiune şi sacralitate, ceea ce face dificil, dacă nu
imposibil, dialogul. Fără întrebări şi explicitări în dialog a problemelor ridicate de creștini, nu
se poate atinge scopul catehezei. A întreba bine înseamnă a învăţa bine. Cel mai bun profesor
este cel care pune cele mai clare întrebări; afirmaţia este valabilă şi pentru beneficiari: cel mai
preocupat şi mai pregătit discipol va avea cele mai pertinente întrebări. Iisus nu a prezentat
învăţătura Sa în formă de monolog, ci în cea mai mare măsură în formă dialogică, primind şi
răspunzând la întrebări, chiar şi la cele tendenţioase, insidioase și răuvoitoare.

Cele mai interesante şi clare întrebări nu trebuie formulate prin „Cine?” şi „Unde?” (ceea ce
testează doar capacitatea de memorare a celui ce trebuie să răspundă), ci „De ce?” şi „Cum?”
(ceea ce antrenează capacitatea de a gândi, interpreta, evalua evenimente şi informaţii). Cel
mai important pentru catehet este să afle nu cât au reţinut ascultătorii, ci cât de mult le foloseşte
în viaţa cotidiană ceea ce ascultă la orele de cateheză şi în orice experienţă catehetică informală.

Este de preferat cateheza în spaţiul public (şcoală, cămin cultural, club, casele de prăznuire,
casa parohială etc.) sau în locuinţele unor credincioşi generoşi, implicând credincioşii în
organizarea logisticii de predare-învăţare. Mai mult chiar, s-ar putea spune că formarea
catehumenală este un proces, o atitudine şi o cultură în care fiecare credincios trebuie să se
înscrie în orice timp şi orice loc, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel (Efeseni 5, 19), citat
mai sus.

Tipuri de cateheză instituţională

Cateheza devoţională, este cel mai des folosită de personalul hirotonit, cler sau monahi, care
”învață” pornind de la preocupările proprii de natură liturgică, vizând grupuri de discipoli din
jurul lor, informarea și formarea pentru viața duhovnicească. „Cuvântul de folos” pe care
ucenicii îl cer de la părinţii duhovniceşti este o formă prescurtată de catehizare, de întărire în
credinţă. Deși poate avea rezultate în schimbarea vieții ascultătorilor, prezintă riscul
exagerărilor de ambele părți: beneficiarii pot opera schimbări radicale în viață sau pot adopta
atitudini fundamentaliste, iar profilul educatorului riscă să capete accente de ”guru”. De pot
forma, astfel, grupări mai mult sau mai puţin elitiste care operează după reguli interne proprii,
pasibile de îndepărtare de viaţa Bisericii ca Trup al lui Hristos.

Cateheza raţională are efect intelectual, este ”satisfăcătoare” din punct de vedere intelectual
dar e caracterizată prin superficialitate şi lipsa preocupării ulterioare față de temă. În plus,
informația rămâne la nivel cognitiv, nu operează, nu inspiră și nu se transmite mai departe
pentru că scopul a fost atins în momentul în care credinciosul a înțeles tema sau subiectul în
dezbatere. Credinciosul care nu intră în comuniunea (koinonia) Bisericii, prin participare la
Sfânta Euharistie, care se reduce la a o cunoaşte din exterior nu se poate considera membru al
Bisericii. Imaginea Bisericii, de la Sfântul Apostol Pavel ca un Trup cu multe mădulare
(Romani 12, 4-5; I Corinteni 12, 12 ; Efeseni 4, 25; Efeseni 5, 30) subliniază nu atât „ataşarea”
membrelor la trup, ci rolul activ pe care fiecare membru este chemat să îl împlinească, cu
menire aparte, în perspectivă complementară.

Cateheza spirituală este cea care pune în centru problema mântuirii personale, idealul personal,
în jurul ei putându-se organiza toate temele. Eficienţa acesteia depinde nu numai de conţinut,
ci şi de realităţile sociale în care trăiesc cei care ascultă și învață, la care ar trebui să adapteze
idealul spiritual. Are avantajul de a fi integratoare, a cuprinde valori spirituale din toate
domeniile vieții bisericești, chiar și din experiența spirituală eterodoxă sau din alte religii.
Riscul este de a cădea în sincretism și a considera orice experiență spirituală egală valoric cu
adevărurile evanghelice. O astfel de cateheză trebuie să fie concretă, realistă şi să corespundă
intereselor şi experienţelor participanţilor în mediul ortodox, în duhul tradiţiei Bisericii locale.

Activităţi paralele care contribuie la catehizare

Lecturile suplimentare, comune sau individuale, în care credincioșii pot să fie implicaţi,
încă de la vârste fragede. Individualizarea prin tehnologii are consecințe dintre cele mai
păguboase în materie de conținut și abilitatea de a lectura, de a folosi corect semnele de
punctuație, de a înțelege ortografia și ortoepia. Folosirea excesivă a I-Phonului, tabletei sau
computerului oferă omului modern doar iluzia unei culturi, când, de fapt, cei mai mulți
 suferă de analfabetism funcțional sau iletrism. Cum s-a mai afirmat, niciuna dintre lecturile
suplimentare nu poate să înlocuiască Sfânta Scriptură, care rămâne la baza culturii şi
formării creştine.

Iniţierea de activităţi cu caracter civic şi comunitar: organizarea spaţiului activităţilor

bisericeşti, activităţi cu tinerii, propuneri de voluntariat, organizarea de activităţi cultural-
religioase (concerte, pelerinaje, adunări, colecte), activităţi educative în folosul copiilor,
acţiuni de solidaritate socială sunt propuneri care pot aduce mulțumire atât celor care le susțin
cât și celor care pot învăța altceva decât se transmite în sistemele închise, într-o atmosferă
relaxată, dar ziditoare. Pentru a folosi cât mai bine timpul catehezei, credincioșii trebuie să fie
deprinşi să folosească materiale ajutătoare, să ia notiţe, să folosească Biblia, să citească şi să
adauge materialele ajutătoare, lecturi sau imagini ori lucrări pentru inspiraţie.

Teme catehetice generale

Ora de cateheză trebuie pregătită minuţios, începând de la temele care se propun spre dezbatere
şi studiu. Acestea trebuie să fie de interes general. Un bun exemplu este Manualul digital de
catehetică „Cum să mergei pe Cale” sau simplu ”Calea”,xxxi cum ar fi: În căutarea credinţei,
Dumnezeu Treime, Iubitorul de oameni, Omul, omenitatea și viața sau antropologie creștină
ortodoxă, Persoana lui Iisus Hristos și credința în El, Înțelesurile și realitatea mântuirii, Despre
Sfântul Duh, Biserica şi rolul ei, Sfânta Liturghie, comuniunea divino-umanității, Sfintele
Taine, Sfânta Scriptură, rugăciunea şi postul, Comportamentul creştin, Cerul şi pământul -
realități prezente și viitoare şi multe altele. Când vorbim despre catehizarea ocazională sau
informală, orice temă poate constitui începutul unei activităţi de învăţare, dacă este bine
sistematizată şi bine dirijată.
O temă catehetică se pregăteşte cu mai mult timp înainte, prin lectură diversă şi rugăciune;
rugăciunea întăreşte voinţa, oferă momente de revelație şi inspiraţie, fixează convingerea în
adevărul celor predate.

Catehizarea – garanţia identităţii și autenticităţii credinței

Biserica a oferit, în diferite forme și timpuri, ”hrana cea vie”, pe Hristos, membrilor săi în
ascultare față de porunca Lui (Matei 28, 19-20), adaptând și formulând adevărurile de credință
în funcție de cultura locală și contestările care au apărut în unele contexte socio-istorice. La
început, formarea catehumenală se adresa non-creștinilor și era suficient să traseze liniile
generale ale credinței și învățăturii lui Hristos. Contestările au avut ca sursă mai degrabă ideile
din interiorul credinței creștine decât din exterior, iar nivelul catehezei a fost ridicat și restrâns
la grupurile de teologi, unde filosofia, educația seculară și teologia incipientă o făceau
inaccesibilă marilor mase. S-au formulat adevărurile de credință pa baza categoriilor filosofice,
au fost validate și adoptate prin sinoade ecumenice, apoi au fost elaborate în tratate de teologie
ale unor Sfinți Părinți, greu accesibile, în vreme ce credința în mase era exprimată prin ritualul
liturgic. Pe măsură ce copiii erau botezați la vârstă mică, obiectul catehezei a dispărut,
rămânând, până prin secolul al VII-lea, pe de o parte o înaltă teologie filosofico-ascetică, iar
pe de alta o credință simplă, exprimată formal în gesturi și ritualuri liturgice, fără a i se cunoaște
în profunzime semnificația.
Așadar, cateheza a fost o formă de însușire a dreptei credințe prin intermediul cunoașterii
doctrinei ortodoxe, dar mai ales prin împroprierea unui autentic mod de viață creștin în care să
primeze emulația, comuniunea și urmarea lui Hristosxxxii. Acesta a fost principalul mijloc de
transmitere a învățăturii de credință, de însușire a adevărului mântuitor și de cunoaștere
adevărată a lui Dumnezeu. Totodată, constituia și un mijloc formativ al Bisericii care a sprijinit
în mod activ misiunea evanghelică de-a lungul timpului. Cateheza a format generațiile de
credincioși și le-a oferit o bază solidă pentru trăirea dogmelor, confirmare a cuvântului sfânt.
Ea a fondat societatea creștină a antichității căci, fără o învățătură solidă, creștinismul ar fi
capitulat în fața atacurilor iudeo-păgâne și tentațiilor gnostice ale vremii. Faptul că învățătura
de credință dăinuie arată viabilitatea adevărului pe care Biserica l-a transmis, trăinicia valorilor
ei dovedind că este o instituție în primul rând divină, în al doilea rând umană,xxxiii reflectare a
celor două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, dumnezeiască și omenească.
Cateheza a insuflat acea structură de rezistență care a sprijinit viața creștinului să nu
derapeze, să nu alunece în afara limitelor duhului eclezial, fie prin schismă fie chiar erezie. Un
creștin catehizat este un creștin puternic, stăpân și sigur pe credința sa, care poate predica prin
cuvinte și fapte adevărul mântuitor al Evangheliei lui Hristos. Așa se face că au apărut o
mulțime de școli catehetice, apoi școli monastice și parohiale care au contribuit decisiv la
zidirea lumii creștine.xxxiv Aici apare nevoia revenirii la experiența catehetică a Bisericii,
determinată de absența cvasi-totală a unei pregătiri a credincioșilor ortodocși, botezați în
copilărie, dar total absenți din viața Bisericii: s-a pierdut atât accesul la teologia înaltă, cât și
practica în credință prin ritmul liturgic cotidian, dezmembrarea ideii de comunitate de credință
prin mobilitatea rural-urbană și, mai nou, internațională. Este foarte posibil ca Biserica să nu
aibă încă o imagine reală a dezastrului care amenință credința creștină în lipsa unei formări
catehetice adecvate, deși este mai mult decât tardiv.
Ar fi naiv să concepem cateheza drept o formă de transmitere intelectuală a credinței
sau a unui set de învățături; astăzi ea trebuie să redevină instrument de comunicare a adevărului
mântuitor după care omul își poate conduce viața și spori în credință, în a-și găsi sensul
existențial.xxxv Cateheza este comunicare și comuniune. Ea are puterea să creeze legături
spirituale între învățător, cel învățat și Hristos, ajută pe cel care dorește cu tot sufletul să intre
în comuniune cu Dumnezeu, în Biserică și cu semenii. Ea este, fără îndoială, o operă
intelectuală, volițională și afectivă întrucât implică nu doar mintea sau rațiunea, ci toate
capacitățile sufletești ale omului.xxxviDe asemenea, este instrumentul educațional misionar
puternic și eficace al Bisericii fără de care nu se poate face pastorație rodnică.
Cateheza are cea mai profundă notă de originalitate creștină, având o dimensiune
teoretică, prin conținut și mijloace, dar și practică, prin aplicabilitatea acestora, deopotrivă în
viața celui care predă și a celui care învață. Prin cateheză se dă credit trăirii creștine,
îndepărtând noua învățătură de misticismul nejustificat și de raționalismul exacerbat,
descoperindu-i bazele și anticipând rezultatele, ca orice sistem de învățământ coerent.
Importanța catehezei reiese și din faptul că, acolo unde acest mijloc misionar a dispărut sau a
fost neglijat, viața creștină suferă calitativ, superficializând existența creștină și expunând
adevărul de credință la falsuri și inovații.
Biserica universală are paternitate asupra catehezei, cea care sprijină învățătura
doctrinară a acesteia și garantează adevărul atât pentru noul venit în comunitatea ortodoxă, cât
și pentru membrii ei botezați, indiferent de vârstă și nivel duhovnicesc. În realitatea
contemporană catehizarea se cere a fi parte din viața creștinului ortodox întrucât creează
mediul de formare a unor legături spirituale puternice între membrii Bisericii, între credincios
și Mântuitorul Iisus Hristos.

Catehizarea ca program actual al Bisericii

 Biserica își desfășoară activitatea în lume și în timp, adică în condiții în care e nevoie
de acuratețe, educație și cunoștințe religioase temeinice, în condițiile în care ”contra-oferta”
informativă și divertismentul sunt puternice și concertate, cu ținta declarată de manipulare,
deformare și dezinformare,xxxvii mai cu seamă în ce privește valorile tradiționale și identitare.
Ortodoxia în general, dar cu preponderență cea românească se înfățișează ca o venerabilă
credință ritualică marcată de o acută lipsă de cunoaștere a elementelor fundamentale ale
”dreptei credințe”, ceea ce face ca cei ce mai cred să fie superficiali, predispuși spre superstiție,
uneori puerili în ale credinței, jenați de subiecte de credință și ușor manipulabili. Vizibilitatea
denominațiunilor neoprotestante, mentalitatea seculară și antireligioasă de sorginte iluminist-
occidentală agresează pe cel ce crede. Pentru acest motiv, cunoașterea adevărului de credință
devine o necesitate intrinsecă a comunității de credință şi o responsabilitate faţă de Cel Înviat.
Doctrina este liantul și călăuza credinței, iar lipsa ei pune în pericol stabilitatea,
viabilitatea și statornicia comunității de credincioși, ekklesia. Necesitatea instruirii catehetice
nu poate fi suplinită de ora de religie, de programele mediatice religioase ori de plăpândele
proiecte catehetice parohiale. Mai mult ca oricând, se impune un proiect național de cateheză,
care să se adreseze tuturor categoriilor de credincioşi din Biserică, folosind toate mijloacele de
informare pe care societatea contemporană şi tehnologia modernă la pune la îndemână. xxxviii
Catehizarea ar trebui să reprezinte o prioritate eclasială, o necesitate și o urgență pastoral-
misionară pentru ca lumea să creadă și să urmeze Adevărul cu fidelitatea înaintașilor.
Biserica are un aliat în ora de religie în școală, e adevărat, dar este insuficient, căci ora
de religie are un caracter limitat în timp, o oră săptămânal, ceea ce nu poate asigura o educație
religioasă temeinică. Acest fapt este dovedit de precaritatea cunoștințelor de teologie și
educație religioasă la generația de după 1990, care a beneficiat integral de ore de educație
religioasă la nivel primar și gimnazial, ca și de ținuta morală a aceleiași categorii și a societății
românești în general, o societate religioasă în comportamentul formalist, dar necreștină în
conținut.
Pe lângă perioada de represiune anticreștină a comunismului, trebuie semnalată și
perpetuarea unor obiceiuri păgâne (necreștine), chiar resurgența lor, ”rafinarea” și adaptarea
lor la așteptările omului post-modern, între care la loc de cinste este magia, practicile
vrăjitorești, interpretările horoscopului ori alte practici esoterice care fac subiecte zilnice de
presă. Toate acestea denotă nevoia unei schimbări profunde de mentalitate. Educația religioasă
și instruirea catehumenală sunt două arme redutabile pe care le pot folosi școala și familia
pentru a contracara efectele submisive ale acestor practici sincretiste.
Catehizarea este prezentă în parohiile Bisericii Ortodoxe, fie prin intermediul unor
proiecte naționalexxxix în care sunt implicate unele parohii din fiecare eparhie, fie prin inițiative
locale, la nivel de eparhie sau de parohie. Catehizarea înseamnă educație creștină temeinică, în
Biserică, respectiv în duhul Bisericii, în continuitatea apostolică a Bisericii, în sânul comunității
bisericești și în vecinătatea lăcașului bisericesc, prin intermediul oamenilor Bisericii, zidiți pe
temelia apostolilor. Cateheza parohială sistematică trebuie să devină o permanență, asemeni
catehezelor oferite credincioșilor înainte de a primi Sfintele Taine, pentru a-i edifica și întări în
misiunea bisericească și viața creștină contemporană. Cunoașterea clară a învățăturii de
credință nu este o opțiune pentru cel ce dorește să se mântuiască și își înțelege rostul propriului
botez, iar Biserica are nevoie de credincioși atașați cu respect față de jertfa înaintașilor și
responsabilitate față de generațiile urmașilor.
Cateheza are o dimensiune apostolică, așa cum se observă din practica timpurie:
Biserica este apostolică nu numai pentru că a fost întemeiată în localități diferite de apostoli, ci
pentru că a perpetuat practici apostolicexl. Deschiderea dialogală a catehezei a fost replicată în
strategii politice, bancare, publicitare, economice, educaționale, laice. De aici se poate deduce
rolul Bisericii nu numai în educație, ci în multe alte domenii ale vieții sociale.
 Riscul de a considera catehizarea drept o activitate vetustă nu trebuie să împiedice
Biserica să o folosească, să o dezvolte şi să o adapteze la realităţile moderne pentru că nu există
alternativă la ea, în sensul rezultatelor temeinice pe care le poate aduce. Accentul nu trebuie să
cadă pe metode și jocuri, ca în educația religioasă sau alte forme de învățare modernă, ci pe
înţelegerea conţinutului ei revelat şi revelator în materie de credinţă. Cateheza parohială
reprezintă o modalitate redutabilă care dă și reînnoiește vigoare și angajament credinței omului
contemporan, după modelul pe care l-a practicat Biserica de-a lungul secolelorxli.

Laicii şi cultura catehetică

Misiunea catehetică este o responsabilitate educațională adresată în mod egal clericilor
și laicilor care, prin cuvânt și faptă trebuie să se angajeze în lucrarea eclezială. Mirenii pot
colabora în munca de instruire fie oficial, prin urmarea unor cursuri de specializare și
implicarea în viața unei comunități, fie în spațiul privat, în familie și mediul de prieteni în
mijlocul cărora își desfășoară viața. Orice tip de cateheză este de mare folos, fie că este
elaborată și doctă, fie că este simplă și plină de afecțiune. Important este mediul care se creează
în jurul celor învățați și cei dornici de a învăța, întrucât creștinul este în permanență un învățător
și un învățăcel, omul smerit care are ceva de învățat de la oricine, oricând.
În condițiile moderne, se poate vorbi și despre o catehizare mediatică, prin intermediul
posturilor de radio și televiziune ori a internetului, unde sunt informații cu caracter religios,
care poate acoperi, chiar și superficial, nevoi de cunoaștere religioasă firești. Se impune
precizarea că spațiul mediatic laic operează de cele mai multe ori cu deformări și manipulări,
cu insuficiențe de limbaj și o evidentă stângăcie în transmiterea informației religioase, cu atât
mai mult a mesajului evanghelic. De aceea, spațiul mediatic însuși se reclamă a fi catehizat
măcar ca un mijloc de protecție bisericească, dacă nu ca unul de propovăduire.xlii Idealul creștin
este să se ajungă la o reorientare a instrumentului media, mai exact din mijloc de atacare a
valorilor creștin-ortodoxe și a Bisericii, să devină mijloc de propovăduire a cuvântului
evanghelic și a învățăturilor Sfinților Părinți. Biserica Ortodoxă Română are un statut
privilegiat, dar și o mare răspundere în faptul că și-a asumat să creeze un trust de presă
Basilica,xliii unde sunt incluse radio, televiziune, agenție de știri și flux media pe internet, dar
și ziarul cotidian Luminaxliv cu edițiile sale regionale, pentru a sprijini misiunea catehetică și
pastorală a Bisericii și pentru a contrabalansa, în societatea de astăzi, influența negativă a unor
trusturi media aservite unor interese economico-politice locale sau internaţionale.xlv
Catehizarea dă răspuns practic nevoii oamenilor de a crede, construiește structura
pentru o educație creștină realistă în condițiile moderne date. În opera de catehizare se impune
o serioasă angajare atât a laicilor, cât și a monahilor, alături de clerici. Toți cei care au fost
botezați în credința ortodoxă, în Numele Sfintei Treimi, au devenit potențial ”atleți” ai lui
Hristos, cu responsabilități specifice. Catehizarea este locul și modul în care preoția universală
a celor botezați se exercită cel mai eficient, în colaborare cu preoția harică.xlvi

Este un adevăr istoric faptul că epocile de înflorire duhovnicească în viața Bisericii

sunt perioadele în care misiunea catehetică a cunoscut un avânt deosebit, iar învățăturile de
credință au pătruns în conștiința comunitară și personală la un nivel minim necesar,xlvii dar este
valabil și invers: catehizarea eficientă a creat mediul de înflorire duhovnicească. Nevoia de
schimbare socială este, astăzi, uriașă. Așteptările credincioșilor, exigenţele lor sufletești, dar și
o anumită așteptare socială, nereligioasă, prin implicarea instituțională a Bisericii sunt tot mai
evidente, ceea ce readuce în atenție nevoia reconsiderării catehizării, care conduce la
transformare personală și socială de proporții, redând omului speranța unui progres spiritual
autentic. Idealul Bisericii este construirea unei culturi catehetice plină de lumină, încredere și
speranță, în comunităţi de viață bazate pe altruism, filantropie, bunătate, dreptate, adevăr,
frumos, iubire și solidaritate umană, nu pe izolare, competiţie și individualism.
CONTEXTUL CATEHETIC CONTEMPORAN

Contextul catehetic contemporan nu este încurajator, dar nici mai rău sau mai bun decât
al altor perioade: timpurile și evoluția omenirii și culturilor reclamă alte abordări, cu răspunsuri
specifice, strategii adecvate și specializate. Apariția școlilor catehetice în primele secole a fost
determinată de contextul misionar dominat de agresivitatea misionară din partea poporului
iudaic și atitudinea opresivă a păgânismului opac, față de care se impunea o poziționare
adecvată a creștinismului.xlviii Contextul modern nu diferă prea mult, specifică acum fiind
absența sensibilității și respectului pentru sacru, în tandem cu presiunea materialismului,
secularismului, globalizării și indiferentismului omului care se vrea tot mai autonom social și
independent religios. Interesul pentru cultură, religioasă ori laică, deopotrivă, este tot mai
slăbit, implicarea în viața parohială este mai mult simbolică iar generația tânără este tot mai
atrasă de falsele modele, de pseudo-valori propuse de o mass-media preocupată mai puțin de
dimensiunea formatoare de opinie publică.
Tendințele secularizante sau globalizante nu reprezintă un rău în sine, ci dezechilibrul
între ceea ce este local și universal, pierderea sau diluarea identității de dragul schimbărilor și
a transformărilor din lume care implică generalizarea, universalizarea și standardizarea pe care
globalizarea le propune. Pentru catehizare, globalizarea ar însemna găsirea și utilizarea unui
limbaj universal de expresie religioasă, care să folosească elementele contemporane de
expresie și înțeles. Aici intervine nevoia de a se păstra ceea ce este specific unei comunități sau
tradiții creștine; pentru aceasta e nevoie de o inculturare a limbajului, de preluare a cadrelor
globalizatoare pozitive pentru a le utiliza drept punți în strategia de re-creștinare sau
aprofundare a creștinismului, astfel încât valorile evanghelice să nu resimtă vreo stavilă sau
impediment în a fi înțelese de mentalitatea contemporană. Pentru catehizare, globalizarea este
o problemă pentru că nu mai lucrează cu aceleaşi valori şi simboluri, prin comparație cu
simbolistica bisericească milenară. Adesea, conceptele şi realităţile creştine sunt devalorizate
sau decredibilizate, ceea ce face mai dificilă lucrarea clerului, nevoit să adapteze limbajul şi
simbolistica seculară, apoi să le utilizeze ca instrumente de cucerire a unui spațiu decreștinat.xlix
Altfel spus, epoca globalizării este o epocă în care comunicarea informațională are o mare forță
și rapiditate, utilizând mijloace tehnice de comunicare care ar putea fi utilizate în lucrarea
catehetică a Bisericii, dacă sunt folosite cu discernământ și măsură.
Biserica a fost întotdeauna un vârf de lance în ceea ce privește descoperirile științifice,
pe care a știut să le încurajeze și să le folosească spre binele omenirii. E suficient să menționăm
primele imagini ca elemente de educație, tiparul, computerul și altele, folosite spre a ușura
accesul cât mai multor credincioși la Cuvântul lui Dumnezeu. Prin globalizare, comunicarea a
devenit ușoară și rapidă, ceea ce e un avantaj educațional. Faptul că se constată o scădere a
calității actului educațional se datorează distragerilor care sunt oferite la pachet cu informaţia
și care deturnează pe cei nezidiți de la ceea ce este important spre ceea ce este atractiv. În
esență, provocări au existat dintotdeauna, așa încât globalizarea face parte dintr-un proces
inevitabil și inexorabil, rămânând libertății omului decizia de a le depăși, folosi sau irosi. Orice
provocare reprezintă o șansă de schimbare în bine, chiar atunci când pare un obstacol sau un
atentat la credință.
Secularizarea ca fenomen social reprezintă o altă provocare în fața misiunii catehetice
a Bisericii. De data aceasta cu un pronunțat vector negativ, căci propune ”lumea biologică” față
de ”lumea teologică”, antropocentrismul față de hristocentrism, hedonismul față de
înduhovnicire, adaptarea omului la lume, folosirea ei prin prisma materialismului și
imediatului.l O societate seculară este aceea care elimină religiosul, pe Dumnezeu şi Biserica
din ea, le izolează în sfera exclusivă a privatului, în numele unei false neutralități, este cea care
consideră religia retrogradă, o instituție aparținând unei epoci apuse, inutile astăzi, indiferent
cât de folositoare ar fi fost în trecut. Este simplu o altă epocă în istoria omenirii în care religia
clasică este înlocuită de religia ştiinţă, o lume a lui tehno-dumnezeu. Începând cu
”iluminismul” francez, secularismul a devenit politică de stat în multe părți ale lumii,
inaugurând separaţia între religie și cultură, societate și comunitate. Este o primă formă de
militantism ateist, care izolează religiosul în sfera preocupărilor private, rupe rădăcinile
afective ale omului euharistic, taie legăturile cu trecutul și îl preface într-un individ manipulabil
prin ideologii false și nocive modele de viațăli. În aceasta rezidă pericolul secularismului,
proces evident insidios, aspiritual și areligios.
De aceea, secularismul necesită un răspuns din partea Bisericii și o adaptare a misiunii
ei, pentru a continua opera de propovăduire, de aprofundare a Evangheliei lui Hristos spre
mântuirea tuturor, scopul pentru care a fost întemeiată de Hristos prin Duhul Sfânt.
Secularizarea nu poate fi biruită prin opoziție fățișă, ci prin lucrarea directă și eficientă de
formare catehetică a ”poporului lui Dumnezeu”, prin infuzarea elementelor principale ale
credinței care să susțină persoana umană în fața agresiunii nimicului egalizator. Înnoirea
misionară și aprofundarea catehetică sunt exigențe ale responsabilității eclesiale, în proces de
pregătire a făpturii de lumină, adică de transformare, de schimbare a omului și, prin el și a
societății, oricât de ostilă s-ar arăta aceasta față de credința creștinălii. Cea mai eficientă luptă
cu secularizarea se duce discret, prin propovăduirea autentică și trăirea responsabilă a dreptei
credințe, printr-un efort comun de luminare a minții omului care să lumineze comunitatea celor
care cred și vor crede, să o schimbe și să o prefacă după chipul lui Adam paradisiac, adică cel
compatibil cu Creatorul.
Secularizarea stă la baza multor crize sociale contemporane cu efecte comunitare sau
sufletești nocive, ce întunecă viața umană și blochează progresul social contemporan, liii în
favoarea unor interese economice sau politice. Mentalitatea secularizantă este cea care face pe
cel ce crede să abandoneze scopul mântuitor al vieții, să considere ceea ce până atunci îi dădea
sens existenței ca fiind inutil și să umple golul cu pseudovalori ale lumii de aici și acum, făcând
totală abstracție de existența și rolul lui Dumnezeu în lume. Ea propune o răsturnare de viziune
și valori, cedarea în fața ”duhului” acestui veac, supunerea față de ceea ce oferă satisfacție
imediată, deformarea valorilor eterne, acceptarea vieții de păcat ca naturală, păcatul nemaifiind
abordat ca o anomalie, ci alternativă amorală la ceea ce a propovăduit de veacuri Biserica.
Perspectiva seculară este cea fără Dumnezeu, în care omul este stăpân, factor ultim de decizii,
consumator, care trăieşte într-un astăzi sigur, confortabil şi autosuficient, ajutat de tehnologie
şi de sentimentul autosuficienţei şi atotputerniciei. Dacă îşi doreşte fericirea şi amortalitatea,
acestea vor fi realizabile prin ştiinţă, prin inteligenţa artificială pe care o produce, căreia îi
acordă cel mai mare credit.
Dezvoltarea filosofiei materialiste și aplicarea materialismului în unele societăți
consumiste a constituit o altă problemă a societății, cu efecte şi repercursiuni în viaţa cotidiană
de azi. Materialismul a constituit un obstacol în construirea idelaului creștin pentru că elimină,
pe lângă existența lui Dumnezeu, orice perspectivă eshatologică din inima omului, oferindu-i
numai perspectiva imediatului, care cade sub incidența simțurilor și care îi răpește bucuria de
a fi și de a-și manifesta credința și umanismul într-o perspectivă cosmică. Experiența nefastă a
regimurilor totalitare arată cât de agresiv, dăunător și distrugător poate fi un astfel de concept
ideologizant care năruie viața și speranța a milioane de oameni.
Materialismul se manifestă acum sub forma subtilă a consumismului, distrugerii
creației pentru profit, epuizarea resurselor neregenerabile, poluarea mediului ambiant,
transformarea lumii din spațiu al frumuseții, iubirii și dialogului cu Creatorul în spațiu al
manifestării distructive a unei mentalități egoiste şi lacome, care aduce suferință omului și
cosmosului deopotrivă. Materialismul îl întoarce pe om spre viața instinctuală, considerată
împlinită prin patimi, dorințe și păcat, ca forme de manifestare a libertății și calității vieții
pământești, uzurpând locul şi rânduiala lui Dumnezeu în creaţie și autopropunându-se în acest
rol. Este vorba de autoidolatrizare, de pretenția proprietății asupra lumii și vieții, unde nu
Dumnezeu, ci mama natură, o materie zeificată, este stăpâna vieții.liv
La acestea se adaugă a constantă și îngrijorătoare recrudescență a indiferentismului
religios, cultivat ca o nevinovată neutralitate religioasă sau ca o formă benefică de sincretism.
Aparenta liniște în ceea ce privește prezenţa credinţei în spaţiul public românesc nu prevestește
neapărat vremuri bune: simplul fapt că s-a ajuns la dezbateri publice cu subiectul scoaterii
educației religioase din școli, cu susținători horărâți și documentați, dovedeşte că o luptă
câștigată nu este victoria unui război. Societatea pseudo-ateizată și consumistă poate produce
oricând noi ocazii şi contexte de a marginaliza inițiativele Bisericii și de a promova o educație
laică, după modelul Occidentului, pe care multe societăți est-europene moderne îl au drept
model.

PROFILUL FORMATORULUI RELIGIOS MODERN

Modelul vechi al educatorului era „expertul profesor” care preda nişte cunoştinţe la „studenţii
pasivi” sau profesorul care ştie tot şi umple minţile studenţilor ca pe nişte containere: cu cât
containerele sunt mai pline, cu atât sunt mai buni studenţii; cu cât studentul repetă mai fidel
ceea ce a spus profesorul, cu atât este mai satisfăcut acesta din urmă pentru „rezultatele
învăţării”. Paradigma încă mai funcţionează în sistemul academic, unde profesorul predă
acelaşi curs la 20 sau la 120 de studenţi pasivi, fără să aibă o formă de evaluare eficientă şi
imediată. Metodele de predare învechite nu îl ajută pe student să contruiască propriul mediu de
cunoaştere şi învăţare, să exprime propriile experienţe, să analizeze şi să înţeleagă întregul
proces educaţional, care durează toată viaţa, întrucât educatorul trebuie să îl echipeze pe student
cu instrumentele necesare pentru a realiza transformarea, împlinirea sau ceea ce cu un termen
mai teologic se numeşte theosis. Educatorul creştin trebuie să fie conştient de stadiul credinţei
tinerilor, pe caracteristici de vârstă şi să ofere stimulii adecvaţi în funcţie de stadiul lor de
dezvoltare şi deschidere.

Rolul educatorului religios este de a lărgi orizontul de cunoaştere al tânărului prin metode
specifice fiecărui moment în evoluţia lui biologică şi a progresului social. Acesta trebuie să
aibă covingerea că este împreună-lucrător cu Dumnezeu în formarea sufletească a celor tineri,
pe care trebuie să-i încurajeze constant să caute, să cerceteze, să se informeze şi să-i susţină în
demersul de a crea mediul propice pentru educaţie şi învăţare. Prin educaţia religioasă formală
se îndeplineşte acest deziderat dar, dacă nu este multidirecțională și corect aplicată, nu
garantează formarea caracterului creştin al persoanei, nu contribuie la încorporarea acesteia în
mod activ în Biserica lui Hristos.
Prin munca pe care o asumă, educatorul devine model, iar mărturia vieții personale poate să
inspire pe cei care îl ascultă. Pe lângă pregătire, acesta trebuie să dea dovadă de discreţie,
bunătate şi înţelegere, care să radieze din toată atitudinea sa, întrucât credincioşii în general
asimilează pe formator cu imaginea Bisericii şi a lui Hristos.

TÂNĂR ȘI MODERN
A începe un program de formare catehetică de lungă durată într-o parohie astăzi, este o
întreprindere dintre cele mai îndrăznețe, datorită profilului potențialilor beneficiari adulți şi a
faptului că este un demers opţional. În linii generale, societatea este strict împărțită în populație
rurală și populație urbană, cu o mare diferențiere privind modul de viață, activităţile cotidiene
sau stilul de viață și, mai important, o mare discrepanţă în nivelul de educație. Metodele de
abordare și de lucru, temele, precum și timpul alocat pentru întâlniri periodice, trebuie adaptat
la nivelul comunității.

Dacă ne referim la persoanele adulte din mediul urban, în jur de 35 de ani, acestea sunt cele
care au cel mai mare potențial dar sunt cele mai neglijate, deși sunt importante din perspectiva
impactului pe care îl au sau îl pot avea în actul de educație și formare: ei înșiși pot să învețe de
la alții dar pot și să transmită altora cu ușurință, fie că destinatarii actului educativ sunt mai în
vârstă sau mai tineri decât ei; sunt încă permeabili la schimbări privind valorile și stilul de
viață, dar stabili, în linii mari, din punct de vedere familial, social și economic. Sunt oameni
care ar asculta cu greu prelegeri, au suficientă pregătire pentru a înțelege lucrurile comprimate,
exprimate prin grafice, imagini sau statistici, analizează și răspund la instrumentele cu potențial
educațional independent: internet, televiziune, lectură individuală. De aceea includerea
instrumentelor tehnice de instruire îi poate atrage și implica în lucrul de grup. Sunt deschiși la
activități multi-tasking, cu o mărită atenție distributivă, tipul de persoane care s-ar implica în
activități diverse, începând de la administrația parohiei până la voluntariat sau proiecte sociale
pe termen lung, nu de puține ori cu resurse proprii. Ceea ce au nevoie este să fi înțeles dacă și
cât sunt de utili, să li se ofere o motivaţia, puţin entuziasm şi înţelegerea a ce și cum pot să
construiască o relaţie personală cu Dumnezeu şi cu semenii animaţi de credinţă.
Există multe piedici în conștientizarea și implicarea acestora în viața comunitară,
începând cu însuşi statutul lor social. Absența lor din spațiul liturgic și activitățile frecvente ale
parohiei arată hiatusul sau neputința preotului de a-i aborda, a-i convinge și a lucra cu ei.
Aceasta se datorează în primul rând lipsei de interes față de subiectele religioase și de rolul
aparteneței religioase, volumului mare de muncă pe care îl depun în serviciul zilnic, existența
copiilor și responsabilitatea de a le acorda celor mici timp și energie în familie și, în ultimul
rând, tendinței actuale de a scurta și a face în viteză mai mare orice ține de formare pe termen
lung. Viaţa de credinţă în Ortodoxie presupune, dimpotrivă, „ieşirea” din timp sau
„înveşnicirea” timpului, „aşezarea” duhovnicească în care celelalte preocupări trebuie să
devină secundare.

De cealaltă parte, la adulții din mediul rural educația este la nivel extrem de scăzut, interesul
pentru viața bisericească inexistent şi segmentul de vârstă însuşi aproape inexistent, dat fiind
valul de emigraţie care s-a produs după accederea României în Uniunea Europeană, în 2007.
Acolo dificultatea este cu mult mai mare, aproape fără soluţie. Ceea ce mai contribuie la
formarea unei identități creștine ortodoxe este ritualul familial, respectiv educația religioasă
informală, cu o profundă dimensiune experiențială și interactivă: rugăciunea de seară,
participarea la serviciile „pentru credincioşi” sau familiale, modelul generației de vârsta a treia
și, deloc de neglijat, frica față de pedeapsa lui Dumnezeu.

Generația mai tânără, în jurul adolescenței, este foarte receptivă la activități în afara spațiului
formal de educație, în tabere creștine, activităţi civice, servicii în slujba aproapelui din care
tinerii învaţă mai mult, mai ales dacă acestea sunt organizate în cercul parohial, ştiut fiind că
birocraţia şi formalităţile şcolare pentru programe extracurriculare sunt destul de greoaie. Prin
aceste mijloace se poate reduce prăpastia educațională între generații, oferind tuturor
posibilitatea de a învăţa ceva nou în ale credinţei.

CATEHIZAREA CA PROCES

Catehizarea se poate face în multe feluri, dar din raţiuni de sistematizare, se foloseşte
împărţirea în două: catehizarea ocazională şi catehizarea didactică.lv Ocazional, este realizată
spontan, în momente și locuri neorganizate, individual sau în grup, plecând de la situații
aparent întâmplătoare. Este de așteptat ca preotul să ”catehizeze” cu timp și fără timp. Astfel
de cateheze ocazionale sunt binevenite mai degrabă din partea laicilor care au o minimă
pregătire în domeniul formării creștine și au cel mai mare impact asupra viitorilor beneficiari.
Catehizarea didactică se face într-un loc şi spaţiu de timp bine determinate,
desfăşurându-se în cadrul unor instituţii cu autoritate (biserici, şcoli, instituții, centre, tabere
și altele), fiind susţinută de persoane pregătite şi autorizate de aceste instituţii.
Actul catehizării face parte din dimensiunea învăţătorească obligatorie a activității
preoţeşti, întrucât preotul a fost învestit prin harul hirotoniei şi trimiterii de către Mântuitorul
Iisus Hristos: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și
al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă!” (Matei 28, 19).
Pentru laici nu este obligaţie, ci o şansă, un mod de a se face utili parohiei de care aparţin, prin
generozitatea de a dărui şi celorlalţi din cunoştinţele şi experienţa de viaţă creştină pe care au
acumulat-o. Este şi un mijloc de învăţare continuă, de pregătire permanentă, de studiu şi
aprofundare a adevărurilor de credinţă, ştiut fiind că cel mai bun mod de a învăţa este predarea.
Părintele Constantin Galeriu scrie că Hristos este paradigmatic pentru activitatea
învățătorească a episcopului, preotului şi fiecărui credincios care are acest talant, El fiind
”catehetul” sau „învăţătorul suprem”lvi sau, după o altă exprimare, „piatra de hotar în istoria
educaţiei”.lvii Sfinţii Părinţi Îl numesc „pedagog al omenirii” din care provine puterea
educativă a creştinismului. Spre deosebire de alţi educatori, Mântuitorul a trăit, a aplicat şi a
verificat El Însuşi principiile pedagogice creştine, care au la temelia lor iubirea dumnezeiască
faţă de orice făptură omenească.

Principii ale catehizării în învățătura Domnului Iisus Hristos

Ca metodă de educaţie, Mântuitorul porneşte dinspre realitatea cunoscută, spre cea

necunoscută. Sunt cunoscute parabolele pe care le rostea, în funcție de realităţile şi obiceiurile
iudeilor, galileenilor, samarinenilor etc., cu scopul ca toți să priceapă. Metoda psihologică
folosită avea rolul de a ţine seama de fiecare categorie de ascultători, acesteia urmându-i şi o
parte aplicativă, îndemnarea la fapte, aşa cum reiese din îndemnul concluziv „mergi şi fă și tu
asemenea!” (Luca 10,37).
Unii autori sunt de părere că principiile didactice, pe care pedagogia modernă le-a
însuşit, provin din activitatea catehetică a Mântuitorului și anume: intuitiv, clar, individual şi
activlviii. Aceste principii au fost însuşite de Sfinţii Părinţi, dintre care capadocienii (Sfântul
Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nazianz şi Sfântul Grigore de Nyssa) au fost cei care au
dezvoltat o întreagă teologie în această privinţă. Sfântul Grigore de Nyssa, dezvoltând
principiul intuitiv, accentuează utilizarea materialelor de acest fel, referindu-se la faptul că
acestea pot vorbi clar prin imaginea lor, aducând un mare folos.lix Principiul clarității, este un
alt principiu didactic subliniat de părinţii capadocieni, care insistă că învățătura trebuie expusă
„limpede, fără grabă, începând cu lucrurile mici.”lx Specificul actului de predare/învăţare ţine
de valorizarea „fondul aperceptiv al fiecărui elev”lxi şi expunerea clară şi activă a informaţiilor
noi.
Există și unele mijloace practice și momente de catehizare colectivă,lxii care fac obiectul
manualelor de specialitate, surprinse şi expuse de Părintele Vasile Gordon.
Mai întâi, cateheza de la slujbele cultului divin zilnic, săptămânal sau ocazional, cu
accent pe învăţătura ortodoxă, cuprinsă în textul liturgic, cu scopul decriptării simbolismului
actelor de cult, cu rol de identificare a specificului Ortodoxiei și diferenţele interconfesionale,
cu abordarea unor subiecte actuale care pot să influenţeze viața social-duhovnicescă a
credincioșilor în condițiile afluxului informatic sincretist și ofertei largi de spiritualități. În
cateheză se pot integra şi alte subiecte, fie propuse de către preot, fie de către credincioşi. Ceea
ce este capital e ca subiectele să atragă și să suscite interesul participanţilor.
Al doilea mod de catehizare ar putea fi dialogul săptămânal, cu obiective precum citirea
sistematică a Sfintei Scripturi, lecturarea catehismului, parcurgerea unui manual de învățături
de credință dogmatice, aprofundarea anumitor capitole din Istoria Bisericească Universală,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române şi altele. Evident, acestea se pot face şi în spaţiu privat, dar
aici se pot aduce completări şi clarificări esenţiale, din partea unor persoane pregătite, sub
coordonarea preotului, care este garantul autenticităţii exegezelor biblice, interpretărilor
aplicării acestora la viaţa de zi cu zi.
Biblioteca parohială, cu o importanţă deosebită în formarea culturală a credincioşilor,
poate constitui un important mijloc catehetic, cu toate provocările bibliotecilor online și a
informării digitale. În general funcţionează într-o clădire sau un spaţiu special amenajat,
pentru a nu interfera cu programul liturgic, dar și pentru a da o anumită independență de
comunicare și interacțiune, personală sau prin proiecte celor care o folosesc.
Buletinul parohial, cu caracter periodic obligatoriu. În el pot fi tratate subiecte cu caracter
catehetic, omiletic, pastoral, dogmatic, istoric şi nu numai, cuprinzând şi datele cele mai
importante referitoare la activitatea din parohie, precum şi organizarea acesteia din punct de
vedere administrativ. Prin el se poate crea o atmosferă de angajare, de valorizare a unor talente
din parohie și a da posibilitatea unora să se exprime prin scris sau prin lucrări cu caracter
artistic. În procesul de formare creștină prin educaţie religioasă există mai multe căi, formale
și informale, ultimele fiind probabil mai importante și mai eficiente:lxiii
Cât privește instrucția catehetică, subiectul nostru, aceasta include rugăciunea,
meditaţia religioasă, deprinderile morale, cultul divin, participarea la și primirea Sfintelor
Taine.lxiv Sfintele Taine sunt mijloace care creează momente și motivații fundamentale pe care
preotul le poate folosi în formarea credincioşilor, pe lângă caracterul lor sfințitor, ele adunând
la un loc pe creștinii nepracticanți veniți din motive mai degrabă mondene, căci „baza generală
a Tainelor Bisericii este credinţa că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei
vizibilă.”lxv

Catehizarea ca obligație canonică

Clericii au datoria canonică de a catehiza pe credincioşi și nu numai, „în fiecare zi şi
cu deosebire în Duminici” (canonul 19 de la Sinodul al VI-lea Ecumenic),lxvi dar şi în virtutea
 canoanelor 58 Apostolic, 19 Trulan, 11 Sardica, 19 Laodiceea, 71, 121,123 Cartaginalxvii, care
le impun obligaţia de a propovădui continuu adevărul credinţei, orientându-se după scrierile
Sfinţilor Părinţi, pentru a se feri de greşeli, în caz contrar făcându-se pasibili de pedeapsa
bisericească, inclusiv caterisire.

IISUS HRISTOS ȘI PRIMUL EXERCIȚIU DE CATEHEZĂ

Cel mai autentic model de cateheză oferit de Hristos este dialogul cu fariseul Nicodim (Ioan 3,
1-20). Iisus nu propune definiţii savante ale realităţilor dumnezeieşti, pe care Nicodim oricum
nu le-ar fi acceptat, pentru că era un învăţător al Legii iudaice. Iisus îşi introduce subiectul prin
a arăta ce a făcut Dumnezeu pentru om: ”atât de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său L-a dat
ca omul să se mântuiască” (v. 16). Pornind de la acest eveniment, trage concluzia că omul
trebuie să se nască din apă şi din Duh ca să moştenească împărăţia cerurilor. Acesta este scopul
oricărei cateheze, să edifice de ce trebuie cunoscute adevărurile de credință și care este
finalitatea actului de credință.

Mântuitorul Hristos face legătura dintre dumnezeire şi umanitate prin faptul că este născut de
la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, Dumnezeu și om, în care voia lui Dumnezeu și nevoia
omului se întâlnesc armonios. Hristos făcut om, spre deosebire de alţi oameni, nu apare în lume
ca ceva nou, ci este Persoană din Treime, Logosul transcendent care, din voință dumnezeiască,
se smerește, intrând în materie să o refacă, să o învețe cele dumnezeiești și să o aducă la starea
dintâi. Cei străini de noua învățătură afirmau între mirare și uimire: “Niciodată n-a vorbit vreun
om ca Omul acesta”(Matei 7, 27). Evanghelistul Matei lămurește cu privire la arta catehetică
a lui Iisus Hristos: “...Căci îi învăţa ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor”
(Matei 7, 29). Puterea învățăturilor Sale își avea sursa în firea Sa divină, căci Omul-Hristos
este unit cu Dumnezeul-Hristos. El este Pedagogul prin excelenţă, paradigmă a oricărei
pedagogii autentice. Clement Alexandrinul îi închină Mântuitorului una dintre cele mai
frumoase scrieri ale sale, Pedagogul, în care explică măreția activității învățătorești a lui
Hristos: “Pedagogul nostru este Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire.
Însuşi iubitorul de oameni Dumnezeu este Pedagog.”lxviii

Caracteristicile învăţăturii Mântuitorului Hristos

Față de orice alt sistem educațional sau filosofic, deosebit de orice alt învățător sau dătător de
lege, Iisus Hristos oferă lumii un alt tip de mesaj, atât în structură, cât și în conținut. Cele mai
reprezentative caracteristici ale învățăturii Sale pot fi listate astfel:
1. Originea învăţăturii lui Hristos este dumnezeiască, descoperită lumii în limbaj, semne
şi simboluri umane;
2. Învățătura Lui constituie inspiraţie și suport al credinței din orice timp, orice loc și
pentru orice tip de persoană sau cultură din lume;
3. Învăţătura Lui nu poate fi dovedită ca fiind rațional absurdă, nici combătută eficient cu
argumente umane;
4 El poate fi luat ca model de urmat, dar nu poate fi imitat întocmai;
5 Învăţătura Lui este însoţită de iubire nesfârşită faţă de oameni;
6 Învăţătura Lui este aplicativă, însoţită de minuni şi vindecări;
7 În predare foloseşte mijloace, imagini şi contexte familiare ascultătorilor;
8 Hristos Domnul permite fiecărui ascultător să gândească şi să decidă pentru el însuşi,
să aplice învăţătura la sine însuşi;
 9 Învăţătura lui Hristos era întotdeauna confirmată prin fapte, nu este nimic filosofic sau
ireal sau irealizabil;
10 Chiar şi când nu părea că împlineşte ceea ce învață, avea să împlinească învățătura încă
din timpul vieţii pământeşti;
11 Învăţătura Sa are valenţe transformatoare pentru viață;
12 Adevărurile enunțate sunt veșnice, deși pot fi înțelese temporal;
13 Fiecare punct de învăţătură este proiectat în viitor;
14 Învățătura Lui se adresează tuturor categoriilor de vârstă;
15 Învățătura are capacitatea de a se adapta la orice situație individuală, chiar şi după mii
de ani;
16 Învățătura Lui are puterea de a impresiona fără a cădea în sentimentalism;
17 Învățătura lui Hristos are puterea de a schimba radical vieţi şi atitudini.

Etapele misiunii lui Hristos

Mântuitorul Hristos începe prin a anunţa Vestea cea bună, prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu
în lume, oferind semne și minuni care confirmau fiecare nouă învățătură, cu scopul de a sluji
această Veste. Prin Vestea cea bună, El schimbă viaţa lumii, adică aduce eliberarea de sub păcat
și restaurează umanitatea la starea paradisiacă unind-o cu Dumnezeu prin jertfa Sa (Ioan 15,
13). Hristos nu se adresează cuiva anume, nu are un grup ţintă, ci lansează învățătura pentru
orice timp, orice comunitate și orice suflet. După înviere continuă planul de mântuire a
oamenilor prin trimiterea Sfântului Duh şi aplicarea individuală a roadelor lucrării Duhului în
viaţa fiecărui credincios (Ioan 14, 26).

INSTITUŢII CARE CONTRIBUIE LA FORMAREA CATEHETICĂ: FAMILIA,

ŞCOALA, PAROHIA.

Modalități de catehizare

Printre mijloacele de catehizare, cel mai cunoscut și facil este dialogul personal, în orice
ipostază: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti...” (Efeseni 5, 19),
îndeamnă Sfântul Pavel. La acestea se adaugă literatura ziditoare, discursul, mass media, fie că
este radio, televiziune creștină sau Internet, în instituții publice de învățământ sau în biserică.
Dialogul personal este modalitatea catehetică cea mai la îndemână și ea poate fi utilizată cel
mai bine la spovedanie, în dialogurile ocazionale sau liturgice cu credinciosul. Această
abordare catehetică are cel mai mare și garantat efect întrucât se zidește pe baza unui raport
interpersonal, sincer, deschis, în care interlocutorul este dispus să acepte mai ușor ceea ce i se
propune.lxix
Pe de altă parte, formal se pot face cateheze individuale sau de grup, ocazionale sau
sistematice, indiferent de locul unde se desfășoară. Ele pot fi definite, după grupul țintă, drept
cateheze școlare, familiale, parohiale sau prin intermediul mijloacelor de comunicare. Cateheza
de grup se organizează într-o structură standard, în biserica parohială sau în școală, cu teme
programate și tematică anunțată anterior, într-un cadru solemn, care creează atmosfera pentru
o bună receptare. Aceasta are avantajul că transmite cunoștințele sistematic, riguros și profund,
iar rezultatele sunt evidente, solide, putând fi reîmprospătate și evaluate. Este o metodă
preferată de mulți preoți, mai ales că unele proiecte catehetice, cum ar fi Hristos împărtășit
copiilor, presupun o astfel de ambianțălxx.
 În parohie ar trebui să se manifeste un fel de atitudine catehetică, permanent, fie prin
activităţi de grup, obligatorii, mai cu seamă cu ocazia săvârșirii Sfintelor Taine și Ierurgii, când
preotul trebuie să lămurească multe lucruri despre scopul desfășurării unuia sau altuia dintre
actele liturgice, conținutul acestora, simbolistica mișcărilor și actelor săvârșite, pentru a-i face
mai conștienți de ceea ce se petrece în Biserica lui Hristos, a continua și dezvolta în viața
cotidiană ceea ce au reținut și mai practicanți pe cei prezenți, fie individual.
Lectura, fie din manuale de cateheză, fie altă literatură, este importantă prin faptul că
pune la dispoziția credinciosului un instrument pe care-l poate utiliza de câte ori dorește pentru
fixarea unor elemente de credință și clarificarea nelămuririlor. Alături de lectura clasică,
computerul, smartfonul și accesul la internet pot constitui mijloace și resurse de cateheză cu
condiția să nu fie utilizate fără discernământ,lxxi pe baza cooperării cu îndrumătorul catehetic,
după caz, preotul, care să gireze și să coordoneze tipul de materiale pe care cineva le folosește
pentru a dobândi cunoștințe autentice din spațiul credinței. Prudența și maturitatea în folosirea
acestor instrumente sunt determinate de faptul că Internetul înseamnă accesul la un ocean de
informații care nu sunt nici verificate, nici garantate sau asumate de cel care le distribuie. Este
vorba despre o catehizare dirijată, interactivă dacă se poate, fără a folosi libertatea spre
dezinformare sau eroare dogmatică.
Media cu caracter ortodox, radio, televiziune, flux de știri pe internet și ziare, online
sau tipărite, pot constitui excelente mijloace catehetice căci îndrumătorii lor au în vedere
tocmai această misiune catehetică. Prin mijloacele moderne de cateheză se dă un semn pozitiv
societății din partea Bisericii, utilizând aceleași instrumente pe care ea le folosește, o modalitate
de inculturație, de creștinare a lor, de a folosi instrumente considerate secularizate și inutile.
Mijloacele catehetice depind de capacitatea de adaptare, creativitatea și experiența
catehetului, ele trebuind să fie în ton cu timpul, completând pe cele tradiționale, în acord cu
necesitățile concrete ale oamenilor și comunității într-un context specific,lxxii de care
catehizarea trebuie să țină seama.

1. Catehizarea în familielxxiii
Familia este mediul formator fundamental în viaţa unui om, în care se oferă copiilor educaţie
pragmatică, modele de viață și comportare religioasă. În familie toate elementele sunt material
didactic, de la obiectele de cult găzduite de ambianța locuinței: icoane, cruciulițe, candele,
lumânări și până la elemente culturale rafinate şi de comportament ale membrilor familiei.
Unele practici religioase ale acestora, cum sunt rostirea de rugăciuni la momente mai
importante ale vieții cotidiene, dimineața și seara, la începutul și la sfârșitul meselor principale,
lectura unor cărți cu conținut religios, frecventarea slujbelor bisericeşti constituie tot atâtea
mijloace de formare comportamentală creștină. Părintele Vasile Răducă afirmă: „Virtuţile se
leagă unele de altele, unele condiţionează pe celelalte,”lxxiv dacă se formează prin practicare.

Istoric vorbind, prima instituţie umană este familia, entitatea fundamentală în plan social,
mediul cel mai propice pentru apariţia, creșterea și formarea caracterului persoanei. Ființa
umană este cunună a creaţiei şi familia se bazează pe iubirea între soți şi comuniunea
proniatoare a lui Dumnezeu. Familia a fost numită ”mica biserică” sau ”biserica de acasă”,
deoarece împrumută din însușirile Bisericii: are caracter comunitar, este sfântă, este locul și
mediul iubirii și al fidelității, iar aceste caracteristici trebuie să se reflecte în comunitatea social
extinsă. Ea poate fi considerată o mică şcoală: a dărniciei pentru că soții trebuie să ofere și să
renunțe fără pretenție de reciprocitate, iar copiii primesc lecţiile esenţiale de viaţă.
Familia creștină poate fi considerată cunună a conveiețuirii în creaţie, mediul important şi
hotărator pentru educaţie creştină, nu numai a copiilor, ci a tuturor membrilor ei, de orice
vârstă. Pentru ca o familie să fie mediul eficient de educaţie creştină trebuie să îndeplinească
la propriu acele însușiri caracteristice ale ekklesiei. Mai întâi, familia creştină trebuie să fie o
oglindă a iubirii intra-trinitare dumnezeiești, cu alte cuvinte, în familia creştină să se vădească
pe pământ iubirea perfectă a lui Dumnezeu. Ar trebui să aibă însușiri ”perihoretice”: unitate,
indisolubilitate, sfinţenie şi complementaritate între soţi - tot o reflectare a însuşirilor şi
atributelor lui Dumnezeu în creație. Mai mult, fiind întemeiată pe iubire, familia devine mediul
de naştere şi educare a copiilor, sprijin reciproc între membrii ei, atât în ceea ce privește
bunurile materiale, cât şi în privința celor duhovnicești, în scopul mântuirii. De asemeni, într-
o familie creștină trebuie să existe și să se ierarhizeze valorile religioase: „Căutaţi mai întâi
împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).
Numai în familie copiii cresc și pot fi educați în spiritul valorilor perene, mântuitoare. Părinţii
sunt încurajați să le cultive dragostea de Dumnezeu, de Biserică și de neam, să participe
împreună la viața parohiei. Familia este creștină în măsura în care practică sau cel puțin
manifestă respect față de valorile morale creștine, iar aceasta reprezintă cea mai importantă
contribuție la formarea caracterului actualilor și viitorilor creștini. De aceea, pentru o bună
educație a membrilor ei, se impune o bună colaborare între familie și ceilalți factori
educaționali, în principal Biserica și școala. Părinții sunt partenerii educaţionali alături de
profesori şi preotul duhovnic, nu simpli beneficiari ale serviciilor acestora.

În familie se cultivă respectul pentru instituţiile formatoare; acolo se emit judecăţi de valoare,
opinii teologice, morale şi sociale care conduc la formarea şi zidirea membrilor ei în credinţă.
Familia trebuie să arate disponibilitatea de a accepta sau lua în considerare şi alte opinii când
este vorba despre educaţia copiilor, întrucât mediul familial este cel care are cea mai mare
influenţă în formarea copilului.

Dacă nu există o diferenţă mare sau un conflict între valorile din familie, şcoală şi parohie
disponibilitatea copilului de a-și asuma spiritualitatea creştină este mai mare. Familia
preocupată exclusiv spre a asigura bunăstarea materială şi a fi în „trend” cu lumea, de a-şi
satisface tot mai multe capricii suferă astăzi transformări profunde, de la relaţiile dintre părinţi
şi copii, la creşterea vârstei medii pentru căsătorie sau solitudine socială, destrămarea familiei
şi desfiinţarea valorilor familiale.

Vârsta preşcolară şi şcolară mică reprezintă, după unii pedagogi, cea mai importantă
etapă din formarea unui om. Copilul nou botezat, ”fiu al luminii, moștenitor al veșnicelor
bunătăți” și membru în devenire al Împărăţiei Lui (Marcu 10, 14), are nevoie de ajutor în
creşterea sa umană şi spirituală. Cateheza nu ar trebui să lipsească niciunui copil creştin. Cei
care au dat copilului viaţă biologică, înveșnicind-o cu darul botezului, au datoria de a o hrăni
în continuare. Orice cateheză va ţine cont de situaţia concretă de viaţă a catehizaţilor. Deoarece
această vârstă a copilăriei este perioada în care are loc prima socializare şi educare umană - în
familie, la şcoală şi la biserică. Ea constituie un moment decisiv pentru viitorul credinţei.
Copilăria este perioada în care se împlineşte iniţierea creştină începută la botez: fiind pregătit
pentru primirea sacramentelor, copilul trece printr-o primă etapă a formării organice la credinţă
şi este introdus în viaţa Bisericii. Procesul catehetic este eminamente educativ, dezvoltând
resursele umane ce constituie fundamentul credinţei: simţul încrederii, al generozităţii, al
dăruirii de sine, al împărtăşirii.

Formarea propriu-zis creştină are în vedere iniţierea la rugăciune şi citirea din Sfânta
Scriptură. Este prima formă de catehizare în linie cronologică, întrucât, în sânul familiei,
copilul ia cunoștință de primele elemente religioase, primește primele informații despre
credința creștină şi primele deprinderi religioaselxxv. „În Biserică, relația dintre mamă și copil
este o relație de iubire cu iubirea lui Hristos în Duhul Sfânt. Aceasta este o realitate ontologică
și nu circumstanțială. Trăirea și împlinirea ei în viața concretă a fiecărei persoane sunt mai
aproape sau mai departe de idealul desăvârșirii, în funcție străduinţa și bunăvoința fiecăruia, pe
care Hristos le apreciază. Mama dă efectiv din viața sa copilului, se dăruieşte ca hrană pentru
menținerea în viață și creștere, cu sentimetele şi trăirile ei fundamentale pentru prunc în
procesul de alăptare. [...] În Biserică o mamă este conștientă că a născut și crește la sânul său
un fiu al lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om primește, prin Botez, puterea să „se facă fiu al lui
Dumnezeu după har” în Fiul Cel Unul Născut. De contribuția mamei depinde, în primul rând,
realizarea spirituală a omului.
Așadar, cateheza practică la vârstă primară are rol de temelie, vârsta copilăriei fiiind
cea în care se formează structurile bune, ori omul se traumatizează. Tot ceea ce se acumulează
acum are rolul unui adevărat program general de viață. O formă de catehizare o fac, în mod
tradițional, bunicii, care se ocupă preponderent de educația copiilor foarte mici, îi duc la
biserică, îi învață primele rugăciuni și le lecturează primele episoade ori pilde biblice. Diferența
între bine și rău, începutul formării duhovnicești se fundamentează acum, iar de măiestria
catehetului depinde religiozitatea, autenticitatea credinței și atașamentul copilului față de legea
strămoșească.lxxvi Deprinderile religioase ale membrilor familiei sunt decisive pentru viața de
credință a copilului deoarece atmosfera virtuoasă, rugăciunea și joaca au un rol fundamental
într-o familie, căci tot așa vor fi și în familia viitoare a copilului.
La temelia educației trebuie să stea credința în Dumnezeu, astfel încât viața copilului
să cuprindă priorități evidente și fezabile. Aversiunea față de religie și indiferentismul religios
pleacă de la o insuficientă sau inexistentă cateheză în familie. Responsabilitatea o au părinții și
bunicii, întrucât este vorba despre o învestiție educațională și spirituală în viitorul propriilor
copii, a viitorului lor și al lumii. Adevărata moștenire care dă valoare imensă vieții omului o
constituie triada credință, cultură, spiritualitate.lxxvii Prin familie se transmite credința, cu rol
esențial în calitatea relațiilor intrafamiliare și pregătirea pentru viața veșnică: „la poporul nostru
de agricultori, familia a fost chiar unica şcoală de specialitate profesională a majorităţii
populaţiei. Ei îi datorăm, în afară de ceea ce datorăm Bisericii, toate virtuţile trecute ale
neamului. Iubirea de pământ şi dragostea de cultivarea lui, iubirea de neam, veneraţia lui
Dumnezeu, ca şi proverbiala omenie şi ospitalitate a românului, se datorează familiei noastre
patriarhale..."lxxviii
O familie responsabilă valorizează credința și transmiterea ei ca pe tezaurul cel mai de
preț al vieții omului și al comunității umane. Credința este matricea formatoare de civilizație și
cultură, motiv pentru care trebuie cultivată încă din fragedă copilărie, după îndemnul
Mântuitorului, ”lăsați copiii să vină la Mine!” (Matei 19, 14). Se spune că la tinerii care au
credinţă şi procesul de ducaţie este mai uşor, credinţa compensează uneori lacune ale educaţiei
prin principii şi disciplina ei, prin bună-cuviinţa care se cultivă ca virtute în credinţă.

Contextul socio-cultural actual influenţează, adesea negativ, calitatea educației

copiilor, în sensul că o orientează spre o mentalitate consumistă, hedonism, individualism și
chiar nihilism. Școala a pierdut ritmul educației, în competiţia cu dezvoltarea tehnicii și
mijloacelor de informare, devenind desuetă. Chiar adulţii sunt marcaţi de această criză a
societăţii moderne, unde valorile sunt confundate și confuze, unul dintre marile pericole fiind
manipularea de masă, prin mijloacele media, căreia educația în credință îi stă împotrivă. Copiii
au nevoie de o educaţie autentică, o educație holistă, ce privește complexitatea persoanei
umane integral. Tehnologia tot mai sofisticată şi studiile în domeniul neuroştiinţelor şi
psihologiei sunt folosite şi de creatorii de inteligenţă artificială care, potrivit unor algoritmi,
pot să dispună de informaţii personale colectate de la şi oferite benevol de fiecare prin reţelele
de socializare, încât utilizatorului îi sunt recomandate spre consum bunuri dintr-o anumită
categorie, i se propune ce să mănânce, cum să se distreze, cum şi unde să călătorească, chiar şi
cu cine ar putea fi compatibil din punct de vedere sentimental.
În acest marasm al modernităţii integratoare, obiectivul catehezei în familie ar fi de a
”încreştina” nucleul familial, viaţa familială, obiceiurile şi practicile cotidiene în funcţie de
adevăratele valori. Cu adulții această lucrare este mai anevoioasă, întrucât se lucrează pe un
teren deja format, cu idei și prejudecăți înrădăcinate, cu o anumită atitudine față de viață și
realitățile înconjurătoare. Obiectivele catehizării în familie ar putea fi subsumate astfel:
evanghelizarea părinților, respectiv înțelegerea faptului că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și
Dumnezeu întrupat, Unicul Domn şi Mântuitor al oamenilor, Învăţătorul şi Răscumpărătorul
care cheamă pe fiecare om la a-L primi şi la a se lăsa transformat de El; ameliorarea mediului
familial, participanţii la această cateheză fiind ajutaţi în a conştientiza mai bine rolul lor de soţ,
soţie şi părinte; înscrierea lor într-un stil de viaţă comunitară stabilă, bazată pe ideea că nu
există adevărată convertire la Hristos fără trăirea experienţei credinței în Biserică, Trupul Lui;
participarea constantă și consecventă a părinţilor la viaţa comunităţii; implicarea în construirea
unei societăţi drepte; deschiderea familiei spre comunitatea bisericească față de care nu trebuie
să rămână închisă, soții trebuind să se simtă responsabili în a transforma societatea conform cu
învăţătura lui Hristos; implicarea părinților în educaţia religioasă a copiilor prin participarea la
întâlnirile parohiale, orele de formare catehetică, preocuparea pentru a aduce o mărturie
creștină permanentă, în orice ipostază a vieții cotidiene.

Din preocupările părinților, descrise mai sus, decurg obiectivele care să fie urmărite și atinse
de copii, respectiv să devină responsabili, pe măsura vârstei, de primirea Sfintei Împărtăşanii,
să manifeste disponibilitate în a primi cateheza din partea părinţilor, profesorului de religie sau
a preotului ca şi interesul pentru primirea altor Taine, asumarea responsabilă a temelor și
obligațiilor formative legate de viaţa religioasă și participarea la activitățile comune oganizate
pentru copii și cu aceștia. În acest fel, copiii vor construi o relație proprie cu Hristos, la ale
cărui învățături și recomandări vor deveni sensibili și le vor îndeplini, mai cu seamă după
intrarea în etapa adultă.

2. Şcoalalxxix

Familia şi şcoala se influenţează şi se sprijină reciproc; în multe cazuri, copiii cu vârsta şcolară
aduc în interiorul familiei ceva din atmosfera de la şcoală, provoacă părinţii la gândire şi
introspecţie, dar se constată şi fenomenul invers, ca parte din ”valorile” familiei să fie
transmise, prin copil, spre şcoală. Şcoala exercită o influenţă foarte mare asupra copilului prin
preocupările comune pe care le au copiii. Mai presus decât instituţia şcolară, însă, locul esenţial
îl ocupă profesorii, modelele, formatorii copiilor al căror rol este de a crea premisele ca un
copil să iubească sau să disprețuiască o materie. Obligativitatea pregătirii şcolare o face
neagreabilă pentru copii, dar crearea unui mediu adecvat şi performanţa pedagogică a
profesorilor crează adevărata relaţie între copil şi şcoală, pentru că profesorul predă mai mult
din ceea ce este decât din ceea ce ştie; cei mai mulţi nu sunt conştienţi acest lucru.

La fel ca în familie, unde mimetismul copiilor are un rol esenţial în comportamentul de adult,
în şcoală copilul caută modele şi încearcă să le imite. De aceea, atunci când modelul parental
este opus modelului educaţional, se poate ajunge la o tensiune între valorile morale dintr-o
familie şi valorile tinerilor din şcoală. Părinţii trebuie să treacă ei înşişi printr-un proces de
educaţie cu privire la ceea ce trebuie să transmită copiilor în viaţa cotidiană, să înţeleagă nevoile
copilului de a primi în familie colegi, realizând de unde provine o anumită atitudine pozitivă
sau negativă a propriului copil. Pentru fiecare influenţă negativă trebuie să se ofere o explicaţie
realistă care să edifice de ce nu e bine să fie urmată.

Astăzi, valorile din Biserică şi din familie nu se aplică integral în şcoală. Aici este rolul adulţilor
care trebuie să aibă curajul de a-şi asuma rolul de educator şi model pentru copii, să se roage
cu și pentru ei. Este nefiresc să se vorbească despre credinţă doar la Biserică, în Duminici sau
la servicii speciale săvârşite de preot acasă ori la familii apropiate; învățăturile biblice și
dogmatice, trăirea credinței și comportamentul creștin sunt recomandate de Hristos drept parte
din viața publică, în orice mediu, şcolar şi social, nu în viața privată, așa cum încearcă să le
exileze principiile corectitudinii politice.

Spre deosebire de omilie, de experienţa liturgică personală sau colectivă, întâlnirea cu preotul
şi implicarea în activitatea liturgică a bisericii parohiale, catehizarea pregăteşte pe adult să
înţeleagă cum să trăiască viaţa pe pământ, în comunitate, cu ţintă spre viaţa veşnică. De aceea,
cateheza adulţilor trebuie să aibă un caracter continuu, de la vârsta preșcolară până la
”căruntețile bătrâneții”.

3. Parohialxxx
Parohia este mediul și locul unde se implementează definitiv în conştiinţa omului faptul că este
fiinţă eclesială, responsabilă, iubită. A fi membru într-o parohie înseamnă mult mai mult decât
a merge cu regularitate la biserica parohială şi a asculta slujbele din ea; în parohie fiecare
persoană, indiferent de vârstă, trebuie să fie convinsă că are un statut şi un rol bine definite.

Cei de pe lângă „casa lui Dumnezeu” (para si oikia, de unde „parohia”) nu sunt simpli
spectatori ai unei comunităţi, ci de ei depinde structura întregului edificiu socio-cultural şi
pastoral în funcţie de modul în care fiecare îşi pune în lucrare „talantul” pe care îl are, spre
slujirea tuturor, indiferent de statutul social propriu. „A aparţine” unei parohii înseamnă mai
mult decât a avea adresa definitivă sau flotantă în acel spaţiu geografic: înseamnă a peregrina,
a se bucura şi a suferi împreună cu ceilalţi, cu ochii sufletului aţintiţi asupra lui Hristos Cel
înviat din morţi.

Parohia este, așadar, unitatea din prima linie a Bisericii locale, punctul de început şi de final al
vieţii creştine, al misiunii preoţeşti, locul unde se exercită cele trei mari slujiri ale mirenilor şi
ale clericilor. Comunitatea parohială este Biserica în mic, de aceea structura ei nu se poate
înţelege fără o clară viziune ecleziologică.lxxxi Când se vorbește de parohie se au în vedere
sensurile care se pot da cuvântului care exprimă această noţiune. Etimologic, cuvântul sau
termenul “parohie” vine din limba greacă, de la cuvântul παροíκα care înseamnă sau se traduce
prin şedere sau stabilire în ţară străină. La rândul său cuvântul derivă din verbul παροικεω care
înseamnă a locui pe lângă, a fi vecin cu sau a locui în mijlocul sau printre, a locui într-o ţară ca
străin.lxxxii Termenul acesta a fost întrebuinţat pentru prima oară de către evreii împrăştiaţi în
lume, după cucerirea şi dărâmarea Ierusalimului de către romani. Prin acest cuvânt erau
desemnate comunităţile evreiești sau cartierele lor, în ţările în care erau răspândiţi. De aici
termenul a trecut şi la primele comunităţi creştine care, ca şi evreii în ţară străină sau printre
păgâni, erau socotiţi drept comunităţi străine de modul de viaţă, credinţa şi mentalitatea
majorităţii populaţiei. Astăzi, parohia este comunitatea bisericească a credincioşilor clerici şi
mireni, de religie creştină ortodoxă, aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot
paroh.lxxxiii
Un alt sens pe care-l exprimă noţiunea de parohie este cel geografic. Ea desemnează o
comunitate sau obşte creştină condusă de preot, situată într-un anume loc, zonă sau teritoriu, la
oraş sau la sat, la munte sau la câmpie. Din acest punct de vedere, parohia respectivă poartă
amprenta mediului în care se află, ceea ce impune şi metode şi căi de pastoraţie adecvate acestor
realităţi. În funcţie de populaţia care trăieşte în aceste comunităţi, de nivelul de cultură, de
starea materială, de tradiţii şi de posibilităţile financiare, pastoraţia se deosebeşte de la o zonă la
alta, de la un mediu la altul. Cel de-al treilea sens pe care îl are noţiunea de parohie şi, în acelaşi
timp, cel mai important pentru misiunea preoţească este cel duhovnicesc, soterilogic. Din acest
punct de vedere, parohia este comunitatea sau obştea credincioşilor grupaţi în jurul unuia şi
aceluiaşi altar sau biserici, în jurul unuia şi aceluiaşi preot paroh, slujitor al Tainelor sau al
cultului în general şi conducător al sufletelor spre mântuire.lxxxiv
Într-o parohie ortodoxă, preotul este slujitorul prin excelență, trimisul episcopului,
factorul cel mai de seamă şi fără de care nu se poate concepe activitatea pastorală. El este cel
care mijloceşte legătura dintre credincioşi şi Mântuitorul prin intermediul cultului şi în special
al Sfintei Liturghii, îndeplineşte în parohie misiunea întreitei slujiri de învăţător al
credincioşilor, de sfinţitor al vieţii lor şi de îndrumător al lor pe calea mântuirii. Cunoaşterea
temeinică, exactă şi obiectivă a parohiei este necesară deoarece oferă o imagine de ansamblu.
Viaţa şi configuraţia parohiei trebuie cunoscută nu numai din punct de vedere moral-religios,
ci şi cultural, social şi material-economic.
Preotul trebuie să ştie, în primul rând, în ce măsură cunosc enoriaşii săi adevărurile de
credinţă şi principiile morale creştine şi în ce măsură le aplică în viaţa lor. Este foarte important
să cunoască ce rezultate au obţinut predecesorii săi în acea parohie. Dacă credincioşii se află
într-un grad de cunoaştere avansat al învăţăturilor ortodoxe, atunci preotul va continua să
avanseze în această formare creștină. În caz contrar, preotul va începe cu alfabetizarea
catehetică. Un element specific este măsura în care educaţia religioasă a enoriaşilor este sau nu
influenţată de obiceiuri păgâne, superstiţii, erezii, care trebuie combătute şi eliminate.lxxxv

Preotul, păstorul în slujire al comunităţii parohiale, este chemat să slujească cele sfinte,
să înveţe, să cheme la credinţă, asemeni lui Ioan Botezătorul, să coordoneze viaţa parohială.
El facilitează relaţiile dintre om şi Dumnezeu, dintre oameni în general, fără a face personal
toate activităţile; canalizează oamenii să se ajute, difuzând informaţia de la cel ce are nevoie
de ajutor la cel ce-l poate oferi și invers. În complexitatea de activităţi care pot fi desfăşurate
într-o parohie, catehet poate să devină oricine, alături de preot, având acces la realităţile social-
pastorale cel puţin la fel de mult ca şi preotul, dacă nu mai mult, prin faptul că este o activitate
mai interactivă, mai informală prin comparaţie cu serviciile liturgice publice sau private.

Formarea catehumenală în parohie

După depășirea vârstei școlare, credinciosul nu trebuie să părăsească parohia și
învățătura creştină, care fac parte din viață. Dacă, după caz, se mută în alt mediu, localitate sau
ţară, e de aşteptat să se afilieze la o altă parohie. De aceea, cateheza parohială este benefică şi
după vârsta copilăriei, completând sau corectând lucruri pe care credinciosul nu le-a înțeles sau
nu le-a aprofundat în perioada de școlaritate. În vechime, pe lângă parohii și mănăstiri existau
școli de alfabetizare religioasă care transmiteau elementele principale ale credinței, stare de
fapt care s-a perpetuat, cu unele sincope, până în zilele noastre. În zilele noastre se fac,
neinstituționalizat, ore de cateheză în unele parohii, fie cu caracter individual, fie colectiv, cu
prilejul Sfintelor Taine și ierurgii și a altor evenimente bisericești care se petrec în toate
parohiile ortodoxe. Întotdeauna credincioşii au avut nevoie de călăuzire pe „marea vieţii”, de
transmitere a mesajului oficial, corect şi drept al Bisericii în ceea ce priveşte conţinutul şi
practica credinţei creştine care să orienteze pe om spre om, faţă spre faţă.

Cateheza în parohie dă, atât preotului cât și catehetului laic, posibilitatea de a acoperi unele
lipsuri de care suferă parohienii de pretutindeni, de la oraş sau de la sat: descoperă credinţa sau
o transmite şi întăreşte; iniţiază în viaţa liturgică şi practicile religioase, evitând tentaţia de
inovaţie şi superstiţie; integrează unii membri în comunitatea parohială şi viaţa liturgică,
descoperă viaţa parohială şi iniţiază în cinstirea sărbătorilor creştine ortodoxe; pregăteşte copiii
pentru participarea la slujbe; centrează activitățile pe Biserică – Taina lui Hristos şi a Duhului
Sfânt; promovează şi exersează lectura biblică; dă credibilitate şi accesibilitate preotului spre
dialogul cu persoane mai reticente sau în medii unde altfel preotul nu se poate insinua cu de la
sine putere; facilitează întâlnirea dintre credincioşii care cred şi mărturisesc pentru a se
influența reciproc în toate lucrurile bune.

Pentru o activitate eficientă și temeinică, cel mai important este să se facă o analiză a
nivelului general al parohiei în materie de învățături de credință, specificul cultural, social și
economic, pontențialul acesteia și domeniile prioritare. La nivel individual se obţine o
radiografie a părții nevăzute a vieții parohiale, respectiv virtuţile credincioşilor, păcatele şi
viciile cele mai frecvente, starea morală şi sufletească a parohienilor, interesul pentru viața
liturgică sau pentru proiecte biseicești ori pastorale și sociale mai importante. De pildă, să
cunoască situaţia materială a enoriaşilor, să aibă o statistică cu şomeri, bolnavi, sinistraţi, etc.
Cunoaşterea tuturor acestor situaţii este necesară în primul rând pentru organizarea asistenţei
sociale ca expresie a milei şi a iubirii creştine, precum şi pentru fixarea planului şi a activităţii
pastorale care se cere adaptată situaţiei, nevoii şi împrejurării.
Cunoaşterea parohiei poate începe încă înainte de instalarea preotului în parohie, prin
vizite de recunoaştere a parohiei sau implicare în activități de natură social-educativă. Dată
fiind importanţa primelor impresii, preotul trebuie să dea o atenţie specială primului contact cu
enoriaşii săi. Impresia, bună sau rea, plăcută sau neplăcută, care se face cu acest prilej, va fi
decisivă pentru asigurarea eficienței în activitatea pastorală. De aceea este necesar tactul
pastoral, înţelepciunea, bunătatea şi dăruirea pentru lucrarea Bisericii.

În activitatea sa, preotul este purtătorul, prin mandat arhieresc, al preoției lui Iisus
Hristos. El e învestit și trimis cu puterea de a învăţa, a sfinţi şi a conduce pe credincioşi spre
Împărăția lui Dumnezeu, pe calea cea strâmtă. Acestea sunt cele trei laturi ale misiunii preotului
în parohie şi toate preocupările sale trebuie să slujească aceste trei direcţii. Ele se cuprind în
porunca pe care Mântuitorul a dat-o Sfinţilor Apostoli: „Mergând învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate
câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20).
Păstorul de suflete este chemat să slujească în primul rând cele sfinte dar să nu se reducă
la acestea. În slujirea de liturghisitor, care îl arată drept instrumentul sfinţitor al vieţii
credincioşilor, preotul își arată demnitatea la care este chemat: „Când invocă pe Duhul Sfânt şi
săvârşeşte înfricoşata jertfă, când mâinile sale ţin pe Stăpânul a toată firea, te întreb: în ce rang
îl vom pune? Ce curăţenie, ce pietate n-avem dreptul să cerem de la el?”lxxxvi El trebuie să fie
curat ca şi cum ar fi deja în cer printre puterile spirituale, să fie un templu viu al Duhului
Sfânt.lxxxvii Dat fiind că, prin săvârşirea Sfintelor Taine, îndeosebi prin Sfânta Taină a
Euharistiei, invocă pe Duhul Sfânt şi ţine în mâinile sale Trupul şi Sângele Mântuitorului, viaţa
lui trebuie să fie fără de prihană, să se pregătească, să-şi facă totdeauna canonul şi să nu aibă
asupra sa ceva care l-ar face nevrednic de slujirea celor sfinte.
O dimensiune fundamentală a misiunii preoţeşti este activitatea învăţătorească sau
educativă. Sfântul Grigorie cel Mare consideră că nimeni nu poate învăţa pe alţii dacă nu este
mai întâi el un bun cunoscător al învăţăturilor sfinte. Cel care doreşte preoţia trebuie să fie
bine pregătit, gata în orice clipă să înveţe pe alţii. Sfântul Grigorie cel Mare condamnă pe cei
care vor să înveţe pe alţii ceea ce ei înşişi nu ştiu. Aceştia sunt superficiali în toate, socotesc
răspunderea slujbei de învăţător cu atât mai uşoară cu cât mai puţin cunosc valoarea şi
măreţia nemăsurată a acesteia. Primirea harului preoţiei este un act de mare responsabilitate.
A fi preot nu este un privilegiu așa cum este văzut de unii, ci
chemare spre slujire, iar neglijarea îndatoririlor pe care le presupune preoţia înseamnă
inconștiență. De aceea, nu există loc în slujba cea înaltă a învăţăturii pentru cei neînvăţaţi şi
pentru cei iresponsabili, spune Sfântul Grigorie cel Mare.lxxxviii A învăţa pe alţii adevărurile
despre Dumnezeu presupune o cunoaştere temeinică a Sfintei Scripturi, izvorul nesecat al
învăţăturii de credinţă ortodoxă. Dar pentru a-şi putea însuşi aceste adevăruri, este necesar ca
preotul să aibă o cultură teologică temeinică, bazată pe studierea operelor Sfinţilor Părinţi
care, prin viaţa lor curată şi prin meditaţie creştină, au reuşit să surprindă în scrierile lor
sensurile cele mai profunde ale învăţăturii creştine. Prin aceasta Sfinţii Părinţi sunt modelele
vrednice de urmat în misiunea sfântă de a învăţa preoţii. Căci nu este bine să înveţi pe alţii
vreun meşteşug înainte de a-l fi învăţat tu însuţi printr-o deprindere atentă şi îndelungată.lxxxix
Un deosebit accent pune Sfântul Grigorie cel Mare pe felul cum trebuie să înveţe
preotul, întrucât nu pentru toţi credincioşii se potriveşte aceeaşi îndrumare, metodele pastorale
putând fi și ele adoptate, adaptate şi aplicate diferențiat, funcție de deschiderea, dorința și
nivelul de educație al ascultătorilor. Ceea ce unuia îi este de folos, altuia poate să-i fie spre
pagubă.xc Preotul, respectiv catehetul, trebuie să ştie cum să vorbească unor oameni mai puţin
învăţaţi, cum trebuie să vorbească unor tineri, cum să povăţuiască pe cei suferinzi şi pe cei mai
păcătoşi. Smerenia este virtutea care dă învățătorului echilibru şi putere sufletească, îl ajută să
progreseze el însuşi pe calea binelui şi a desăvârşirii proprii. Misiunea învățătorească trebuie
împlinită mai puțin pentru merite, cât pentru a învăţa pe parohieni tainele şi valorile credinței
ortodoxe, într-o simfonie care include clerul și poporul lui Dumnezeu, cei ce formează ”via
Domnului”, Biserica.
Enoria sau parohia reprezintă comunitatea de credincioşi strâns uniţi în jurul păstorului,
unde fiecare membru are un rol, după cum i-a fost dat darul de la Duhul Sfânt. Cu cât legătura
dintre păstor și credincioși este mai puternică şi mai dinamică, cu atât efectele ei în viaţa
religioasă şi socială a credincioşilor vor fi mai rodnice. Legătura credinciosului cu preotul este
expresia şi semnul legăturii lui cu Hristos prin Biserică, al apartenenţei lui la parohie.xci
Legăturile sufleteşti între preot și credincioşi, între credincioșii înșiși sunt expresia dorinței lor
de relație cu Hristos, în jurul Căruia trebuie să se adune la Sfântul Altar. Slăbirea, întreruperea
şi compromiterea acestor legături, sunt semnalul eșecului lucrării pastorale, dar și al faptului
că parohienii își pun ei înșiși sub semnul întrebării, mai mult sau mai puțin conștient, propria
mântuire; aceasta trebuie să fie preocuparea slujitorilor, fie că sunt parte a personalui clerical,
fie neclerical, nu atât succesul personal. Legătura strânsă a preotului cu păstoriţii şi prezenţa
stabilă în parohie reprezintă garanția pentru apărarea unităţii de credinţă, stavilă împotriva
propagandei sectare şi o măsură practică pentru preîntâmpinarea desprinderii enoriaşilor de
preot şi de parohie.
Actul catehizării face parte din activitatea învăţătorească a preotului cu care este învestit
prin harul Hirotoniei, după cuvintele rostite de Mântuitorul Hristos Apostolilor Săi: „Mergând,
învăţaţi toate neamurile” (Matei 28,19). Catehizarea este parte constitutivă a responsabilității
de pastoraţie individuală practică, prin convingere şi îndrumare, cu răbdare şi stăruinţă, prin
întâlniri personale, convorbiri şi discuţii purtate atât cu credincioşii practicanți, cât mai ales cu
cei nepracticanți, pentru luminare, întărire și edificarea credinţei lor personale.

Momente şi ocazii pentru cateheză

Începând de la discursul omiletic, act public prin excelenţă, în cadrul discuţiilor

particulare şi până la discuţiile individuale din Taina Spovedaniei, preotul poate și trebuie să
un fir roşu al temei credinței şi vieţii spirituale. Persoana de dialog poate propune orice temă,
care reflectă o preocupare personală, o dilemă la care caută răspuns sau nelămurire față de o
situație dată, potrivit nevoilor proprii, credinciosul fiind cel care provoacă discuția lămuritoare
în anumite probleme, dar cel care este abilitat să vorbească despre credinţă este preotul, care
poate să „influenţeze” discuţia în sensul edificării şi lămuririi acestora din perspectivă
religioasă. O astfel de abordare este prin sine un fel de cateheză, care nu are un plan bine
delimitat, cum se întâmplă în cazul catehezei colective, credinciosul fiind cel care are nevoie
de o explicație cât mai concretă, mai edificatoare și practică. Nivelul de educație și cultură al
persoanei de dialog face ca preotul să-și adapteze atât limbajul cât și argumentele la nivelul
interlocutorului, scopul fiind edificator fiind prioritar în comparaţie cu urmarea unui plan
catehetic. Avantajul catehizării individuale este acela că poate avea loc atât în Biserică (mediul
cel mai bun, care predispune credinciosul spre o ascultare activă), cât şi în alte medii, cu
respectarea unor condiții minime de decență și respect față de Cuvântul lui Dumnezeu. În acest
din urmă caz, s-ar mai elimina din frivolitatea discuțiilor mondene și fără conținut, punându-
se accent pe lucrurile importante de care, cu voie sau fără voie, mulți credincioși le ignoră și le
amână sine die.
Cateheza parohială presupune existența unui catehet angajat sau preluarea
responsabilității de către preot sau preoți, alături de epitrop, de cântăreț sau organizaţia de
tineret parohial. Misiunea catehetică parohială este o activitate de maximă importanță,
indiferent de timpul și modalitățile în care se realizează. Cel mai important lucru, la acest nivel,
este ca preotul să fie convins, chiar înainte de a ajunge în parohie, că este una dintre
responsabilitățile pastorale, nu este facultativă. Aceasta face ca un credincios catehizat să fie
fidelizat și responsabilizat să nu accepte ”ofertele” neoprotestantismului liberal, să nu se
abandoneze indiferentismului sau ateismului. Misiunea catehetică strânge legătura
credinciosului cu Biserica, o înalță și îi dăruiește viabilitate.xcii

BISERICA (ekklesia) – mediul instruirii catehetice

Biserica, în limbajul tehnic teologic, are o împătrită semnificație. Mai întâi, este Trupul tainic
al lui Hristos, extins în lume, în care se lucrează mântuirea credincioşilor prin credinţa în
Învierea Sa ca bază a învierii personale a credinciosului. Un al doilea înțeles este de adunare
a credincioşilor care cred în Dumnezeu, Unul în trei Persoane şi în Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Dumnezeu adevărat înomenit și înviat cu trupul uman. Este, de asemeni, locul și
mediul de sfinţire a vieţii şi exprimare a solidarităţii mântuitoare sau „laborator al învierii”. În
sfârșit, Biserica este o instituţie socială cu caracter educativ-cultural și liturgic, menită să
transmită membrilor ei şi lumii un set de valori perene, care să conducă la formarea unui
caracter creștin fiecărei persoane care face parte din ea.

În această ultimă calitate, Biserica are autoritatea de a preda înţelepciunea revelată iudaică a
Vechiului Testament, revelaţia desăvârşită exprimată prin învăţăturile lui Iisus Hristos, prin
exegezele epistolare ale Sfântului Apostol Pavel şi ale celorlalţi autori de texte sfinte din Noul
Testament, precum şi înţelepciunea mântuitoare a autorilor şi trăitorilor vieţii de sfinţenie din
primele secole creştine, ca şi îndemnurile şi sfaturile părinţilor contemporani ai Bisericii, într-
o dinamică neîntreruptă, sub insuflarea Duhului Sfânt.

Biserica este singura structură şi instituţie care are ca obiect al cunoaşterii şi lucrării viitorul:
ea spune fiecărui om ce va fi, fără a ignora ce este, fără a se raporta la trecut. Hristos, de
exemplu, nu este prezentat în Biserică în manieră istoricistă, ci în manieră dogmatică: Cel ce a
fost, este şi va fi, Alfa şi Omega. El este invocat aici şi acum, într-un permanent prezent, dar
rodul acestei propovăduiri se va vedea în viitor.

Biserica are chemarea de a predica sau proclama învăţătura lui Hristos; în egală măsură, însă,
ea are vocaţia de a asculta, a întreba şi de a răspunde, acolo unde se aşteaptă să o facă. Biserica
este şi instituţie divino-umană, după cele două firi ale Întemeietorului Său-Hristos. Numirea de
instituţie dată Bisericii nu trebuie înţeleasă în sens juridic, pentru că Biserica nu este o instituţie
„condusă” de Hristos, care îi primeşte şi-i ascultă pe toţi, ca un club sau un partid politic…
Biserica este o familie extinsă; Hristos e temeiul ei instituţional, fără a înceta să fie o persoană,
cum e tatăl temeiul sau păstrătorul caracterului instituţional al familiei, pe care îl impune
tuturor. De aceea, se poate spune despre Biserică faptul că ea nu este doar o instituţie, ci un
“mod de existenţă”, o manieră de a fi.

Taina Bisericii, chiar în dimensiunea sa instituţională, este profund legată atât de fiinţa lumii,
cât mai degrabă de însăşi fiinţa lui Dumnezeu. Sergiu Bulgakoff preciza: “Biserica lui Hristos
nu este o instituţie, ea este o viaţă nouă cu Hristos şi în Hristos, condusă de Duhul Sfânt”.xciii
De aceea, Biserica este ambientul în care se actualizează, în mod tainic, întruparea, crucea și
învierea lui Hristos făcând ca Tainele să fie mijloace de împărtășire a credincioșilor de viața
lui Hristos sau, de sus în jos, pătrunderea lui Hristos în oameni, făcându-i să trăiască anticipat
realitățile lumii viitoare.

Dar tocmai prin faptul că are un temei dumnezeiesc şi unul omenesc, pentru că este o instituţie
divino-umană, Biserica este diferită de orice societate omenească, este luată din mijlocul lumii,
există pentru lume şi în lume, dar nu există numai sub aspectul său pământesc, pentru că ea nu
este o societate umană obişnuită, ci este un trup viu, în care toate stau sub semnul simbiozei
divino-umane, al convieţuirii umane, al conlucrării divino-umane, al echilibrului divino-uman.
De aceea, în afară de Biserică nu există cu adevărat nici noţiunea de persoană, care ar fi
concepută ca entitate individuală autosuficientă, nici o adevărată comuniune de personae.
Faptul că în instituţia Bisericii există şi elemente materiale nu poate să conducă la concluzia că
Biserica are scopuri materiale; ea se foloseşte de cele materiale cu înţelepciune, interesul
urmărit permanent fiind mântuirea sufletelor credincioşilor. În Biserică, sub forme materiale
omul primește de la Hristos, prin Duhul Sfânt, daruri spirituale.

Acceptând existenţa elementului uman în Biserică, nu se minimalizează elementul divin, de

aici, caracterul exterior al Bisericii, de instituţie (divino-umană), care nu este în opoziţie sau
contradicție cu cel interior, de comuniune în iubire şi viaţă în Hristos-Dumnezeu.

Particularitatea Bisericii ca instituţie de educaţie

Biserica este infailibilă, în sensul că primește iluminare din partea Duhului Sfânt de a nu greşi
în activitatea ei de garant al Revelaţiei dumnezeieşti. În această activitate de păstrare şi
explicare a Revelaţiei divine, Biserica a formulat adevăruri de credință şi continuă, în istorie să
precizeze, să explice şi să adâncească înţelesurile învăţăturii deja existente. Altfel spus,
Biserica nu învață lucruri greșite sau trecătoare, deși unii membri ai ei pot greși ca persoane
private; în Ortodoxie nu se vorbeşte despre ea ca o instituţie a sfinţilor sau aleşilor, ci a
oamenilor pe calea sfinţeniei.

Temelia infailibilităţii Bisericii este Mântuitorul Iisus Hristos-Capul Bisericii, care este Trupul
Său; aşa cum Hristos-Dumnezeu nu poate greşi, aşa nici Trupul Său tainic nu poate greşi atât
timp cât ascultă de Capul ei, iar în ea lucrează Sfântul Duh. Biserica este infailibilă pentru că
Hristos, Capul ei, a promis ucenicilor asistenţa Sa în veci (“Iată Eu cu voi sunt în toate zilele,
până la sfârşitul veacului” Matei 28, 20), iar lucrarea ei este sprijinită de puterea Duhului Sfânt,
care “o călăuzeşte la tot adevărul” (Ioan 16, 13) ca ”stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3,
15). Aşadar, infailibilitatea Bisericii se fundamentează pe Hristos-Capul şi Duhul Sfânt-Viața,
care a insuflat pe autorii sfinţiţi în momentul Revelaţiei şi care poartă de grijă asupra
interpretării şi păstrării corecte a acesteia.

Organul prin care Biserica îşi exercită infailibilitatea este Sinodul ecumenic, sinodul
episcopilor drept-credincioşi. Această adunare a episcopilor este înzestrată cu infailibilitate
tocmai pentru că ia hotărârile în comuniune de învăţătură, de viaţă şi de iubire, acestea fiind
luate în acord deplin cu Revelaţia divină şi cu viaţa în Hristos a Bisericii. De aceea s-a spus că
infailibilitatea este dăruită întregii Biserici, “iubirii reciproce” a membrilor ei care, hotărând în
comuniune, înfrâng orice tendinţă dictatorială sau primaţială în sânul ei. Formula din Faptele
Apostolilor, 15, 28, (“Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”) folosită de sinodali la luarea
hotărârilor nu atrage după sine în mod automat ortodoxia şi infailibilitatea hotărârilor luate, ci
valorifică învăţăturile în care Biserica, cler și credincioși, recunoaşte realitatea prezenţei
Duhului Sfânt. Că Biserica este cea care condiţionează Sinodul ecumenic şi nu Sinodul
ecumenic Biserica se deduce din faptul că Biserica poate lua hotărâri canonice şi dogmatice
absolut valabile, nu neapărat prin sinodul ecumenic, ci prin consensul Bisericii de pretutindeni
(ca în cazul disputei isihaste din secolul al XIV-lea, sau privitor la numărul Sfintelor Taine).
Din infailibilitatea Bisericii rezultă statutul ei de singur loc și mediu unde se dobândeşte
cunoaşterea mântuitoare, formarea persoanei umane în spiritul unei culturi autentice şi
eficiente, în care acumularea de cunoştinţe este înnobilată de trăirea virtuţilor.

Comunitatea bisericească: de la Liturghie, la diaconia socială.

Predarea învăţăturii biblice şi înţelepciunii sfinte a Părinţilor este, în general, apanajul clerului.
Istoria Bisericii arată că mulţi învăţători au fost oameni simpli, practicanţi laici din Biserică, al
căror dar educativ a fost pus în slujba credincioşilor. Modelul separării dintre slujirea
sacramentală şi slujirea diaconală sau socială se vede din Faptele Apostolilor, capitolul 2, unde
diaconii au primit o altfel de slujire, complementară chemării apostolilor.

Clerul ca structură separată a existat de la început în Biserică. Hristos Însuşi Și-a ales 12
Apostoli cărora le-a încredinţat învăţăturile Sale petru a fi transmise lumii, apoi au mai existat
70 sau 72 de ucenici dintre cei care nu Îl urmau continuu, dar au avut un rol important în
misiunea ulterioară Pogorârii Suhului Sfânt. Sfinţii Apostoli au participat, timp de trei ani şi
jumătate, cât a durat activitatea pământească a Mântuitorului, la cea mai înaltă şcoală
catehetică, unde L-au avut ca Învăţător pe Însuşi Domnul. La înălţarea la cer a Mântuitorului,
Acesta le-a poruncit să stea în cetatea Ierusalimului, până se vor „îmbrăca cu putere de sus”
(Luca 24, 49). Aceasta avea să aibă loc cu ocazia Cincizecimii, când asupra ucenicilor S-a
pogorât Duhul Sfânt în limbi ca de foc, individualizat (Faptele Sfinţilor Apostoli 2, 3). Acest
eveniment reprezintă deodată momentul naşterii primei comunităţi creştine, dar şi momentul
învestirii Sfinţilor Apostoli de către Duhul Sfânt, după care au început să vorbească în limbi
diferite, să propovăduiască, să săvârşească Frângerea Pâinii și Botezul spre zidirea Bisericii lui
Hristos.

Existenţa ierarhiei sacramentale, instituită de Apostoli, cu scopul predicării și păstrării credinței

la nivel local este atestată de Sfânta Tradiţie, Sfântul Ignatie Teoforul (+ cca 107) spunând că,
fără ea, nu există Biserica. Ierarhia sacramentală este inima organismului care primeşte viaţă
din Duhul Sfânt, dătătorul de viaţă.

În primele secole creştine termenii „episcop” şi „prezbiter” s-au întrebuinţat atât pentru
numirea celor din treapta episcopilor cât şi prezbiterilor (preoţilor), aşa cum este scris şi în
Epistola I a Sfântului Petru: “Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi
martor al patimilor lui Hristos…” (I Petru 5, 1). Confuzia aceasta aparentă se datorează faptului
că şi episcopii și preoţii erau aleşi dintre oamenii mai în vârstă, care erau supraveghetorii
comunităților creștine, în limba greacă termenii fiind comuni ca sens. Dacă numirile s-au
utilizat alternativ, niciodată nu s-a făcut însă confuzie de trepte și responsabilități. În Biserică
se ştia că episcopii aveau plinătatea harului preoţiei lui Hristos, aveau sub ascultare pe preoţi
şi pe diaconi, preoţii având delegaţia sau mandatul de a săvârşi Sfintele Taine (în afară de
hirotonie) şi de a propovădui cuvântul, iar diaconii de a ajuta la săvârşirea cultului şi la celelalte
opere social-misionare ale Bisericii.

De egală importanţă este faptul că din Biserică fac parte şi mirenii sau laicii, poporul
dreptmăritor, fără de care nu se poate vorbi despre „Trupul lui Hristos”. În acest sens toţi
membrii Bisericii sunt mai mult decât semeni: ei sunt fraţi ai Fiului lui Dumnezeu şi, prin El,
fii ai Tatălui ceresc (Galateni 4, 5-6), însă nu toţi membrii participă în mod egal la exercitarea
puterii bisericeşti.

În Biserică, pe măsura creşterii drepturilor unei persoane, cresc şi responsabilităţile. Ierarhia

sacramentală are, firesc, mai multe drepturi: de instruire a laicatului, de sfinţire şi de conducere
a poporului pe calea mântuirii. Laicii au drepturi şi îndatoriri în cadrul Bisericii, acestea fiind
însă de ordin administrativ, jurisdicţional şi catehetic, nu de ordin sacramental. Ierarhia şi
poporul, în Ortodoxie, se află într-o relație de complementaritate, de slujire reciprocă, în
armonie, urmându-se idealul comuniunii. Deşi ierarhia sacramentală are rolul important în
cadrul slujirii liturgice, comunitatea participa, prin asociere, depăşindu-şi propria subiectivitate
tocmai prin intermediul ierarhiei, împreună cu care se află în aceeași ”corabie” a mântuirii.

Dimensiunea educativă a slujirii sacramentale

Creștinismul a adus în lume imaginea lui Dumnezeu revelat ca personal și iubitor, pentru care
lumea este rodul lucrării Sale și subiectul mântuirii. Aceasta a însemnat și probleme noi, care
însemna formularea unei terminologii proprii și adecvată nevoii de exprimare a adevărurilor
de credință, realizată fie prin adaptarea unor cuvinte vechi la sensuri noi, fie prin formularea
de noi termeni specifici. Cuvântul eklessia, de pildă, care însemna la început "adunare", primea
acum și sensul de întrunire a creștinilor la slujbe, adică de comunitate bisericească în sens
actual (Matei 18, 17). A fost apoi folosit apelativul ”creștin”, în Biserica din Antiohia, pentru
identificarea celor ce credeau în Hristos (Fapte 11, 26).

Biserica este întemeiată de Hristos prin întruparea, răstignirea, moartea, învierea şi înălţarea Sa
la dreapta Tatălui. Obiectivarea ei socială are lor prin pogorârea Duhului Sfânt, învestirea
Apostolilor cu puterea de predicare şi botezul primilor adepţi ai lui Petru şi a Apostolilor.
Începutul catehizării Sfinților Apostoli și a urmașilor lor - episcopi, preoți și diaconi – a constat
în identificarea lui Iisus Hristos ca Mesia, Logosul, Unsul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii.
Lumea nu mai primise o veste atât de bună cu privire la lucrarea lui Dumnezeu pentru oameni,
motiv pentru care numărul celor care primeau creştinismul era impresionant. Problema naturii
lui Dumnezeu întrupat, firile lui Hristos, structura vieţii treimice, identitatea Duhului Sfânt şi
alte dogme, formulate mai târziu, nu se puneau pentru că oamenii trăiau aievea evenimentele
mântuitoare.

În concluzie, la temelia Bisericii stă predicaţia sau cateheza Apostolilor despre împlinirea Legii
în Persoana lui Hristos, mântuirea omenirii prin învierea Lui, ca şi exemplul vieţii lor care ”au
lăsat toate” şi au plecat la predicarea cuvântului, frângerea pâinii, hirotonind episcopi prin
cetăţi, învăţând Evanghelia lui Hristos, arătând lumii Calea către Împărăţie, în final dându-şi
viaţa pentru ”Hristos şi pentru Evanghelie” (Marcu 8, 35). Biserica este, din această
perspectivă, adunarea creștinilor, uniți în aceeași dreaptă credință în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,
în Hristos înviat și înălțat la ceruri, în ascultare de episcopii Bisericii, hirotoniți și sfințiți de
Apostoli, de trimișii acestora, preoții și diaconii.

Valențe formative ale cultului ortodox

Scopul cultului divin este de preaslăvire a lui Dumnezeu, de sfințire a credincioșilor, de

învățare sau de pregătire a credinciosului pentru viața de comuniune veșnică. Scopul
învățătoresc urmăreşte atât instruirea sau edificarea credincioşilor în învățătura de credință
creştină ortodoxă, cât şi promovarea principiilor religios-morale, cu alte cuvinte, susţinerea şi
răspândirea credinţei şi a valorilor morale creştine conforme cu Evanghelia lui Hristos. Actele
cultice au o evidentă dimensiune pedagogico-catehetică şi instructiv-formativă. Dacă fiecare
act al cultului divin îl pregătește pe credincios pentru Împărătia Cerurilor, în egală măsură îl
pregătește şi pentru viața de aici, pentru o viață în conformitate cu învățăturile Evangheliei şi
principiile moralei. Din acest scop dublu al participării creştinilor la lucrarea Bisericii reiese şi
rolul educativ al ei în lume. Sfintele Taine îl fac pe credincios să fie mai responsabil, să-şi caute
şi să-şi descopere menirea şi vocația. Grija pentru deprinderea credincioșilor cu participarea
regulată la viața liturgică îi revine preotului paroh şi familiei, dar, în egală măsură, profesorului
de religie și celor implicați în activitățile catehetice ori sociale.

Rolul și importanța rugăciunii în formarea creștină

În esența ei, rugăciunea este o activitate psiho-somatică a cărei principală caracteristică este
intimitatea (Matei 6, 6). Modelul de rugăciune pe care l-a oferit Însuși Domnul Iisus Hristos
este Rugăciunea Domnească (Matei 6, 9-13), spusă de El Însuși, adesea în singurătate (Marcu
6, 46; Matei 14, 23 ș.a.), dar și în templu sau la sinagogă.

Condițiile în care se face rugăciunea se referă nu atât la partea formală, cât la efectele ei asupra
celui care o săvârșește. Rugăciunea se face, pe fond, cu atenție, cu smerenie, cu afecțiune și
lacrimi, cu răbdare, cu pasiune, cu credință, cu încredere în Dumnezeu, iar ca formă, în spațiul
privat sau în spațiul public, singur sau împreună cu alții, cu formule specifice (ex. Rugăciunea
lui Iisus) sau cu propriile cuvinte ori, după caz, fără cuvinte.

Roadele rugăciunii nu trebuie așteptate imediat, motiv pentru care nici nu trebuie făcută
punctual, cu cereri imperioase, în funcție de nevoile imediate. Rugăciunea face parte
structurală din viața creștină de fiecare zi, de fiecare clipă chiar și trebuie să aibă întotdeauna
dimensiune doxologică. Asemănată adeseori cu rugăciunea unui copil către părintele său,
această analogie este palidă față de atitudinea pe care creștinul trebuie să o aibă în fața lui
Dumnezeu, care este mult mai mult decât un tată pământesc, pe care credinciosul Îl înţelege
numai în uimire, care răspunde rugăciunilor cu marea Sa înțelepciune, atunci şi aşa cum
trebuie.

În experiența ortodoxă, rugăciunea are câteva condiții formale, care nu sunt obligatorii dar
ajută, celui care o săvârșește, la trăirea autentică a legăturii cu Dumnezeu. Mai întâi, se
folosește un „suport” adică se face în biserică sau în fața icoanei, ca ajutor de desprindere de
gândurile și imaginile lumești, de concentrare asupra conținutului rugăciunii și eliberare de
”distracțiile” din jur. Este recomandat să se folosească o carte de rugăciuni, unde sunt tipărite
rugăciunile specifice, de dimineață sau seară dar și rugăciunile cu specific, pe care nimeni nu
le cunoaște pe dinafară integral. Cartea ajută și la stăpânirea gândurilor spre ceea ce se dorește
prin rugăciunea respectivă. Acum se pot folosi și alte suporturi, precum iPhone-ul, telefonul,
tableta sau computerul personal. Deși există încă discuții cu privire la compatibilitatea acestora
cu stilul tradiţionalist ortodox, considerăm că pot fi folosite fără vreo reținere, mai ales în
spațiul privat. De asemena, este recomandată lectura textelor biblice desemnate pentru fiecare
zi, așa cum prevede calendarul creștin ortodox, la care se poate adăuga citirea din Psaltire,
după puterea, zelul și timpul disponibil al fiecăruia. În cadrul rugăciunii se pomenesc numele
celor apropiați, preotul duhovnic sau paroh și cei cu nevoi speciale, despre care se știe că au
nevoie de ajutor în anumite cazuri, pentru necunoscuți ori vrăjmași, știut fiind că rugăciunea
pentru cei din urmă are efect de potolire a gândurilor rele și resentimentelor nu numai asupra
celui care se roagă, ci și a celui pentru care se roagă. Rugăciunea este prin sine, mai degrabă
un act de slăvire, mulțumire și dialog cu Dumnezeu decât o petiţie, întrucât Stăpânul știe mult
mai bine ce este necesar și ce nu fiecăruia. Adevărata mulțumire lui Dumnezeu se aduce în
condiuțiile în care cel ce se roagă își recunoaște sincer păcatele proprii. În afara timpului special
pentru rugăciune, se poate spune Rugăciunea lui Iisus, în răstimpuri sau neîncetat, după
îndemnul Sfântului Apostol Pavel: ”Rugați-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5, 17). Peste toate
acestea, sunt necesare, ocazional, perioade de tăcere.

Postul, specificul și rolul lui catehetic

Din Sfânta Scriptură reiese că postul în viața de credință nu este o opțiune, este parte integrală
din actul de credinţă, formă de manifestare a convingerilor religioase. Hristos Însuși a vorbit
în Predica de pe munte ca și cum este de la sine înţeles că toți oamenii dau milostenie, postesc
și se roagă: ”Când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta...”, ”Când vă rugaţi, nu spuneţi
multe ca neamurile...”, ”Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Matei,
capitolul 6).

În Biserica Ortodoxă se postește miercurea și vinerea din fiecare săptămână, cu mici excepții,
prevăzute în calendar, spre aducere aminte și conștientizarea trădării lui Hristos, patimilor,
răstignirii și morții Lui. Pe lângă acestea, există perioade speciale de post, respectiv Postul
Nașterii Domnului, Postul Mare, Postul Adormirii Maicii Domnului și Postul Sfinților
Apostoli Petru și Pavel sau unele zile de sărbătoare cinstite cu postire (Înălţarea Sfintei Cruci,
Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, Ajunul Bobotezei). O perioadă anume de postire
pentru fiecare credincios este cea dinainte de a primi Sfânta Împărtășanie la Sfânta Liturghie,
în cazul în care aceasta are loc în afara perioadelor de postire instituite de Biserică, în acord
cu recomandarea preotului duhovnic.

Oricât ar părea de misterios, postul are anumite efecte catehetice: ajută la disciplinarea
personală și aducerea sinelui sub control, ceea ce scoate omul de sub presiunea vieții
consumiste, îl detașează de idealul vieții de lux și îl face să își pună întrebarea esențială: ”Ce
să fac să mă mântuiesc?” (Matei 19, 16). Pe de altă parte, întărește și susține rugăciunea, iar
împreună conduc la necesitatea internă de a împărtăși credința și bucuria rugăciunii și altora.
Postul sporește smerenia și disponibilitatea de a duce o viața modestă și mulțumitoare, prin
aceasta evitând orice alte patimi care ar putea contribui la dorința de putere și avuție. De
asemena, postul dă șansa fiecăruia de a dărui mai mult din ceea ce se economisește la cei care
au nevoie, exprimând generozitatea și solidaritatea creștină. Pe de altă parte, postul are efect
asupra formării personalității încă din copilărie, prin disciplinarea unor înclinații, dependențe
sau patimi, cum ar fi ”păcatele mici, cotidinene”, care sunt considerate de mulți inofensive,
împotriva folosirii excesive a mijloacelor media, televiziune, internet, rețele de socializare și
altele. Nu în ultimul rând, aduce pacea și bucuria interioară, când este ținut cu simțul
echilibrului.
Postul și rugăciunea fac parte din însăși sensibilitatea religioasă a omului, cu atât mai mult a
creștinului, fară ele viața religioasă reducându-se la reguli externe, învățături teoretice, rituri şi
ritualuri. Câteva motive suplimentare susțin necesitatea de a le practica în scopul asigurării
unui mediu de viață echilibrat. Între acestea, faptul că omul trăieşte în condiţii de insecuritate,
viața pe pământ fiind atât de fragilă și evenimentele neașteptate, în condițiile unei mobilități
fără precedent, încât încrederea omului în ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune şi post, dă
stabilitate vieții, un sens al siguranței personale și a celor din jur. Prin viața de credință practică
se poate înțelege rolul dinamic și activ al lui Dumnezeu în creație, în opoziție cu falsele imagini
despre Dumnezeu, pe care unii le preiau din surse îndoielnice, într-un entuziasm sincretist
necunoscut până acum. Este demn de menționat și faptul că rugăciunea și postul ca acte de
credință fundamentale, accesibile fiecărui creștin, confirmă dumnezeirea și apostolicitatea
credinței creștine ortodoxe, practica Bisericii de la începuturi, pe baza Sfintei Scripturi și a
tradiției dinamice din Biserică.

Postul și rugăciunea constituie principalele preocupări ale persoanei care cultivă spiritualitatea,
corespunzătoare celor două verbe, “a asculta” şi “a se ruga”. Societatea contemporană este
foarte fluidă când vine vorba despre valorile perene, din motive subiective: un angajat sau o
personalitate foarte apreciată astăzi, mâine poate să nu mai însemne nimic, fără un motiv
întemeiat. Oamenii, în general, nu mai au certitudinea că ceea ce fac ei este important sau bun
și pentru cât timp. Creştinismul oferă o viziune diferită, plecând de la persoane, lucruri şi
realităţi cu valoare eternă, spre ceea ce se poate realiza, fiecare persoană având valoare infinită
prin relația cu Dumnezeu și dorința de devenire întru ființă sau ființare/existență veșnică.

Omul ”educat” prin televiziune și internet, cu dependență maximă față de imaginea pre-
formatată, cu o perspectivă superficială asupra ontologiei și vieții de veci, cu privire spirituală
mioapă, devine incapabil de a mai urma o traiectorie spirituală, în care cuvintele cheie sunt
detașarea, abstinența, străduința, nevoința, efortul, renunțarea, dărnicia, trezvia. Astfel, stima
de sine scade, încrederea în propriile puteri creatoare se diminuează, sensul existenței devine
non-sens, iar el devine asemeni unei corăbii fără cârmă, iar cel mai puternic se simte
insecuritatea. Dacă este trăită individualist și necreștin, insecuritatea poate conduce la angoasă,
nemulțumire, variate forme de frică, incapacitatea de conlucrare și concentrare. Nu se poate
spune același lucru dacă aceasta este abordată în cheie biblică și patristică. De pildă, curajul
este virtutea de a schimba ceva în viaţă, atunci când totul pare să fi ajuns la o fundătură; cu
încredere în Dumnezeu, Avraam a plecat din Urul Chaldeii spre ținutul făgăduinței, Iair crede
și primește pe fiica sa înviată, Maria şi Marta speră că Hristos va face ceva din iubire pentru
Lazăr, Toma caută chiar când pare să nu aibă nici o șansă și Hristos revine doar pentru el și,
prin el, pentru toți cei care ”nu au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29). În condiții de nedreptate și
violenţă etnică, modelul este Hristos care primește și înțelege pe femeia samarineancă, vindecă
fiica femeii cananeence, îi numeşte „fii ai lui Dumnezeu” pe făcătorii de pace. În cazul în care
insecuritatea este determinată de situaţia economică precară, credința face ca omul să fie
încredințat că Dumnezeu va îndrepta lucrurile, până și acolo unde se crede că nu mai este nimic
de făcut, ca la nunta din Cana Galileii, sau să fie pregătiți ca până şi sub spectrul morții, omul
să fie convins că Dumnezeu este Cel care hotărăște dacă trebuie să trăiască, pentru ce motive
sau scop.

Societatea de consum folosește o formulă contrară postului care, deși pare rațională, a adus
multă nefericire în istoria umanității. Aceasta este: ”cu cât ai mai mult, cu atât vei fi mai fericit”,
respectiv ancorarea speranței de infinit în lucruri finite; or, fericirea autentică nu stă în lucruri
finite. „Câştigă şi consumă” nu este nici pe departe cheia fericirii.xciv
De aceea, pentru a alcătui o cateheză cu temă practică este nevoie de trei condiții. Să fie
înrădăcinată în viaţa de parohie, adică în mediul unde acestea se pot practica și mărturisi, având
ca efect conștientizarea asupra preceptelor evangelice care formează şi transformă comunitatea.
Să fie multigeneraţională, dar să includă momente „intrageneraţionale” mai ales la activităţi
specifice. De pildă, unele jocuri și instrumente de cateheză nu pot fi folosite cu adulții sau teme
abordate în catehezele pentru adulți să fie tratate cu copiii minori. În sfârșit, să fie orientată
spre evanghelizare, adică spre vestirea învățăturii Mântuitorului (Vestea cea Bună) și spre cei
care nu au primit o educație în acest sens. ”Plaja” parohială trebuie să se lărgească şi să includă
membri noi ca o constantă a tuturor activităților. Abandonarea preocupărilor religioase de către
unii credincioşi vine de la sine și nu trebuie să îngrijoreze sau să dezamăgească pe slujitorii
cuvântului. Ea vine odată cu vârsta, cu mobilitatea populației, căsătoria sau dezamăgirea față
de ”prestația” slujitorilor. În cazul din urmă, vina nu o poartă numai preotul, ci întreaga
comunitate care devine fie pasivă, fie indiferentă la problemele personale ale unor membri.
Ceea ce este important este ca toți membrii activi și fiecare în parte, în frunte cu păstorul, să
aibă conștiința că au făcut tot ceea ce le-a stat în putere, îndatorire și dragoste să nu devină
piatră de poticneală pentru cel care a hotărât să părăsească barca mântuirii și să se roage pentru
întoarcerea și îndreptarea lui.

Formarea adulților

Există argumente potrivit cărora cea mai eficientă activitate de formare creștină a adulților se
face prin Sfintele Taine, majoritatea fiind slujbe ocazionate de anumite evenimente familiale,
unde participarea poate fi extrem de diversă, atât ca vârstă cât și ca preocupări spirituale. Deși
motivul prezenței lor la biserică nu este căutarea spirituală, Tainele reprezintă ocazii unice pe
care personalul clerical poate să le fructifice. Evident, rezultatele nu sunt imediate, dar, după
porunca Mântuitorului, datoria semănătorului este de a semăna, chiar dacă pentru a vedea
roadele trebuie să aștepte ”întru răbdare” dar și întru rugăciune.

Așadar, Tainele sunt slujbe la care participă mulți creștini ”nepracticanți” fie că vor fie că nu,
prin prisma relațiilor sociale. Importanța lor constă în faptul că se poate crea o impresie
spirituală asupra părinților, responsabili de educația copiilor. Nu se poate face o educație
adecvată și profundă copiilor fără participarea părinților, mai ales cu propriul exemplu sau cu
încurajarea pe care o pot oferi celor mici. Până la vârsta de 6-7 ani numai părinții au ocazia și
responsabilitatea de a vorbi cu copiii și de a le transmite unele valori și sensibilități religioase,
deci sunt singurii cateheți. În cazul când se implică bunicii, aceștia preiau în mare măsură
această sarcină, mulți creștini adulți considerând că elementele fundamentale ale credinței le-
au preluat de la bunici. Important este că lucrând cu cei mici, adulţii se află ei înşişi în proces
de autoeducare.

Dificultăți în catehizarea adulților

În ce privește educația religioasă a adulților ea prezintă o mare dificultate pentru că deja au
înrădăcinate reprezentări false despre Dumnezeu, de care de cele mai multe ori nu sunt ei
înșiși conștienți, dar care pot să constituie impedimente în înțelegerea cu acuratețe a
învățăturii creștine ortodoxe și exigențelor vieții spirituale răsăritene. Adulții știu prea puțin
în materie de viață de credință, chiar în cazul în care au trecut prin învățământul religios,
despre creștinismul însuși, făcând o asimilare nepermisă cu orice formă de religiozitate, în
dorința de armonizare a sentimentelor religioase în context multicultural și plurireligios.
Chiar și cunoștințele biblice, cumva comune tuturor creștinilor, acestea sunt aproximative și
tendențios interpretate. Însă ortodoxia credinței nu înseamnă doar cunoștințe biblice
dobândite prin lectura Bibliei, ceea ce ar reduce-o la nivelul unei denominațiuni neo-
protestante, ci este nevoie de cunoștințe istorice, culturale și sociale, care ar ajuta la
înțelegerea adecvată a Bibliei.
Un alt punct sensibil în educația adulților este relația dintre ”a crede” și ”a înțelege”. Este falsă
dihotomia dintre credință și rațiune, promovată fără discernământ în toate societățile
contemporane, indiferent de regimul politic, pentru că a crede presupune a înțelege la un alt
nivel. De aici necesitatea de a reflecta permanent asupra modalităților de exprimare socială,
instituțională și particulară a credinței. Cultura post-modernă are ca principală caracteristică
relativizarea rolului credinței și individualizarea vieții spirituale: fiecare crede ce vrea și cum
vrea, fără să se integreze într-o gândire coerentă și o funcționalitate simbolică în mod privat.

CATEHIZAREA INDIVIDUALĂ
Mântuitorul Iisus Hristos a aplicat mai multe moduri de învățare, adaptate la contextul
social, nevoile personale sau statutul social al auditorilor. Cu unii a vorbit individual, în taină,
cum a fost cazul lui Nicodim, rabinul înțelept, (Ioan 3, 1-21), cu femeia samarineancă (Ioan,
4, 1-26), altora le-a vorbit în grup, fie grupului restrâns de apostoli, fie mulțimilor adunate în
spațiul deschis, în templu, în sinagogă sau în case particulare. Când cateheza se adresează unui
grup de credincioşi, ea se încadrează în spațiul catehizării colective, iar când are în vedere pe
fiecare credincios în parte, este denumită catehizare individuală. Prima ține mai mult de
informarea și formarea credincioșilor în general, a doua are în vedere mai degrabă formarea
și transformarea persoanei individuale, obiect al misiunii pastorale a preotului. Indiferent de
categoria ei, cateheza trebuie făcută cu răbdare şi stăruinţă, prin întâlniri personale organizate,
prin convorbiri programate sau fortuite (ocazionale), prin discuţii purtate cu timp şi fără timp,
în care, pe lângă lucrurile administrative, trebuie introduse cu tact elemente de învățătură
creștină sau de exegeză biblică.
Catehizarea colectivă are câteva caracteristici de care trebuie să se țină strict seama,
pentru a avea eficiență, ținând seama de diversitatea auditoriului și, mai ales de incapacitatea
fiecăruia de a reacționa spre edificare. Ea abordează teme care pot fi prezentate doar de către
o persoană calificată, cleric sau laic, cu formare teologică sau, cel puțin didactică, cu
experiența practică a credinței și temeinice cunoștințe de teologie. Nu oricine are abilitarea de
a aborda probleme de credință într-un cadru organizat, oricât de bune ar fi intențiile. Această
cateheză se adresează credincioşilor în general, find construită pe baza unor etape obligatorii:
„inventio” sau adunarea materialului; „dispositio” sau sistematizarea materialului; „elocutio”
sau formularea într-un stil deodată atractiv și estetic; „memoria” sau memorarea conținutului;
„actio” sau grija pentru gestică, mimică, atitudini în timpul prezentării. xcv De asemeni,
cateheza pesupune un plan care constă din pregătirea aperceptivă sau pregătirea psihologică
și intelectuală a auditorilor pentru deschiderea și înțelegerea subiectului propus; anunţarea
temei trebuie făcută direct și foarte clar. Urmează tratarea, partea cea mai importantă a
catehezei, care va trebui să conţină din conținutul catehezei. Este etapa în care catehetul
trebuie să folosească toate metodele și instrumentele, argumentele și experiența, experiența și
studiile de caz cu scopul de a ajuta auditoriul să înțeleagă cât mai bine și mai corect conținutul
temei. Trebuie să se aibă în vedere că ceea ce ascultă în acea oră sau atelier catehetic rămâne
implementat în adâncul lor, întrucât adulții nu au și nu vor face teme acasă spre a înțelege mai
bine subiectul. În acest scop este introdusă logic recapitularea sau fixarea elementelor de bază
prin întrebări retorice, dar şi întrebări din partea ascultătorilor, cu grijă să nu se reia tema nici
să nu se depășească nepermis timpul alocat întâlnirii. Asocierea ajută la reținerea temei prin
colaborarea cu sau referirea la alte subiecte asemănătoare. Generalizarea ar putea contribui la
stabilirea în panoul general al cunoștințelor teologice a acestei teme, definind-o în termeni
conciși, ușor de rememorat în situații concrete. Ultima etapă este aplicarea sau implementarea
 subiectului de viaţa practică, relevanța pe care acesta îl are în viața de zi cu zi și plusul de
valoare pe care îl aduce celui care îl cunoaște.
Cateheza colectivă se poate face în biserică, dar mult mai potrivită ar fi o clădire administrativă
a parohiei, un paraclis, o instituție de educație sau de folosință publică sau chiar în case
particulare. Locul are importanța lui datorită sensibilității religioase a fiecăruia; pentru unii
biserica este spațiul sacru prin excelență, unde se reculege în rugăciune, unde ținuta, limbajul
și atitudinea trebuie să fie în concordanță cu locul. De cealaltă parte, este important ca
personalul catehetic să nu rămână ghetoizat în bierică, ci să iasă în spațiul public, asemeni
apostolilor, să proclame Vestea cea Bună mai ales acolo unde nu a fost voie în regimul totalitar.

Așa cum menționam mai sus, cateheza trebuie adaptată la nivelul auditoriului, dar să nu se
rămână acolo. Formarea credincioșilor este un proces de creștere care nu îngăduie nici rutina,
nici blazarea. Fiecare întâlnire trebuie să aducă ceva nou, relevant pentru zilele noastre, un plus
de cunoștințe dar și de entuziasm din partea celui care prezintă tema.

Catehizarea individuală
Are un caracter mult mai personal, cu obiective adaptate la nivelul duhovnicesc, intelectual
și trebuințele fiecărui credincios. Cel mai des întâlnită este ”cateheza” din cadrul Tainei
Spovedaniei sau în cadrul unor discuţii particulare, pe care preotul este obligat să le asigure
conform unor programări de consultații pe care să le respecte, în primul rând, el însuși.
Vom vedea mai jos ce are specific această activitate formativă. Mai întâi, se adresează unei
singure persoane, care (de preferat) propune duhovnicului o anumită temă sau vine cu un set
de întrebări la care nu are un răspuns satisfăcător, care se leagă de propria experiență de
credință sau lipsa acesteia, credinciosul fiind cel care manifestă dorința de a primi lămuriri.
Pe de altă parte, planul acestei cateheze nu are o formă bine delimitată, cum se întâmplă în
cazul catehezei colective, credinciosul fiind cel care manifestă momentul ce trebuie abordat
(tema catehezei, tratarea ei, recapitularea, fixarea, asocierea, generalizarea sau aplicarea) şi
care necesită aprofundat de către preot în actul catehetic individual. Nici preotul nu are
obligația de a respecta toți pașii metodici, dând importanță maximă întrebărilor, reacțiilor și
nelămuririlor interlocutorului, pentru care dialogul poate fi începutul unei noi vieți de credință.
Cateheza individuală poate avea loc atât în biserică (în cazul Spovedaniei sau al discuţiilor
individuale) cât şi în alte medii potrivite conţinutului prezentat (în casele particulare sau
instituţii, mijloace de transport). Se impune un minim de compatibilitate între subiectul
discuției și activitățile din respectiva locație (ne referim la spații publice de distracție,
supermarketuri, petreceri ocazionate de cununii sau alte evenimente particulare). Cateheza
trebuie adaptată la nivel individual, ținând cont de nivelul de educație, cultural sau
profunzimea și importanța temei abordate.

Individual și colectiv: asemănări și convergențe

Printre punctele comune ale celor două tipuri de catehizări se remarcă pregătirea lor de către
preot, care trebuie să fie ancorat cu timp și fără timp în studiul Sfintei Scripturi, ale scrierilor
Sfinţilor Părinţi, prin aprofundarea unei literaturi de specialitate, a culturii vremii dar mai ales
prin experienţa personală. Pentru cei mai tineri, experiența poate fi compensată de nivelul
cultural și preocuparea de îmbunătățire a acestuia în orice moment. Pregătirea intelectuală a
preotului, indiferent de vârstă, nu este opțională; absența culturii și formarea intelectuală
șubredă nu pot fi compensate prin slujire pioasă și atitudine smerită în relațiile cu credincioșii.
Ele nu se exclud una pe alta, ci contribuie complementar la zidirea spirituală a credincioșilor.
Ele au conţinut religios-moral şi caracter pedagogic, subiectele lor putând proveni atât de la
preot, cât şi de la credincioşi, având ca scop edificarea acestora din urmă, în duhul credinței
ortodoxe și, nu în cele din urmă, putând fi adaptate diferitelor categorii sociale.

Catehizarea personală, secularism și post-modernism

Secularizarea este parte din societățile contemporane, în diferite forme de manifestare,
ceea ce face ca definirea ei să fie oarecum greu de generalizat, mai ales întrucât comportă
dificultăţi determinate de realităţile socio-geografice, etno-culturale şi istorice dar şi a
particularităţilor concrete.xcvi În spațiul credinței, secularizarea înseamnă declinul instituțional
al participării la ritualurile religioase, scăderea numărului de membri activi ai Bisericii.xcvii În
alte formulări, secularismul este „respingerea ethosului eclezial şi infiltrarea aşa-numitului
duh lumesc în viaţa noastră”xcviii sau comportamentul autosuficient al omului, ca și cum
Dumnezeu nu există, ori exilarea lui Dumnezeu în ceruri și excluderea Lui din spațiul public,
dar și din preocupările cotidiene ale omului contemporan, uzurparea rolului lui Dumnezeu în
creația și substituirea Lui cu omul. În societățile secularizate, religia devine un compartiment
al culturii, privată de orice dimensiune transcendentă. Sărbătorile tradiționale sunt
programatic folclorizate, fiind silite să se adapteze unui stil lumesc, rămânând doar mici
frânturi pe care mass-media le prezintă cel mult ca pe nişte legende, nu ca adevăruri de care
depinde mântuirea omului. În locul religiozității se propun surogate precum astrologia,
numerologia, magia, ufolatria și altele care, odată acceptate, constituie repere după care se
coordonează viaţa. Cultul este înlocuit prin tehnici de autodezvoltare, meditaţii spirituale iar
Dumnezeu personal este numit Spirit, Conştiinţă, Energie, un fel de prezență difuză și deistă.
Modul de manifestare religioasă suferă o liberalizare atât de mare încât fiecare își poate
formula modul propriu de exersare și viețuire, cu vădită înclinație spre tehnicile yoga și
credința în reîncarnare ca modalitate de eliberare din înlănțuirea materiei. Concepţia
tradiţională creştină despre viaţă este abandonată în spațiul anacronicului.xcix Societatea nu
mai e capabilă și nu mai vrea să susţină o gândire unică despre lume şi viaţă, ci, dimpotrivă, a
dezvoltat o gamă largă de concepţii, adeseori contradictorii. Este evident cât de mari sunt
provocările pentru creştinism, al cărui mesaj este în vădită contradicție cu ”valorile” acestui
tip de gândire, antropocentric, individualist, hedonic, autosuficient, arogant, cu care acesta
trebuie să se confrunte, arătând fiecăruia adevăratul sens, scop şi ţel al vieţii şi al lumii. Sarcina
Bisericii Ortodoxe în acest context este de a aloca timp și resurse unei mai atente activităţi
catehetico-misionare, cu scopul de a aprofunda viziunea creştină despre lume.
Perspectiva tradiţională, potrivit căreia lumea este creaţia lui Dumnezeu, iar omul are
menirea de a se pregăti în vederea unei ființări veșnice este serios afectată de aceste „viziuni
concurente”,c ce implică negarea existenţei lui Dumnezeu, credinţa în reîncarnare, crearea
lumii din întâmplare etc. Noile religii şi secte contestă mai ales valoarea, eficienţa şi
legitimitatea Bisericii oficiale, al cărei mesaj este ”epuizat de energie”. ci Așadar, societatea
post-modernă, secularizată, are câteva particularități.cii Există o manifestare a neîncrederii
colectivă, un scepticism de masă, însoţită de o scădere a credibilității tradiţiei creștine şi a
valorilor clasice, fapt ce are ca efect perturbarea raporturilor interpersonale. Această stare este
agravată de fenomenul mai nou a ”știrilor false”, creație a unor trusturi de presă ori din partea
unor instituții de stat cu scop manipulator, fie din perspectivă politică, fie economică sau
socială. În același timp, se observă o tensiune între apatia personală și dramele care se petrec
în lume. Apatia, în sensul indiferenței față de ceilalți, preocuparea de a nu deranja și
indiferența față de problemele grupului ori a societății este consecinţa firească a idealului
propus de societatea industrializată, pentru care principalele componente urmărite de om sunt
confortul personal și consumismul. Omul care se află în suferinţă nu comunică altora propria
durere, slăbiciune, sau mâhnire interioară care l-ar face vulnerabil. Așa numita ”dezvoltare”
sau ”progresul” societății înseamnă aservirea tuturor față de consum egoist din resursele
naturale, pentru ca producătorul să câștige cât mai mult iar beneficiarul să consume cât mai
mult, într-un nesfârșit cerc vicios. În paralel cu creșterea importanței materialului și
consumului s-a depreciat prestigiul față de ceea ce este spiritual. Omul modern are tendința
de a stimula şi argumenta artificial nevoile umane, creând sau fiind subjugat de ambiţii
susținute prin publicitatea agresivă, care îl reduce la comportament instinctual, orientat spre
sine întrucât valoarea unui om nu stă în sine însuși, ci în ceea ce produce și consumă. Aceasta
alterează iremediabil relația omului nu numai cu Creatorul, ci cu însuși habitatul pe care îl
epuizează prin consum irațional, creând dezechilibre majore la nivelul climei planetei.
Pe fondul acestei relativizări a valorilor perene (înrădăcinate), a scăderii importanței
preceptelor scripturistice și a decăderii discursului religios, se dezvoltă un păgubos pluralism
religios şi confesional, pe structura cererii și ofertei de piață, care contribuie la destructurarea
vieții religioase autentice, eventual înlocuirea ei cu un surogat, o religiozitate personalizată,
nu de origine divină, revelată, ci constând din ”adevăruri” care ar conduce, în final, la Acelaşi
Dumnezeu. Subiectivismul personal modern refuză orice atașare a persoanei faţă de
Dumnezeu, faţă de Biserică, fiecare individ având pretenţia de a decide subiectiv să fie sau nu
religios, de a accepta sau nu anumite adevăruri religioase, de a aplica sau nu anumite precepte
morale. Acest tip de subiectivism încurajează indiferenţa față de credința exprimată prin acte
religioase, exilate în spațiul privatului.ciii

Formarea catehumenală ca misiune personală și instituțională

În mediul consumist și hedonist, unde primează materialul și plăcerea imediată, activitatea
catehetico-misionară trebuie să se raporteze, concret, la problemele reale: secularizarea în
obiceiuri și mentalităţi, în cutume și legislaţie, idealul persoanei umane, cu libertatea şi
drepturile ei, modul de a trăi viața de familie, iubirea, sexualitatea, modul de a se raporta la
suferinţă şi la moarte.
Dacă nu a făcut-o decât accidental în trecut, acum Biserica este somată să construiască un
sistem coerent de „re-catehizare” a credincioşilor, mai ales a celora care sunt, în fapt, creştini
doar cu numele. Se impune o revitalizare a cunoştinţelor catehetice de către preot privind
natura umană individualizată, cu particularitățile lor, cărora să le dezvolte conştiinţa creştină.
Procesul de re-catehizare a celor care nu au practicat credinţa în care au fost botezați are
valoarea unei „prime proclamări” a mesajului creştin. Acest tip de activitate presupune
dislocarea prejudecăţilor creştine puternic înrădăcinate în minţile oamenilor, corectarea
distorsiunilor adevărurilor creştine și înrădăcinarea adevărurilor mântuitoare în viață și în
cugetr.civ Activitatea catehetico-misionară trebuie să aibă in vedere toate categoriile sociale,
dar, cu prioritate tinerii, printr-un proces viu de iniţiere creştină, care începe cu descoperirea
mărturisirii credinţei. Momentele adolescenței sunt prielnice şi necesare pentru „transmiterea
credinţei de la persoană la persoană”.cv Lumea cunoaşte unele mutaţii de neimaginat în trecut,
devenind un mediu în care cultura tradiţională, ce valorizează încă anumite rânduieli, tinde să
dispară. Principiile creştine sunt aceleaşi, potrivit Sfântului Apostol Pavel: „Iisus Hristos, ieri,
astăzi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13,8), dar „El trebuie făcut cunoscut oamenilor într-un
grai şi cu mijloace înţelese de ei.”cvi
Această stare de fapt, este premisa pentru cea mai urgentă obligaţie catehetico-pastorală
a tuturor celor implicați în viața de credință ortodoxă, spre întărirea conştiinţei fiecărui
credincios de apartenenţă la comunitatea parohiei, implicit la Hristos, Capul Bisericii. De
aceea, „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este
cinstit, toate mădularele se bucură împreună”! ( I Co1. 2, 26). Se impune pe termen lung un
 atent proces de catehizare individuală și colectivă, care să asigure construirea unor comunităţi
puternice, bazate pe aceeaşi mărturisire şi trăire liturgică. Preotul – reprezentantul împuternicit
al ierarhului – este trimis în parohie cu scopul de a presta nu doar servicii religioase private și
publice, ci mai degrabă de a aduna pe oameni în jurul lui Hristos și Bisericii Sale, de a realiza
o comunitate creştină unită prin aceeaşi credinţă, vie în trăirea ei, cu responsabilitate liturgico-
sacramentală, mărturie şi slujire.cvii
Activitatea publică a Bisericii este însufleţită, de altfel, prin mărturisirea personală a
fiecărui creştin. De aceea, preotul este dator „să folosească toate mijloacele catehetice,
misionare, liturgice şi pastorale, potrivite sensului şi finalităţii lor ecleziale, pentru a face ca
fiecare credincios să «crească» în calitate de membru al Trupului eclezial al lui Hristos, care
se realizează în mod concret în comunitatea parohială.”cviii

IZVOARELE CATEHEZEI

Sfânta Scriptură
Chemarea la credință se adresează tuturor, pentru că Biblia este un bun universal, inspirat și
dăruit de Dumnezeu întregii umanități, nu numai creștinilor. Ea oferă cuvinte, evenimente şi
atitudini instructive dincolo de timp, spațiu și context social. De aceea, Sfânta Scriptură este
cel mai bun material catehetic. Hristos Însuși, în spiritul formării Sale rabinice argumenta mare
parte dintre învățăturile adresate mulțimii, dar și cercului restrâns de ucenici prin citări din
Vechiul Testament: „Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate
Scripturile cele despre El” (Luca 24,27).
Doctrinele sunt bune, dar faptele sunt şi mai bune. Biblia oferă evenimente și modele care nu
pot fi contestate. Omul poate să le ignore, dar nu poate să le combată cu argumente
satisfăcătoare, atât timp cât ele sunt acceptate cu convingere. Textul biblic abordat în cateheză
trebuie explicitat ca atare, cu certitudinea că este un text veridic. În cateheză nu se intră în
detalii cu privire la autor, exegeză, hermeneutică sau interpretări teologice sofisticate ale
textului. Vestea cea Bună, de exemplu, este prezentată iconografic simplu, pe uşile împărăteşti,
simbolul uşilor raiului, deschise prin vestea îngerului trimisă Fecioarei Maria. Învățătura
trebuie transmisă prin deslușirea a ceea ce trebuie sau nu trebuie să facă cineva, pe criterii de
convingere, mai puțin de obligativitate şi interdicţii.
O primă exigență a catehezei este necesitatea citirii cu regularitate a Bibliei de către toţi cei
care predau, învață sau doar încearcă să trăiască o viață creștină. Biblia nu trebuie „povestită”,
ci transmisă taina pe care catehetul vrea să o descopere altora, atitudinea pentru viaţă pe
principii dumnezeiești. Fiecare cateheză trebuie să aibă un mister pentru o atitudine de viață.
Misterul nu este poveste, iar povestea nu este istorie, pentru că istoria nu are nicio doză de
ficțiune. Misterul face parte din istorie, descifrarea lui nefiind obligatorie în cazul credinței.
Învățăturile istorice, revelate prin Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, pe care catehetul trebuie să
le transmită, cu argumentarea biblică aferentă pot fi, în mare, următoarele: Treimea ca subiect
de împărtăşire personală; dumnezeirea şi umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos; învierea şi
viaţa veşnică: participarea omului la ele; Împărăţia cerurilor: sensul existenței creștine și altele,
toate cu caracter de mister.
Textele argumentative folosite trebuie să fie clare, explicitate prin locurile paralele. Pentru că
este cuvântul viu al lui Dumnezeu, Scriptura trebuie citită fără idei preconcepute, cu
deschiderea de a învăța ceea ce transmite, nu folosită pentru a argumenta unul sau altul dintre
punctele de doctrină formulate deja de om, astfel devine lucrătoare în om, prin asistenţa
Duhului Sfânt. Ea nu confirmă cititorului că este mai bun sau mai credincios decât ceilalți, ci
oferă certitudinea plenitudinii, armonia sufletului uman cu Dumnezeu fără comparații. Riscul
de o citi cu anumite scopuri argumentative poate da rezultatele opuse, așa cum avertizează
Apostolul Petru: în epistolele Sfântului Pavel sunt ”sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe
care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.
Învățătorul – omul lui Dumnezeu; modelul Tit
Instructorul trebuie să mărturisească el însuși adevărata credință și să învețe pe oameni doar
lucrurile care se potrivesc cu această învăţătură sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu. Tit era
un astfel de slujitor şi Apostolul Pavel i-a scris: “Tu, însă, vorbeşte lucruri care se potrivesc cu
învăţătura sănătoasă” (Tit 2, 1). Adevărata învățătură are în centru pe Cuvântul lui Dumnezeu,
aşa cum spune Apostolul neamurilor, în capitolul 1 al aceleiaşi epistole, vorbind despre
calităţile necesare pentru a fi hirotonit slujitor al Bisericii. Acest candidat trebuie “…să se ţină
de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în
învăţătura sănătoasă şi să înfrunte pe potrivnici” (Tit 1, 9). Pentru bătrâni, Pavel spune lui Tit
şi tuturor slujitorilor să le amintească despre trăirea creştină care se aşteaptă de la ei: “Spune
ca cei bătrâni să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în
răbdare” (Tit 2, 2). Atunci când bătrânii se comportă așa, devin exemple vrednice de urmat
pentru creștinii tineri. Și femeile în vârstă au un rol în Biserică pentru că de la ele se aşteaptă
să-i înveţe pe alţii şi, mai ales, pe femeile mai tinere, cum să trăiască potrivit cu învăţătura
creștină. Iată ce trebuie să înveţe preoţii pe femeile în vârstă: “Spune că femeile în vârstă trebuie
să aibă o purtare cuviincioasă, să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; să înveţe pe alţii ce
este bine, ca să înveţe pe femeile mai tinere…” (Tit 2,3-4).
Tinerelor, apostolul le spune să înveţe de la femeile în vârstă cum să trăiască după credinţa
creștină care este potrivită cu învăţătura sănătoasă. De aceea apostolul Pavel îi cere lui Tit şi
celorlalţi slujitori să le îndemne pe femeile mature duhovniceşte “ca să înveţe pe femeile mai
tinere să-şi iubească bărbaţii şi copiii; să fie cumpătate, cu viaţa curată, să-şi vadă de treburile
casei, să fie bune, supuse bărbaţilor lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui
Dumnezeu” (Tit 2,4-5). Tinerii creştini sunt îndemnaţi la cumpătare: “Sfătuieşte de asemenea
pe tineri să fie cumpătaţi”(Tit 2, 6). Adevăratul creștin duce o viață în Hristos, plină de virtuți,
în iubire jertfelnică, crește treptat în Hristos. Morala creștină, pe care Pavel o subânțelege în
comportamentul creștin nu are doar caracter științific sau didactic ci un caracter înălțător, menit
să desăvârșească firea umană. Concluzia acestor texte Pauline este că învățat e omul care se
învăță necontenit pe sine și învață necontenit pe alții, de aceea, educația nu se termină odata cu
finalizarea studiilor, ci acoperă întreaga existență a omului ca persoană individuală,
comunitate, grup social și întregul mediu de instruire.
Sfânta Scriptură este fundamentală în formarea persoanei, de aceea trebuie citită în aşa fel încât
să și înveţe ceva, nu doar să argumenteze ceva ce există deja ca prejudecată, cum se practică în
cercurile neoprotestante. Adultul ortodox își zidește individual viața în Hristos, cu sprijinul
păstorului și a personalului neclerical din biserică prin lectura și studiul Sfintei Scripturi,
rugăciune ca formă particulară, personalizată de comunicare cu Dumnezeu, prin renunțarea la
sine și prin disciplina postului. La acestea se adaugă dimensiunea comunitară sau publică a
formării duhovnicești mai ales prin primirea cu o anumită cadență a Sfintelor Taine, cel puțin
Botezul, Spovedania și Împărtășania.
Integrarea vieții liturgice a parohiei în viața personală completează preocuparea pentru
formarea în spiritul trăirii ortodoxe, căci Sfânta Scriptură este prezentă în proporție de peste
80% în slujbele ortodoxe. Iată câteva exemple: Psalmii la Vecernie și Utrenie, iar la sărbători
speciale Paremii din Vechiul Testament; imnuri din Noul Testament de exemplu troparul
Născătoare de Dumnezeu; Rugăciunea Domnească, citită la toate laudele și la Dumnezeiasca
Liturghie; Noul Testament (cu excepția Apocalipsei), citit în timpul anului sub forma
pericopelor epistolare de la Apostolul zilei; Canonul Sfântului Andrei Criteanul, plin de
referințe biblice; toate rugăciunile de binecuvântare și ierurgiile săvârșite de preot, pline de
referințe biblice.

Cum se citește Sfânta Scriptură?

Vechiul Testament are valoare și trebuie citit în creștinism pentru că arată spre Iisus Hristos ca
Mesia, trimisul lui Dumnezeu, care împlinește toate profețiile și planul lui Dumnezeu de
mântuire a lumii. Fără această dimensiune ar fi o simplă istorie a poporului evreu. Pregătind
venirea lui Hristos, se înțelege că răscumpărarea umanității nu este o întâmplare, iar Iisus nu
este o victimă a istoriei sau a unui sistem, ci jertfa de bună voie.cix

În cele mai multe slujbe creștinul este ajutat să asculte și să interpreteze Scripturile, să aplice
în viața proprie preceptele ei și să înțeleagă tezaurul de credință care îl conduce la autentica
unire cu Hristos. Creștinii, ar fi de așteptat să citească din Sfânta Scriptură cu regularitate, nu
ca și cum ar fi o carte obișnuită, pe care cineva o citește și o așază în raft, căci ea este cartea
vieții din care, citind constant, sufletul și mintea descoperă noi și noi înțelesuri, funcție de
vârsta biologică și nivelul stării duhovnicești a celui ce o citește, căci ,,Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre
înțelepțirea cea întru dreptate” (Timotei 3, 16). Lectura se face spre familiarizare cu realitățile
dumnezeiești, spre informare despre adevărurile revelate, spre îmbogățire în înțelepciune și
cunoașterea voii lui Dumnezeu, nu spre interpretare unilaterală, ispită care încearcă pe oricine
citește textul biblic. Locurile mai greu de înțeles se explică prin participarea la viața Bisericii
și apelul la persoanele special pregătite, episcopi, preoți, diaconi, citeți, cateheți, profesori de
religie, individual sau în cercurile de rugăciune și meditații biblice. Criteriul ultim al
interpretării Sfintei Scripturi este să rezoneze cu gândirea Părinților Bisericii, în duhul
autenticității și fidelității credinței.

Sfânta Scriptură reprezintă autoritatea care armonizează pe credincioși cu viața întregii

Biserici. Prin conținut, dă membrilor Bisericii norma de viață și punctele de referință cu privire
la valoarea lucrurilor pământești și a celor cerești, precum și relațiile dintre acestea.

Dogmele Bisericii
Dogma are conținutul în Sfânta Scriptură dar este formulată de o manieră mai greu de înţeles
și mai greu de acceptat de către neinițiați sau începători în tainele credinţei. Ele au intrat în
viața Bisericii, fac parte structurală din tezaurul acesteia și se exprimă în diferite forme: fie
elaborate în texte dogmatice, sistematizate în manuale de dogmatică, interpretate de Părinții și
scriitorii bisericești, expuse simbolic și vizual în iconografie sau exprimate (uneori în limbaj
arhaic) în imnografie și textele liturgice.

Catehizarea nu se substituie dogmaticii, deși are același obiectiv, la nivel ceva mai puțin
sistematic și mai pragmatic. Ea oferă acesteia pe credincioșii care vor aprofunda, din proprie
inițiativă, învățătura dogmatică. Conținutul catehezei se regăsește în cult, motiv pentru care nu
se justifică instrucția catehetică fără participare la viața liturgică. Este indubitabil faptul că o
carte de Dogmatică citită nu face cât o Liturghie trăită autentic, sau o vizită la un loc sfânt
pentru profunzimea și intensitatea trăirii spirituale.

Scriptura, deși este o colecție de cărți istorice, profetice și didactice, nu se reduce la trecut, ci
se întrupează în Liturghie, care vorbește credinciosului despre viitor. Rugăciunile, gestica
liturgică și împărtășirea cu Sfintele Taine au constituit experiența ca pregustare a Împărăției
cerurilor. Așadar, plecând de la conținutul dogmelor, catehetul trebuie să pregătească pe
credincioși pentru viitor. Scopul central al învățăturii Bisericii nu este amintirea trecutului,
analiza prezentului, ci anticiparea viitorului.

O precizare importantă se impune: fiecare temă catehetică trebuie să respecte dogmele, să nu

le contrazică sau să le ignore și să edifice pe beneficiari cu privire la valabilitatea lor imuabilă.
Instrucția catehetică nu se face în primul rând pentru a satisface curiozități intelectuale, ea
depășește cadrul informativ și țintește spre aplicarea în viața particulară a dogmelor, așa cum
au fost elaborate de Sfintele Sinoade și trăite de membrii Bisericii, în puterea Duhului Sfânt. A
respecta și trăi tezaurul dogmatic înseamnă a trăi prezența vie a Duhului în om.

Sfintele Taine

Destul de rar ora de religie se concretizează în participarea la Sfânta Liturghie, lucru pe care
profesorii de religie nici nu se străduiesc să îl facă, lăsând creștinismul aplicat în seama
abilităților preotului de a mobiliza pe credincioșii de toate vârstele. Contactul cu viața
comunitară se reduce, lamentabil, la vizitele formale, la locașurile de cult pentru exemplificări
practice ale unor ore sau pentru spovedaniile formale din posturi, toate gândite ca ”activități
didactice extra-curriculare”.

Sfintele șapte Taine sunt foarte importante pentru dezvoltarea vieții religioase prin funcția lor
educativă și prin darurile curățitoare și mântuitoare pe care le revarsă asupra credincioșilor. O
parte dintre ele se administrează oamenilor fără acordul lor, fără măcar să fie conștientizați de
rolul acestora mai târziu, când au capacitatea de a înțelege. Alte Sfinte Taine sunt simplu
”amânate” pentru că nu sunt ”folositoare”. Tainele care se administrează indiferent de vârstă,
context și spațiu geografic sunt Botezul și dumnezeiasca Liturghie. Ele aduc în sufletul
primitorului identitate (creștină) și demnitate (fiu al lui Dumnezeu). Pe lângă acestea, cele două
Taine sunt forme de exprimare a sentimentului de pietate și recunoștință față de Dumnezeu,
respect față de semeni, smerenie personală, stare de rugăciune, bucurie comunitară, mulţumire
(euharistie) pentru toate.
Spovedania, prima Taină în care credinciosul se angajează conștient și deplin, este condiția
pentru accesul la Împărtășanie. Pregătirea pentru primirea Trupului și Sângelui prin
Spovedanie, contribuie la procesul mai larg de catehizare a fiecăruia. Profesorul de religie,
catehetul sau orice credincios practicant poate să-i determine pe cei mai neexperimentați să
conștientizeze importanța ei, arătându-le care sunt etapele necesare ce se parcurg în primirea
acestei Taine și explicând rolul fiecăreia dintre ele. Astfel, pentru conștientizarea stării de păcat
și pentru hotărârea de a pune început bun, având încrederea că Dumnezeu iartă pe orice păcătos
care se pocăiește, profesorul poate prezenta elevilor anumite parabole (despre oaia cea pierdută,
despre fiul risipitor), întâmplări biblice (pocăinta regelui David mustrat de prorocul Natan,
iertarea de către Iisus a femeii prinse în adulter), virtuți sau păcate ale unor personaje biblice.
De asemeni, pentru a-i ajuta pe tineri să facă o mărturisire completă, profesorul trebuie să-i
îndemne ca, în fiecare seară, după rugăciune, să-și facă un examen de conștiintă, mulțumind
lui Dumnezeu pentru faptele bune pe care le-au săvârșit și cerându-I să-i ierte pentru faptele
rele, precum și vizualizarea profilului creștin care să îl reprezinte sau care vrea să devină. Pe
cât de importantă este anamneza (aducerea aminte), pe atât de valoroasă este și proiectarea a
ceea ce creștinul vrea să devină.
Dacă Botezul pruncilor este un act de responsabilitate comunitară, când subiectul slujirii nu
conștientizează ceea ce se petrece cu el, taina devine în Liturghie eveniment personal, chiar
dacă ar fi neexplicat. Pătrunderea personală în spațiul misterului face din adulţi misionari:
”Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată
cetatea câte îi făcuse Iisus” (Luca 8, 39). O concluzie fugară ar fi că părinţii sunt la fel de
important de catehizat ca şi copiii.
Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de trăire religioasă și cunoaștere a realității
dumnezeiești. Este o “școală” a educației și desăvârșirii creștine. Prin ea toți credincioșii
descoperă dogmatica ortodoxă expusă în imne, cântări și rugăciuni, dar mai ales își dezvoltă
sentimentul iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. Valoarea educativă deosebită a
Sfintei Liturghii este dată de prezența reală a Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie.
La Sfânta Liturghie creștinii își desăvârșesc imaginea pe care o au despre faptele și învățăturile
Mântuitorului Hristos, dar mai ales despre lucrarea Sa răscumpărătoare, despre jertfa Sa și
despre biruința asupra morții, prin Învierea proprie. Sfânta Liturghie îl pregătește pe credincios
pentru viața în comunitate, trezindu-i sentimentul solidarității umane: în Liturghie toți
credincioșii se roagă cu și pentru alții (nu doar pentru cei prezenți, ci și pentru cei din călătorie,
pentru cei bolnavi, pentru cei adormiți în credința învierii), rostesc Crezul, rugăciunile și
cântările în comun.
Liturghia, ca formă de actualizare a istoriei mântuirii, aici și acum, poate fi considerată un
model pentru orice activitate catehetică. Ora de religie sau de cateheză este mai mult
introducere în creştinism și îşi atinge finalitatea atunci când subiecții devin interesați să
continue studiul şi să devină practicanți ai vieții liturgice bisericești, conştientizând apartenența
lor la Trupul mistic al lui Hristos care este Biserica. Credința a fost definită foarte inspirat drept
procesul prin care istoria sfântă sau istoria mântuirii trece în istoria oamenilor şi o transformă,
generând convertirea personală şi constituirea comunitătii creştine.cx Acest proces comportă
trei etape progresive: inițierea în tainele credinței, mărturisirea credinței sau fidelitatea față de
Iisus Hristos ca Dumnezeu și om, apoi față de Evanghelia Sa; urmează lărgirea orizontului
speranței, celebrarea credinței sau fidelitatea față de sine şi față de Biserică și, în final,
desăvârşirea comuniunii dragostei sau practicarea credinței în fidelitate față Dumnezeu, de
aproapele sau de lume.
Arta iconografică

Ortodoxia învaţă prin imagine la fel de mult ca şi prin cuvânt. Icoana este o imagine nenaturală,
cu un mesaj profund teologic şi relevant pentru viaţa de credinţă. Imaginea lui Iisus din care
iese o viţă de vie sau imaginea arborelui care iese din Iesei, din care apoi ies alți oameni, prezent
în toate frescele din Bucovina sunt pe cât de nenaturale, pe atât de importante prin semnificația
și conținutul teologic. Icoana este expresia cea mai elaborată a credinței și simțului artistic al
omului pentru frumos și desăvârșire. După Lucian Blaga, “… în arta bizantină, figurile
picturale sunt elementar stilizate, ritmic clădite. Prin expresia lor, figurile se declară purtătoare
ale unei transcendențe; un reflex de eternitate s-a coborât asupra lor. Un calm sever, de dincolo
de lume, le pătrunde. Figurile nu sunt naturalist individualizate, nici platonic idealizate, ci
sofianic transfigurate.” Din punct de vedere interconfesional, icoana, în general orice
reprezentare vizuală a sacrului a constituit o diferență majoră între teologia protestantă și
învățătura ortodoxă. Astăzi, aceasta diferență se atenuează: în foarte multe Biserici Protestante
există, sub o formă mai mult sau mai putin stilizată, icoana. A fost nevoie de câteva sute de ani
pentru a se ajunge la concluzia ca icoana are un rol esențial în exprimarea religioasă, respectiv
efect și rezultat al propriei credințe, dar devine cauză și motivație pentru credința altora. Icoana
are un potential enorm pentru dezvoltarea vieții religioase, pentru sensibilizarea sufletelor spre
primirea mesajului creștin, pentru promovarea spiritualității și pietății ortodoxe. Sentimentul
religios se exprimă sub forme artistice noi și variate, folosindu-se tehnici noi de
predare/învățare, adaptate la structura de viață și gândire a generației prezente. Cu toate acestea,
frumusețea ca necesitate și scop spiritual al vieții vine din trecut, se desfășoară în prezent și
trece în viitor fără a-și pierde din valoare, pentru că este o reflexie a frumuseții divine.

Imaginea reprezentativă a Ortodoxiei este Iisus Hristos Pantocrator sau Atotțiitorul care se
găsește pe cupola sau locul cel mai înalt al fiecărei biserici ortodoxe ori pe catapeteasmă; El
este Cel ce privește spre lume, o protejează, îi dă sens și speranță. Această icoana a lui Hristos
Pantocrator scoate în evidență două aspecte ale credinței: Împărat Atotputernic și Mântuitor:
“Cu ochii atintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței, care, pentru bucuria pusă
înainte-I, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei și a șezut de-a dreapta tronului lui
Dumnezeu” (Evrei 12,2). De aceea crucifixul, Hristos mort sau agonizând în suferință, nu este
corect dogmatic, pentru că Ortodoxia Îl proclamă pe Hristos înviat și înălțat. Crucifixul fără
Hristos nu ocupă un loc teologic central și definitiv în reprezentarea ortodoxă; răstignirea însăși
reprezintă un moment din actul de mântuire a neamului omenesc, în timp ce Hristos înviat este
prezența veșnică în umanitate și transcendență.
Cuvântul icoană este de origine greacă şi înseamnă imagine sau portret. Vorbind despre
icoană, se are în vedere imaginea sacră în general, fie că este pictată pe lemn, fie în frescă sau
în mozaic. Icoana este imaginea sacră, în două dimensiuni, care reprezintă pe Iisus Hristos, pe
Maica lui Dumnezeu sau un sfânt, cu putinţă de zugrăvit, datorită trupului pe care l-au avut.cxi
Ca reprezentare picturală, icoana nu aparţine în exclusivitate artei, fie ea şi sacră, ci este întâi
de toate un obiect de cult al Bisericii Ortodoxe, care stă alături de Sfânta Scriptură şi de Sfintele
Taine, de Sfânta Liturghie, în cadrul căreia se desfăşoară întreaga istorie a mântuirii omului.
Icoana este mai mult decât un ornament, un tablou sau o simplă reprezentare figurativă; ea
înlesneşte comunicarea prin intermediul văzului cu realitatea nevăzută a prezenţei divine, care
se manifestă în timp şi spaţiu. De aceea, contemplarea vizuală, ca şi mărturisirea prin viu grai
sau mărturia scrisă, are aceeaşi valoare pentru înţelegerea şi însuşirea tainei lui Dumnezeu
revelat în istorie. Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei sau reprezentării simbolice este
realitatea întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Şi Cuvântul trup S-a făcut” (Ioan 1,14). Icoana este
o consecinţă a întrupării, deoarece Iisus Hristos este „chipul lui Dumnezeu cel
nevăzut”(Coloseni 1,15).
Antropologia biblică pleacă de la textul care pecetluieşte referatul cosmogonic din cartea
Genezei: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră(…). Şi a făcut
Dumnezeu pe om după chipul Său”(Facere 1,26-27) ceea ce conduce la ideea că omul este
imaginea lui Dumnezeu, este icoana Lui. Dumnezeu se revelează ca ”iconar”, omul moştenind
această vocaţie iconică. E vorba despre o icoană vie, după chipul Dumnezeului celui viu, în
care Dumnezeu a suflat „duh de viaţă” , suflare din suflarea Sa, suflarea care-l face pe om
capabil ca, pe lângă viaţa biologică, să aibă şi o viaţă duhovnicească şi raţională.

Picturile catacombelor din secolele I şi al II-lea includ, pe lângă reprezentări alegorice şi

simbolice, cum ar fi ancora, peştele sau mielul o serie întreagă de scene inspirate din Vechiul
şi Noul Testament. Scenele corespund textelor sacre, biblice, liturgice şi patristice . Vladimir
Lossky a definit icoana ca "început al vederii faţă către faţă", iar prinţul E. Trubetkoi spune că
"nu noi suntem cei care privim icoana, ci ea ne priveşte pe noi".cxii Ne priveşte şi ne vorbeşte.
Prezenţa personală a lui Hristos sau a sfinţilor Săi în reprezentarea iconografică este esenţială
pentru a delimita cu claritate specificitatea proprie icoanei . Adevărata icoană este o consecinţă
a Întrupării Cuvântului, o urmare a vederii lui Dumnezeu în trup.
Redăm câteva potențiale definiții ale icoanei, fiecare subliniind în parte ceea ce este ea în
realitate. Astfel, icoana este un rezumat emblematic al antropologiei creştine; temei sensibil al
dogmei hristologice; răscruce între vizibil şi invizibil; oglindă epifanică; suport al efectelor
taumaturgice; vehicul al harului; culoar al contemplaţiei rugătoare.
Icoana este, astfel, o fereastră deschisă către slava şi lumina împărăţiei. În aceasta constă
specificitatea ei în raport cu arta religioasă în sens larg, căci iconograful trece prin experienţa
de răstignire personală a ceea ce Vladimir Weidle numea "botezul artei" , prin renunţarea la
propriul eu: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2, 20).
Înţeleasă ca reprezentare grafică a Împărăţiei lui Dumnezeu, icoana concentrează în ea
plenitudinea şi prezenţa tainei treimice, a divino-umanităţii lui Hristos şi a Trupului Său mistic
care este Biserica, trăită prin mijlocirea Sfintelor Taine. Sfântul Irineu de Lyon spunea: "Tatăl
este invizibilul Fiului, în timp ce Fiul este vizibilul Tatălui."cxiii Astfel, ca orice simbol şi
sacrament, icoana poartă în ea însăşi propriul său transcendent, iar "cinstirea dată chipului urcă
la prototip", adică în cele din urmă la Tatăl, după expresia Sfântului Vasile cel Mare.cxiv „Ceea
ce cuvântul transmite prin auzire, pictura arată, în tăcere, prin imagine”cxv continuă autorul
sfânt, ceea ce conduce la concluzia că icoana poate fi pusă în rând cu Sfânta Scriptură şi
constituie o formă a cunoaşterii lui Dumnezeu în care voinţa şi lucrarea divină şi umană se
contopesc. S-a spus că Scriptura este scrisă cu cerneală, icoana este scrisă cu aur.
În Biserica Ortodoxă s-a păstrat întotdeauna canonul impus de erminia picturii bizantine, care
a reliefat cele patru roluri ale icoanei ortodoxe : pedagogic, cultic, haric şi estetic. Bisericile
ortodoxe nu sunt zugrăvite la întâmplare, ci după o anumită rânduială. Există un sistem, un
program sau tipic iconografic ce ghidează pe pictorii bisericeşti în reprezentarea canonico-
dogmatică a unor scene sau chipuri sfinte din compartimentele interioare şi, după caz şi
exterioare ale bisericii, în aşa fel încât decorul pictural al oricărei biserici să alcătuiască în
întregimea lui un ansamblu unitar şi logic, inspirat şi călăuzit de o idee sau un principiu
coordonator.
Principiul general și ideile directoare care stau la baza acestui program iconografic şi care
fixează locul fiecărei scene sau figuri sfinte pe pereţii bisericii trebuie să fie fundamentate
teologic. Cheia acestei concepţii teologice au transmis-o marii mistagogi sau tâlcuitori ai
cultului ortodox, prin explicarea simbolică a locaşului divin şi a sfintelor slujbe. Dintre aceştia
cei mai importanţi sunt Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Gherman patriarhul
Constantinopolului şi arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului.
După aceştia, distribuirea picturii în ansamblul iconografic al bisericii este determinată de
rolul sau funcţia specială a fiecărei părţi a bisericii în cultul liturgic, iar pe de alta, de
semnificaţia simbolică şi mistică a fiecăreia dintre aceste părţi. Cu alte cuvinte, decorul
iconografic al bisericii trebuie să fie în strânsă legătură cu arhitectura sau formele ei şi, totodată,
cu destinaţia şi simbolismul ei în cultul ortodox. Sfântul Gherman, Patriarhul
Constantinopolului spunea: „odată cu Hristos, tot cerul a coborât pe pământ, căci pe pământ nu
se găseşte o astfel de frumuseţe…Prezenţa lui Dumnezeu printre oameni este frumoasă, ea
încântă sufletele şi le umple de o lumină fără seamăn.”cxvi
Creştinul ortodox devine participant la viaţa sfinţilor zugrăviţi în biserică. Contemplarea
interiorului pictat al unei biserici alungă sentimentul de însingurare şi devine suport pentru
rugăciune, meditaţie şi contemplaţie, conduce spre înțelegerea celor nevăzute. Cât priveşte
registrul iconografic este precis şi sugestiv, în acelaşi timp, cu rigori pline de sens.
Reprezentarea Pantocratorului, Stăpânul lumii văzute şi nevăzute, împodobeşte turla cea mare
care sugerează o deschidere spre cer şi constituie punctul cel mai înalt în ierarhia scenelor
pictate.

Icoana este așezată în rând cu Sfânta Scriptură şi cu Sfânta Cruce, ca instrument de revelaţie
şi cunoaştere a lui Dumnezeu, în care voinţa şi lucrarea divină şi umană se întâlnesc. Pe lângă
sensul lor direct, fiecare este, în egală măsură, o reflectare a lumii superioare, un simbol al
Duhului pe care îl poartă. Prin urmare, sensul cuvântului şi al icoanei, rolul şi semnificaţia lor
sunt aceleaşi. Icoana transmite învăţătura Bisericii şi exprimă viaţa în har a Sfintei Tradiţii a
Bisericii. Prin Liturghie şi prin icoană, revelaţia devine moştenire a credincioşilor şi lege a
vieţii lor”.
Astfel, acest aspect "energetic" al icoanei, al harului ce se revarsă din ea, este încă una dintre
caracteristicile evlaviei iconografice ortodoxe. Icoana devine mijloc de propovăduire a
Evangheliei dar şi de apărare şi întărire a dreptei credinţe. O icoană arată ce trebuie ca omul
să vadă cu adevărat, pentru că icoana este mai mult un mesaj decât o imagine. Icoana unui
sfânt, mai mult decât o lucrare biografică sau decât o fotografie, prezintă realitatea vieţii lui ca
om care are mintea lui Hristos și arată mărturia transfigurării fiinţei proprii în şi prin Hristos.
Cinstirea sfintelor icoane este mult mai mult o cinstire adusă artei umane, mult mai profundă
decât un act idolatric.
La fel ca oricare altă realitate sacramentală, icoana este purtătoare și mijlocitoare a
harului lui Dumnezeu, mărturia eficienței harului în relaţia personală şi eclesială a omului cu
Dumnezeu. Harul Sfântului Duh, prezent în icoană, se împărtășește celui care o cinstește așa
cum pâinea euharistică, devenind Trupul adevărat al lui Hristos se dăruiește omului care crede
în El. Tradiția ortodoxă este ca apropierea de icoană să fie făcută cu venerație și respect, așa
cum se apropie creștinul de taina Euharistiei "cu frică, cu credinţă şi cu dragoste" . Ea transmite
celui ce o cinstește ceva din ceea ce o caracterizează: ordinea şi pacea, imaginea lumii viitoare,
creația în toată armonia ei dumnezeiască. .
În Biserica Ortodoxă icoana a devenit parte din cultul public: este tămâiată, purtată în
procesiuni, venerată de către toți credincioșii. Trăsăturile personajelor nu îmbie emoțional, ci
atrag privirile spre interiorizare. Trupurile, în nemişcarea lor, nu sunt niciodată statice iar
înfăţişarea evidenţiază mai mult dinamismul vieţii interioare pe care o vădesc ochii arzători şi
încrezători. Dacă nemişcarea exprimă pacea întru Dumnezeu şi viaţa supraomenească,
mobilitatea, dimpotrivă, dovedeşte neîmplinirea vieţii spirituale, tendința păcătoasă a omului.
„Icoana şi prototipul se cuprind cu mintea simultan fără a fi confundate sau, altfel spus,, icoana
e dinamică, trăindu-se relaţia directă cu prototipul. Sfântul Teodor Studitul declară că:
prototipul şi icoana îşi au existenţa una în alta şi prin suprimarea uneia se suprimă şi cealaltă.
Aceasta nu înseamnă vreo identificare a icoanei cu prototipul” .cxvii
Pentru a se mântui, conform învăţăturii Bisericii de Răsărit, omul trebuie să se
îndumnezeiască, să devină Dumnezeu prin participarea la energiile necreate. Acest lucru nu se
poate realiza însă decât dacă cei doi preopinenţi se privesc faţă în faţă. Dacă punctul maxim al
vieţii spirituale creştine este reprezentat de extazul mistic, accesibil unui număr restrâns de
credincioşi în timpul vieţii, icoana permite tuturor accesul în lumea divină, unde i se pot adresa
direct lui Dumnezeu. Se înţelege, odată în plus, necesitatea icoanei, având în vedere rolul ei
epistemic în procesul cunoaşterii lui Dumnezeu.
Există încă un aspect deosebit de relevant în privinţa rostului icoanelor în cadrul
Bisericii. Este vorba de funcţia lor pedagogică. După cum se știe, dimensiunea învăţătorească
a activităţii Învăţătorului Hristos este incontestabilă. Credincioşii nu se pot închina fără a fi
învăţaţi cum să o facă, fără a fi învăţaţi credinţa care justifică închinarea. În această ordine de
idei, icoana nu este numai un mediu al închinării, ci obiect cu intenţii pedagogice. Fără a reduce
icoana la un simplu instrument al promovării învăţăturii de credinţă, ea împlinește rolul de
transmitere a teologiei în formă imagistică. Privindu-le, în deplină cunoaștere a regulilor
canonice de realizare, credinciosul aprofundează cunoştinţele teologice prin vizualizarea
scenelor şi persoanelor sfinte.
Imaginile sfinte au și un caracter apofatic: relaţia dintre imagine şi prototip rămâne o taină, la
fel cum o taină este relaţia dintre lumea celor văzute şi a celor nevăzute, sau dintre trup si suflet.
În aprecierea Părintelui Stăniloae, icoana “e apofatică după cum e toată Liturghia […] e
apofatică (modalitate de cunoaștere a lui Dumnezeu prin negare, El rămâne necunoscut și
necuprins în Ființa Sa) pentru că uneşte trecutul cu prezentul şi cu viitorul eshatologic”. Icoana
arată efectul lucrării Duhului Sfânt asupra omului, care se manifestă în mod concret printr-un
fel de asemănare dumnezeiască.

Educaţia prin icoană

La vârstă fragedă, copilul nu este conştient de importanţa şi frumuseţea icoanei ortodoxe.

Pentru a înţelege icoana este nevoie de o anumită educaţie artistică, stilistică şi teologică.
Copilul este însă sensibil la frumos, în orice formă ar fi acesta reprezentat. Prezentarea icoanei
înseamnă, în ultimă instanţă, abordarea frumosului în forma lui absolută. Vom lua, de pildă,
învăţătura despre crearea lumii: poate fi transmisă ca în carte, după toate metodele psiho-
pedagogice, dar nu va avea efect asupra copiilor, mai ales dacă aceştia iau ca adevărate teoriile
evoluţioniste de la orele de biologie sau materii conexe. Însă a prezenta copiilor învăţătura
drept invitaţia la a face o lume mai frumoasă şi mai dreaptă poate avea un alt efect, definitiv,
pentru restul vieţii. Prin aceasta se intră şi în problematica formării culturii creştine de-a lungul
timpului, respectiv iconografia, arhitectura, imnografia, toate indispensabile în înţelegerea
frumuseţii icoanei.

O astfel de lecţie poate începe de la fraze sau imagini memorate de copii din timpul Sfintei
Liturghii sau alte slujbe care au avut un efect pozitiv asupra lor. Discuţia poate continua prin
dialog, la care copiii ar chestiona sau răspunde la întrebări legate de „ceea ce este diferit” în
spaţiul bisericesc: turle si pereţi pictaţi, ferestre rotunde şi frumos colorate, iconostas, de la care
se poate face un excurs în istoricul evoluţiei şi simbolistica arhitecturii şi artei bizantine, şcoli
iconografice, artişti şi influenţa lor în arta bisericească până astăzi. O discuţie deschisă şi
profundă pe această temă ar putea determina copilul să dorească să viziteze şi să îşi fixeze tot
ce a auzit într-un lăcaş construit după normele caracteristice Ortodoxiei.

Un pas mai departe în aprofundarea subiectului ar fi constituirea de grupuri care să lucreze pe

teme: părţi ale bisericii, icoane şi fresce, structuri şi planuri de biserică, alte tipuri de decorare
şi împodobire a unei biserici. Din raportul pe care grupul îl prezintă clasei se poate interveni
interdisciplinar: istoric, despre apariţia unui stil sau unor elemente definitorii, geografic, despre
zonele unde se poate descoperi acest tip de arhitectură sau iconografie, artistic, în sensul
identificării stilului, cromatica şi tipul de materiale folosite, muzical, cum apare imaginea în
imnografia bisericească, matematic, în sensul explicării dimensiunilor, proporţiilor şi formelor
pe care le poate lua arta bisericească, lingvistic, în cazul în care se pot aduce completări de
ordin lexical, descifrarea unor inscripţii vechi sau manuscrise.

De aici, copiii pot fi îndemnaţi să aplice şi să aprofundeze ceea ce au reţinut: pot crea un
material Power Point despre biserica lor parohială, despre icoanele cele mai cunoscute, să
identifice distincţii şi asemănări între stilurile de construcţie sau de pictare a icoanelor şi altele.
Dacă ora se concretizează şi cu o vizită la una dintre bisericile cele mai reprezentative pe care
profesorul a avut-o în vedere, dacă se participă şi la dumnezeiasca Liturghie, atât cât răbdarea
le permite, se poate spune că au înţeles că Dumnezeu iubeşte frumosul, că a creat un univers
frumos şi armonios, că omul încearcă să imite pe Dumnezeu în ceea ce crează frumos şi că
fiecare om, de mic copil, poate să facă o lume mai frumoasă.

BOTEZUL ŞI CATEHEZA ÎN VIAŢA BISERICII PRIMARE (MATEI 28,19)

Formarea caracterului persoanei umane reprezintă un proces complex, care ţine de tezaurul
genetic cu care omul vine la existenţă, factorii familiali şi bio-sociali de impact şi educaţia pe
care o primeşte din momentul conceperii, de-a lungul existenţei. Educaţia este astăzi definită
ca un proces care durează pe tot parcursul vieţii. Multe proiecte europene şi internaţionale
vizează tocmai formarea sau educaţia pe tot parcursul vieţii. Această activitate este apanajul
unor instituţii sociale, între care şi şcoala. Modelul de formare european este astăzi cel secular,
fără apel la convingerile religioase, idealul unei bune formări fiind angajabilitatea persoanei şi
cariera de succes. Idealul educaţiei creştine este formarea caracterului creştin.
Formarea ca ideal educaţional
Despre conținutul termenului ”formare”, Scriptura precizează: ”Mâinile Tale m-au făcut și m-
au zidit, înțelepțește-mă și mă voi învăța poruncile Tale” (Psalm 118, 73), ca și cum Dumnezeu
ar fi un artist care formează ceva. Idealul formării unui om, încă din culturile precreștine era
paideia sau morphosis. Educația este, într-un fel, sculptură, artă plastică, formarea unei
persoane care să devină frumoasă, după chipul Creatorului căruia, la finalul vieții creștinul îi
cere ”cu frumusețea cea dintâi, iarăși împodobindu-mă!” (Slujba înmormântării). Formarea
înseamnă mult mai mult decât mintea, înseamnă ființa (mintea, inima, atitudinea), cu alte
cuvinte persoana, cum vom vedea într-un capitol separat. A forma înseamnă a fi angajat într-o
activitate concretă, sub conducerea cuiva care poate să schimbe sau să potențeze anumite
calități, să adauge cunoaștere și abilități, să construiască o structură care să reziste în timp și
spațiu. Este deodată un proces și o viziune: educatorul ortodox trebuie să întrevadă în cel pe
care îl educă forma finală, mai exact persoana deplină sau desăvârșită: ”Fiți desăvârșiți, precum
Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este!” (Matei 5, 48). A forma este cu mult mai mult decât
a transmite cunoștințe spre oameni ca spre niște receptori pasivi. La o definiție simplă, formarea
ortodoxă este rodul lucrării Bisericii care ghidează viața unei persoane, pe parcursul întregii
vieți să devină ca Dumnezeu (theosis) în progresul spiritual și un membru viu al comunității de
credință. Aceasta se realizează prin instrucție, interacțiune, experiențe, modele, conversații,
dialog, întrebări, răspunsuri, ceea ce face ca omul să devină un membru informat al comunității.
Formarea se face prin participare în viața rituală, familială, comunională și societală.

Formarea pe tot parcursul vieţii în spaţiul societăţii creştine contemporane are ca ideal, pe de
o parte angajarea personală în zidirea Trupului lui Hristos - Biserica, iar pe de alta accesul la
împărăţia cerurilor, respectiv primirea în iubirea treimică sau desăvârșirea. Educaţia creştină
se dovedeşte eficientă dacă începe cu o generaţie sau două înainte. Botezul pruncilor, practicat
în mediile majoritar ortodoxe, nu înseamnă că educarea în credinţa creştină este opţională.
Botezul ortodox la maturitate este mai rar şi se întâlneşte des în ţări occidentale, unde adulţi
fără educaţie creştină ori membri ai unor denominaţii şi religii necreştine acceptă să devină
membri ai Bisericii Ortodoxe. În cazul lor, se constată o viaţă de credinţă foarte intensă şi
responsabilă în comparaţie cu mulţi creştini născuţi şi crescuţi în mediul ortodox, atunci când
decizia de convertire a fost liberă de interese sociale şi chibzuită, adică dacă au avut instrucţia
necesară pentru ceea ce urmează să facă sau să devină. Oricât de mare ar fi bucuria convertirii
unui om la credinţă, “botezarea neamurilor” (Matei 28, 19) nu trebuie tratată ca simplu
eveniment liturgic, fără răspundere educaţională. Să luăm, de exemplu, predica Sfântului
Apostol Petru, de la Pogorârea Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 2, 14-38), care face o
adevărată incursiune în istoria mântuirii prin Hristos, vestit de proroci, înainte de a boteza pe
cei adunaţi la Ierusalim, în preajma Cincizecimii.

În fidelitate faţă de porunca Mântuitorului de după înviere, „Mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le...” (Matei 28, 19), prin hristologia Apostolului Petru de la Cincizecime, Biserica
a început mai întâi să înveţe, să educe, apoi să boteze. Candidaţii la Botez, numiţi
„catehumeni”, erau introduşi progresiv în viaţa Bisericii, prin învăţătură, completată de
ritualuri specifice mereu îmbogăţite prin simboluri, oferind catehumenului posibilitatea de
„iluminare” intelectuală, ce se desăvârşea prin botez, considerat încununarea etapei dintâi a
pregătirii pentru împărăţia lui Dumnezeu. Pregătirea catehumenilor a fost abandonată treptat,
până la dispariţia întregii instituţii a catehumenatului iar botezul a fost redus la simplă
ceremonie liturgico-festivă de încreştinare formală. Pregătirea teoretică pentru botez nu
înseamnă că se impunea vreun fel de raţionalizare a semnificaţiei şi ritualului, întrucât este o
taină imposibil de acceptat de raţiunea umană discursivă. Educaţia pentru botez are ca scop
conştientizarea demnităţii şi responsabilităţii la care este chemat cel care îl primeşte.

Învăţarea începea în primele secole de existenţă a Bisericii cu o atentă selecţie a celor care
voiau să devină creştini: candidatul era adus la episcopul local de către naşii săi, adică acei
membri ai comunităţii creştine care puteau depune mărturie pentru intenţiile serioase ale
candidatului, pentru caracterul autentic al convertirii sale. După ce erau aleşi, catehumenii
începeau un program de rugăciune zilnică pentru iertarea păcatelor înainte de botez, aşa încât
în secolul al III-lea în Tradiţia lui Ipolit, botezul însuşi era asimilat cu iertarea păcatelor. Cel
mai important este faptul că lucrarea precizează cum fiecare credincios avea obligaţia zilnică
să participe la cateheză, iar când nu era cateheză, să se roage individual.

Textul precizează că, înainte de a fi aduşi în faţa comunităţii, cei chemaţi trebuiau arătaţi mai
întâi învăţătorilor (presbiterii), să spună de ce vor să devină creştini şi să li se examineze viaţa
şi statutul social, respectiv dacă erau sclavi ori liberi. Numai dacă persoana era convinsă de
ceea ce doreşte şi arăta disponibilitatea de a se schimba era primită la instrucţie, care dura trei
ani. Educaţia pentru botez era însoţită de anumite reguli de disciplină liturgică: să nu dea sărutul
păcii cu cei credincioşi, să nu participe la slujba euharistică, să primească „punerea mâinilor”
din partea învăţătorilor după fiecare lecţie şi să nu se aventureze la martiriu înainte de botez.
Dacă ar fi suferit o violenţă sau moarte înainte, botezul era considerat valid prin vărsarea
propriului sânge.
Concret, pregătirea prin cateheză însemna descifrarea înţelesurilor istoriei lui Israel, pentru a
se putea descoperi şi împropria noţiunea şi importanţa mântuirii pentru cel credincios în
creştinism. Era necesar să fie cunoscute dogmele noii credinţe cu privire la Dumnezeu, relaţia
Lui cu lumea creată. Nu se intra în detalii de ordin teologic speculativ, cum ar fi noţiuni despre
natura lui Dumnezeu, modul existenţei Sale, noţiuni privind unicitatea, infinitatea sau trinitatea
Lui, cât mai degrabă la dragostea şi bunăvoinţa personală a lui Dumnezeu de a mântui lumea.
Candidaţii la botez primeau structura catehetică de bază, potrivit căreia, omul se află prin
proprie decizie între puterea distructivă a răului şi puterea izbăvitoare a Creatorului, care
culminează în taina pascală a învierii, respectiv desfiinţarea oricărei puteri a răului. Dogmele
nu erau predate sau asimilate ca adevăruri valide intelectual, ci folositoare spiritual, într-un
proces continuu de convertire morală care începea atunci şi continua întreaga viaţă a persoanei.
Fiecare eveniment biblic vechitestamentar era interpretat ca având rolul de a prefigura bunurile
cereşti de care cel ce se pregătea pentru botez avea să se împărtăşească în viaţa de credinţă şi
în existenţa veşnică în comuniunea cu Hristos. Educaţia temeinică şi insistenţa pe necesitatea
dobândirii mântuirii oamenilor aveau menirea de a-l convinge pe candidat că ceremonia
botezului nu era un simplu rit de iniţiere, nici o întâmplare în viaţa acestuia, ci darul cel mai de
preţ al prezenţei lui Hristos înviat, în viaţa personală. Această dimensiune explică devoţiunea
profundă şi entuziasmul vieţuirii creştine primare.

După pregătirea teoretică, dacă erau recomandaţi pentru botez, candidaţii trebuiau să fie
examinaţi dacă au făcut fapte de caritate: au „cinstit văduvele”, au vizitat pe cei bolnavi, au
făcut slujba lor cotidiană cu toată consideraţia. Trebuiau să aibă în vedere să se îmbăieze în
ziua a cincea din săptămâna botezului, adică joi. Urma vizita episcopului pentru a-i boteza în
ziua de sâmbătă. Vinerea precedentă botezului catehumenii ţineau post negru. Înainte de botez,
episcopul le cerea să facă gesturi specifice de pocăinţă: îngenunchere, ascultarea evangheliei,
primirea exorcismelor după care sufla asupra lor şi îi însemna cu semnul crucii la frunte, la
nări, la urechi. Petreceau apoi noaptea în rugăciune, priveghere şi lectura textelor sfinte. La
cântatul cocoşilor, episcopul făcea rugăciunea de binecuvântare a apei, ungea pe catehumeni
cu „untdelemnul mulţumirii” apoi cu „untdelemnul exorcizării”, se lepădau de Satana de trei
ori, după care erau botezaţi toţi, prin scufundare, întâi copiii, apoi bărbaţii maturi şi, la final,
femeile, cu sprijinul diaconilor şi diaconiţelor.

Cuvintele de botez erau rostite în formă dialogală, cu mărturisirea credinţei din partea
catehumenului pentru fiecare scufundare, astfel: „Crezi în Tatăl Atotputernicul?” Catehumenul
răspundea „Cred!”. Urma prima scufundare. „Crezi în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care
S-a născut din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria, a fost răstignit în zilele lui Ponţiu Pilat, a murit
şi a înviat a treia zi din morţi, S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui şi va veni să
judece viii şi morţii?”, „Cred!”, iar presbiterul îl scufunda a doua oară. „Crezi în Sfântul Duh,
Sfânta Biserică şi în învierea trupului?”, „Cred!” şi era scufundat a treia oară. Era uns din nou
cu „undelemnul mulţumirii” în numele lui Iisus Hristos. După ce era îmbrăcat în haina albă,
era primit în congregaţie, episcopul citea o rugăciune de iertare de păcate şi invocare a Duhului
Sfânt, era uns cu untdelemn binecuvântat, apoi i se acorda sărutul păcii, începând cu episcopul.
Este lesne de observat că gesturile şi momentele principale ale botezului au fost păstrate şi se
practică în Biserica de Răsărit până astăzi, cu diferenţa că mărturisirea de credinţă o face naşul
pentru pruncul care se botează. Întrucât botezul se administrează copiilor, a dispărut partea
pregătitoare, instrucţia premergătoare botezului care e de presupus să o cunoască naşul, cel ce
îşi asumă răspunderea formării spirituale a noului botezat. Avem de-a face cu o
„pseudomorfoză” în sensul că nu s-a schimbat nimic din cult, ci s-au schimbat percepţia şi
conştiinţa faţă de cult: slujbele nu mai includ eshatologic şi mântuitor pe cei ce participă la ele,
ci au devenit „celebrări” ale unui cler care scoate pe om, prin ceremonie, din sfera profanului
şi îl pune în contact individual cu sacralitatea lui Dumnezeu.

Simbolul ca instrument de educaţie în practica botezului

Slujba Botezului este încărcată de simboluri ale realităţii transcendente, obiectivate în formule
dogmatice şi în rugăciuni, în istorie creştină şi materie transfigurată. La nivel individual,
botezul are ca efect schimbarea materiei persoanei, din victimă a răului în fiinţă liberă de orice
păcat sau întinare, prin crearea unei legături de absolută unitate harică între persoana umană şi
persoana dumnezeiască a Fiului înviat, după modelul legăturii din interiorul Persoanei lui Iisus
Hristos, Dumnezeul înomenit pentru ca omul să se îndumnezeiască. Botezul este mai mult
decât un act ritualic purificator pentru că implică realităţi personale, în primul rând prin
prezenţa lucrătoare a lui Hristos, a Duhului Sfânt ca Persoană care sfinţeşte apa impersonală şi
îi dă valoare infinită, la trimiterea Persoanei Tatălui, Creatorul şi susţinătorul tuturor.
Rugăciunile sunt un neîntrerupt dialog între preot, ca reprezentant al comunităţii şi Dumnezeu,
dialog care se exprimă în formule dogmatice de mare profunzime.

În rugăciunea de sfinţire a apei sunt cuprinse cele mai importante capitole de teologie
dogmatică, începând cu afirmaţia existenţei mărite a lui Dumnezeu Creatorul: „Mare eşti
Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor
Tale”. Atotputernicia Lui se manifestă în crearea materiei din nimic şi organizarea materiei
create. Universul îşi are originea, potrivit rugăciunii de binecuvântare a apei, în Dumnezeu
personal, exprimat prin „Tu”, căruia rugăciunea se adresează. Este apoi reliefată grija
providenţială, ciclicitatea anotimpurilor şi supunerea astrelor faţă de Creator, într-o organizare
ireproşabilă, confirmată de ştiinţele astronomice. Atotputernicia Creatorului este exprimată în
comparaţie cu ceea ce o mare parte din omenire a cinstit în religiile precreştine: soarele, luna,
stelele, lumina, adâncurile apelor, aerul, toate sunt supuse Lui, având imprimată în însăşi
existenţa lor pecetea raţionalităţii Făcătorului. Câtă vreme Dumnezeu este un Creator personal,
rugăciunea arată cum fiinţele raţionale şi personale superioare îl cinstesc în permanenţă. Avem
aici un adevărat tratat de anghelologie, în care serafimi şi heruvimi, împreună cu toate „puterile
cereşti” slujesc şi se închină. Dumnezeu nu rămâne izolat în transcendenţa Sa ci coboară în
creaţie prin întruparea Fiului din bunătate şi iubirea comună de la creaţie pentru a mântui
neamul omenesc.

Intrăm în alt important capitol al dogmaticii creştine ortodoxe, unde se arată ce este mai
important pentru persoana care va fi încreştinată: mântuirea prin Hristos, întruparea lui Iisus
Hristos în persoana Fecioarei Maria, trimiterea Duhului şi desfiinţarea puterii răului din creaţie
prin binecuvântarea prezenţei Sale. Ultima partea rugăciunii e consacrată efectelor
vindecătoare a apei sfinţite prin rugăciune şi prezenţa harului Duhului Sfânt asupra fiinţei
umane, vocaţia celui botezat de a intra în ceata celor „întâi-născuţi înscrişi în cer”.

Din formula Simbolului niceo-constantinopolitan, care nu explicitează polivalenţa simbolică a

botezului, ci afirmă simplu „mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor”, s-a tras reducţionist
concluzia că rolul botezului este de „baie ritualică”, un fel de ceremonie de familie. Formula
„iertarea păcatelor”, interpretată prin prisma catehumenatului timpuriu, purta o mult mai mare
greutate, fiind înţeleasă ca început al luptei creştine pe tot parcursul vieţii, de premisă pentru
eliberarea de păcatele personale, creşterea în viaţa de credinţă şi în cunoaşterea iluminativă a
lui Dumnezeu. Că este astfel, ne-o arată Sfântul Petru, care spune celor care au ascultat predica
lui la Cincizecime „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi [...] şi veţi lua harului Sfântului
Duh” (Faptele Apostolilor 2, 38). Iertarea păcatelor are, deci, începutul în pocăinţa personală,
mereu reînnoită prin Taina Mărturisirii, nu în rutina ritualului şi se desăvârşeşte în primirea
Sfintei Împărtăşanii, singura care „arde spinii păcatelor”. Se intră astfel într-o stare de
permanentizare a lucrării lui Dumnezeu în viaţa omului, în întreaga sa existenţă pământească.

Materia tainei, simbolul responsabilităţii omului faţă de Universul creat

În ceea ce priveşte materia folosită, Botezul are în centrul slujbei apa, la care se adaugă
untdelemnul şi lumânarea. Prin ea însăşi, apa este mediul vieţii biologice; în înţeles teologic,
apa este una dintre resursele neregenerabile pe care Dumnezeu le-a creat ca mediu în care viaţa
să poată dăinui (Facere 1). Ea stă la baza universului creat din referatul biblic, unde se arată că
la început au fost apele, acestea au fost despărţite de Creator iar în apă a sădit puterea de viaţă.
Aşadar, Dumnezeu Însuşi „foloseşte” apa pentru a da viaţă, a reface sau a vindeca natura
afectată de păcat, dar şi a pedepsi, în cazul potopului (Facere 6, 8), ori a apăra pe cei aleşi, ca
în cazul trecerii prin apa Mării Roşii, devenită simbol al botezului creştin (Ieşire 15, 4 ).
Apa juca un rol însemnat la templul din Ierusalim, în spălările ritualice cu rol de expiere.
Comunitatea esenienilor de la Qumran folosea apa în ritualul de primire şi iniţiere a noi
membri. Din această comunitate se crede că a făcut parte Ioan Botezătorul, care începe practica
botezării la Râul Iordanului, formă văzută a predicii lui spre pocăinţă. Şi el confirmă că botezul
începe cu pocăinţa sau întoarcerea de la păcate, importantă pentru a actualiza legătura genuină
cu Dumnezeu. Iisus Hristos a acceptat botezul lui Ioan ca garanţie a autenticităţii mesajului
Botezătorului dar şi pentru a prelua integral misiunea de a vesti instituirea împărăţiei lui
Dumnezeu, deşi El nu avea nevoie de pocăinţă. Botezul lui Hrisos este un mijloc de a revela
Treimea în lume, locul Lui în Treime, în numele căreia a venit pe pământ. Toate cele patru
Evanghelii menţionează că, atunci când Iisus a “ieşit din apă” Ioan a văzut Duhul coborând
peste El ca un porumbel (Marcu1, 10; Matei 3, 16; Luca 3, 22; Ioan 1,32), prin care Hristos
lucrează în Biserică până la sfârşitul veacurilor.

Iisus Hristos Însuşi foloseşte apa ca instrument pentru a descrie cele mai însemnate învăţături
despre realităţile nevăzute: izvorul, fântâna, scăldătoarea, râul, marea învolburată. El Se
defineşte ca „apa cea vie”, din care cine va bea nu va înseta niciodată (Ioan 4, 11-14). Patimile
şi moartea Sa sunt descrise ca o „scufundare”, un botez prin care spală păcatele lumii şi
încorporează lumea în Sine (Marcu 10, 38-40). Pentru Iisus, botezul devine condiţie obligatorie
de acces la împărăţia cea nouă: “De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în
Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4).

Fidel următor al lui Hristos, Sfântul Pavel recomandă: „Nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-
am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez,
pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru
înnoirea vieţii; căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi
şi ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El,
ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6, 3-6).
De aceea, apa a rămas şi în creştinism simbolul renaşterii şi purificării omului în Hristos, cum
se afirmă în unul dintre primele documente creştine: “Apa trebuie să fie curgătoare. Dacă nu
ai apă curgătoare, botează în altă apă; dacă nu este rece, poate fi şi caldă. Dacă nu ai de niciun
fel, toarnă apă pe cap de trei ori…”

Untdelemnul are aceeaşi tradiţie veche biblică, fiind folosit la învestirea cu autoritate a
profeţilor, regilor şi arhiereilor. În tâlcuirea Părintelui Boris Bobrinskoi, ungerea cu untdelemn
reprezintă “geneza şi progresul credinţei, închinarea înaintea lui Dumnezeu, bucuria
duhovnicească” permeabilizarea trupului la lucrarea Sfântului Duh dar şi învestirea celui
botezat cu preoţia universală. Uneori mai mult decât apa, untdelemnul este folosit în literatura
biblică pentru a desemna chemarea la o demnitate însemnată a persoanei umane, crearea unei
legături personale cu Dumnezeu. Acesta este simbol al bucuriei, al vindecării şi, mai ales, al
curăţirii şi eliberării de puterea demonică. Ungerea cu untdelemn are şi un simbolism
pnevmatologic, întrucât coborârea Sfântului Duh este considerată “ungere de sus” (I Ioan 2,
20), materializare a milostivirii lui Dumnezeu spre tămăduire sufletească şi trupească. Sfântul
Efrem Sirul pune untdelemnul în legătură cu Persoana lui Hristos: “Numele untdelemnului este
asemănător cu Numele lui Hristos, căci de la El provine Numele lui Hristos (Mesia – Unsul),
iar untdelemnul este umbra Numelui lui Hristos.”
Realităţi teologice, daruri făcute fiinţei umane prin botez

Cum am văzut, Sfântul Apostol Pavel explică botezarea ca fiind începutul unirii omului cu
Hristos înviat. Între cel botezat şi Hristos se stabileşte o legătura pnevamtic-organică, omul
pătrunde în duhul Lui, cuprins în dinamica vieţii Lui. Se reface la nivel personal răstignirea,
moartea şi învierea împreună cu Hristos în care sălăşluieşte Duhul Sfânt. A boteza înseamnă a
scufunda, înseamnă imersiune, deci dispariţie din faţa ochilor privitorilor. De aceea, în
formularea epistolelor Sfântului Apostol Pavel, a boteza « în Hristos » (Romani 6, 3; Galateni
3, 27), sau « în numele Domnului Iisus » (1 Corinteni 1, 13), înseamnă afundarea în Hristos,
în viaţa Lui veşnică, ce conduce la eternizarea umanului. Din această perspectivă, formula de
botez ar suna astfel: “Se scufundă X în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh!” Prin intrarea în
intimitatea vieţii lui Hristos, omul este dăruit Sfintei Treimi, nu îşi mai aparţine, transcende
limitele materialului, păcatul şi moartea ca stare cu care pruncul vine în lume, născându-se
acum spre viaţa veşnică. Prin scufundarea în apă se creează comuniunea cu Hristos, iar viaţa
Sfintei Treimi se revarsă în fiinţa omului. Sufletul şi trupul sunt scoase de sub stăpânirea răului
moştenit şi umplute de darurile promise ale Duhului Sfânt. În botez se face înfierea la viaţa
Sfintei Treimi, încorporarea în «Trupul lui Hristos», Biserica. Lucrarea de “adopţie” aparţine
Sfintei Treimi : “(Dumnezeu) ne-a mântuit prin baia naşterii din nou şi prin înnoirea Duhului
Sfânt, pe care l-a vărsat peste noi, cu bogăţie, prin Iisus Hristos” (Tit 3, 5-6).

Cum datorită jertfei lui Hristos, crucea este cinstită în Ortodoxie ca simbolul jertfei lui Hristos,
se cuvine ca apa şi untdelemnul să fie cinstite chiar şi pentru simplul motiv că, prin ele, se
sădeşte în om sămânţa vieţii veşnice. Taina Sfântului Botez marchează începutul luminării
omului în a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi întărirea sufletului spre a face faţă noilor exigenţe ale
vieţii creştine. Înainte de botez, păcatul face pe om incapabil să deosebească dispoziţiile bune
ale firii de lucrările întunericului, care se substituie eului său, încă neînnoit de Duhul Sfânt.
Condiţia păcătoasă şi stricăcioasă este încă legea firească ce lucrează în fiinţa omului: ,,Pe când
eram în trup, patimile păcatelor, care erau prin lege, lucrau în mădularele noastre, ca să aducem
roade morţii [...] Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Romani
7, 5 şi 24). Omul poartă în fiinţa sa darurile Duhului în mod latent, în mod deosebit darul vederii
lui Dumnezeu, al cunoaşterii, al voii celei bune, al liberei hotărâri, al stăpânirii duhovniceşti;
aceasta este legea ,,condiţiei muritoare", a stricăciunii după care se conduce existenţa
omenească ruptă de Dumnezeu, de la naştere până la moarte şi care constituie jugul universal
al păcatului adamic ce stăpâneşte firea omenească, ereditatea alienată de care nici un om nu se
poate elibera prin efort individual, ereditate deodată fizică şi spirituală, care se extinde la tot
neamul omenesc.
Scos din starea adamică, slăbită şi stricăcioasă, omul nou trebuie să lupte, astfel încât să îl
stăpânească Duhul lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel arată că omul cel vechi a fost răstignit cu
Hristos, prin scufundare, altfel spus a dispărut definitiv. În locul lui, faptura nouă biruieşte
condiţia muritoare prin raportarea la izvorul vieţii. Prin lucrarea Duhului Sfânt, botezul
eliberează pe om de aservirea faţă de păcat şi stricăciune: ,,Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit
harul, pentru ca, precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin
dreptate, spre viaţa veşnică, prin lisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 5, 20-21). Dumnezeu
a făcut un legământ nepieritor cu omenirea, prin Hristos, iar fiecare credincios care afirmă
credinţa în Sfânta Treime şi în Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Cel viu este inclus în acest nou
legământ prin botez. Angajamentul solemn, mărturisirea de credinţă niceo-constantinopolitană,
întreita afundare îl fac să se plaseze dincolo de graniţele morţii, omul pătrunzând astfel într-o
nouă dimensiune de existenţă prin înveşmântarea în nestricăciunea specifică trupului înviat al
Domnului: ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 3, 27).

De la botez, legea lui Dumnezeu este înscrisă în membrele creştinului, numele lui Iisus Hristos
este mărturisit cu inima şi cu buzele, trupul de viaţă dătător şi scump sângele Domnului îi
hrănesc şi îi irigă întreaga fiinţă psiho-somatică. Răul şi întunericul se risipesc şi devin
exterioare credinciosului, controlabile prin voinţa lui liberă; acesta dobândeşte şi îşi dezvoltă
progresiv facultatea duhovnicească de a deosebi ispitele şi, totodată, puterea de la Hristos
pentru a le respinge. Nicolae Cabasila afirmă: ,,Cei ce s-au renăscut prin botez trăiesc din însăşi
viaţa în Hristos” adică “dintr-o putere a veacului ce va veni, o pregătire pentru viaţa cealaltă”
(Evrei 6,5).

Ţinta botezului: convieţuirea divino-umană şi eternizarea persoanei prin har

“Pentru ca robul lui Dumnezeu X să se asemene morţii şi învierii lui Hristos, prin botez, să ne
rugăm Domnului!”, articulează una dintre formulele Ecteniei mari. Prin botez apare în omul
concret viaţa veşnică în stare potenţială, învierea ca antidot pentru moartea pe care omul o
poartă în sine. “Botezul este numit naştere, renaştere, creare din nou, pecete, dar tot aşa de bine
i se spune şi baie şi ungere şi luminare şi dar al lui Dumnezeu, cuvinte care exprimă unul şi
acelaşi lucru: că primirea botezului este prima condiţie pentru cei care se află cuprinşi de
dorinţa de a duce o viaţă în Hristos”. După itinerariul vieţii pământeşti a Mântuitorului Hristos,
cel nou botezat trece prin moartea omului vechi şi se naşte pentru viaţa fără de sfârşit, începând
procesul de eternizare a fiinţei umane.

Biserica a fost născută ca entitate socială prin propovăduire şi prin Botez, apoi a preluat
activitatea de celebrare a misterului credinţei, prin educaţie şi prin rugăciune, care dau tărie
noului mod de viaţă, o viaţă frăţească, de unitate în Hristos. Pregătirea candidaţilor pentru
marele dar al Sfântului Botez a avut de la început ca scop să “lepede pe omul cel vechi, cel
stricat de poftele înşelăciunii, să se îmbrace în cel nou, care este înnoit după chipul Creatorului
său, să se facă părtaş învierii şi, păstrând darul Sfântului Duh şi sporind prezenţa harului, să ia
plata chemării de sus şi să se numere cu cei întîi-născuţi în cer”, cum se precizează în
rugăciunea de început. Invocarea Împărăţiei ca început al slujbei propriu-zise cheamă pe toţi
cei prezenţi la rugăciune comună cu scopul sfinţirii apei, izvorul vieţii, prin prezenţa Izvorului
vieţii veşnice, Duhul Sfânt. Epicleza Sfântului Duh şi semnul Sfintei Cruci în apă arată că
Hristos este prezent prin jertfa ispăşitoare, că Duhul Sfânt coboară personal în apa pregătită,
că lucrările Lor sunt neîmpărţite şi nedespărţite. Rostirea numelor celui care se botează şi a
numelor individuale ale Persoanelor Sfintei Treimi învaţă că, actul de naştere şi înviere a
omului prin Hristos este un act personal bidirecţional, de relaţionare şi împărtăşire reciprocă.
În Hristos este lucrătoare Treimea, în naşterea “din apă şi din Duh” e prezentă Treimea, în
crearea făpturii noi este prezentă Treimea. Botezul este, aşadar, lucrarea Sfintei Treimi, iar
harul Botezului este harul naşterii din nou, ca luminare şi sfinţire spre cunoaşterea realităţilor
treimice. Numele lui Dumnezeu, prin Persoanele Sfintei Treimi, atunci când sunt pronunţate,
devine operant în cel ce se botează. Energia divină este asumată de şi în persoana umană prin
cuvânt şi prin mijlocirea materiei, aceasta din urmă fiind transfigurată de puterea Duhului
Sfânt.

Creşterea omului nou în Hristos ca responsabilitate eclezială

Identitatea creştină primită prin botez nu este statică, este un proces permanent de creştere
împreună cu Hristos, spre asemănarea cu El, spre comuniunea cu El, ca nou membru al Bisericii
(Romani 12, 4-5; I Corinteni 12, 27; Coloseni 1, 18) în care este introdus prin garanţia naşilor
şi slujirea clerului. Odată născut la viaţa cea nouă în Hristos, prin Taina Sfântului Botez,
creştinul se angajează într-o luptă spirituală continuă „până ce Hristos va lua chip” în el
(Galateni 4, 19). Viaţa în Hristos este începutul sau pregustarea vieţii veşnice, iar „umblarea
întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4) şi creşterea până la „starea de bărbat desăvârşit” (Efeseni
4, 13) constituie o pregătire pentru acel mod de viaţă etern. Lupta spirituală a creştinului este
susţinută în primul rând de harul lui Dumnezeu, împărtăşit prin celelalte Sfinte Taine în timpul
vieţii, în comunitatea eclezială sacramentală.

Creştinul, încorporat spiritual în Biserică, îşi lucrează propria desăvârşire numai în relaţie cu
semenii săi: „Noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora”
(Romani 12, 5). În Biserică, fiecare creştin primeşte un dar şi o misiune personală, o slujire şi
o răspundere proprie, dar toate darurile şi slujirile formează lucrarea unui singur trup eclezial:
„Căci precum trupul unul este şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind,
sunt un trup, aşa este şi în Hristos. Căci într-un singur Duh am fost toţi botezaţi într-un sigur
trup, fie iudei fie elini, sclavi ori liberi, ca toţi să bem dintr-un singur Duh” (I Corinteni 12, 12-
13).
Fiecare membru al comunităţii ecleziale slujeşte potrivit chemării lui: „Dar avem felurite
daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei;
dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; dacă
îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă
în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună! Dragostea să
fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste,
unii altora daţi-vă întâietate”(Romani 12, 6-10). Fiecare îşi aduce aportul său la misiunea
Bisericii şi, la rândul lui, se împărtăşeşte de ceea ce realizează toţi membrii Bisericii la un loc.

În munca vocaţională de zidire a trupului lui Hristos, creştinii colaborează cu Dumnezeu

personal: „că noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem” (I Corinteni 3, 9). Nu membrii
umani sunt cei ce fac să crească trupul lui Hristos ci Dumnezeu, însă fiecare participă cu
lucrarea sa care rodeşte pe temelia pusă de Hristos: „Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu
a făcut să crească. Astfel, nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu
care face să crească. Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după
osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui
Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept
meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; căci nimeni nu
poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3, 6-11).
Această colaborare la „zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4,11-15) se face în grade diferite,
în măsura participării la misiunea lui Hristos, potrivit talanţilor încredinţaţi fiecăruia, fie naşi,
fie clerici sau simpli participanţi credincioşi la viaţa comunităţii bisericeşti. Mirenii, prin
preoţia universală, nu sunt scutiţi de la misiune în comparaţie cu slujitorii hirotoniţi, care
formează preoţia sacramentală. Toţi se completează şi se susţin reciproc. Printr-o comparaţie
foarte sugestivă a organismului Bisericii cu corpul omenesc, Sfântul Apostol Pavel arată că toţi
membrii Bisericii, atât cei învestiţi cu preoţia sacramentală, cât şi simpli creştini, deţinători ai
preoţiei generale, au un rol şi o misiune specifică în Biserică. Sfântul Apostol Petru
valorifică importanţa preoţiei tuturor credincioşilor creştini când îi numeşte „preoţie sfântă”,
chemată să aducă „jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (1 Petru 2, 5)
şi „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Petru 2,
9). În acelaşi sens, Sfântul Evanghelist Ioan scrie celor şapte Biserici din Asia că Mântuitorul
„ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi Dumnezeului şi Tatălui Său” (Apocalipsa 1, 6 şi 5, 10). În
virtutea acestei preoţii universale, creştinii sunt chemaţi să participare la întreita slujire a lui
Hristos în Biserică. Participarea mirenilor la slujirea profetică a lui Hristos se face prin
propovăduirea Evangheliei, păstrarea şi transmiterea misionară a Tradiţiei apostolice şi
mărturia creştină în mijlocul lumii. De aici idealul martiriului şi cinstirea specială acordată
celor care au “mărturisit” până la capăt credinţa, încât pe jertfa lor se construiesc bisericile,
căci pe jertfa lui Hristos s-a zidit Biserica.
A învăţa pe cineva pentru a-l aduce la credinţă este o chemare nu numai a predicatorului
hirotonit, ci a fiecărui credincios, pe tot parcursul vieţii: „Fraţii mei, dacă vreunul din voi se va
rătăci de la adevăr şi cineva îl va întoarce, să ştie el că cel ce l-a întors pe păcătos din rătăcirea
căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi mulţime de păcate îşi va acoperi” (Iacov 5,19-20).
Creştinii trebuie să se „povăţuiască unii pe alţii” (Romani 15, 14), grăind adevărul unii către
alţii (Efeseni 4, 25), adevăr care este „Evanghelia spre mântuire tot celui ce crede” (Romani 1,
16-17) şi „lumina Evangheliei slavei lui Hristos” (II Corinteni 4, 4). Predicarea
cuvântului lui Dumnezeu constituie o exigenţă internă a credinţei: „Crezut-am, pentru aceea
am grăit; şi noi credem şi, de aceea, grăim” (2 Corineni 4, 13). A-L mărturisi pe Dumnezeu
înseamnă a mărturisi filiaţia divină a lui Iisus Hristos, filiaţia adoptivă a omului ca demnitate
la care este chemat de Creatorul său, într-o invitaţie permanentă în existenţa universului.

Ţinta eshatologică a teologiei şi practicii botezului: iluminarea

Lucrarea de zidire a Bisericii, la care creştinii colaborează cu Dumnezeu, este orientată prin
toate slujbele eshatologic. De la început, Biserica s-a constituit ca o comunitate istorică
orientată spre împărăţia care va veni: „Cetăţenia noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20), spune
Apostolul, deoarece creştinii nu au în istorie „cetate stătătoare” (Evrei 13, 14). Biserica este
comuniunea de viaţă şi iubire a lui Dumnezeu cu oamenii, prin Hristos în Duhul Sfânt (Ioan
17, 21-23). Biserica istorică şi socială este chemată să reproducă în viaţa ei această comuniune
trinitară şi unitară a lui Dumnezeu prin cei înnoiţi în botez. Ea este comunitatea umană care
trăieşte din comuniunea divină. Acesta este motivul pentru care vocaţia omului nou este una
misionar-eshatologică. El anunţă cu timp şi fără timp transfigurarea creaţiei şi încorporarea
tuturor în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă în conţinut activitatea creştină nu ar viza acest lucru,
ea nu s-ar deosebi cu nimic de orice alt activism social eminamente pozitiv, orientat doar pe
orizontală: „Fără unitatea prealabilă în numele lui Hristos, o comunitate de credincioşi ar putea
fi o asociaţie voluntară religioasă, dar nu o Biserică”, iar membrii acestei organizaţii, persoane
ce oferă asistenţă socială şi religioasă, dar niciodată creştini convinşi.
Botezul este şansa nemeritată a fiecărui om care pleacă de la condiţia umană slăbită, prin care
începe procesul asemănării cu Hristos. De aceea, cel ce doreşte să se boteze este întrebat cu
repetiţie: “Te lepezi de Satana ?” Acest dialog catartic este semnul deciziei spre pocăinţă şi
schimbarea direcţiei vieţii. Exorcizările exprimă simbolic lepădarea lui Hristos-Omul de
stăpânirea răului în natură, înainte de începerea activităţii pământeşti : „Piei, satano, căci scris
este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti" (Matei 4, 10).
Participarea omului cu trupul şi sufletul la actul botezului este reprezentată prin întoarcerea
pruncului şi naşilor spre Apus, către care se dezic de stăpânitorul răului, după care se orientează
spre răsărit şi fiinţa umană se umple de Hristos, pe care Îl mărturiseşte ca reprezentantul
Treimii, rostind de trei ori: „Cred în Dumnezeu Tatăl [...], în Fiul [...] şi în Duhul Sfânt”.
Credinţa în Sfânta Treime este esenţială pentru botez, preotul întărind-o prin formula:
„Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină, totdeauna, acum şi pururea şi în veci vecilor!”

Sfântul Ioan Gură de Aur compară crearea omului cu recrearea lui prin Sfântul Botez când zice:
,,precum la creaţie pământul a slujit de materie şi Creatorul a făcut tot restul, acum la fel, apa
slujeşte de materie şi harul Duhului Sfânt face tot restul; atunci « omul a primit suflet şi viaţă
» (Facerea 2, 7); « acum este umplut de Duh viu » (I Corinteni 15, 45). Prin botez omul primeşte
harul înfierii, accesul în „casa Tatălui”, pentru că „celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred
în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu care nu din sânge, nici din poftă
trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13). După
cum Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a
pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”, prin
botez omul este renăscut prin Duhul Sfânt care inhabitează apa şi o sfinţeşte ca prin ea să devină
fiu al lui Dumnezeu după har şi moştenitor al Împărăţiei cerurilor (Ioan 3, 5-6). Astfel, prin
credinţă şi prin harul Sfântului Duh, primit la Sfântul Botez, Hristos locuieşte în inimile celor
botezaţi (Efeseni 3, 17-18), îi pregăteşte pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică
(Romani 6,22-23; Ioan 6, 40 şi 47).

Teologia este educaţie pentru viaţa veşnică

Taina Sfântului Botez oferă omului şansa unei abordări neechivoce a realităţii Împărăţiei
cerurilor, învierii trupurilor, trasnsfigurării materiei şi vieţii veşnice. Numai prin botez omul
devine “preot” adică sfinţitor al creaţiei. Sfinţirea presupune pregătirea prealabilă a darurilor
materiale, adică a creaţiei, prin purificare, grijă, mulţumire.
Creaţia este prezentată în rânduiala Botezului ca o taină prin Făcătorul ei, din raţiunea căreia
vine la existenţă. Ea este instrument de cunoaştere a lui Dumnezeu ca “Cel ce este” (Ieşire 3,
14) prin Sine Însuşi, care se dăruieşte neîntrerupt. Sfântul Ioan Evanghelistul afirmă că «
Dumnezeu este iubire » (II Ioan 4, 8), adică este în stare de permanentă dăruire. Dacă ar înceta
să Se dăruiască, ar înceta să mai fie iubire, ar înceta să mai fie Dumnezeu, ar înceta să mai fie.
După căderea din comuniunea cu Creatorul ei, omul a avut faţă de creaţie două atitudini
dominante : fie s-a închinat ei, idolatrizând-o, fie a exploatat-o, distrugând-o spre satisfacerea
propriei lăcomii. Din modul cum este prezentată materia în Taina Sfântului Botez se deduce cu
uşurinţă care este atitudinea corectă a omului faţă de creaţia din care el însuşi face parte:
elementele materiale, fiinţe sau lucruri, sunt oferite omului de Creator ca prin ele omul să se
înduhovnicească, să revină la starea de armonie iniţială, să le protejeze ca cel mai important
dar pe care trebuie să îl protejeze, să îl transfigureze, redându-l, înfrumuseţat şi transfigurat,
semenilor şi lui Dumnezeu. Potrivit învăţăturii creştine, Dumnezeu l-a creat pe om “după chipul
şi asemănarea Sa”, însemnând că poartă în sine toate elementele creaţiei, în care se coboară la
plinirea vremii Necreatul. Dumnezeu nu i-a dăruit omului numai paradisul, ci universul întreg
pe care să îl descopere, să îl stăpânească şi să îl protejeze. A trăi în armonie cu mediul
înconjurător înseamnă a spori în primul rând pacea cu sine însuşi. Această pace cu sine, ca
izvor al împlinirii poruncilor, este premisa sfinţeniei, dată potenţial în Taina Sfântului Botez.
i
Trimitere cu varianta românească.
ii
Care ar fi aceste lucrări???
DEX, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers
iii

Enciclopedic, 1998, p. 126

iv
Ibidem, p. 126
v
Ibidem.
vi
Ibidem.
Dr. Mihai Vinereanu, Dicționar Etimologic al Limbii Române, Editura Alcor Edimpex S.R.L.,
vii

București, 2008, p. 188.

Pr. Lect. Grigoraș Costache, Omiletica și Catehetica, partea a II-a, Editura Universității, Iași, 1993,
viii

p. 510
ix
Pr. dr. Vasile Răducă, Actul catehetic: cateheza și acțiunile catehetice în „Studii Teologice”, seria a
II-a, anul XLIX, nr. 3-4, iulie-decembrie, 1997, București, p. 155.
x
Carmen-Maria Bolocan, Catehetica și Didactica Religiei, Editura Performantica, Iași, 2005, p. 13
xi
Bolocan, Catehetica, p. 13. Hristos este Catehetul prin excelență pentru că, de cele mai multe ori,
vorbea mulțimilor de pe un munte, de pe un loc înalt, El stând în picioare și mulțimea așezată, atât
„din motivul practic de a fi văzut de departe și cu înțelesul adânc legat de faptul că este vorba de o
vorbire de sus în jos, de la înaltul înțelepciunii și puterii dumnezeiești la adâncul condiției umane”.
Ibidem, p. 13.
xii
Ibidem, p. 13.
xiii
Pr. Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Catehetica, Editura IBMBOR, București, 1985, pp. 7-8.
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Duc in altum. Ieșiți în larg! O introducere în catehetică,
xiv

Editura Andreiana, Sibiu, 2011, p. 95.

xv
Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină – o istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I, „Nașterea tradiției
universale (100-600)”, traducere Silvia Palade, Editura Polirom, 2004, p. 25.
xvi
Pr. Prof. Dr. Dumitru Călugăr, op. cit., p. 30. Este important de menționat observația părintelui
Dumitru Călugăr, conform căruia, școlile catehetice s-au distanțat de instituția catehumenatului prin
scopul lor științific și intenția lor de a pregăti răspunsuri potrivite la atacurile împotriva credinței
creștine.
xvii
Dr. Dumitru Călugăr, op. cit., p., pp. 30-38.
Dr. Dumitru Călugăr, op. cit., p., p. 38. Pe teritoriul Daciei romane, conform lui Mihail Bulacu,
xviii

primul catehet de renume a fost Sfântul Niceta de Remesiana (cca. 335–414) care „a vorbit
strămoșilor noștri despre Simbolul de credință și tot el ni l-a tălmăcit pe temeiul clar și pios al Sfintei
Scripturi, în mod popular și evanghelic, așa cu încă ne mai vorbesc fragmente ce au rămas din
scrierile sale.” (Pr. Prof. Mihail Bulacu, Probleme de pedagogie catehetică în „Studii Teologice”,
seria a II-a, anul II, nr. 3-6, martie-iunie, 1950, p. 245).
xix
Dr. Dumitru Călugăr, op. cit., p., p. 46.
xx
Dr. Dumitru Călugăr, op. cit., p., pp. 46-47.
xxi
Carmen-Maria Bolocan, op. cit., p. 19.
xxii
Carmen-Maria Bolocan, op. cit., p. 19.
xxiii
Carmen-Maria Bolocan, op. cit., p. 19.
xxiv
Pr. Prof. Mihail Bulacu, art. cit., pp. 239-240.
xxv
† DANIEL, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Dăruire şi dăinuire. Raze şi chipuri de lumină din
istoria şi spiritualitatea românilor, ediţia a II-a, revăzută şi completată, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005, pp.
280-281.
xxvi
Mai multe informați despre necesitatea lecturării textelor biblice, cum și când se poate face.
xxvii
A se vedea Kallistoa Ware, Rugăciunea prin tăcere...
xxviii
Pr. Dumitru Stăniloae....,
xxix
Irineu Pop....
xxx
Eugen Jurca, Experienţa duhovnicească…, Marineasa, Timişoara, 2006, pp. 184-195.
The Way, program catehetic alcătuit și propus de Institutul pentru studii creștine ortodoxe de la
xxxi

Cambridge, în 2002, cu participarea unui comitet multidisciplinar, având ca scop re-introducerea în

preocupările creștinilor a unui abecedar al credinței, în formă creștin ortodoxă.
Nikolaos A. Matsoukas, Introducere în gnoseologia teologică, trad. de Maricel Popa, Ed.
xxxii

Bizantină, Bucureşti, 1997, p. 38.

xxxiii
Cristian Bădiliţă, Pe viu despre Părinţii Bisericii, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 54.
Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misionară,
xxxiv

Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 78.În România se vorbește despre ”școli catehetice
regionale” în timpul Mitropolitului Venimain Costachi, în marile orașe ale Moldovei, de unde erau
aleși candidații pentru școlile de teologie, respective pentru formare preoțească. Ștefan Lupu,
Sinodalitatea, expresie a unității și a catolicității Bisericii în opera pr. Dumitru Stăniloae (1903-
1993), Sapienția, Iași, 2009, p. 44.
xxxv
Viktor Frankl, teza de doctorat....
xxxvi
Pr. Mihai Bulacu, Probleme de pedagogie catehetică, „S. T”. , Nr. 3-6 / 1950, p. 49.
xxxvii
Pr. Dr.Constantin Necula, Pastoraţia Bisericii în vremuri de criză, Editura Agnos, Sibiu, 2012, p.
26.
Pr. Dr.Constantin Necula, Pastoraţia Bisericii în vremuri de criză, Editura Agnos, Sibiu, 2012,
xxxviii

p. 26.
xxxix
Proiectul catehetic național, Hristos împărtășit copiilor, iniţiat de WORDIRECT, o organizaţie
creştină non-profit, dezvoltată de Gospel Light Worldwide din S.U.A., cu scopul de a susţine
activitatea de catehizare a copiilor prin punerea la dispoziţia preoţilor şi a cateheţilor a unui set de
instrumente catehetice pentru a transmite copiilor, încă de la cele mai fragede vârste, învăţăturile
biblice, ajutându-i, astfel, să atingă maturitatea în credinţă. El se adresează copiilor cu vârste cuprinse
între 6 şi 17 ani şi are ca obiectiv, pe de o parte, aducerea lor mai aproape de Biserică, familiarizarea
lor cu preceptele dumnezeiești și viața creștină, dar și cu scopul modelării sufletelor, după chipul lui
Hristos. În România a fost introdus în 2005 prin cooperarea dintre World Vision Romania și
Patriarhia Română, desfășurat în mai multe etape, până în acest moment.
xl
Pr. Eugen Jurcă, Cateheza baptismală în antichitatea creştină, Editura Marineasa, Timişoara, 2004,
p. 18.
Pr. Prof. univ. dr. Vasile Răducă, Actul catehetic: cateheza şi acţiunile sale, în „S.T”., nr. 3-4/
xli

1997, p. 153.
Pr. Prof. univ. dr. Vasile Răducă, Actul catehetic: cateheza şi acţiunile sale, în „S.T”., nr. 3-4/
xlii

1997, p. 153.

Agenția de știri BASILICA este o instituție mass-media din România. Agenția BASILICA este
xliii

instituția media oficială a Patriarhiei Române, fiind parte integrantă a Centrului de Presă BASILICA -
Sectorul Comunicații și Relații Publice al Administrației Patriarhale. Site-ul oficial al Agenției de Știri
BASILICA al Bisericii Ortodoxe Române este basilica.ro.
xliv
Ziarul Lumina este o publicație cotidiană (ziar) a Patriarhiei Române. Primul număr a apărut
la Iași, pe 7 februarie 2005, cu denumirea Lumina. Cotidianul publică știri, documentare, interviuri și
reportaje din spațiul vieții religioase, eveniment local, național și internațional, știri economice și
financiare, editoriale și opinii. Din 16 octombrie 2005, ziarul s-a îmbogățit cu săptămânalul Lumina
de Duminică, iar din 2008 a devenit parte a Centrului de Presă Basilica. În anul 2016 ziarul avea
22.500 de abonați.
xlv
Gordon, Pr. Prof. Dr., Vasile, Introducere în catehetica., p.57.
xlvi
Gordon, Pr. Prof. Dr., Vasile, Introducere în catehetica. 57
xlvii
Gordon, Pr. Prof. Dr., Vasile, Introducere în catehetica. 57
xlviii
Jean, Nicolae, Cuvânt misionar pentru o astfel de cateheză, în „Inter”, I, 1-2/2007, p. 165
Pr. Dr. Constantin Necula, Catehizarea adulţilor. O necesitate pastorală, în „Inter”, I, 1-2/2007, p.
xlix

181.
l
Pr. Eugen Jurcă, Catehetica şi disciplinele umaniste. Orizonturi interdisciplinare, în „Logos”.
Revistă de pastorală catehetică, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1/2007, p. 21.
li
Eugen Jurcă, Catehetica şi disciplinele umaniste.... p. 21
lii
Maria Goţia, Înnoirea catehezei. Elemente de metodologie, Editura Presa Universitara Clujeana,
Cluj-Napoca, 1998 , p. 48.
liii
Maria Goţia, Înnoirea catehezei., p. 48
liv
Iuliana Conovici, Ortodoxia în România...., p. 55
lv
Maria Goţia, Înnoirea catehezei., , p. 13.
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Mântuitorul Iisus Hristos, învăţătorul nostru suprem”, în
lvi

„Ortodoxia”, nr. 1, anul 1983, pp. 34-61.

Pr. Nicodim Belea, Contribuţii la problema conducerii pastorale a credincioşilor de la sate,
lvii

Tipografia Reîntregirea, Sibiu, 1955, p. 169.

lviii
Pr. Nicodim Belea, Contribuţii la problema.
lix
Pr. Nicodim Belea, Contribuţii la problema, p. 178.
lx
Pr. Nicodim Belea, Contribuţii la problema, p. 179.
lxi
Pr. Nicodim Belea, Contribuţii la problema..., 179. Principiul individualității are ca bază unicitatea
și specificitatea persoanei umane, fiind valabil și în alte domenii ale vieții sociale sau religioase.
lxii
Gordon, Pr. Prof. Dr., Vasile, Introducere în catehetica pp. 165-175.
Prof. Constantin Cucoş, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura Polirom, Iaşi,
lxiii

1999, pp. 281-282.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Catehetica pentru Institutele Teologice, Editura IBMBOR,
lxiv

Bucureşti, 1976, pp. 105-117.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă – vol. 3, Editura IBMBOR,
lxv

Bucureşti, 1997, p. 8.
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe – note şi comentarii, ediţia a III-a
lxvi

îmbunătăţită, ediţie îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu, 2005, pp. 128-129.
lxvii
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe..., p. 40.
Sf. Clement Alexandrinul, Pedagogul, în colecţia PSB, vol 4, traducere, note și indicii de Pr. D.
lxviii

Fecioru, Editura IBM al BOR, 1982, p. 198

Pr. asist. drd. Vasile Creţu, ,,Pentru o cateheză a timpurilor noastre. Pastoraţia tinerilor în
lxix

Biserica Ortodoxă Română de la deziderat la realitate”, în Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă

din Bucureşti, 2006, p. 459.
Î.P.S. Dr. Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, Dăruire şi dăinuire. Raze şi chipuri de
lxx

lumină în istoria şi spiritualitatea românilor, ediţia a II-a, Trinitas, Iaşi, 2005, p. 372.
„Discernământul este vederea duhovnicească, iar vedere duhovnicească are acela care are mintea
lxxi

purificată pentru aceea are limpezime duhovnicească și luminare dumnezeiască.” (Sfântul Paisie
Aghioritul, Cuvinte duhovnicești V – Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, 2007).
Sfântul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești V – Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos,
lxxii

2007).
O expunere detaliată a rolului socio-teologic al familiei în formarea catehetică la Pr. Prof. Dr.
lxxiii

Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Sofia, București, 2004, pp. 137-148
Pr. prof. Dr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean. De la singurătate la obşte, Editura Nemira,
lxxiv

Bucureşti, 2003, p. 46.

lxxv
Miron Erdei, Familia creştină azi, p. 203.
Pr. lect. dr. Ilie Melniciuc-Puică, Familia în societatea contemporană, Editura Doxologia, Iaşi,
lxxvi

2011, p. 43.
lxxvii
dr. Ilie Melniciuc-Puică, Familia în societatea, p. 43..
lxxviii
***, Pedagogie Generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1996, p. 485
.
Părintele Vasile Gordon include ”școala ca instituție, profesorul de religie și elevul”; Introducere în
catehetica..., p. 151.
lxxx
Preferăm să spunem ”parohia” ca entitate educațională, nu ”Biserica”, pentru a ne delimita de
ispita transferului de obligații, întrucât răspunzătoare în primul rând pentru formarea pastorală și
catehetică a adulților este comunitatea locală, condusă de (cel puțin) un ”presbiter”, cu statut de
persoană juridică și toată logistica pentru a ”învăța toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și
al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19-20). ”Biserica” este mult prea generic și face trimitere la
ierarhie care, vrând-nevrând, devine responsabilă pentru orice (nu) se face în societatea creștină. Un
capitol aparte este dedicat Bisericii ca instituție de educație, ceea ce diferă de comunitatea de instruire
catehetic-pastorală.
lxxxi
Ion Bria, Ecleziologia pastorală , în „S.T.”, anul XXXI (1979), nr.1-4, pag. 316-323.
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Parohia, spaţiu de activitate patoral-misionară a preotului, în
lxxxii

Curs de Teologie Pastorală, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, Bucureşti.

Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
lxxxiii

Ortodoxe Române, Bucureşti 1953, pag.15.

Pr. prof. dr. Petre Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, Bucureşti,
lxxxiv

1937, p37.
lxxxv
Pr. prof. dr. N. D. Necula, Cunoaşterea parohiei, în Curs de Pastorală.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere ...., în „B.O.R.”, anul LXXIV (1957),
lxxxvi

nr.10, p. 986.
lxxxvii
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie,, p.946.
Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea regulei patorale , partea I, în „Mitropolia Ardealului”, anul
lxxxviii

XXII (1977), cap.I, p.113-114.

lxxxix
Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea regulei patorale, pg.113.
Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea regulei patorale, partea a III-a, prolog., în revista „Mitropolia
xc

Ardealului”, anul XXIV 1979, nr.46, pg.384.

xci
Pr.prof. Ene Branişte, Legăturile preotului cu credincioşii, în „B.O.R.” nr.3-4 / 1972 pg. 352.
xcii
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 307.
xciii
Notă din cursul de dogmatică????
xciv
Steve Taylor, articol pe net la Duminica a XXVIIIa dupa Rusalii, 2019.
xcv
Pr. Prof. Dr., Vasile Gordon, Introducere în catehetica.,, pp. 177-185.
xcvi
Olivier Clément, Despre secularizare, p. 196.
xcvii
Olivier Clément, Despre secularizare, p. 196.
xcviii
Mitrop. Hierotheos de Nafpaktos, Secularismul, traducere de Tatiana Petrache, Editura
Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 9.
xcix
Olivier Clément, Despre secularizare, pp. 202-203.
c
Arhim. Teofil Tia, Elemente de Pastorală Misionară pentru o societate post-ideologică, Editura
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 491.
ci
Arhim. Teofil Tia, Elemente de Pastorală, p. 493.
cii
Arhim. Teofil Tia, Elemente de Pastorală, pp. 493-501.
ciii
Mitrop. Hierotheos de Nafpaktos, op. cit., pp. 62-63.
civ
Hierotheos de Nafpaktos, op. cit.,, p. 502.
cv
Hierotheos de Nafpaktos, op. cit.,, p. 504.
cvi
Hierotheos de Nafpaktos, op. cit.,, p. 5.
Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Importanţa parohiei pentru misiune. Unitatea dintre parohie şi Biserica
cvii

locală, unitatea internă a parohiei, mijloace şi metode de menţinere a acesteia, în „ Pastoraţie şi

misiune creştină în Biserica Ortodoxă – Tematică pentru cursurile pastorale şi de îndrumare misionară
a clerului, conform hotărârii Sfântului Sinod nr. 572 / 1998”, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2001, p. 19.
cviii
Prof. Dr. Ioan Ică, Importanţa parohiei pentru misiune, p. 23.
cix
Citatul din Liturghier, Rugăciunea ”S-a dat pe Sine pentru viața lumii”, p.
cx
Părintele Ioan Bria....???
cxi
Sfântul Duh, de exemplu nu se pictează pentru că nu are consistență materială. Numai Fiul S-a
întrupat. Imaginea porumbelului sau a limbilor de foc nu sunt canonice decât în icoana Botezului
Domnului sau la Pogorârea Sfântului Duh, nu pentru că ar fi material, ci pentru că așa L-au perceput
martorii vremii. ”Icoana” cu Tatăl în vârstă venerabilă, Fiul ca un bărbat în puterea vârstei și Duhul
Sfânt ca porumbel, prezentă în multe biserici și case particulare este de origine bogomilică, fără temei
în erminia bizantină răsăriteană.
cxii
Trimitere bibliografică....
cxiii
Trimiterea...
cxiv
Trimitere
cxv
Trimitere
cxvi
Trimitere
cxvii
Trimitere