Valoarea sacramentală și soteriologică a predicii

I. Tema de cercetare propusă

Tema de cercetare propusă se intitulează: „Valoarea sacramentală și soteriologică a
predicii”. Departe de a trata exhaustiv valoarea sacramentală și soteriologică a predicii (lucru
imposibil, de altfel), totuși, ne propunem un exercițiu de reflecție și o invitație la optimizare

II. Argumentarea Temei

Importanţa predicii se relevă în ziua de astăzi cu atât mai mult cu cât prin aceasta se reliefează
valoarea şi frumuseţea creştinismului.
„Prin creştinism se înţelege realitatea originară a întrupării Cuvântului prin care lumea a fost
creată şi apoi recreată”. Orice tentativă de a-l supune unor raţionamente simpliste este greşită. Deci nu
creştinii trecuţi prin istorie, despărţiţi de comuniunea cu Hristos reprezintă creştinismul, ci Hristos
însuşi care a venit în lume ca lumea „ să aibă viaţă şi încă din belşug" ( Ioan, 10,10,), împreună cu „ cei
ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă fii ai lui Dumnezeu" (Ioan
1, 11-12)"1.
Cu alte cuvinte, creştinismul înseamnă convieţuirea cu Hristos ca fii, fraţi şi prieteni, în dragoste
şi în comuniune, în lume, fără a se amesteca cu lumea sau a ieşi din lume.
Se vorbeşte în ziua de astăzi despre o „ criză a Bisericii", însă tocmai din această aparentă criză
iese în evidenţă lucrarea lui Hristos, prezent mereu în Biserică prin Duhul Sfânt, care le-a ales pe cel
slabe ale lumii să le ruşineze pe cele tari.
Valoarea unei predici trebuie căutată în primul rând în obiectul ei care, se ştie, este Cuvântul lui
Dumnezeu, cu toate premisele şi consecinţele sale. Pentru credincioşi, cuvântul lui Dumnezeu este
condiţia esenţială a mântuirii în înţelesul că fără învăţătura de sus nici un credincios nu poate intra în
legătură cu Dumnezeu, izvorul mântuirii. Aici, în dimensiunea lor de adevăruri descoperite de
Dumnezeu şi în necesitatea lor absolută pentru mântuire, constă pentru credincioşi valoarea unică a
Cuvântului Dumnezeiesc, obiectul permanent al propovăduirii creştine. De aceea, privită din punct de
vedere al conţinutului predica are valoarea ei intrinsecă, independentă de mijloacele şi tehnica folosită
la întocmirea şi rostirea ei. Cu toate acestea, nu se poate spune că mesajul evanghelic cuprins în predică

1
Mihai Valica, Introducere în teologia socială, Ed. Christiana, 2005, p. 33.
s-ar comunica şi înarticula de la sine în fiinţa şi viaţa ascultătorilor. Oricât de mare ar fi puterea de
înrâurire a învăţăturii dumnezeieşti, ea nu face totuşi de prisos efortul de aducere a credincioşilor în
sfera ei de influenţă şi efortul de adaptare a ei la condiţiile concrete ale ascultătorilor. Dimpotrivă,
experienţa ne arată că fără munca predicatorului, revelaţia dumnezeiască riscă să rămână mărgăritar de
mare preţ ascuns în ţărână, sau ca o sămânţă bună , închisă în hambarele textelor dumnezeieşti. Biserica
are o constituţie teandrică, deci ca atare nu e ruptă de realitatea socială în care trebuie să-şi găsească
ecou orice predică.
„ Nu există o adevărată soluţie a problemei sociale în afara Evangheliei şi a învăţăturii Sfinţilor
Părinţi. Creştinul nu are dreptul să ignore lumea în care trăieşte. (...)Credinciosul nu poate să dezerteze
de acolo unde se elaborează reperele viitorului, întrucât este urgent a face să intre şi să reintre în lume
principiile Evanghelice de adevăr, dreptate, libertate, bucurie fi pace în Duhul Sfânt, principii ce
prefigurează împărăţia Lui Dumnezeu pe pământ precum şi în cer”2.
Doar în acest context se înţelege pe deplin importanţa predicii, mai mult, a predicatorului creştin
ortodox, care trebuie să conştientizeze că „Biserica trăieşte, activează şi trece prin lume, pentru ca
lumea şi întregul cosmos să devină Biserică. Creştinismul face parte din lume, desăvârşeşte lumea dar
nu trebuie confundat cu lumea"3.

III. Metode de cercetare

Ca metode de cercetare am folosit metoda teoretică și empirică.
Metoda teoretica (fundamentala) este cercetare „pura”, pentru dezvoltare teoretica,
conceptuala, se bazează pe formularea de idei abstracte.
Metoda empirică (opusă cercetării teoretice): se focalizează pe observarea directă a
realitatii; porneşte de la concepte şi modele teoretice, verificǎ teoria, dar, prin constatǎrile şi
concluziile sale, poate contribui la îmbogǎţirea teoriei. Cercetarea empiricǎ poate fi:
-Cercetarea calitativă: înțelegerea unui eveniment, pentru a scoate în evidenţǎ anumite
caracteristici sau comportamente, din perspectiva actorului
-Cercetare cantitativă: se desfăşoara cu ajutorul culegerii și prelucrǎrii de date prin
experimente, anchete, observaţii etc., şi va pune în evidență anumite rezultate ale prelucrǎrii
datelor; este extinsa și costisitoare, deoarece este nevoie de o anumitǎ cantitate, de un anumit
volum de date, pentru ca prelucrarea și rezultatele sǎ aibǎ relevanţǎ:
2
Ibidem.
3
Ibidem.
 a) primare – cele adunate de cǎtre cercetǎtor, apelând la diverse tehnici
(experiment, interviu, chestionar, observaţii )
b) secundare – date statistice publicate de catre diverse organisme, publicate în
anuare sau în alte surse, sub forma de statistici „oficiale”, care sunt procesate
pentru a verifica validitatea ipotezelor.

IV. Stadiul actual al cercetării

În demersul nostru științific o să folosim un material vast, alcătuit preponderent din lucrările marilor
cateheți/profesori de catehetică și omiletică pe care țara noastră i-a avut. Dintre aceștia amintim următoarele
nume și opere: Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1980, Floca, arhid. prof. dr. Ioan,
Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, II, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1990,
Gordon, pr. prof. dr. Vasile Introducere în Catehetica ortodoxă, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, Ivan, pr. conf. dr.
Ilie, Omiletica ortodoxă. Repere teoretice şi practice, Ed. Episcopiei Argeşului şi Muscelului, Rm. Vâlcea,
1999, Petrescu, pr. Nicolae, Omiletica, Manual pentru Seminariile Teologice, Bucureşti, 1978, Popovici, pr.
prof. dr. Dănuţ, Propovăduirea dreptei credinţe în lumina Sfintelor Canoane, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2008, Bianchi, Enzo, Cuvânt şi rugăciune. Introducere în lectura duhovnicească a Scripturii, trad.
de Maria Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, Drăgulin, pr. Gheorghe., Propovăduirea cuvântului şi cultul
în Biserica Ortodoxă Română, în S.T., XXVII (1975), nr. 3-4, Plămădeală, I.P.S. Dr. Antonie, Vocaţie şi
misiune în vremea noastră, Sibiu, 1984, Ivan, pr. conf. dr. Ilie I., Cine trebuie să predice în Biserică, în M.O.,
XXXVII (1985), nr. 7-8, Popa, drd. Ioan, Norme canonice privitoare la dreptul şi datoria preotului de a
predica, în G.B., XXXI (1972), nr. 3-4, Vidican-Manci Liviu, Propovăduirea Evangheliei în era digitală,
Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2020.

V. Obiectivele cercetării
V.1 Importanța predicatorului. Predica ca mărturisire.
Oricât s-ar vorbi despre predică şi modul de a predica, în viziunea Sfinţilor Părinţi nu există o ruptură
între predică şi predicator. Practic, predica nu poate fi separată de persoana predicatorului. Precum nu se
separă opera lui Hristos de persoana lui Hristos, tot aşa predica nu trebuie privită ca pe o lucrare pur
obiectivă a predicatorului, ci trebuie ca predicatorul s-o ilustreze prin viaţa lui, căci orice preot predicator
are puterea de a predica doar în Biserică şi, precum s-a spus, Biserica este cea care continuă întreita lucrare
a lui Hristos4.
Preotul predicator este factorul care pune în valoare pentru credincioşi tezaurul învăţăturilor revelate.
Preotul este factorul chemat să cunoască înţelesul autentic al dumnezeieştilor învăţături şi să-l aplice la
situaţiile concrete mereu în schimbare, ale vieţii credincioşilor. Prin predica sa, preotul nu adaugă nimic la
valoarea obiectivă a dogmei. Munca lui e muncă de tâlcuire, de dezvăluire, de transmitere, pe înţelesul
credincioşilor a sensurilor textelor sfinte. Prin munca sa, predicatorul traduce limba, nu totdeauna
uşoară, a Scripturilor, într-o limbă accesibilă ascultătorilor. Prin activitatea sa de propovăduitor, preotul
converteşte energia potenţială a Revelaţiei în energie actuală, înarticulând-o cu motive de acţiune, în
modul obişnuit de viaţă al credincioşilor5.
În creştinism predicatorul a fost întotdeauna preţuit în gradul cel mai înalt ca factor de instruire şi
educaţie a păstoriţilor. Se vede aceasta, între altele, din grija cu care Mântuitorul pregăteşte pe Sfinţi
Apostoli în vederea trimiterii lor la propovăduire. Se vede apoi din grija pe care la rândul lor Sfinţii
Apostoli o poartă pentru pregătirea urmaşilor meniţi să le continue de-a lungul generaţiilor activitatea
de propovăduitori a cuvântului. Mai e de menţionat că pregătirea preotului predicator a constituit şi
pentru Sfinţii Părinţi una din principalele lor preocupări. Pătrunşi de convingerea că mântuirea
credincioşilor nu poate fi asigurată obiectiv fără o propovăduire largă a învăţăturilor descoperite,
conducătorii Bisericii din perioada patristică au fost în permanenţă preocupaţi de problema promovării
unor cât mai buni propovăduitori ai dreptei credinţe6.
Propovăduirea adevărului şi mărturisirea bunei credinţe este singura noastră datorie pentru că
numai acestea sunt temelia curatei creştinătăţi. Este, prin urmare, de cea mai mare datorie, a întări pe
aproapele cu cât este cu putinţă, dar a convinge pe toată lumea nu este nici datorie şi nici cu putinţă; să
îndemnaţi, să propovăduiţi, să zidiţi întru Domnul; pentru că cel ce zideşte datoria îşi face. Să nu
încercaţi însă a ridica bolovanul cel prea greu ca să nu cădeţi cu dânsul căci astfel căzând, faceţi mai
mult rău decât bine ; ci întotdeauna trebuie a măsura sarcina numai cu puterile voastre. În caz că va
căuta cineva să se lămurească în mod sincer şi cuviincios, atunci pe unul ca acesta se cade a-l primi şi cu
dragoste a-l tămădui.
Însă, dacă ai har a grăi, chemând pe Hristos, grăieşti din cele ce cu osteneală au făcut Sfinţii
Părinţi, căci nimic nu este care să nu fi fost spus de Părinţi de vreme ce multă a fost silinţa lor asupra

4
Nicolae V. Dură, Op.cit., p. 668.
5
Dănuţ Popovici, Propovăduirea dreptei credinţe…, p. 270.
6
Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale. Ed. Algos, Buc., 2000, p. 302.
dezbinărilor şi cu ajutorul Sfântului Duh le-au biruit. Iar dacă nu poţi răspunde la întrebări, nici nu ai
darul vorbirii sau în vorbire, nu te ruşina a-l duce pe cel ce te întreabă la vreun bărbat drept credincios şi
cu învăţătură de a grăi drept, ca ajutând, Dumnezeu, de mult folos va fi amândurora. Căci cu silinţă şi
cu Dumnezeiască dragostei vei îndrepta poate pe cel rătăcit şi atunci vei câştiga plată şi pentru osteneală
vei lua dar de la Dumnezeu7.
Predica prin cuvânt era urmată de El, prin predica faptei, şi predica faptei era urmată de predica
prin cuvânt. Una era în strânsă alternanţă cu cealaltă, sprijinindu-se şi întregindu-se reciproc. Prin
cuvânt se adresa auzului, prin faptă se adresa văzului. Transmisă prin cuvânt ca să fie percepută auditiv
învăţătura era împărtăşită pe calea exemplului personal, ca să poată fi percepută şi vizual.
Pentru Mântuitorul predica este transmiterea învăţăturii dumnezeieşti prin cuvânt şi exemplu
personal deopotrivă.
Iisus Hristos dezaprobă şi mustră — uneori cu mare asprime — pe cei ce într-un fel cred şi altfel
trăiesc. Unora ca aceştia El le arată că nu se pot aştepta la altă soartă decât a pomului, care, pentru că nu
rodeşte se taie şi se aruncă în flăcările focului (Mt. 7,19). Cei ce cunosc Legea dumnezeiască dar nu-i
împlinesc poruncile şi sfaturile, sau le împlinesc numai în ce au ele mai uşor, sunt asemenea celor ce-şi
zidesc casă pe nisip, nu pe stâncă. La cea dintâi suflare de vânt mai puternic, se prăbuşeşte; la cea dintâi
ciocnire, cu realităţile mai aspre ale vieţii credinciosul cu vorba se năruie iremediabil8.
Învăţătura Mântuitorului nu e numai pentru minte, dar şi pentru inimă şi voinţă. Pentru întreaga
fiinţă a credinciosului. De aceea cel ce o acceptă numai mintal şi o exprimă numai pe cale verbală, să
renunţe la părerea că ar putea să intre şi să rămână în comuniune de viaţă cu Dumnezeu : „Nu oricine care
îmi zice : Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor ci care face voinţa Tatălui meu celui din
ceruri" (Mt. 7, 21). Credinţa manifestată exclusiv prin cuvinte e o credinţă neputincioasă. Limitată la un
simplu exerciţiu verbal de pietate, ea ne depărtează de Dumnezeu şi ne îndrumă pe panta unei înşelătoare
păreri despre noi înşine. Numai unită cu fapta corespunzătoare, credinţa rămâne vie, ne ridică şi ne
menţine în comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Numai cine la cunoaşterea verbală a poruncilor lui
Hristos adaugă practicarea lor consecventă, poate fi prieten al Domnului9.
„Voi prietenii mei sunteţi dacă faceţi ceea ce vă poruncesc" (In. 15, 14). Prietenia cere sinceritate
desăvârşită. Cea mai bună dovadă a sincerităţii prieteniei faţă de Iisus e împlinirea învăţăturilor lui
exprimate prin porunci.

7
Sebastian Chirea, Consideraţii omiletice, p. 63.
8
Antonie Plămădeală, Vocaţie şi misiune în vremea noastră, Sibiu, 1986, p. 82.
9
Dumitru Belu, Motivul iubirii în uzul omiletic, în MB, nr. 1-3, 1969, p. 76.
 Aşadar, Domnul dezaprobă cu consecventă hotărâre, pe cei ce în materie de credinţă se rezumă la
simpla împropriere mintală a învăţăturilor dumnezeieşti şi la mărturisirea lor verbală.
De unde ar fi avut însă, Iisus Hristos puterea să dezaprobe să combată consecvent şi, uneori să
mustre aspru pe cei ce într-un fel credeau şi în altfel îşi trăiau viaţa, dacă nu s-ar fi ştiut pe sine în afara
unei astfel de deficienţe ? Cum ar fi scăpat Iisus de acuzaţia adversarilor Săi de moarte, dacă şi El ar fi
oferit priveliştea omului care una învaţă şi alta face ? De unde ar fi avut autoritatea să ţină la distanţă pe
vrăjmaşii Săi dacă ar fi pus sarcini grele pe umerii altora, iar El nici cu degetul cel mic nu le-ar fi atins ?
E limpede că numai conştiinţa desăvârşitului acord dintre învăţătura şi viaţa Sa, dintre cuvânt şi
faptă, I-a putut conferi Mântuitorului autoritatea şi forţa de a dezaproba şi mustra pe cei ce primeau şi
mărturiseau numai verbal, învăţătura Sa. Numai sfinţenia desăvârşită a vieţii Sale. („Pentru ei, eu mă
sfinţesc pe mine însumi „ In. 17, 19 ; „Cine dintre voi poate să mă dovedească de păcat ? „ In. 8, 46), i-
a putut aduce pe adversarii Săi în situaţia de a nu putea formula nici un fel de obiecţie împotriva Sa10.
De altfel, Domnul a spus-o El însuşi că a venit să propovăduiască adevărul nu numai cu vorba,
dar şi cu fapta. „Nu caut să fac voia mea, zice Mântuitorul. M-am pogorât din cer ca să facă voia celui
ce m-a trimis " (In. 5, 30; 6,38). Am venit adică să arăt oamenilor nu voia mea omenească, ci voia cea
dumnezeiască, voia Tatălui. Şi aceasta nu numai prin cuvânt ci şi prin faptă. ‚În ansamblul ei, opera de
mântuire este faptă. E faptă care cuprinde propovăduirea prin cuvânt a învăţăturii dumnezeieşti dar şi
prin trăirea acestei propovăduiri, împinsă până la jertfa supremă.
Adânc cunoscător al sufletului omenesc, Iisus Hristos era convins că o învăţătură poate fi
asimilată şi convertită în motive de acţiune, mult mai uşor atunci când la prezentarea verbală se adaugă
şi pilduirea ei directă. De aceea, Domnul îşi propovăduieşte învăţătura Sa nu numai pe cale verbală dar
şi pe calea exemplului personal11.
Fuziunea dintre cuvânt şi faptă este la îi sus Hristos atât de desăvârşită, încât se poate spune că
ele, cuvântul şi fapta , formează o singură unitate armonică, neîmpărţită şi nedespărţită, în sensul că,
cine vrea să-I cunoască învăţătura, trebuie să-I cunoască neapărat şi viaţa şi invers, cel ce vrea să-I
cunoască viaţa, trebuie să-I cunoască şi învăţătura.
Convins că învăţătura transmisă exclusiv pe calea graiului poate fi uşor trasă la-ndoială, de către
ascultători, care oricând ar fi putut obiecta că li se cer lucruri depăşind cu mult resursele puterilor
proprii, Mântuitorul a ţinut să prevină de la început orice cârtire din partea credincioşilor, arătându-le
prin exemplul personal că învăţătura Sa e perfect realizabilă în viaţa de acum şi de aici. „V-am dat vouă
10
Dănuţ Popovici, Op.cit., p. 46.
11
Constantin Galeriu, Iisus Hristos…, p. 82.
pildă ca, precum v-am făcut Eu, să faceţi şi voi”. La căldura şi lumina învăţăturii prin cuvânt Domnul
adaugă forţa pilduirii directe capabilă să stingă în ascultători orice îndoială şi orice rezervă a lor cu
privire la posibilitatea aplicării în viaţă a dumnezeieştilor comandamente.
Deosebit de aceasta, asociind cuvântul cu fapta corespunzătoare, Mântuitorul a dat satisfacţie legii
psihologice potrivit căreia voinţa se lasă mai uşor înduplecată când îndemnul la acţiune îi vine pe cale
de exemplu direct, decât când îi vine pe cale de cuvânt.
Se poate spune deci, că pentru Mântuitorul, a predica însemnează a împărtăşi ascultătorilor şi
viaţa cea nouă în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, pe calea cuvântului şi a pildei personale
deopotrivă.
Înţelesul acesta al propovăduirii, Domnul cere să fie acceptat şi respectat şi de către ucenicii Săi.
Când le-a spus : „ Mergând învăţaţi", le-a poruncit să-nveţe nu numai cu vorba dar şi cu exemplul,
cu fapta. Acesta e înţelesul deplin al cuvântului: învăţaţi-i pe ascultători până să-i faceţi ucenicii mei. Pe
cineva nu-i faci ucenic decât atunci când la învăţătura teoretică adaugi învăţătura practică, prin faptă,
prin exemplul personal.
Dând ascultare poruncii Mântuitorului, Apostolii s-au nevoit cu perseverenţă, înţelepciune şi
îndrăzneală a propovădui învăţătura nu numai prin cuvânt dar şi prin faptă. Convingerea lor era că
predica nu e deplină decât dacă la însufleţirea cuvântului se adaugă forţa exemplului personal12.
Convins că fără fapta corespunzătoare, predica prin cuvânt nu înseamnă mare lucru, Sfântul Pavel
porunceşte şi urmaşilor săi să predice cu timp şi fără timp nu numai prin cuvânt dar şi prin pilda
personală.
Pătrunşi de convingerea că în afară de Hristos nu este mântuire, Sfinţii Părinţi s-au nevoit şi ei să
atragă pe cât mai mulţi ascultători în sfera de viaţă creştină. În acest scop ei au pus la contribuţie nu
numai erudiţia lor care nu arareori era vastă şi de larg orizont; nu numai un meşteşug oratoric de clasă
mare, dar şi exemplul unei vieţi personale ridicate pe înalte trepte de sfinţenie. Precum predica apostolică,
aşa şi cea patristică, nu este o predică dezvoltată pe linia unui formalism abstract, idealist, de spumoasă şi
stearpă vervă retoricească, ci este o predică vibrând intens de forţa ce i-o comunică viaţa ireproşabilă a
propovăduitorului însuşi. Fără să ignoreze tehnica retorică, Sfinţii Părinţi şi-au dat seama că, menită să
aprindă viaţa nouă în suflete, predica trebuie să izvorască din viaţa propovăduitorului şi să se sprijine
constant pe aceasta.

12
Vasile Gordon, Propovăduirea cuvântului…, p. 32.
 Nu poate fi orator bun acela care nu duce o viaţă virtuoasă zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi, fireşte,
şi mai puţin poate fi predicator bun preotul, care nu-şi impune o viaţă în acord cu învăţătura
propovăduită. Dacă studiul şi exercitarea oratoriei obişnuite reclamă puritatea moravurilor, cu atât mai
mult reclamă aceasta studiul şi exercitarea propovăduirii creştine.
Tâlcuind cuvintele : „ Voi sunteţi sarea ... Voi... lumina", Sfântul Ioan arată că, rostindu-le,
domnul tocmai acest lucru a voit să-l sublinieze, anume că propovăduitorul Evangheliei trebuie să se
identifice atât de total cu învăţătura creştină încât răzbătând printre ascultători, el să poată împlini acolo
rolul pe care sarea şi lumina îl împlinesc în sfera celor mai necesare traiului firesc 13. Anume, precum
sarea fereşte hrana de alterare, iar lumina face să crească cele trebuincioase existenţei, aşa şi Apostolul,
Episcopul , preotul predicator, sunt chemaţi ca prin cuvântul, prin faptele, virtuţile, prin viaţa lor
întreagă, să fie printre credincioşi ca sarea, adică să-i împiedice pe aceştia de a-şi forma deprinderi
păcătoase; şi să fie ca lumina, adică să le stimuleze şi să le dezvolte cât mai deplin predispoziţiile şi
deprinderile sănătoase.
Trebuie să înţelegem, ne învaţă verhovnicul predicatorilor, că forţa creştinismului nu stă atât în
cuvânt, cât mai ales în fapt. Nu atât pe cuvânt trebuie să se sprijine propovăduitorul , cât mai ales pe
exemple, pe faptele personale corespunzătoare, săvârşite nu periodic, nu la zile mari, ci cu consecvenţă,
ca mod obişnuit-al vieţii zilnice. Auzi pe unii preoţi lăudându-se că sunt meşteri în mânuirea
cuvântului, în propovăduirea învăţăturii prin viu grai. Unii ca aceştia se înşeală, dacă-şi închipuie cu au
vreun merit deosebit, zice Sfântul Ioan Hrisostom. Predica, fără suportul viu al faptelor creştineşti
aproape că nu înseamnă nimic. „Căci de obicei învăţătura prim cuvânt nu răzbate în suflet aşa cum
răzbate învăţătura cu fapta. Dacă nu ai fapte, nu numai că nu aduci nici un folos prin vorbe, dar mai
degrabă faci rău. Mai bine să taci.
... E mai mare pagubă atunci când cineva cu vorba dă învăţătura bună, iar cu faptele combate
această învăţătură"14.
Aceasta este predica în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur : Este cuvânt plin de substanţă, dar e
neapărat şi faptă. E cuvânt care-şi trage puterea nu atât din resursele meşteşugului oratoric, cât mai ales
din învăţătura dumnezeiască trăită personal şi cu adâncă sinceritate. Este cuvânt de învăţătură, purtat
către foamea duhovnicească a credincioşilor pe umerii viguroşi ai faptelor personale.
Cei mai în măsură a judeca valoarea predicii sunt, fără îndoială, cei care au ajuns pe culmile ei,
urmând exemplul Mântuitorului şi al Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Trei Ierarhi.
13
Sf. Ioan Gură de Aur, Op.cit., p. 400.
14
Ibidem, p. 416.
 Predica în concepţia Sfinţilor Trei Ierarhi are un rol deosebit de mare, căci cu ajutorul ei preotul
poate vindeca rănile trupului lui Iisus Hristos. „În afară de pilda prin faptă, preoţii n-au decât un singur
mijloc, o singură cale de vindecare : învăţătura cu cuvântul, predica" 15. Prin cuvânt preotul domoleşte
elanul pornit pe cale greşită, ridică pe cel deznădăjduit, plineşte cele ce lipsesc şi luptă cu cei ce
răstălmăcesc doctrina Bisericii. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul
îngâmfat; prin predică tăiem cele de prisos; prin predică şi împlinim cele de lipsă ; prin predică lucrăm
toate celelalte câte ne ajută la însănătoşirea sufletului16.
Pentru ca predica sa-şi atingă cu adevărat scopul ei, preotul trebuie să fie stăpân pe învăţătura şi
poziţia Bisericii faţă de alte erezii, să dea dovadă de iscusinţă în cuvânt şi totdeauna să se pregătească
cu multă osârdie în tot ceea ce propovăduieşte. Să se străduiască să fie mereu proaspăt, mereu nou în
ceea ce spune, ca în felul acesta să fie ascultat cu vădit interes de către credincioşi 17. Munca
sârguincioasă, sistematică, însoţită de răbdare, trebuie să fie călăuza oratorului bun, care tinde să se
depăşească necontenit pe sine însuşi, şi nu urmăreşte prin predică decât să placă lui Dumnezeu,
dispreţuind laudele care pentru mulţi sunt generatoare de păcate.

2. Preotul ca propovăduitor al cuvântului

În cea mai mare parte a tratatului său despre preoţie, Sfântul Ioan Gură de Aur se ocupă nu cu
rolul de liturghisitor al preotului, ci cu cel de învăţător. Preotul are, zice el, să dea lupte de multe feluri
şi aproape în toate unica lui armă este cuvântul. „Pentru aceasta trebuie multă silinţă să facem, ca
Cuvântul lui Hristos să locuiască întru noi bogat" 18. Căci la toate aceste lupte „alt nimic, ci numai
ajutorul cuvântului s-a dat şi de va fi cineva lipsit de această putere, sufletele oamenilor ce sunt
orânduiţi sub dânsul, ale celor mai slabi şi mai iscoditori, nu se vor afla mai bine ca corăbiile cele ce
pururi se înviforează. Pentru aceasta trebuie preotul toate a face ca să dobândească puterea aceasta"19.
Nu o uşurătate care nu spune nimic, cere Sf. Ioan Gură de Aur, ci cuvântul care izvorăşte din
cunoştinţa temeinică a învăţăturii dumnezeieşti. „Ci fie graiul lui sărac şi alcătuirea cuvintelor proastă şi
uşoară, dar cu ştiinţa şi cu pătrunderea amănunţită a dogmelor, să nu fie cineva prost" 20.Cerând în alte
părţi ale cărţii credinţă tare şi viaţă curată, Sfântul Ioan Gură de Aur spune aici că nu sunt de ajuns

15
Idem, Despre preotie…, p. 63.
16
Ibidem.
17
Sebastian Chilea, Op.cit., p. 68.
18
Sf.Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Ed. IBMBOR, 2004, p. 93.
19
Ibidem
20
Ibidem.
acelea pentru cel rânduit să înveţe pe alţii. Căci de va ajunge într-o discuţie cu cei de altă credinţă şi idei
şi nu va şti să răspundă, se va strecura în sufletele credincioşilor săi îndoiala despre adevărul credinţei
reprezentată de preot21.
Iar de pregătirea predicilor Sfântul Ioan Gură de Aur zice „osteneală multa trebuie să se
cheltuiască pentru voroavele cele ce se fac către norod" 22. El aminteşte de spiritul critic cu care
urmăresc ascultătorii predica, gata să judece pentru orice scădere cuvântarea preotului. De aceea se cere
mare putere în cuvânt, ca să covârşească acest spirit cârcotaş în ascultători şi să-i cucerească pentru
nişte angajamente de viaţă creştină serioasă. Iar puterea în cuvânt se câştigă cu osteneală şi pregătire.
De pregătire au lipsă şi cei talentaţi la cuvânt. Ba ei trebuie să se pregătească chiar mai mult decât
ceilalţi, spune cel mai talentat predicator al tuturor vremurilor. Căci de la ei se aşteaptă întotdeauna
cuvântări tot mai strălucite, pe măsura prestigiului de care se bucură. Pe cei mediocri nu-i va cleveti
nimeni, de nu vor aduce ceva vrednic de laudă. „Iar aceştia, de nu vor aduce pururi lucruri mai mari
decât socoteala şi părerea înaltă ce o au toţi despre dânşii, multe prihăniri de la toţi vor primi. Iar pe
lângă aceasta aceia şi pentru lucruri mici vor dobândi laude mari, iar ale acestora de nu vor fi minunate
şi impunătoare, nu numai de laude sunt lipsite, ci şi clevetitori mulţi au. Că ascultătorii nu şed, ci judecă
cele ce se grăiesc după părerea ce o au despre cei ce grăiesc”23.
Pentru aceasta când covârşeşte cineva pe toţi întru facerea cuvintelor, atunci mai mplt decât toţi
are trebuinţă de silinţa cea cu osteneală
Desigur, preotul în activitatea lui de predicator, nu are să urmărească laudele ascultătorilor. Dar
nu e mai puţin adevărat că, cuvântul lui trebuie să aibă atâta putere, ca să-i ridice peste starea de simpli
spectatori critici. Cuvântul lui trebuie să-i facă să se gândească la păcatele lor, la datoriile lor, nu la
greşelile oratorice ale preotului. Să-i ridice în zona trăirii serioase a problemelor de care depinde viaţa
sau moartea lor veşnică. Să-i facă să nu-şi găsească liniştea până nu iau nişte hotărâri de schimbare a
vieţii, să-i facă să se judece pe ei, nu pe preot.
Desigur, dacă viaţa preotului nu va acoperi perfect cuvintele lui, ascultătorii vor găsi în greşalele lui
o linişte şi o portiţă de ieşire de sub apăsarea predicii celei mai perfecte. Şi mulţi vor căuta cu lăcomie
asemenea greşeli, ca nişte supape pentru ei. Ba chiar le vor inventa, o spune Sf. Ioan Gură de Aur:
„Vezi, o, minunatule, că mai vârtos cel ce poate să facă cuvinte are trebuinţă de mai multă silinţă. Iar
lângă silinţă şi de atâta suferire, de câtă nu au trebuinţă toţi... Că mulţi adeseori răsar asupra lui în zadar

21
Ioan Popa, Norme canonice privitoare la dreptul şi datoria preotului de a predica, în G.B., XXXI (1972), nr. 3-4, p.328.
22
Ibidem.
23
Teodor M Popescu, Op.cit, p. 185.
şi în deşert. Şi neputând cu nimic să-1 clevetească, pentru că la toţi este lăudat, îl urăsc şi ocărăsc şi
prihănesc şi clevetesc întru ascuns şi viclenesc arătat"24. Dar invenţia rămâne invenţie. Se va topi în
curând ca ceara de faţa focului. Predicând smerit, dar cu putere, acoperindu-şi învăţătura cu viaţa curată,
rugându-se cu simţire şi stând mereu apropiat de suflete, preotul va merge pe calea cea bună şi cu el va
duce spre Dumnezeu toate sufletele care îl vor asculta, iar de cele care nu-l vor asculta şi urma, nu va
avea să poarte răspundere. Dar acestea vor fi foarte puţine şi în orice caz el va lupta ca să nu fie nici
unul, va lupta cu perseverenţă neobosită pentru toate25.
Datoria preotului de a predica şi importanţa predicii ca mijloc de pastoraţie sunt de netăgăduit, iar
condiţiile de viaţă ale credincioşilor fac din ce în ce mai necesară predica preotului în biserică. E
adevărat că, până la o vreme, funcţia predicii a putut fi suplinită în Biserica noastră prin Cazanie şi prin
frumuseţea cultului divin cu inepuizabilul său tezaur biblic, dogmatic şi catehetic şi cu incontestabila sa
valoare şi eficienţă educativă, pedagogică şi formativă26.
Astăzi însă, la aceste valori intrinsece ale tezaurului nostru de credinţă şi cult trebuie să se adauge,
să se rostească şi să se audă, din ce în ce mai mult, cuvântul de lămurire, de sfat şi îndemn al preotului, în
calitatea sa de îndrumător sufletesc al credincioşilor săi în domeniul vieţii religioase. Viaţa religioasă a
credincioşilor noştri îl cer pe preot necontenit prezent, veghetor şi activ în mijlocul autorizat şi sfinţit al
bisericii.
Ştiut este că datoria preotului de a predica a fost înscrisă încă de la început, atât în Sfânta
Scriptură, cât şi în canoane şi în regulamentele bisericeşti. Când Mântuitorul trimite pe ucenicii Săi în
lume, înainte de înălţarea la cer, le spune între altele: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura..." (Marcu 16, 15, şi Matei 28, 19-20). Sfântul Apostol Pavel recomandă,
de asemenea, bunului său ucenic Timotei, pe care îl rânduise episcop la Efes: „Propovăduieşte cuvântul
(Evangheliei), stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga - răbdare
şi învăţătura" (II Tim. 4, 2) Şi tot el accentuează necesitatea propovăduirii pentru răspândirea credinţei,
spunând: „Cum vor chema (neamurile) numele Aceluia în care încă n-au crezut(...) Şi cum vor crede în
Acela de care n-au auzit (...) Şi cum vor auzi, fără propovăduitor (...)" (Rom. 10, 14).

24
Ibidem, p. 92.
25
Vasile Gordon, Predica-parte integrantă a cultului creştin, în G.B, nr.3-4, p. 82.
26
Petre Vintilescu, Funcţiunea catehetică a Liturghiei, în Rev. „Studii teologice - an 1949, nr. 1-2, p. 17-35, Pr. Ene
Branişte, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credinţe, a dragostei, a păcii şi a bunei înţelegeri între
oameni, în aceeaşi rev. An 1953, nr. 9-10, p. 626-642, Diac. Prof. N. Balca, Importanţa catehetică a Sfintei Liturghii,
în rev. „Biserica Ortodoxă Română" , an 1958, nr. 1-2, p. 194-213.
 De aceea, canoanele numite „apostolice" prescriu cea mai aspră pedeapsă pentru episcopul şi
preotul care îşi neglijează datoria de a predica şi a învăţa pe credincioşi dreapta credinţă: afurisirea
(excomunicarea) ori chiar caterisirea, dacă cel vinovat stăruieşte în nepăsare şi lenevie. (Can. 58
apostolic: „Episcopul sau presbiterul care nu poartă grijă de cler sau de popor, neînvăţându-i pe ei
dreapta credinţă, să se afurisească; iar persistând în nepurtare de grijă şi lenevie să se
caterisească"(la Nic. Milaş, Canoanele bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, trad. rom. de N.
Popoviciu şi U. Kovincici, vol. 1, part. I, p. 272) 27. Şi mai explicit este canonul 19 al sinodului al Vl-lea
ecumenic, care nu numai că formulează din nou datoria preotului de a rosti cuvânt de învăţătură la toate
sărbătorile, ci indică şi sursele din care el trebuie să-şi culeagă materialul predicii şi care sunt normative
în materie de exegeză, adică Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi.28
Înaintestătătorii bisericilor trebuie să înveţe în toate zilele şi mai ales în duminici, întreg clerul şi
poporul în cuvintele dreptei credinţe, culegând ideile şi judecăţile adevărului din dumnezeiasca
Scriptură şi fără să treacă peste hotarele puse deja sau peste tradiţia de Dumnezeu purtătorilor Părinţi. Şi
dacă s-ar întâmpla vreo controversă în privinţa celor scrise, aceasta să nu se interpreteze altfel decât aşa
cum au expus luminătorii şi învăţătorii Bisericii în scrierile lor. Regulamentele noastre bisericeşti
enumera neglijarea sau neîmplinirea datoriei de a predica în biserică printre abaterile care îl fac pe preot
pasibil de pedepse până la transferare (a se vedea, de ex. Regulamentul de procedură, art. 27).
Pentru aplicarea acestor orânduiri biblice, patristice şi canonice s-au făcut la noi, în ultima vreme,
eforturi lăudabile, din partea conducerii bisericeşti de a reabilita funcţia predicii în activitatea pastorală a
preoţilor noştri şi de a promova şi îmbunătăţi îndeplinirea misiunii lor învăţătoreşti prin cultivarea mai
insistentă şi regulată a predicii şi a catehezei. S-au dat din partea Sfântului Sinod reguli precise pentru
programarea acestei activităţi în cadrul cultului, s-au pus la îndemâna preoţilor materiale omiletice
bogate, variate şi preţioase, sub formă de cuvântări, predici şi cateheze finite, de planuri dezvoltate şi
schiţe, de texte patristice şi biblice bune de folosit în predici, etc, publicate în volume compacte (A se
vedea de ex. predicile şi cuvântările Prea Fericitului Patriarh Justinian din cele 11 volume apărute până
acum în col. Apostolat social, precum şi voi. Menţionate în studiul nostru Tiparul şi cartea bisericească
în cei cincizeci de ani de patriarhat (1925 — 1975), în rev. „Biserica Ortodoxă Română", an 1975, nr.
11-12, p. 1447-1448, ori în cadrul rubricilor speciale cu această destinaţie, din toate revistele noastre
bisericeşti mitropolitane. De aceea, la ora actuală, ne putem mândri cu mulţi preoţi buni, care îşi
îndeplMesc conştiincios această sfântă datorie, în toate eparhiile Bisericii noastre ; unii dintre ei
27
Vezi şi Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească. Ed. IBMBOR. Buc, 1990, p. 15.
28
Spiridon Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în M.O., VIII (1956), nr. 6-7, p. 315.
excelează chiar prin calităţile lor de predicatori, în fruntea lor situându-se, la loc de cinste, înşişi
membrii Sfântului Sinod, care toţi, fără excepţie, sunt pilduitori pentru clerul nostru în ceea ce priveşte
râvna, activitatea şi competenţa predicatorială29.
Mai sunt, totuşi, multe de făcut în această privinţă. Există din nefericire şi preoţi care nu iau în
serios sau neglijează această latură a misiunii preoţeşti, ori şi-o fac de mântuială, fie din neştiinţă, fie din
nepăsare, din lipsă de timp sau din alte motive, care explică absenţa lor de pe amvonul bisericilor
respective, dar nu o justifică30. Consecinţele acestei carenţe se cunosc. Căci „acolo unde amvonul de
iluminare şi de conversiune tace, biserica e moartă. Nici o biserică n-a fost vie prin ritualul şi aurul
ctitorilor dăruitori şi restauratori, ci prin flacăra şi zelul predicatorilor, prin fiorul pe care cuvântătorii
bisericii l-au trecut prin sufletul mulţimilor îndoite31.
O mare forţă de înrâurire şi de cucerire stă în cuvântul predicatorului, atunci când el este rostit cu
focul convingerii lăuntrice şi e luminat de flacăra ştiinţei şi a adevăratei iubiri de Dumnezeu şi de
oameni. Un astfel de cuvânt aşteaptă de la preoţii lor şi credincioşii zilelor noastre; căci, alături de
cultul divin, predica rămâne unul din mijloacele de câj^tgipie pentru pastoraţia generală a parohiei,
adică cel prin care păstorul de suflete se adresează tuturor credincioşilor săi, indiferent de vârsta,
ocupaţia sau nivelul lor cultural32.
Iată pentru ce, în rândurile care urmează, vom da câteva sfaturi şi îndrumări menite să
impulsioneze şi să îmbunătăţească activitatea predicatorială a preoţilor noştri. Ele nu se vor ocupa de
tehnica predicii, adică de regulile alcătuirii ei, cu care se ocupă disciplina teologică a Omileticii 33 şi nu
vor avea un caracter sistematic şi metodic, ci unul mai mult practic, atrăgând atenţia confraţilor noştri
asupra unor principii generale care se cer respectate pentru ca predica noastră să devină un instrument
pastoral de lucru din ce în ce mai eficace şi mai rodnic în rezultatele pe care sfânta noastră biserică le
aşteaptă de la ea34.

Predica ţinteşte un întreit scop:

a) să lumineze cugetele ascultătorilor,
b) sa mişte inima lor
29
Constantin Galeriu, Preoţia ca slujire a cuvântului, in Ort. XXXI (1979), nr. 2, p. 19.
30
Vezi şi art. Mai multă preocupare pentru activitatea noastră omiletică, datorat IPS Mitropolit Nicolae al Banatului (pe atunci
diacon), în rev. „ Mitropolia Banatului", an 1955, nr. 10-12, p. 1-2.
31
Gh. Mugur, Scrisori către un purtător de sutană şi de cruce, în vol. Florile-Note şi impresii, Bucureşti, 1928, p.96.
32
Vasile Gordon, Necesitatea actualizării predicii sub aspect misionar,în BOR, nr. 7-8, 1986, p. 82.
33
Dumitru Călugăr, Treptele predicii şi catehezei, în M.B, an 1975, nr. 4-6, p. 205-208.
34
Vasile Gordon, Despre bunul simţ în predică sau respectul faţă de cuvânt în V.O. nr. 4, 1993. p. 6.
 c) să le înduplece voinţa spre acţiune, spre luarea de atitudini ori spre orientarea vieţii lor
duhovniceşti în sensul indicat de predicator, care nu este altul decât idealul evanghelic.
Rostul predicatorului este, cu alte cuvinte, să propovăduiască adevărul, aducând în minţile
credincioşilor săi lumina Evangheliei lui Iisus, să umple inimile lor de speranţe, să le mângâie la
vremuri de durere, să le îndrumeze în momente de cumpănă şi dezorientare, să toarne în ele balsamul
încrederii în frumuseţile vieţii, al iubirii de Dumnezeu şi de oameni şi să determine voinţa lor spre
cultivarea acelor valori permanente care le pot asigura şi fericirea în această viaţă şi mântuirea
sufletelor: preţuirea muncii, respectul faţă de om, iubirea păcii, a adevărului şi a dreptăţii35.
Este zadarnică şi inutilă acea predică prin care n-am izbutit să atingem şi să facă să vibreze măcar
una din cele trei strune ale sufletului omenesc: mintea sau inteligenţa, inima sau simţirea şi voinţa sau
acţiunea. Predica noastră rămâne simplu „chimval răsunător", dacă ea nu aduce măcar o licărire de
lumină în bezna neştiinţei noastre, dacă nu aprinde flacăra entuziasmului şi adeziunii sufleteşti la
adevărul evanghelic, dacă nu determină o cât de slabă convertire, adică acea cutremurare a sufletului
care aduce după sine dorinţa de ieşire din noroiul păcatelor şi păşire pe cărările virtuţilor creştine. „Vânt
şi văzduh rămâne orice predică dacă nu se leagă de lucruri şi de fapte, dacă nu ţinteşte din adevărul şi
poezia vieţii şi dacă, nesusţinută prin sufletul şi prin munca ta, nu răscoleşte sau determină36.
O condiţie de ordin general pe care ar trebui să o îndeplinească orice predică este şi caracterul
biblic. O predică va fi cu atât mai bisericească şi mai creştină cu cât se va apropia mai mult de felul de a
vorbi al profeţilor Vechiului Testament. Sfânta Scriptură trebuie să rămână, adică izvorul de inspiraţie
fundamental şi permanent al predicilor noastre, depozitul sacru şi inepuizabil al ideilor şi argumentelor
de folosit la cuvântările noastre şi totodată modelul sau dreptarul sigur şi negreşelnic al formei de
exprimare în predica noastră. înainte de a vedea ce spun alte izvoare — patristice ori laice - despre tema
pe care o vom trata, vom căuta să vedem ce spune despre aceasta Sfânta Scriptură37.
Dar nu e deajuns să presarăm câteva texte (versete) biblice de-a lungul unei predici, pentru a-i
asigura caracterul biblic; e nevoie ca predica noastră să fie impregnată, pătrunsă adânc şi substanţial de
duhul biblic, de acel suflu caracteristic cuvântului inspirat din paginile Sfintei Scripturi, care nu se poate
dobândi decât printr-o îndelungată şi perseverentă lectură şi folosire a Sfintei Scripturi, prin meditaţia
asupra textelor ei, prin însuşirea graiului şi a vocabularului specific vorbirii Mântuitorului şi Sfinţilor
Apostoli. Spiritul acesta şi l-au însuşit toţi marii predicatori din epoca patristică, pe ale cărora buze era

35
Constantin Galeriu, Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul nostrum supreme, în Ort, nr. 1, 1983. p. 25.
36
Ibidem, p. 29.
37
Vasile Gordon, Cunoaşterea temeinică a Sfintei Scripturi şi folosirea ei în predică, în B.O.R. nr.56. 1986. p. 60.
mereu prezent cuvântul Sfintei Scripturi, sub formă de idei, de sentinţe, de texte citate exact ori
parafrazate, de aluziuni, de expresii şi formule38.
În Sfânta Scriptură trebuie să căutăm, deci, nu numai argumente pentru susţinerea, justificarea şi
documentarea biblică a ideilor noastre, ci şi procedee şi metode predicatoriale, ca cele oferite de
parabolele sau pildele folosite de Mântuitorul în cuvântările Lui, precum şi modele sau exemple de
limbă, stil şi expresie verbală. Lucrul acesta e necesar mai ales la predicile cu caracter misionar,
apologetic şi dogmatic, menite să consolideze convingerile religioase ale credincioşilor noştri, iar
aceştia să păstreze învăţătura de credinţă creştină ortodoxă. De aceea este necesar să cunoaştem bine
Sfânta Scriptură, cunoaştere la care putem ajunge prin lectură permanentă, atentă şi asiduă, pentru ca să
o putem folosi la nevoie, cu uşurinţă, cu îndemânare şi eficienţă combativă39.
O altă condiţie, de ordin general impusă prediciloţ.noastre este actualitatea şi originalitatea40.
Să predicăm, adică pentru vremea noastră şi pentru credincioşii pe care îi păstorim, în condiţiile
lor de viaţă, cu nevoile şi cerinţele vieţii lor religioase ş.a.m.d. Predica noastră trebuie să corespundă
nevoilor vremii în care trăim, locului unde ne aflăm şi situaţiei credincioşilor cărora ne adresăm.
Precum am mai spus, nu ne este îngăduit să ne prezentăm la amvonul predicatorial cu predici de şablon,
copiate de prin cărţi ori învăţate pe de rost în şcoală, nici cu serbede compoziţii teologice, întocmite
după regulile invariabile ale retoricii, dar fără nici o priză la realităţile vremii şi la sufletele
credincioşilor. Aceştia aşteaptă de la noi predici vii, ţâşnite din mintea şi din inima noastră, care să
meargă drept la mintea şi inimile lor, să-i lumineze, să le insufle dorul şi năzuinţa spre o viaţă mai bună
şi mai curată, să-i ajute în căutările lor după drumul cel mai drept spre împlinirea datoriei şi spre
fericire41.
E de la sine înţeles ca nu vom izbuti să facem aceasta decât printr-o predică absolut personală. Nu
au acest dar decât acele predici care reprezintă o creaţie a noastră înşine, o elaborare mai mult sau mai
puţin originală. Putere de înrâurire nu au decât acele predici cu o profundă pecete personală, izvorâte
din fiinţa predicatorului, din mintea şi din inima lui, care sunt o prelungire sau emanaţie a personalităţii
proprii, cu toate caracterele ei specifice şi unice42. Mântuitorul spune: „din prisosul inimii grăieşte
gura" (Matei 12, 34 şi Luca 6, 45); de aceea, adevărata predică, aceea care poate trezi ecouri şi

38
Grigore Cristescu, Predică şi predicator în vremea noastră, în ST 3-4, 1950, p.81.
39
Idem, Revelaţie,dogmă şi predică în ST, nr.3-4, 1954. p. 79.
40
Sebastian Chirea, Consideraţii omiletice actuale în Ort. Nr. 1, 1967, p. 89.
41
Pe larg, la Grigore Cristescu - Predică şi predicator în vremea noastră, în rev. Studii teologice, 1950, nr. 3-6, p. 137-158.
Acelaşi, Predică pentru vremea ta, în rev. G.B. - Bucureşti, 1950, nr. 7-8, p. 47-48.
42
Vasile Gordon, Propovăduirea cuvântului- dimensiune esenţială a slujirii preoţeşti, în TV, nr.1-6, 1999, p. 62.
rezonanţe adânci şi efecte durabile în sufletele ascultătorilor, nu este decât o prefirare spontană şi
firească a învăţăturii, a sufletului şi a inimii preotului, pulsând de iubire şi bunătate, care se transmite şi
cade ca o ploaie binefăcătoare peste sufletul şi inimile însetate de lumină, de adevăr şi de dreptate ale
credincioşilor.
Fără îndoială, predica personală (originală) nu exclude folosirea de izvoare şi materiale auxiliare
la alcătuirea ei. Dimpotrivă, ea le presupune, le cere, îi sunt indispensabile. Precum spune proverbul
antic „ex nihilo nihil" (din nimic nu iese decât nimic). Dintr-o minte şi o inimă nehrănite de învăţătură
şi iubire, necultivate prin lectură, observaţie, studiu şi experienţă, prin cunoaşterea oamenilor şi
aproprierea sufletească de ei, nu poate răsări nici floarea cuvântului celui bun roditor în suflete. Aceasta
germinează şi încolţeşte numai în ţarina acelor suflete pline de sucul hrănitor al iubirii de oameni, de
umezeala culturii bogate, variate şi încălzite de flacăra entuziasmului şi a râvnei pentru îndeplinirea
datoriei. Cu cât vom acumula deci în interiorul fiinţei noastre mai multă bogăţie de idei şi cunoştinţe de
imagini, constatări, observaţii şi experienţe, cu atât vor creşte în calitate şi eficienţă predicile noastre.
Este deci, nu numai bine şi folositor, dar chiar obligatoriu, să consultăm orice fel de surse şi
materiale care pot ridica în calitate fondul predicilor noastre şi în primul rând literatura omiletică, adică
predicile altora, începând cu acelea ale Sfinţilor Părinţi din epoca de glorie a Bisericii creştine 43 şi
continuând cu cele ale marilor predicatori contemporani. Vom vedea astfel cum au vorbit aceştia la
împrejurări identice ori cum au tratat ei acelaşi subiect despre care avem de vorbit.
Dar folosirea sau consultarea nu înseamnă copierea lucrului altora, ci asimilarea organică şi
firească a ceea ce găsim bun de folosit în opera lor. Putem lua din creaţiile altora, de ex: idei şi sugestii
de valoare şi actualitate, procedee stilistice, expresii de figuri de stil, comparaţii şi asemănări, pilde şi
exemple şi chiar termeni de vocabular; dar toate aceste bunuri străine se cer asimilate în chip inteligent,
adică prefăcute şi trecute prin sita propriei noastre personalităţi, contopite acolo în fondul nostru
aperceptiv, de unde apoi vor fi redate, adică exprimate în forme de expresie personală, într-un stil care
să ne fie propriu44.
Mai ales la începutul activităţii noastre predicatoriale se recomandă consultarea şi folosirea unor
predici bune, care pot fi socotite ca modele atât în fond cât şi în formă, pe canavaua cărora vom putea
broda propria noastră contribuţie, cu modificările şi adaptările impuse de temă, de moment iau de
împrejurarea în care vom vorbi. Acestea vor fi pentru noi, însă, simple auxiliare, puncte de sprijin

43
Dumitru Belu- Sfinţii Părinţi ca material omiletic în M.A. 1959, nr. 7-8, p. 548-561.
44
Gheorghe Drăgulin, Propovăduirea cuvântului şi cultul în Biserica Ortodoxă, în ST, nr. 3-4, 1975. p. 91.
pentru perioada de pionierat predicatorial, aşa cum sunt scaunele sau alte mobile de care se agaţă copiii
mici pentru a se susţine până ce se voinicesc să meargă pe propriile lor picioare45.
Căci, idealul este să ajungem a fi noi înşine în predică, adică să rostim predici originale, vorbind
nu din ceea ce au spus alţii, ci din comoara minţii şi â-inimii noastre, din experienţa noastră personală,
din contactul nostru direct cu viaţa şi cu lumea în care trăim, din lecturile şi observaţiile noastre depuse
treptat în fiinţa noastră, topite, coapte şi maturizate acolo în vederea utilizării lor la vremea cuvenită;
aşa vom putea vorbi şi din ceea ce este al nostru şi nu imitând sau copiind pe alţii ci în stilul
personaljlaţii noastre proprii, pentru nevoile religioase-morale ale credincioşilor noştri, care sunt
deosebite de la o parohie la alta şi de la o epocă la alta46.
Dacă este o elaborare personală predica noastră, chiar mai modestă în fond şi formă, poate fi mult
mai eficientă, adică poate avea efecte mult mai puternice şi rezonanţe mult mai adânci în sufletele
credincioşilor noştri decât una copiată după predicatori de talia unui Hrisostom, Bossuet, Miniat, etc.
Adevărata predică, predica misionară, spontană şi reformatoare este aceea „care de dimineaţa până
seara zvâcneşte viu din gândurile inspirate ale preotului, din inima lui „şi ale cărei surse de inspiraţie
preotul le-a cules de pe toate drumurile sale de învăţătură din cursul întregii sale vieţi47.
Ea rezultă din contactul viu al predicatorului cu realităţile vremii, după un studiu îndelungat, atent
şi amănunţit al vieţii şi nevoilor turmei noastre duhovniceşti. „După ce cu grijă şi cu sfâşiere ai cercetat
îndelung şi răbdător, casa, traiul, prieteniile, ura, ştiinţa ori neştiinţa, slăbiciunile şi puterile omului şi l-
ai văzut apoi pretutindeni, în zarva şi oboseala gospodăriei, la muncă, pe drumul necazurilor, în zi de
odihnă, pe câmpul de pâine, în durerile vieţii sociale ori la biserica credinţei lui atunci numai deschizi
din inima ta, care trebuie să fie fântână adâncă de lumină, cuvântul predicii spontane. Curat ca firul de
aur pe care îl spală pârâul repede prin munţi, astfel trebuie să fie pentru mulţimea de oameni cuvântul
îndemnului şi al ridicării către împărăţia fără de schimbare a lui Iisus Hristos48.

VI. Rezultate scontate

45
Vasile Gordon, Despre bunul simţ… p. 6.
46
Nicolae Dura, Omilia biblică şi acualitatea ei în ST, nr. 1-2, 1983, p. 41.
47
Dumitru Belu, Cu privire la textul predicii în MA, nr. 11-12. 1964. p. 193.
48
Vasile Gordon, Introducere în Omiletică, Ed. Universităţii, Bucureşti, 2001, p. 81.
 Importanţa predicii în Biserica Ortodoxă Română se înfăţişează astăzi mult mai bogată decât în
urmă cu o jumătate de veac şi în acelaşi timp ni se înfăţişează într-o lumină nouă, lumina concepţiilor
de biserică a slujirii şi de „teologie a slujirii", care primează în actualitate49.
Epoca patristică, precum şi epoca de veacuri din istoria creştinismului la români, pentru care
avem mărturii despre ce şi cum s-a predicat la noi, ne îndreptăţesc să vedem în predică un mijloc
însemnat de interpretare a cuvântului lui Dumnezeu în viaţa reală, în continuă schimbare a
credincioşilor, o aplicare a acestui cuvânt dumnezeiesc la viaţă. Aceasta înseamnă a valorifica în timp
tezaurul de învăţătură creştină păstrat cu sfinţenie, fără adaos şi neştirbit, de biserică50.
Cât de necesară este predica în viaţa bisericii o dovedesc mai întâi cuvintele Sfântului Apostol
Pavel către romani: „Cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor?"
(Romani 10, 14). O dovedeşte apoi istoria bisericească : pretutindeni unde s-au aflat propovăduitori
destoinici, credincioşii au rămas în comuniune cu Domnul Hristos, n-au căzut pradă ereziilor şi
schismelor şi au împlinit în folosul întregii societăţi, faptele bune, cerute ca o condiţie a mântuirii. Dar
acolo unde preotul nu s-a ostenit cu lucrarea sa învăţătorească, a existat întotdeauna pericolul
înstrăinării credincioşilor, căderii lor în mrejele prozelitismului altor confesiuni sau misticismului
bolnăvicios, sau pericolul atrofierii şi pervertirii conştiinţei lor religioase şi sociale şi cetăţeneşti.
Dacă scopul predicii este de a lumina mintea credincioşilor, de a mişca inima şi de a îndupleca
voia lor spre tot lucrul bun, ne dăm iarăşi seama că nu neam putea lipsi de acest instrument pastoral,
atunci când vrem ca fii bisericii noastre să fie luminaţi, să aibă inimile deschise către trebuinţele şi
năzuinţele societăţii şi să se arate ei înşişi factori activi în slujba vieţii şi a rodirii pe plan duhovnicesc.
Cele mai bune tradiţii ale predicii din trecutul Bisericii noastre, au fost întruchipate exemplar de
opera predicatorială a venerabilului mitropolit Antim Ivireanul, iar epoca nouă de viaţă a Bisericii
Ortodoxe române se arată deschisă în condiţii sociale noi, de dreptate şi libertate religioasă şi cunoaşte
împliniri şi în domeniul activităţii predicatoriale.
Urmându-se îndrumările date prin Hotărârea din 5 octombrie 1950 a Sfântului Sinod referitoare
la modul în care să se desfăşoare predica şi cateheza în bisericii, s-au putut constata numeroase
îmbunătăţiri atât în predica propriu zisă cât şi în ecoul acesteia în social.
Opera tipărită care se situează pe primul plan a literaturii de specialitate, nu numai prin valoarea
ei internă omiletică dar şi prin înrâurirea binefăcătoare pe care a avut-o asupra activităţii pastorale şi
predicatoriale a preoţimii din Biserica noastră o constituie evident cele 10 volume de Apostolat social
49
Vasile Gordon, Introducerea în Omiletică…, p. 300.
50
Ilie Ivan, Op.cit., p. 320.
ale Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian. Această operă a imprimat întreg cursul activităţii bisericii
Ortodoxe Române în ultimul sfert de veac şi caracteristicile ei s-au transmis firesc şi în activitatea
predicatorială pe care preoţii o desfăşoară în parohii.
Fără îndoială ca „învăţătura bisericii" nu este alta decât învăţătura întemeietorului ei, Domnul
nostru Iisus Hristos, aşa cum ne-au transmis-o Sfinţii apostoli sub călăuzirea Duhului Sfânt şi cum ne-
au tălmăcit-o Sfintele sinoade şi Sfinţii Părinţi în decursul timpului sub călăuzirea aceluiaşi Duh Sfânt.
Pe tărâmul slujirii învăţătoreşti , Bisericii i-au stat şi-i stau încă în faţă două mari porunci : întâia — să
păstreze moştenirea evanghelică în totalitatea ei, de la început, fără adăugiri sau ştirbituri, care să-i
schimbe înfăţişarea; a doua — să răspândească învăţătura evanghelică, dospind toată frământătura cu
aluatul curat al iubirii de dumnezeu şi al iubirii de oameni"51.
A iubi pe dumnezeu în viaţa noastră pământească înseamnă a cunoaşte şi a împlini voia Lui aici
în lumea pe care El a dat-o oamenilor. Să o stăpânească şi la desăvârşirea căreia i-a chemat să fie
împreună lucrători ai lui, iar a iubi pe oameni înseamnă tocmai a îndeplini această voie a Tatălui ceresc
şi presupune cunoaşterea nevoilor şi năzuinţelor umane şi ca atare slujirea omului în împlinirea
idealurilor lui celor mai înalte.
„Sarcina de căpetenie a Bisericii Ortodoxe Române" este aceea de a promova în rândul
credincioşilor o viaţă religios morală cu adevărat creştină, de a-i face să fie ataşaţi cu tot sufletul de
Biserica lor şi în aceeaşi măsură de patria noastră"52.

VII. Bibliografie
1. Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1980.
2. Bianchi, Enzo, Cuvânt şi rugăciune. Introducere în lectura duhovnicească a Scripturii, trad. de Maria
Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.
3. Branişte, pr. prof. dr. Ene, Cultul divin ca mijloc de propovăduire a dreptei credinţe, a dragostei, a
păcii şi a bunei înţelegeri între oameni, în S.T., V (1953), nr. 9-10.
4. Bulacu, pr. prof. Mihail, Omilia exegetică-biblică, Oradea, 1929.
5. Cândea, pr. prof. dr. Spiridon, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în M.O.,
VIII (1956), nr. 6-7.
6. Chilea, pr. Sebastian, Consideraţii omiletice actuale, în Ort., XIX (1967), nr.1.
7. Drăgulin, pr. Gh., Propovăduirea cuvântului şi cultul în Biserica Ortodoxă Română, în S.T., XXVII
51
Pf. Patriarh Justinian, Apostolat social, Bucureşti, vol. X, 1973, p. 290.
52
Ibidem, p. 300.
 (1975), nr. 3-4
8. Floca, arhid. prof. dr. Ioan, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, II,
Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1990
9. Gordon, pr. prof. dr. Vasile Introducere în Catehetica ortodoxă, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004
10. Ivan, pr. conf. dr. Ilie, Omiletica ortodoxă. Repere teoretice şi practice, Ed. Episcopiei Argeşului şi
Muscelului, Rm. Vâlcea, 1999
11. Petrescu, pr. Nicolae, Omiletica, Manual pentru Seminariile Teologice, Bucureşti, 1978
12. Popovici, pr. prof. dr. Dănuţ, Propovăduirea dreptei credinţe în lumina Sfintelor Canoane, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008.
13. Ivan, pr. conf. dr. Ilie I., Cine trebuie să predice în Biserică, în M.O., XXXVII (1985), nr. 7-8.
14. Popa, drd. Ioan, Norme canonice privitoare la dreptul şi datoria preotului de a predica, în G.B., XXXI
(1972), nr. 3-4.
15. Preda, lect. dr. Constantin, Propovăduirea apostolică – structuri retorice în Faptele Apostolilor, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005.
16. Vidican-Manci Liviu, Propovăduirea Evangheliei în era digitală, Presa Universitară Clujană, Cluj-
Napoca, 2020.
17. Şebu, pr. prof. dr. Sebastian, Forma şi conţinutul predicii creştine în primele trei veacuri, în S.T., XIX
(1967), nr. 3-4.