Sfintele Taine – instituirea si importanta lor in viata crestina

GENERALITĂȚI:
Fiinţa Tainelor:
Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin
care se împărtăşeşte harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea
credincioșilor.
Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos: „Căci legea prin Moise s-a dat, iar harul şi
adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1); Apostolii sunt: „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1
Cor 4; 1 Petru 4).
Partea văzută: Este rânduiala sau slujba stabilită de Biserică pentru săvârşirea ei,
cuprinzând:
1. Materia;
2. Actele făcute;
3.Cuvintele rostite de săvârşitor.

Partea nevăzută: Este împărtăşirea harului divin celor care le primesc.

Scopul Tainelor fiind sfinţirea oamenilor, harul ce se împărtăşeşte prin ele se numeşte har
sfinţitor. Fiecare Taină are un săvârşitor şi un primitor.
Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârşitorului, deoarece principalul şi
adevăratul săvârşitor este Iisus Hristos.
Necesitatea Tainelor: Sfintele Taine sunt singurele mijloace de împărtăşire a harului divin în
mod real. Tainele sunt absolut necesare pentru mântuirea şi sfinţirea credincioşilor.
Numărul Tainelor: şapte. Sf.Scriptură nu precizează nicăieri numărul Tainelor, dar conţine
dovezi despre fiecare Taină în parte. Sf.Tradiție nu precizează numărul Tainelor, la început noţiunea
de Taină în sens restrâns nefiind precis delimitată, prin acest termen înţelegându-se şi alte lucrări
sfinte sau ierurgii.
Importanța Sfintelor Taine:
a) prin ele ni se împărtăşeşte harul divin, har ce renaşte şi ridică la viaţa suprafirească în
Hristos; prin ele, Mântuitorul Hristos e prezent activ, prin Sf. Duh, în Biserică; prin ele se lucrează
mântuirea şi sfinţirea credincioşilor: prin Botez, Mirungere şi Euharistie se realizează încorporarea
continuă a credincioşilor în Hristos şi în Biserică; prin Pocăinţă şi Maslu credincioşii îşi redobândesc
sănătatea sufletească şi trupească; prin Hirotonie se nasc slujitori, care continuă întreita slujire a
Mântuitorului, până la sfârşitul veacurilor; prin Nuntă se perpetuează şi se înmulţeşte neamul
omenesc.
b) Botezul e important deoarece creştinul renaşte la o nouă viaţă în Hristos; Mirungerea e
importantă deoarece întăreşte şi sporeşte în noua viaţă; Euharistia e importantă deoarece dă
creştinului hrana duhovnicească şi arvuna vieţii veşnice prin unirea cu Hristos; Pocăinţa e importantă
deoarece curăţeşte de păcate şi reînnoieşte sufletul creştinului; Hirotonia, deoarece prin ea creştinul
devine preot al lui Hristos; Nunta e importantă deoarece prin ea creştinul se uneşte pentru
convieţuire şi înmulţirea neamului omenesc; Maslul e important pentru că prin el credinciosul
dobândeşte vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea de păcate.
c) În plus, prin harul pe care-l revarsă asupra credincioșilor, Sfintele Taine au o importanță
multiplă în viața acestora:
1. În primul rând, prin faptul că harul divin înnoiește, creează din nou ființa credinciosului, din rob
al păcatului făcându-l o făptură nouă în Hristos, conferindu-i acestuia forțe morale deosebite, care
îl fac capabil de o noua viață morală. Față de omul aflat în robia păcatului, care recunoaște: Că nu
fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc (Romani 7), creștinul
Ora de Religie - mijloc de cunoastere a tainelor credintei. Implicatiile educatiei religioase
asupra modelării caracterului si personalitătii tinerilor

Scopul predării religiei are un dublu aspect: informativ şi formativ. Ora de religie,
realizată prin coparticiparea profesorului şi a elevilor, are o dimensiune care trece dincolo de
spatiul didactic, o dimensiune initiatică. Părintele Bria îndemna ca lectia de religie să fie
realizată în analogie cu istoria mântuirii.
Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model pentru orice
activitate catehetică.
Ora de religie poate fi privită ca o introducere la creştinism, ca un curs de istoria
religiilor (prezentăm un bagaj de cunoştinte şi ritualuri care pot determina luarea unor optiuni),
ca un curs de apologetică (prezentăm unele argumente). Dar ora de religie îşi atinge plenitudinea
şi finalitatea atunci când subiectii (elevii) devin interesati şi practicanti, atunci când ei
conştientizează apartenenta lor la Trupul mistic al lui Hristos care este Biserica.
Prin ciclul credintei, părintele Bria definea procesul prin care istoria sfântă sau istoria
mântuirii trece în istoria oamenilor şi o transformă, generând convertirea personală şi
constituirea comunitătii creştine. Acest ciclu comportă trei etape principale:
• Initierea în tainele credintei, mărturisirea credintei sau fidelitatea fată de Iisus Hristos şi
fată de Evanghelia Sa.
• Lărgirea orizontului sperantei, celebrarea credintei sau fidelitatea fată de sine şi fată de
Biserică.
• Desăvârşirea comuniunii dragostei sau practicarea credintei sau fidelitatea fată de
aproapele sau de lume.
Initierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credintei, care nu se separă de trăirea
(celebrarea) credintei prin cult şi de practicarea credintei prin faptele noastre şi prin morala
personală şi socială. Pentru început, elevii sunt initiati în comunitatea de credintă, mai apoi în
comunitatea de morală (de trăire). Un profesor bun - prin catehizare - induce elevilor un anumit
stil de viată. Astfel, credinta mărturisită, trăită şi asumată dobândeşte valente personale şi sociale
(paradigma socială a credintei). Eclesia constituie o adunare de credintă, de liturghisire şi de
practică.
O primă etapă a misiunii profesorilor de religie este aceea de a initia în credintă, de a face
ucenici ai lui Hristos prin vestirea Evangheliei lui Hristos. Sfintii Apostoli, primii mărturisitori ai
lui Hristos, i-au învătat pe cei ce au crezut în Hristos cele mai importante adevăruri de credintă,
îngrijindu-se de sporirea creştinilor în cunoaşterea şi aprofundarea celor învătate. Ne punem
întrebarea: noi, creştini ai secolului XXI, trebuie să fim îndemnati să sporim în cunoaşterea
învătăturilor evanghelice? Considerăm că da, cu atât mai mult cu cât unii credincioşi, chiar cu
studii superioare, cunosc mult mai putin domeniul credintei decât alte domenii de cunoaştere.
Asumarea credintei presupune o viziune globală despre lume, acceptând că Dumnezeu
este Creatorul, Răscumpărătorul şi Sfintitorul care transformă creatia şi viata noastră a tuturor.
A doua etapă a ciclului credintei o constituie celebrarea credintei prin participarea la
cult, prin fidelitatea fată de sine şi fată de Biserică. Profesorul de religie îşi va învăţa elevii că
“fiecare credincios îşi exprimă credinta sub o formă de adorare a lui Dumnezeu, de multumire şi
bucurie”. Sfânta Liturghie creează mediul pentru exprimarea bucuriei, a sperantei şi a credintei
Misiune si educatie în Biserică si Scoală: exigente, convergente, perspective. Implicatiile pastoral-
misionare si educative ale colaborării profesorului de religie cu preotul paroh

Educatia – act sinergic (trei sunt factorii nominalizaţi în tratatele de specialitate: Familia,
Biserica şi Şcoala) şi teandric (colaborarea omului cu Dumnezeu). Dumnezeu a creat cerul şi
pământul, dar a întemeiat şi familia şi Biserica. Iar o dată cu ele s-a înfiripat şi şcoala, mai întâi în
familie şi în Biserică, cu timpul câştigându-şi, desigur, autonomia, dar dezvoltându-se neîntrerupt în
strânsă legătură cu acestea, până în ziua de astăzi. Cei care au încercat să facă "educatie" fără
Dumnezeu, au eşuat lamentabil.
Iată de ce, toti pedagogii întelepti vor mărturisi, smeriti, că nu ei sunt factori decisivi, primi şi
ultimi, ai demersului educational, ci Dumnezeu. Fără El, "zidirea pedagogică" este zadarnică, după
cuvântul psalmistului: "De n-ar zidi Domnul casa (sufletului, n. n.), în zadar s-ar osteni cei ce o
zidesc..." (Psalm 126, 1). Cât de actuale sunt, de asemenea, cele scrise de Apostolul Pavel: " eu am
sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Aşa că nici cel ce sădeşte e ceva, nici cel ce udă,
ci Dumnezeu, Cel Ce face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt una, dar fiecare-şi va primi plata
după osteneala sa. Că noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (I Cor. 3, 4-9).
1. Slujirea preotului în şi pentru şcoală, în bună conlucrare cu profesorul de religie. Între
factorii direct responsabili pentru reuşita orei de religie se numără şi preotii de la parohii. Ce pot face
ei, practic? Răspundem, concret: pe lângă faptul cu unii au predat religia până la numirea titularilor, iar
altii predau în continuare, fie şi doar cu statutul de suplinitori, au câteva pârghii speciale de înrâurire
asupra elevilor, părintilor şi chiar a profesorilor. Vom da câteva exemplificări:
- pot, bunăoară, cu tactul necesar, desigur, să-i convingă pe părintii şi elevii care refuză initial această
disciplină, s-o accepte, arătându-le avantajele ei duhovniceşti;
- pot avea o bună conlucrare cu profesorii de religie, în special cu cei din şcolile care se află teritorial în
raza parohiei. Dacă profesorul îl solicită pentru sfeştanie în şcoală, sau pentru a primi copiii la
spovedanie şi împărtăşanie, preotul trebuie să manifeste întreaga disponibilitate. Iar dacă profesorul de
religie nu-l solicită, poate avea el aceste initiative. Mai mult, îl poate ajuta pe tânărul profesor cu
anumite materiale, ca de ex. icoane pentru clase, anumite cărti şi reviste pentru o mai bună informare
(fie şi sub formă de împrumut) etc. Informarea poate fi, de altfel, reciproc-benefică: preotul îi lămureşte
profesorului începător anumite neclarităti, profesorul poate, la rândul său, să-l informeze pe preot
asupra unor noi aparitii editoriale din domeniul său, care este comun, în mare măsură. În acelaşi timp,
după cum profesorul de religie trebuie să-i îndemne la clasă pe copii să frecventeze biserica, aşa preotul
poate în biserică să-i îndemne pe copii (direct, sau prin părintii şi bunicii lor) să nu lipsească de la ora
de religie. De mare utilitate, pentru ambele misiuni, pot fi convorbirile periodice dintre preot şi
profesori, în vederea unei strategii comune de educatie religioasă. Cea mai fericită situatie este aceea în
care preotul este şi duhovnicul profesorului de religie.
2. Importanta parteneriatelor în educatie şi în recuperări educationale. Potrivit legii
272/2004, privind protectia şi promovarea drepturilor copilului, responsabilitatea revine colectivitătii
locale (art. 5.3), alcătuită din: Biserică, Şcoală, Politie, Servicii medicale, Administratia publică locală,
Servicii judetene. Este o expresie, iată, a sinergiei de care vorbeam la început. Art. 103. al. 1, prevede
că „Autoritătile administratiei publice locale au obligatia de a implica colectivitatea locala in procesul
de identificare a nevoilor comunitătii şi de solutionare la nivel local a problemelor sociale care privesc
copiii”, iar al. 2: „În acest scop, pot fi create structuri comunitare consultative cuprinzând, dar fără a se
limita, oameni de afaceri locali, preoti, cadre didactice, medici, consilieri locali, politişti”. În virtutea
prevederilor aceleiaşi legi, în şcoli pot fiinta cabinete de consiliere duhovnicească, ca expresie a
drepturilor şi obligatiilor privind aceleaşi parteneriate educationale. În aceste cabinete poate şi preotul
oferi consultantă duhovnicească, cu acordul directiunii, după un orar prestabilit şi în bună întelegere cu
psihologul şcolii respective.
 Rolul profesorului de religie în păstrarea, transmiterea si apărarea dreptei credinte

Dimensiunea duhovnicească şi educatională a misiunii profesorului de religie rezultă din

responsabilitatea şi din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a
personalitătii, în formarea deprinderilor şi atitudinilor de factură duhovnicească şi socio-morală ale
elevilor săi.
În Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos, prin întreaga iconomie a mântuirii, Pedagogul
este însuşi Hristos. Clement Alexandrinul spune: “să fie dar numit Cuvântul cu un singur nume,
Pedagog; numai El, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu poate învesti calitatea de pedagog cu atributele
desăvârşirii”.
De altfel, între credintă şi educatie, relatiile sunt de un tip special. Credinta este o cerintă
indispensabilă oricărei activităti umane: "dacă pleci la drum fără credinta atingerii unei tinte,
şansele de a o îmbrătişa sunt minime" (C.Cucoș). Prin intermediul educatiei religioase se pot atenua
scepticismul şi nihilismul, de care sunt atinse din ce în ce mai multe persoane.
Unul din factorii de seamă – poate chiar cel mai important – care contribuie la promovarea
educatiei religioase este profesorul de religie. Prin el se realizează functia catehetică a Bisericii.
Începutul misiunii învătătoreşti îl face însuşi Hristos. El învată Biserica Sa în continuare, făcând-o
părtaşă acestei slujiri, îndemnând lăuntric mădularele ei să se învete unele pe altele.
După Înviere, Mântuitorul porunceşte apostolilor: “Mergând, învătati toate neamurile”.
Hristos Cel Înviat, pentru a-Şi continua lucrarea, se alătură discipolilor Săi: “Și iată, Eu cu voi sunt
în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Lucrarea lui Dumnezeu este cea care continuă şi nu
doar lucrarea omului. Dumnezeu transcende omul (catehetul) pentru a întâlni lumea.
În măsura în care conştientizăm şi ne asumăm – ca profesori de religie – această misiune,
atunci ne angajăm pentru lucrul bine făcut. Lucrul bine făcut implică din partea noastră un efort
constant în domeniul cercetării teologice şi pedagogice.
Suntem obligaţi, volens nolens, să observăm rezultatele ultimelor cercetări pe tărâmul
didacticii generale: în didactica traditională se punea accent pe transmiterea de idei gata făcute, în
didactica modernă se pune accentul pe latura formativă şi educativă a învătării. Elevul era privit în
didactica traditională ca obiect al educatiei, în didactica modernă elevul devine subiect al educatiei;
el trece drept partener în cadrul procesului de învătământ. În ceea ce priveşte evaluarea didactică, în
didactica traditională accentul cădea pe reproducerea notiunilor; în didactica modernă, accentul
cade pe îmbinarea învătării cu activităti aplicative. Spre exemplu, la lectia de religie verificăm nu
doar faptul că elevul a învătat o rugăciune, ci totodată observăm dacă el o şi rosteşte.
Credem că realizarea educatiei religioase este facilitată de respectarea unor metode şi
principii didactice, care trebuie însă contextualizate la specificul predării religiei. In acest sens,
Părintele profesor Sebastian Şebu sublinia faptul că metodele şi mijloacele de învătămant trebuie
“să fie ilustrate prin exemple luate din Sfânta Scriptură, Sfânta Traditie, cuvinte ale scriitorilor
bisericeşti şi ale părintilor duhovniceşti contemporani”.
A fi şi a nu fi în lume: iată tensiunea teologică în care ne ducem misiunea noastră. Riscăm
uneori să operăm cu unele clişee stereotipe care şi-au pierdut actualitatea, pe de o parte, iar pe de
altă parte putem risca o fidelitate fată de prezent care omite veşnicia. Lucrul bine făcut incumbă o
dublă fidelitate: fată de Evanghelie şi fată de realitatea contemporană.
În acelaşi timp, profesorul de religie este el însuşi mentor şi ucenic în şcoala lui. Este
mentor deoarece menirea lui este aceea de a forma caractere religios-morale, de a forma opinii.
Profesorul de religie este ca un iceberg. Este mai degrabă ceea ce nu se vede decât ceea ce se vede.
Ca la oricare alt profesor, putem să-i observăm cunoştintele de specialitate, conduita profesională,
conceptele privind procesul educational etc. Ceea ce nu se vede sunt sentimentele lui, conştiinta,
atitudinile şi mai ales vocatia.