METODICA DIDACTICA Complet TEME Grad 2

PEDAGOGIE RELIGIE GRAD II
1. Valente si implicatii eclesiale
Factori concreţi ai educaţiei religioase:

a. DUMNEZEU - Factor şi Izvor veşnic al educaţiei. "Alfa şi Omega" actului pedagogic este Dumnezeu,
"Educaţia este Dumnezeu!" Factor şi Creator permanent. Educaţia nu este un act sau efort exclusiv uman, ci
rezultatul sinergiei divino-umane, deci, un act teandric. Dumnezeu ne-a acordat acest privilegiu extraordinar, de a fi
împreună-lucrători cu El, nu doar în actul mântuirii noastre, ci şi în educarea copiilor noştri, în familie, în biserică şi
în şcoală. ,,Noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (1 Corinteni 3).
b. Familia creștină = cunună a creaţiei şi expresie a iubirii şi comuniunii proniatoare a lui Dumnezeu, "mica
biserică", "biserica de acasă", pentru caracterul ei comunitar şi atmosfera de sfinţenie pe care trebuie s-o cultive.
Poate fi considerată ca o "mică şcoală", pentru că aici copiii primesc lecţii esenţiale de viaţă, nu doar în "cei 7 ani de
acasă", ci şi ulterior.
Familia reprezintă, după Dumnezeu, factorul cel mai important şi decisiv al educaţiei creştine, nu numai al
copiilor, ci al fiecărui membru în parte. Această "şcoală" de familie are, de altfel, cel puţin trei înţelesuri: de a învăţa
pe alţii, cu sensul de a-i sluji şi de a învăţa de la alţii, cu sensul de a-i asculta. Chiar şi din punct de vedere etimologic,
cuvântul familie implică, între altele, aceste noţiuni-cheie, învăţare-slujire-ascultare.
Dar pentru ca o familie să fie, factor esenţial al educaţiei creştine, trebuie să întrunească anumite condiţii
esenţiale:
1. În familia creştină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască - familia creştină trebuie văzută ca o
icoană a iubirii lui Dumnezeu pe pământ.
2. Familia trebuie să se caracterizeze prin următoarele însuşiri fiinţiale: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea
dintre soţi - tot o reflectare a însuşirilor şi atributelor divine.
3. Familia (căsătoria) trebuie să-şi propună ca scopuri prioritare înmulţirea neamului omenesc (naşterea, dar şi
educarea copiilor) şi ajutorul reciproc între membrii ei, atât în cele materiale, pentru traiul zilnic, cât şi în cele
spirituale, în vederea mântuirii.
4. În familie, întotdeauna trebuie să se dea întâietate valorilor religioase, „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6). Copiii trebuie învăţaţi să se poarte ca oameni
duhovniceşti. Să gândească, să vorbească şi să se manifeste duhovniceşte. Părinţii să-i asocieze pe copii la viaţa şi
rugăciunea Bisericii, învăţându-i să respecte valorile esenţiale.
5. Părinţii să colaboreze armonios cu alţi educatori: preoţi, profesori, diriginţi: Atenţie specială trebuie să acordăm
legăturii noastre cu duhovnicul copilului; nu se va intra niciodată în "secretele spovedaniei", dar se poate realiza un
serviciu preţios de ambele părţi: duhovnicul poate fi prevenit asupra unor abateri grave, pe care copiii uneori nu le
spun nici la spovedanie, iar părinţii pot fi avertizaţi de către duhovnic asupra acelor aspecte care trebuie neapărat
soluţionate.
6. "Când începe educaţia religioasă a copilului?" Educaţia copilului (fătului) trebuie să înceapă în clipa conceperii -
John BRECK (Darul sacru al vieţii). Acela este momentul când prinde viaţă o nouă fiinţă umană, având în sâmbure
toate caracteristicile psiho-fizice, având nevoie, totodată, atât de hrană, cât şi de educaţie. Iar educaţia, sub toate
formele (inclusiv cea religioasă), se transmite fătului prin intermediul mamei. Într-un fel se va dezvolta pruncul în
pântecele mamei care merge la biserică, se roagă acasă, vieţuieşte într-o atmosferă creştinească etc., în cu totul altul
cel a cărui purtătoare nu vrea să ştie de cele sfinte. În acelaşi context, într-un fel fătul a cărui mamă este ocrotită de
un tată credincios, în alt fel cel supus, o dată cu mama, maltratărilor unui tată denaturat...
c. BISERICA. Educaţia creştină a copilului nu poate fi nici măcar imaginată fără slujirea Bisericii, ca
instituţie divino-umană, instituţie fundamentală a societăţii, mai veche decât chiar cea a statului. Biserica se
caracterizează prin viabilitate veşnică, pentru că veşnic este întemeietorul ei, Iisus Hristos. Fiind întemeiată pe "piatra
credinţei", Însuşi Mântuitorul ne încredinţează că ea nu poate fi dărâmată de nimeni, nici chiar de "porţile iadului"
(Matei 16).
Biserica înseamnă pentru noi mântuire, dar şi formarea (educarea) de caractere creştine, apte să contribuie,
moral şi material, la propăşirea neamului. Când spunem "mântuire", înţelegem deodată pregătirea sufletelor pentru
viaţa veşnică, dar şi educarea lor pentru o vieţuire pământească virtuoasă. Iar mântuirea nu se realizează decât în
Biserică! ,,Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată!’’ (Sf. Ciprian). Biserica este mama
noastră cea bună, a tuturor: copii şi bătrâni, bogaţi şi săraci, buni şi răi.
Din punct de vedere educaţional-creştin, Biserica este factor esenţial prin tezaurul ei: doctrina, morala,
disciplina canonică şi cultul. Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai apropiat mijloc de educaţie religioasă,
întrucât doctrina, morala şi disciplina (buna rânduială) sunt "predate" creştinului de rând, cel mai adesea, tot prin
cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu slujbele sfinte, se rostesc şi cuvinte de învăţătură, predici şi cateheze.
Cultul însuşi are o funcţie didactică, deodată cu cea harismatică, sfinţitoare. Participând la slujbe,
credinciosul îşi sfinţeşte viaţa, dar îşi luminează şi credinţa, în acelaşi timp. "Cultul" devine "ortodoxie" ,,Când
începe educaţia copilului în Biserică?’’ - înainte de a se naşte! Căci mamele creştine, din clipa în care ştiu că au
zămislit prunc în pântece, vor apela la ocrotirea Bisericii: se vor spovedi şi împărtăşi periodic, sfătuindu-se mereu cu
1
duhovnicul asupra unui program de rugăciune particular, vor participa cât mai des cu putinţă la sfintele slujbe etc. Cu
deosebire, înainte de a se interna în spital pentru naştere, se vor spovedi din nou şi se vor împărtăşi, pentru a fi întru
totul pregătite pentru cel mai mare eveniment care se poate petrece în plan uman: aducerea pe lume a unui nou prunc!
După naştere, se cunoaşte, Biserica are câteva rânduieli pentru mame şi nou-născuţi, de mare frumuseţe şi adâncă
semnificaţie liturgică. De acum, se desfăşoară în mod firesc etapele integrării şi creşterii pruncului în Biserică, prin
cele trei Taine, numite "de iniţiere", Botezul, Mirungerea, Împărtăşania, cărora se asociază, bineînţeles, celelalte
slujbe şi rugăciuni. Această asistenţă duhovnicească înseamnă, de fapt, şi educaţie creştină, atât pentru mamă cât şi
pentru prunc. Educaţia va continua, apoi, prin tot ceea ce oferă spaţiul eclezial: slujbe, predici, cateheze etc.
d. ŞCOALA, ca instituţie, cuprinde ansamblul mijloacelor materiale şi spirituale cu ajutorul cărora se

desfăşoară procesul educaţional. Şcoala este o a doua familie, atât pentru profesori cât şi pentru elevi. Şcoala este un
loc al stimulării iniţiativei şi interesului pentru ştiinţă şi moralitate.
Predarea Religiei în şcoală constituie un act misionar-sacramental, dar totodată are conotaţii educaţionale
profunde. Cunoaştera propriilor valori religioase reprezintă o formă de securizare culturală, un semn de civism şi
culturalitate. Educaţia religioasă invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la lumea valorilor. Valorile
religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei comunităţi. Ultimii ani au
dovedit că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai pentru Biserică, ci şi pentru societatea românească în
ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de dreptate atât accesul la propria-i spiritualitate, cât şi un instrument
esenţial în procesul de educare al tinerei generaţii.
Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un factor de coagulare şi de perpetuare al neamului. A
fi iniţiat religios, însemnă şi a fi educat, înseamnă a avea capacitatea de a spori şi continua educaţia. În ceea ce
priveşte reintroducerea religiei în şcoală, am putea spune că există poziţii şi atitudini foarte diverse. Situarea orei de
religie în trunchiul comun al disciplinelor din învăţământul preuniversitar a dat naştere unor discuţii contradictorii.
N-a fost deloc uşoară lupta Bisericii Ortodoxe Române, alături de celelalte culte recunoscute – Biserici şi Confesiuni
istorice – pentru a-i determina pe cei care răspund de sistemul educaţional românesc să accepte integrarea religiei în
rândul celorlalte discipline predate. Reintroducerea religiei ca disciplină de învăţământ impune necesitatea întocmirii
unor programe şcolare, a elaborării unor manuale, a unor lucrări de didactica şi psihologia religiei, a mijloacelor de
învăţământ adecvate predării religiei, a ghidurilor de evaluare etc., care să răspundă cerinţelor învăţământului
românesc actual şi în egală măsură să integreze religia într-o formă coerentă şi adecvată în Curriculum-ul naţional.
Realităţile religioase ale României de azi ne arată că rolul profesorului de religie este unul foarte important.
Dată fiind supradimensionarea parohiilor citadine, profesorul suplineşte, în fapt, ceea ce preotul nu mai poate realiza:
educarea religioasă a tinerilor sub o formă constantă. Această funcţie quasi-sacerdotală a profesorului de religie
impune exigenţe în formarea profesorului însuşi, în modul în care el se autoevaluează şi se perfecţionează permanent.
Apreciem că se impune o orientare eclesiologică a predării religiei în şcoală.
Din aceste considerente, susţinem că prezenţa religiei în şcoală este un act misionar crucial pentru Biserică şi
societate, recuperat în perioada de după ’89. Anterior acestui act misionar, situaţia nu era una îmbucurătoare. Lipsa
unei vieţi religioase în mediul familial şi şcolar, medii dominate de lupta pentru supravieţuire şi infectate de doctrina
comunist-atee, a făcut ca tinerele generaţii care au trecut prin şcoala românească înainte de 1989 să nu beneficieze de
componenta religioasă a educaţiei. Lipsa educaţiei religioase a făcut de asemenea să dispară simţul comuniunii şi al
responsabilităţii, societatea românească tinzând să devină o colectivitate eterogenă de indivizi. Din perspectivă
creştină faptul acesta constituie un mare neajuns. Din cauze multiple, parohia însăşi a suferit modificări importante,
pornind de la prozelitismul masiv de toate nuanţele şi până la lipsa de dialog social în interiorul comunităţii. Dacă
mai adăugăm la acestea şi faptul că în zilele noastre sunt puţine programele şi activităţile de realizare a educaţiei
religioase sub o formă constantă, în cadrul parohiei, observăm o dată în plus că prezenţa profesorului de religie în
şcoală este bine venită atât pentru şcolă cât şi pentru Biserică.
Mulţi dintre noi am cunoscut vitregia timpurilor totalitar – comuniste din România, iar experien ţele morale,
sociale şi economice ale acelor vremuri îşi fac resimţite urmările şi în zilele noastre. Este suficient să amintim că
unele manuale prezintă şi astăzi anumite concepte şi noţiuni care contravin învăţăturii creştine. Un exemplu concret,
la clasa a III-a, un manualul de ştiinţe îi învaţă pe elevi că: omul face parte din marea familie a animalelor, fiind cel
mai evoluat dintre acestea…la fel ca toate animalele de pe Pământ, omul se naşte, creşte, se înmulţeşte, îmbătrâneşte
şi moare. În aceste condiţii, ne punem întrebarea: dacă vor fi învăţaţi copii că fac parte din marea familie a
animalelor, oare vor mai putea fi învăţaţi să fie responsabili faţă de societate, faţă de semenii lor şi faţă de
Dumnezeu?
Anii care au urmat după 1989 s-au dovedit a fi şi mai dificili atât din punct de vedere politico–economic, cât
şi moral–duhovnicesc. Bucuria colectivă nutrită de poporul român în primele luni după câştigarea libertăţii s-a
transformat imediat în stări de deznădejde colectivă, de anxietate, de dezordine şi de dezorientare. La baza acestor
neajunsuri stă printre altele lipsa de responsabilitate la nivel personal şi comunitar, lipsa unei educaţii religioase, lipsa
unor atitudini responsabile, lipsa unor repere morale.
Mai mult decât atât, societatea noastră riscă să devină o societate marcată de o individualizare exacerbată,
individualizare care poate genera atitudini şi mentalităţi profund necreştine. Auzim din ce în ce mai mult sintagme de
genul: fiecare se descurcă cum poate, important este să ştii să te descurci, dacă nu ştii să-ţi impui punctul de vedere
alţii vor profita de tine etc.
2
Societatea nostră riscă să scape de sub control anumite fenomene sociale şi morale cum ar fi: asumarea
responsabilităţii atât pentru tineri cât şi pentru maturi, egoismul, indiferenţa şi mai ales corupţia. Urmările actelor de
corupţie au repercursiuni negative nu doar în plan economic, ci şi în plan spiritual. Asistăm neputincioşi la o formă
de generalizare a corupţiei, ceea ce este extrem de grav.
Înalt Presfinţitul Bartolomeu, în declaraţia de presă dată cu ocazia Sfintelor sărbători de Paşti ale anului
2004, atrăgea atenţia că: “înainte de a fi un viciu, corupţia e o mentalitate. Ori, o mentalitate nu poate fi schimbată
nici prin justiţie, nici prin administraţie, ci printr-un sistem educaţional de durată, care nu poate fi realizat fără apelul
la religie şi cultură”.
Iată câteva motive pentru care considerăm că educaţiei religioase trebuie să i se acorde un loc însemnat în
cadrul sistemului nostru educaţional, aceasta cu atât mai mult cu cât trebuie să conştientizăm cu toţii că adevăratele
soluţii pentru problemele societăţii româneşti nu pot fi descoperite fără regenerarea morală şi mai ales fără o educaţie
a tinerilor care să se raporteze la principiile şi valorile creştine.
Cu privire specială asupra orei de religie, pe lângă cele mai sus-menţionate:
 asigurarea unui statut corespunzător, din punct de vedere legislativ, nu lăsată la discreţia unor factori care
nu conştientizează încă importanţa ei, pentru a nu mai fi considerată materie secundară, asociată, între
altele, cu educaţia fizică şi desenul (cu toate că aceste discipline îşi au însemnătatea lor incontestabilă!);
 alcătuirea unei programe analitice în concordanţă cu posibilităţile reale de predare-învăţare, programele
să se plieze, pe cât posibil, pe calendarul liturgic;
 realizarea unei concordanţe între materii, cu privire la conţinutul învăţământului: este inadmisibil,
nepedagogic (totodată neştiinţific!), ca în timp ce profesorul de religie predă despre creaţionism, potrivit
Sfintei Scripturi, unii profesori de biologie, fizică, filozofie, istorie etc., să mai vorbească, la ani buni de la
căderea comunismului, despre "tragerea omului din maimuţă" şi altele asemenea. Armonizarea relaţiilor
între direcţiunea şcolii, profesorii neteologi şi profesorul de religie, în toate privinţele, inclusiv în cel al
conţinutului educaţional, bazat pe un curriculum concordant cu adevărul ştiinţific, va duce, incontestabil, la
rezultate optime;
 asigurarea unei minime baze materiale, aşa cum bine se procedează în cazul altor discipline (biologie, fizică,
limbi străine etc.). Ideal ar fi ca în şcoli să fie amenajat un cabinet de religie, cu o mică bibliotecă teologică,
icoane, hărţi biblice, televizor şi aparat video, pentru vizionarea unor casete din domeniu, un casetofon etc.
În şcolile mai mari ar putea fi amenajat chiar un paraclis, în care elevii să poată intra liber pentru rugăciune
şi reculegere. Periodic ar putea fi invitat aici preotul de la biserica cea mai apropiată pentru anumite slujbe,
meditaţii religioase etc.; şcolile să sprijine excursiile şi pelerinajele elevilor la mănăstiri şi-n alte locuri de
interes religios.
Un sprijin cu totul aparte în acest demers al bunei desfăşurări al orei de religie în şcoală, sub toate aspectele
mai sus-menţionate, îl poate oferi ierarhul locului, direct sau prin reprezentanţii desemnaţi (inspectori de religie,
consilieri cu probleme de învăţământ, protopopi), fapt care se observă pregnant în anumite eparhii. Având în vedere
această şansă, profesorul de religie va ţine strâns legătura cu centrul eparhial, semnalând problemele întâmpinate şi
solicitând sprijinul pe care acest for îl poate oferi.
2. Religia ca disciplină de învătământ
1. Locul și rolul disciplinei religie la nivelul învățământului preuniversitar:

3
Educaţia religioasă constituie un aspect important al misiunii Bisericii în lume. Activitatea
învăţătorească a Bisericii a fost rânduită de Însuşi Mântuitorul Hristos, pentru ca oamenii să cunoască voia
Lui şi să o împlinească. Prin demersul educaţional din cadrul orelor de religie, Biserica vine în ajutorul
societăţii în ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia, pacea, înţelegerea, întrajutorarea şi cooperarea
între semeni, toate acestea constituind principiile de bază ale credinţei creştine.
Alături de multe alte transformări economice, politice şi sociale, anul 1990 a adus cu sine şi
posibilitatea unor reforme şi transformări în plan religios. Una dintre noile realităţi religioase o constituie şi
introducerea religiei în şcolile laice, educaţia religioasă fiind una din problemele de substanţă ale societăţii
în ansamblul ei şi totodată ale politicii educaţionale.
Astăzi religia și-a câştigat un loc în cadrul sistemului de învăţământ. În cadrul ariei curriculare Om şi
societate, religia ierarhizează şi structurează conţinuturile educaţionale din perspectiva valorilor şi a moralei
creştine. Predarea Religiei în şcoală constituie un act misionar-sacramental, dar totodată are conotaţii
educaţionale profunde. Cunoaştera propriilor valori religioase reprezintă o formă de securizare culturală, un
semn de civism şi culturalitate.
Educaţia religioasă invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la lumea valorilor. Valorile
religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei comunităţi. Ultimii
ani au dovedit că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai pentru Biserică, ci şi pentru societatea
românească în ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de dreptate atât accesul la propria-i spiritualitate,
cât şi un instrument esenţial în procesul de educare al tinerei generaţii. Pentru spaţiul românesc, credinţa
creştină a acţionat ca un factor de coagulare şi de perpetuare al neamului. A fi iniţiat religios, însemnă şi a fi
educat, înseamnă a avea capacitatea de a spori şi continua educaţia.
2. Baza legislativă a predării religiei în școală:

a) Un prim pas: în 1990, între Ministerul Învățământului şi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru Culte s-a
încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul de stat: câte o oră la 2
săptămâni de educație moral-religioasă, obiect de învăţământ, cu statut de disciplină opţională şi facultativă, este
inclusă în orar şi se desfăşoară în şcoli.
b) În 1991, în Constituţia României, articolul 32, alin (7), se afirmă că Statul asigură libertatea
învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este
organizat şi garantat prin lege.
c) Abia în anul 1995 când a fost votată Legea Învăţământului (Legea nr. 84/1995) s-a stipulat obligativitatea
religiei pentru clasele I-IV, pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în formă opţională, iar pentru licee şi şcoli
profesionale religia avea un statut facultativ.
d) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, pentru modificarea şi completarea Legii Învățământului
nr. 84/1995, în art 9, alin(1), precizează că Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional
includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal
instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. Alin(2) preciza că La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui
legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această
disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile
pentru frecventarea orelor la această disciplină.
e) Ordinul nr. 3670 din 2001, cu privire la aplicarea Planurilor-cadru de învăţământ pentru liceu în anul
şcolar 2001-2002, la art(5) prevede: Conform articolului 9 din Legea Învăţământului, planurile-cadru ale
învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun.
Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. La solicitarea
scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acestă ultimă
situaţie, elevul îşi va alege în locul disciplinei Religie o disciplină opţională. (Aici Timiș remarcă: „Legislaţia ar
putea fi îmbunătăţită dacă aliniatul (2) al Ordinului nr. 3670/din 2001, ar fi modificat în următoarea variantă: în cazul
refuzului de a participa la ora de religie elevul va participa la un opţional propus de către profesorul de religie. Se pot
propune opţionale înrudite cu religia, cum ar fi: Istoria Religiilor, Elemente de iconografie, Muzică bisericească,
Arhitectura şi pictura creştină etc. În acest fel s-ar elimina concurenţa neloială”). Cele două acte normative (Legea
Învăţământului şi Ordinul 3670) poziţionează Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun, aria curriculară
Om şi Societate. În această situaţie disciplina Religie nu mai are un statul opţional şi devine opţională disciplina
aleasă în locul Religiei.
f) Este îmbucurător faptul că şi Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 5723/ 2003 include Religia
pentru toate specializările din învăţământul preuniversitar.
g) Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1) stipulează că: Disciplina Religie poate fi
predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Învăţământului şi cultele religioase
recunoscute oficial de stat.
h) Diferitele soluţii ale problemei relaţiei între religie şi educaţie în cadrul sistemului de învăţământ depind
de conturarea şi structurarea raportului dintre Biserică şi Stat. O problemă care se va ivi în viitor va fi cea a şcolilor
4
confesionale. Prin noua Constituţie statul asigură posibilitatea înfiinţării de către diferite culte a şcolilor confesionale.
Articolul 32 alineatul (5) prevede că Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi
confesionale, în condiţiile legii.
i) Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor prevede în art.32, alin (1): În
învățământul de stat și particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.
j) în noua Lege a Educației Naționale, propusă în 2009, la articolul 18 se prevedea: (1) Planurile-cadru ale
învăţământului primar, gimnazial și liceal includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu
acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a
elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze
orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie. În mod similar se procedează şi pentru
elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină. (3)
Disciplina Religie poate fi predată numai de personal didactic calificat,conform prevederilor prezentei legi și abilitat
în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educației, Cercetării și Inovării şi cultele religioase recunoscute
oficial de stat.
3. Programa școlară: structură, importanță:

a) Programele școlare sunt documente oficiale elaborate de Ministerul Educației Naţionale şi Consiliul
Naţional pentru Curriculum, şi stabilesc: modelul curricular (prezintă o imagine sintetică a structurii interne a
disciplinei, semnificativă pentru procesul de predare-învăţare); obiectivele cadru (sunt obiectivele care se
subordonează idealului educaţional şi finalităţilor educaţiei şi se armonizează cu cele ale altor discipline conexe; ele
indică schimbările în comportamentul elevilor la care ar trebui să ducă studiul disciplinei, pe nivele de şcolaritate);
obiectivele de referinţă (reprezintă rezultatele la care ar trebui să ducă studiul disciplinei la nivelul fiecărui an de
studiu); activităţile de învăţare (sunt exemple ale unor demersuri ce conduc la învăţarea, întărirea şi dezvoltarea
capacităţilor prevăzute de către obiective; conţinuturile învăţării (sunt mijloace prin care se urmăreşte atingerea
obiectivelor cadru şi de referinţă propuse; unităţile de conţinut sunt organizate fie tematic, fie în conformitate cu
domeniile constitutive ale obiectelor de studiu); recomandările făcute profesorilor; standardele curriculare de
performanţă pentru ciclurile de învăţământ (sunt sisteme de referinţă comune pentru toţi elevii vizând sfârşitul unui
nivel de şcolaritate, sunt folosite la evaluarea calităţii procesului de învăţare şi au caracter normativ).
b) Programa şcolară pentru disciplina Religie este elaborată de către fiecare cult, avizată de Secretariatul
de Stat pentru Culte şi aprobată de Ministerul Educaţiei Naţionale. Elaborarea noilor programe de Religie – Cultul
Ortodox s-a realizat având în vedere următoarele aspecte: utilizarea modelului de proiectare curriculară centrată pe
competenţe, model care permite asigurarea continuităţii şi progresiei de la o clasă la alta, dar şi continuitatea cu
programele de Religie pentru ciclul primar şi cele pentru liceu; asigurarea coerenţei la nivelul ariei curriculare Om şi
societate, prin corelarea cu schimbările intervenite la nivelul celorlalte programe şcolare; recomandarea unor valori şi
atitudini care să completeze dimensiunea cognitivă a învăţării cu cea morală, din perspectiva finalităţilor educaţiei,
dar şi a disciplinei Religie; contribuţia competenţelor-cheie din aria curriculară Om şi societate la profilul de formare
al absolventului învăţământului obligatoriu, în mod deosebit la competenţe care vizează: comunicarea, participarea la
rezolvarea problemelor comunităţii, învăţarea eficientă. Disciplina Religie are un rol deosebit de important în
formarea personalităţii elevilor, în formarea unor deprinderi şi abilităţi necesare pentru a le asigura accesul la
învăţarea pe toată durata vieţii şi integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaştere. Scopul studierii Religiei este
acela de a forma personalităţi în concordanţă cu valorile creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în
structurarea de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii.
Disciplina Religie –– Cultul Ortodox face parte din aria curriculară ”Om şi societate” şi i se alocă o
oră/săptămână în trunchiul comun pentru toate nivelurile de învăţământ.
Competenţele generale se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata învatamântului gimnazial.
Ele au un grad ridicat de generalitate si complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile finale
dobândite de elev prin învatare.
Pentru fiecare an de studiu, programa propune competenţe specifice, deduse din competenţele generale; ele
reprezintă achiziţii-cheie ale învăţării.
Conţinuturile sunt organizate tematic şi au grade diferite de complexitate. Profesorii vor acorda fiecărei
teme, numărul de ore pe care îl consideră necesar, astfel încât să trateze în mod adecvat toate acele probleme, pe care
le au în vedere în construirea lecţiilor. Un conţinut poate fi tratat în una sau mai multe lecţii, conform deciziei
profesorului. Ordinea temelor poate fi schimbată în funcţie de nevoile concrete ale activităţii didactice, în măsura în
care nu se modifică sensul programei.
COMPETENŢE GENERALE:
1) Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al desăvârşirii şi mântuirii omului;
2) Utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de comunicare;
3) Manifestarea valorilor şi a cunoştinţelor religioase în propriile atitudini şi comportamente;
4) Cooperarea cu ceilalţi în rezolvarea unor probleme teoretice şi practice, în cadrul diferitelor grupuri;
5) Aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa personală şi a comunităţii. Programa şcolară odată aprobată este
obligatorie. Manualele şcolare sunt alcătuite pe baza programelor şcolare.
5
1. Manualele școlare. Auxiliarele didactice și importanța lor:
Manualul şcolar este un document școlar alcătuit pe baza programei şcolare. În cuprinsul lui se
prezintă atât cunoștințe, cât şi activităţi care trebuie desfăşurate de către elevi pentru asimilarea acestora.
Manualul de religie se alcătuieşte în conformitate cu principiile didactice şi catehetice, cu scopurile
propuse şi cu strategiile didactice folosite în activitatea educativă. Pentru fiecare temă din manual,
profesorul repartizează una sau mai multe ore, în funcție de gradul de dificultate al conţinutului învăţării
şi de specificul clasei.
Manualul este instrument de lucru atât pentru profesor, cât şi centru elevi. Pentru profesor,
manualul este un instrument de orientare în ceea ce priveşte conţinutul, deoarece trebuie să adapteze
sistemul metodologic la particularităţile elevilor. Întrucât în programa şcolară pot interveni modificări,
profesorul va utiliza manualul în scopul atingerii obiectivelor propuse de programă. Pentru elevi, este un
izvor important de cunoştinţe, un mijloc de perfecţionare a cunoştinţelor, un stimulent în dezvoltarea
interesului şi curiozităţii, un ghid în formarea priceperilor şi deprinderilor de muncă individuală.
Manualul poate fi utilizat la toate tipurile de lecţie, împreună cu diferite mijloace de învăţământ.
Alături de manual, în predarea religiei pot fi utilizate şi alte lucrări: Mica Biblie,Micul
Catehism,Vieţile Sfinţilor etc.
3. Principiile didactice
Principiile didactice sunt normele generale pe care se întemeiază procesul de învăţământ, asigurând
condiţiile necesare îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor pe care le urmăreşte în desfăşurarea sa.
În proiectarea, desfăşurarea, evaluarea şi ameliorarea sau reglarea unei lecţii, aceste principii se întrepătrund,
între ele existând o strânsă interdependenţă. Pentru ca învăţământul să se desfăşoare în condiţii optime, trebuie să se
ţină seama de principiile ce se potrivesc cu legile de dezvoltare a raţiunii, voinţei şi sentimentului elevilor şi cu
structura conţinutului învăţării.
A. Principiile didactice generale:

1. Principiul intuiției: indică faptul că accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoaşterea concretă,
senzorială, fiind baza abstractizării şi generalizării cunoştinţelor. Psihopedagogic vorbind, intuiția vizează influența
directă a obiectelor din lumea înconjurătoare asupra simțurilor noastre. Mântuitorul a expus învățătura Sa atât prin
vorbirea directă, dar și prin parabole, care reprezentau imagini luate din lume, și fără pildă nu le grăia nimic (Matei
13). Adevărurile de credință transmise elevilor sunt suprasensibile, iar pentru a fi înțelese trebuie făcute accesibile cu
ajutorul materialului intuitiv (hărți, planșe, fotografii, desene, etc.); de asemenea, profesorul trebuie să realizeze pe
tablă o schiță a lecției, să facă apel la imaginația elevilor.
2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor /
principiul psihologic) cere ca profesorul (care trebuie să fie un bun psiholog) să adapteze conţinutul învăţării la
gradul de dezvoltare psiho-fizică a elevilor, luând în considerare particularităţile de vârstă și sex, nivelul pregătirii
anterioare, starea de sănătate, capacităţile intelectuale, mediul familial, etc. Se cere ca predarea cunoștințelor să fie
realizată într-o modalitate accesibilă (gradat, de la cunoscut la necunoscut, de la concret la abstract, de la particular la
general, de la simplu la complex), ținându-se cont de faptul că elevii se raportează în mod diferit la conținuturile
predate de profesor (pentru unii elevi ora de religie este primul loc de întâlnire cu Dumnezeu; nu toți elevii sunt atrași
în aceeași măsură de aspecte identice) și de faptul că elevii au ritmuri diferite de înțelegere și însușire a cunoștințelor;
profesorul nu trebuie să depășească capacitățile reale de înțelegere ale elevilor (pentru a preveni învățarea mecanică),
dar nici să nu le subestimeze (pentru a preveni dezinteresul și plictiseala acestora).
3. Principiul învățării active și conștiente cere ca transmiterea cunoştinţelor să trezească activitatea
sufletească a elevilor, astfel încât elevii să asimileze cunoștințele participând cu rațiunea, voința și sentimentul,
pentru înţelegerea și învățarea lor conştientă. Învățarea activă și conștientă trebuie să-i conducă la dorința de a învăța
mai mult, de a studia, de a cerceta singuri, din plăcerea de a ști cât mai multe lucruri necesare pentru mântuire.
Învățarea conștientă trebuie să-i conducă deci la învățarea proprie. Învățarea religiei se realizează conștient și activ
mai ales atunci când profesorul de religie se străduiește ca fiecare întâlnire cu elevii să se transforme într-o săbătoare,
într-o bucurie a întâlnirii cu Dumnezeu.
4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor trebuie respectat atât la întocmirea planurilor-
cadru, programelor și a manualelor școlare, cât și în activitatea concretă de transmitere și însușire a cunoștințelor.
Pentru a putea fi predate sistematic și continuu, cunoștințele vor fi integrate într-un sistem, astfel încât noile
cunoștințe să fie învățate prin raportarea și integrarea lor la experiența și cunoștințele anterioare ale elevilor. Pentru
că materia de studiu nu poate fi predată și înțeleasă în mod global, apare necesitatea divizării ei într-o succesiune de
secvențe logice și accesibile pe plan informațional, care vor asigura un învățământ coerent și fără goluri în cadrul
materiei studiate. Profesorul va urmări ca învățarea să se facă ritmic și să fie continuată de evaluare, pentru a se
forma la elevi deprinderi de muncă independentă și pentru a se evita învățarea în salturi, apariția lacunelor în
pregătirea lor și a carențelor în dezvoltarea personalității religios-morale.
6
5. Principiul îmbinării teoriei cu practica cere ca atunci când transmitem elevilor cunoștințe să le legăm de
viață și să le transpunem în viață. Creștinismul nu este teorie, ci viață. Profesorul va evita încărcarea excesivă a
memoriei elevilor cu nume, date și cunoștințe pur teoretice, iar adevărurile religioase vor fi expuse astfel încât elevii
să-și dirijeze viața după ele, având drept exemple pe Domnul Iisus Hristos și pe sfinți.
Profesorul de religie va deveni el însuși exemplu numai dacă îndeplinește ceea ce îi învață pe elevii săi.
Trebuie urmărite 2 aspecte, îndeosebi:
1) Rezolvarea unor probleme pe baza cunoştinţelor teoretice;
2) Desfăşurarea unei activităţi care reclamă cunoştinţele teoretice. În Biserică, aplicarea acestui principiu se regăseşte
cel mai evident în cultul divin: ceea ce se învaţă teoretic, se exprimă prin rugăciuni, cântări, gesturi liturgice, etc.
6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor (principiul temeiniciei şi durabilităţii) - îndreaptă
preocuparea profesorului asupra rezultatelor finale ale procesului instructiv-educativ. Însuşirea cunoștințelor este
temeinică atunci când este făcută profund, complet şi durabil. Acest principiu se referă în special la finalităţile
educației. Dacă învățarea se face intuitiv, respectându-se particularitățile de vârstă, motivat, activ, conștient,
sistematic, continuu și orientat spre practică, atunci cunoștințele vor fi temeinic însușite.
7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii) – este folosit în orice
activitate umană atunci când dorim să știm care sunt efectele acţiunii noastre, în vederea reglării şi autoreglării
continue - ca bază a ameliorării rezultatelor finale. Conexiunea inversă (feed-back) sau informația inversă este
urmărită de profesor în fixarea cunoștințelor predate. Acesta va alege diferite metode de lucru (observația directă,
întrebări, teste scurte, localizări pe hartă, gasirea unor versete, etc.) pentru a realiza evaluarea elevilor, cât și
autoevaluarea propriei sale activități de predare, cu scopul remedierii, îmbunătăţirii rezultatelor. Principiul asigurării
conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii) exprimă cerința reîntoarcerii și a îmbunătățirii rezultatelor și
proceselor în funcție de informația primită despre rezultatele anterioare (Cerghit). Avantajele acestui principiu: arată
gradul de înţelegere a noilor cunoştinţe; stimulează învăţarea prin faptul că elevii sunt „testați” în mod continuu;
oferă profesorului posibilitatea să analizeze şi să corecteze greşelile făcute de elevi sau sesizate de ei; ajută la
depăşirea dificultăţilor de înţelegere ivite pe parcursul predării; reglează şi ameliorează rezultatele procesului de
predare-învăţare; evită suprasolicitarea elevilor.
8. Principiul motivaţiei (principiul învăţământului interesant şi plăcut): Motivația învățării reprezintă
totalitatea intereselor, idealurilor şi mobilurilor care îndeamnă, susţin energic şi direcţionează desfăşurarea activităţii
de învăţare. Motivația, numită și „motorul învățării”, pune în mișcare rațiunea, voința și sentimentul elevilor; ea
poate fi exterioară (competiția, încurajarea, recompensa, sau, dimpotrivă, teama, mustrarea, pedeapsa) și interioară
(curiozitatea de a ști cât mai multe, dorința de a fi cât mai bine pregătit la o anumită disciplină, dorința de a fi cât mai
bun, etc.). Profesorul de religie va cultiva la elevi motivația internă, ca suport trainic al educației religioase, fără însă
a neglija rolul motivației externe. Pentru respectarea acestui principiu, profesorul va urmări pe de o parte să menţină
trează curiozitatea elevilor, iar pe de alta, să prezinte cunoștințele religioase cât mai interesant, astfel încât să
răspundă întrebărilor existenţiale ale elevilor. Atunci când cunoștințele transmise elevilor le trezesc interesul, ei
învață cu plăcere și sunt atenți, întrucât le asimilează ușor. Atunci când lipsește interesul, elevii se plictisesc, nu sunt
atenți și învață greu. Elevii pot fi motivați prin transmiterea unor cunoștințe accesibile vârstei și gradului lor de
pricepere, dar și prin exemple concrete care le pot arăta adevărata valoare și importanța pe care o prezintă
cunoștințele religioase în desăvârșirea creștină. 9. Principiul autonomiei şi respectării libertăţii individuale: în virtutea
libertăţii primite de la Dumnezeu, care ne respectă libertatea, fiecare om dispune de autonomie, adică de posibilitatea
de a se conduce singur, după legi proprii. Apropierea de sufletele copiilor trebuie făcută cu totală precauţie şi iubire.
Trebuie convingere, nu constrângere, pentru ca, în virtutea deplinei libertăţi, copiii să adere cu dragoste la mesajul
actului catehetic. Dar nu există exercitare a educației fără influenţare, direcţionare şi intenţionalitate. „Doamne, fă-mă
robul Tău, ca să fiu liber!". „Libertatea" în afara Evangheliei înseamnă, de fapt, libertinaj. Acest principiu cere o
adeziune benevolă a ucenicilor la valorile religioase, adeziune care se câştigă, nu se impune.
B. Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și principiul eclesiologic:

1. Principiul hristocentric (teocentric) cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul persoanei
Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, pentru că toate prin El s-au făcut.
Numim acest principiu şi „teocentric" pentru a nu se crea impresia greşită că celelalte două persoane ale Prea
Sfintei Treimi, Tatăl şi Duhul Sfânt, ar fi ignorate. Cateheza, fidelă întrutotul Revelaţiei, trebuie să aibă permanent un
accentuat caracter trinitar. Învăţământul creştin nu este unul omenesc, ci dumnezeiesc. De aceea ne avertizează atât
de ferm Sf. Apostol Pavel: Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos! (2 Corinteni 4). Căci Hristos, întrupându-
Se, a împlinit pe pământ voia Tatălui, iar Duhul Sfânt, prin energiile dumnezeieşti, ne întăreşte continuu pentru
receptarea Revelaţiei.
2.Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele conform învăţăturii
Bisericii şi în legătură cu viața Bisericii.
Cunoștințele vor fi prezentate astfel încât să dezvolte la elevi sentimente de dragoste, respect şi admiraţie faţă
de Biserică, să lege inima lor de această instituție întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos şi să le insufle convingerea
că doar Biserica îi poate ajuta la dobândirea mântuirii. Acest principiu pretinde ca toate cunoștințele şi conduitele
insinuate elevilor să vizeze cultivarea sentimentelor de iubire şi respect faţă de Biserică, în calitate de „trup al lui
Hristos”, loc al întâlnirii cu Dumnezeu (C. Cucoș). Principiul eclesiocentric cere catehetului să nu prezinte la ora de
7
religie altă învăţătură decât a Bisericii Ortodoxe. Dacă principiul hristocentric presupune fidelitate faţă de Hristos şi
Evanghelia Sa, principiul eclesiocentric obligă la fidelitate faţă de păstrătoarea Evangheliei, Biserica - Trupul Său.
Căci Dumnezeu-Tatăl, după mărturia inspirată a Sfântului Apostol Pavel, toate le-a pus sub picioarele Lui (Hristos, n.
n.) şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi
(Efeseni 1).
Catehizarea se face în Biserică, nu doar în sensul de Lăcaş, ci şi în sensul de comunitate, care adună la un loc
pe cei botezaţi. „Adunarea" nu presupune doar strângerea oamenilor într-un spaţiu fizic determinat, ci şi comuniune
în dobândirea aceleiaşi învăţături mântuitoare. De aceea, respectarea principiului eclesiocentric ne va feri de ruperea
din această comuniune, rupere care ar însemna, de fapt, pierderea mântuirii. Căci, după cum foarte precis s-a
exprimat Sfântul Ciprian, extra eclesiam nulla salus. În consecinţă, catehizare autentică înseamnă propovăduirea
credinţei autentice, care este a Bisericii celei una. Cine propovăduieşte învăţături străine Bisericii, este el însuşi un
înstrăinat şi va „înstrăina" şi pe cei ce-l ascultă, transformându-i în oi rătăcite de turma cea cuvântătoare a lui Hristos.
Un ultim aspect, foarte important, în cadrul principiului eclesiocentric, este transmiterea doctrinei Bisericii în
limbajul Bisericii. A folosi un alt limbaj înseamnă a prezenta doctrina şi morala Bisericii într-o imagine deformată,
strâmbă, chiar contrară conţinutului.
Concluzii: Principiile nu se constituie în norme didactice eficiente dacă sunt aplicate separat. Ele sunt
interdependente şi se condiţionează reciproc, facilitând optimizarea învăţământului numai dacă sunt corelate, pe
întreg traseul curricular al disciplinei.
Cu deosebire Religia solicită, o dată cu observarea principiilor laice, şi utilizarea celor care ţin de spaţiul
eclezial, hristocentric (=teocentric) şi eclesiocentric, principii numite îndeobşte „speciale", pentru conţinutul lor
specific. Fără ele, predarea Religiei riscă să se plaseze doar pe dimensiunea orizontală a existenţei, nebeneficiind de
urcuşul pe verticala comuniunii cu Dumnezeu.
În fine, nu trebuie uitat că principiile didactice nu ţintesc doar informarea învăţăceilor, luminarea minţii lor,
ci formarea caracterului moral creştin, în aşa fel încât ei să devină, la rândul lor, slujitori devotaţi ai Domnului şi
educatori pentru caracterele semenilor. În acest fel, catehizarea va parcurge drumul ei firesc, soteriologic, atât pentru
cateheţi, cât şi pentru ucenici.
4. Lectia de religie. Tipuri de lectie
Lecția de religie este principala formă de organizare a educației religioase realizată în școală.
Lecția este alcătuită dintr-o succesiune de etape care se desfășoară într-un anumit interval de timp. Prin
succesiunea acestor etape se asigură legătura între transmiterea cunoștințelor și asimilarea acestora, în vederea
atingerii obiectivelor urmărite.
Conținutul educației religioase este împărțit în unități de conținut care vor fi transmise și asimilate pe
parcursul unei lecții. Lecțiile de religie se desfășoară în școală, sub conducerea profesorului de religie sau a preotului
profesor (Șebu, Metodica).
Lecția de religie e principala formă de organizare şi desfăşurare a activităţii didactice şi de educaţie

religios-morală. Ea vizează realizarea unor obiective instructiv-educative, are un conţinut bine definit, o anumită
structură şi un timp determinat de desfăşurare, presupune utilizarea unor strategii didactice, a unor sisteme
metodologice (metode şi procedee didactice) şi resurse materiale (instrumente de lucru: Sfânta Scriptură,
manuale, cărţi cu conţinut religios ş.a., şi mijloace de învăţământ: icoane, vase liturgice, aparatură audio-video).
Prin urmare, lecţia poate fi definită ca "activitate comună a învăţătorului/profesorului cu elevii unei clase, în
vederea realizării unor obiective instructiv-educative determinate, în cadrul căreia învăţătorul/profesorul asigură
predarea unui conţinut, organizează şi dirijează activitatea de învăţare a elevilor".
În ansamblul formelor de lucru desfăşurate cu elevii, lecţia deţine un loc important, constituind o formă
principală de activitate a diadei profesor-elev. Înrădăcinată în practica şcolară de multă vreme, "lecţia a demonstrat o
adevărată perenitate, situându-se în prim-planul formelor de lucru cu elevii". Prin ordonarea logică a conţinutului
instruirii în unităţi didactice corespunzătoare fiecărei lecţii, ansamblul lecţiilor asigură predarea sistematică a
disciplinelor de învăţământ, inclusiv a religiei, şi realizarea obiectivelor pedagogice proprii acestora. Concomitent cu
realizarea obiectivelor instructive, prin exerciţiul duhovnicesc pe care îl realizează, lecţia de religie constituie
activitatea cu rol hotărâtor în planul dezvoltării capacităţilor intelectuale şi religioase ale elevilor.
Prin întreaga organizare şi desfăşurare, lecţia de religie exercită o influenţă sistematică cu funcţie formativă
sub raportul modelării unor trăsături de personalitate, având incidenţă puternică asupra randamentului şcolar al
elevilor şi al formării caracterului moral-religios al acestora (Timiș).
8
Tipuri de lecție:
Principalul criteriu de clasificare a tipurilor de lecții este sarcina didactică dominantă (care poate fi
comunicarea de cunoștințe, formarea priceperilor și a deprinderilor, recapitularea și sistematizarea, verificarea
rezultatelor). În funcție de obiectivul didactic predominant, există diferite tipuri de lecții: lecția de transmitere și
însușire de noi cunoștințe; lecția de formare a deprinderilor intelectuale și practice; lecția de recapitulare și
sistematizare a cunoștințelor; lecția de evaluare a cunoștințelor; lecția mixtă.
a)Lecția mixtă urmăreşte realizarea aproximativ în aceeaşi măsură a mai multor sarcini didactice (comunicare,
sistematizare, fixare, verificare).
Principalele etape lecţiei mixte sunt:
1. moment organizatoric (este momentul în care profesorul ia contact cu clasa, având și rol educativ; după
rostirea rugăciunii de început, se interesează de motivul absenței elevilor, sugerând vizitarea colegilor bolnavi; se
pregătesc apoi condițiile materiale necesare desfășurării lecției);
2. verificarea cunoștințelor din lecția precedentă (se verifică activitatea suplimentară – prin sondaj sau la toți
elevii – și lecția de zi; se va evita verificarea formală, de control exterior; în cazul în care constată greșeli comune,
profesorul va supune atenției întregii clase lămurirea și corectarea acestora);
3. pregătirea pentru lecția nouă (în această etapă, profesorul creează atmosfera adecvată în vederea atingerii
obiectivelor propuse; în acest scop se pot folosi rugăciuni, cântări bisericești, fragmente din literatura religioasă,
întrebări care să facă legătura dintre conținutul vechi și cel care urmează să fie predat);
4. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse (această etapă are drept scop trezirea și
dezvoltarea interesului elevilor pentru tema propusă, conștientizarea finalităților lecției de către elevi și orientarea
învățării către scopuri precise);
5. comunicarea noilor cunoștințe (cunoștințele transmise elevilor trebuie să fie în concordanță cu programa
școlară și să fie conforme cu adevărul religios; în acest sens se vor evita „lecturile pioase” care deformează adevărul
religios);
6. fixarea noilor cunoștințe (nu este întotdeauna indicat să facem această fixare prin repetarea lecţiei; fixarea
noilor cunoștințe se poate realiza prin: dialog pe tema lecției, rezolvarea unui test, învățarea unei poezii sau cântări
religioase, citirea unei povestiri, rezolvarea unor rebusuri, organizarea unor jocuri, concursuri; fixarea cunoștințelor
trebuie să vizeze ideile esențiale; nu se urmărește aprecierea și notarea cunoștințelor noi; în cazul în care profesorul a
omis ceva sau elevii nu au înțeles anumite elemente de conținut, se pot face corecturile și completările necesare);
7. aprecierea, asocierea, generalizarea (aprecierea propune analiza elementelor pozitive și negative, urmând
deliberarea conștientă a lor și tragerea unor concluzii raționale; asocierea urmărește stabilirea de corelații între
atitudinile personajelor din lecție, sau între ele și alte personaje cunoscute; asocierea se poate realiza prin întrebări
sau prin citirea unor fragmente din literatura religioasă; aprecierea și asocierea îl conduc pe elev la desprinderea
concluziei finale, spre generalizare, care se constituie într-un enunț, un îndreptar pentru viața creștină);
8. evaluarea (profesorul trebuie să evalueze activitatea elevilor pe tot parcursul orei);
9. activitatea suplimentară (poate fi dată sub diferite forme: răspunsul la întrebări, copierea unor texte din
Sfânta Scriptură, alcătuirea unor propoziții folosind cuvintele noi, memorarea unei poezii sau a unui verset, etc.; se
pot da indicații referitoare la modul de rezolvare a activității suplimentare pentru acasă);
10. încheierea (elevii rostesc împreună cu profesorul rugăciunea).
b) Lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe se foloseşte cu precădere când profesorul are de transmis
un volum mai mare de cunoştinţe şi de o complexitate mai ridicată.
În acest tip de lecție se parcurg etapele:
1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. transmiterea noilor cunoștințe;
4. fixarea noilor cunoștințe;
5. aprecierea, asocierea, generalizarea;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.
c) Lecția de formare a deprinderilor: Pe lângă asimilarea de către elevi a cunoștințelor religioase, prin predarea
religiei se urmărește și formarea unor deprinderi intelectuale și practice.
Specifică pentru acest tip de lecţie este ponderea însemnată pe care o ocupă activitatea independentă a elevilor,
consacrată efectuării de exerciţii, de teme, de lucrări practice. "Prin comportamente acţionale, cum ar fi priceperi,
deprinderi, algoritmi, precum şi prin activitatea destinată formării, consolidării şi perfecţionării acestor acte, se
adânceşte înţelegerea, se fixează şi se sistematizează cunoştinţele însuşite de elevi".
În aceste lecții se parcurg mai multe etape:
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. actualizarea unor cunoștințe;
9
4. efectuarea activității intelectuale și/sau practice;
5. analiza, aprecierea modului de formare a deprinderii;
7. încheierea.
d) Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor: Lecția de recapitulare se realizează la sfârșitul unui

capitol, unui semestru sau unui an școlar.
Obiectivul fundamental urmărit în cadrul acestui tip de lecţie este fixarea şi consolidarea cunoştinţelor prin
stabilirea unor corelaţii între cunoştinţele unui capitol sau ale mai multor capitole. Recapitularea nu poate fi
redusă la reluarea identică a cunoştinţelor, la simpla redare a celor asimilate anterior, ea presupune, din contră,
reluarea din perspectiva unei idei centrale, în jurul căreia să graviteze majoritatea cunoştinţelor, și accentuarea unor
noțiuni de bază.
Etapele acestui tip de lecție:
2. anunțarea titlurilor lecțiilor ce urmează a fi recapitulate și prezentarea obiectivelor propuse;
3. recapitularea, sistematizarea și sinteza cunoștințelor;
4. aprecierea, asocierea, generalizarea;
5. concluziile;
7. încheierea.
e) Lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor:

Scopul fundamental urmărit este acela al controlului şi evaluării randamentului şcolar, respectiv a cantităţii şi
calităţii însuşite, a dezvoltării psihice, a formării priceperilor şi deprinderilor.
Verificarea se poate realiza prin chestionare orală, prin teme scrise, prin lecţii destinate analizei lucrărilor scrise,
prin lecţii de verificare şi apreciere, prin lucrări practice etc.
Etapele acestui tip de lecție:
2. prezentarea obiectivelor de evaluare;
3. verificarea cunoștințelor elevilor;
4. aprecierea rezultatelor, concluzii;
6. încheierea.
5. Proiectarea calendaristică
A) 1. Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a etapelor ce vor fi parcurse în
realizarea educaţiei religioase. În funcţie de perioada de timp luată ca referinţă, se pot distinge două ipostaze ale
proiectării: proiectarea globală și proiectarea eşalonată.
Proiectarea globală are ca referinţă o perioadă mai mare de instruire: semestru sau an de studii. Proiectarea
eşalonată se materializează prin elaborarea programelor de instruire specifice unei lecţii aplicabile la o anumită clasă
de elevi.
2. Proiectarea unei discipline pentru un an sau semestru şcolar se realizează prin planificarea eşalonată pe
lecţii şi date exacte de predare a materiei respective. Documentul orientativ în realizarea acestei operaţii este
programa şcolară.
Planificarea anuală şi semestială constituie o activitate nu tocmai uşor de realizat, mai ales pentru
profesorii începători. Activitatea de planificare şi proiectare presupune: lecturarea programei şcolare (la nivel de
disciplină); planificarea calendaristică (anuală şi semestială); proiectarea secvenţională (a unităţilor de învăţare sau a
lecţiilor). În aceste condiţii profesorul va avea o imagine de ansamblu asupra întregului curriculum (conţinuturi, ore,
etc) alocat unui an de studiu.
3. În consens cu hotărârile Ministerului Educaţiei şi Cercetării, planificarea şi proiectarea didactică, sau

altfel spus organizarea procesului de învăţământ, se face pe unităţi de învăţare.
O unitate de învăţare reprezintă o structură didactică deschisă şi flexibilă, care are următoarele
caracteristici: determină formarea la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea unor obiective
de referinţă; este unitară din punct de vedere tematic; se desfăşoară în mod sistematic şi continuu într-o perioadă
de timp; se finalizează prin evaluare.
10
4. Planificările calendaristice anuale şi semestriale au menirea de a organiza activitatea în perspectivă, de
a gestiona timpul de învăţământ şi de a asigura îndeplinirea integrală şi cu rezultate bune a programei şcolare a
disciplinei respective.
Planificarea calendaristică anuală este un document şcolar alcătuit de către profesor pe baza programei
şcolare şi cuprinde: tema, numărul total (anual) de ore repartizate obiectului la clasa respectivă, împărţirea
acestor ore pe semestre şi repartizarea lor în ore de predare-învăţare, ore de evaluare şi ore la dispoziţia
profesorului.
Planificarea calendaristică semestrială este un document şcolar alcătuit de către profesor pe baza
programei şcolare, prin împărţirea pe unităţi de conţinut (lecţii) a conţinutului învăţării repartizat într-un
semestru, eşalonat pe ore şi săptămâni. Planificarea semestrială poate cuprinde şi obiectivele de referinţă, metodele
şi mijloacele de învăţământ, modurile de evaluare folosite. Trebuie evidenţiat faptul că profesorul poate stabili
numărul de ore pentru o unitate de conţinut în funcţie de condiţiile specifice ale colectivului de elevi cu care lucrează.
Deci pentru clase paralele profesorul poate întocmi planificări semestriale diferite.
Planificările calendaristice pentru perioada de evaluare se întocmesc înaintea perioadelor de evaluare din
fiecare semestru şi conţin obiectivele de referinţă, conţinutul evaluării şi modurile de evaluare.
B) 1. Un aspect important pentru o mai bună reuşită a lecţiei îl constituie proiectarea didactică.
Se recomandă ca în proiectarea secvenţelor de instruire (a lecţiilor), să fie observate următoarele elemente:
a) cunoaştera temeinică a personalităţii elevilor; nivelul lor de pregătire; starea moral duhovnicească a elevilor;
stilul lor de învăţare; valorificarea experienţei practice şi personale a elevilor;
b) structurarea conţinutului didactic astfel încât să sprijine înţelegerea, interesul şi motivaţia;
c) utilizarea unor mijloace de învăţământ adecvate;
d) realizarea unei evaluări permanente a modului în care elevii îşi însuşesc noile cunoştinţe şi competenţe.
În cadrul proiectării unei lecţii, se recomandă a fi urmărite unele aspecte esenţiale:
a) ce cunoştinţe urmează a fi învăţate?
b) de ce este necesară învăţarea lor?
c) cum se va realiza învăţarea?
d) învăţarea noilor cunoştinţe;
e) când şi cum vor putea si aplicate cunoştinţele învăţate?
2. Proiectarea didactică a unei lecţii consta în punerea în relaţie a obiectivelor, a conţinutului învăţării şi a
strategiei didactice în vederea anticipării desfăşurării procesului instructiv educativ.
Proiectarea didactica răspunde la patru întrebări: ce voi face?, cu ce voi face?, cum voi face? și cum
voi şti dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut?
a) Proiectul didactic: Proiectul didactic este un plan anticipativ al modului de

desfăşurare a lecţiei. Orice proiect didactic are două părţi:
I. Date generale cuprind: -Data:... ; Clasa:... ; -Disciplina: Religie; -Subiectul (titlul
lecţiei):... ; -Tipul lecţiei:... ; -Obiective operaţionale:... ; -Obiective formativ-educative:... ;
-Strategia didactică: mijloacele de învăţământ folosite la lecţie:... ; metodele de învăţământ
utilizate la lecţie:... ; formele de ... .organizare a clasei (frontal, analiză în grupuri mici, lectura
individuală, citirea pe roluri, cântarea în comun etc.):... ; -Bibliografia folosită la lecţie:... ;
II. Desfăşurarea lecţiei se poate prezenta sub diferite forme: forma desfăşurată (se trec
una sub cealaltă etapele lecţiei şi se specifică activitatea profesorului şi a elevului pentru fiecare
etapă în parte) sau forma tabelară.
Pentru forma tabelară, propunem tabele cu diferite structuri:
a) - Etapele lecţiei; - Activitatea profesorului; - Activitatea elevului; - Obiectivele operaţionale; -
Metodele şi mijloacele utilizate în lecţie;
b) - Etapele lecţiei; - Obiectivele operaţionale; - Elemente de conținut; - Strategia didactică:
metode, mijloace și forme de organizare a clasei; - Instrumente de evaluare a rezultatelor.
b) Schiţa de lecţie: După obţinerea definitivatului în învăţământ, pentru fiecare lecţie, profesorul va întocmi
proiectul didactic redus (schiţa de lecţie).
Schiţa de lecţie cuprinde două părţi: datele generale şi punctele esenţiale ale lecţiei.
I. Datele generale cuprind: -Data:... ; -Clasa:... ; -Disciplina: Religie; -Subiectul (titlul lec ţiei):... ; -Tipul
lecţiei:... ; -Durata lecţiei:... ; -Obiective operaţionale:... ; -Obiective formativ-educative:... ; -Strategia didactică:
mijloacele de învățământ folosite la lecție:... ; metodele de învățământ utilizate la lecție:... ; formele de organizare a
clasei:... ; -Bibliografia folosită la lectie:...
II. Se vor prezenta pe scurt punctele esenţiale în desfăşurarea lecţiei, în funcţie de tipul lecţiei, precizându-se
eventualele trimiteri bibliografice în afara manualului şi modalităţi de evaluare a cunoştinţelor. Această schiţă poate
fi organizată şi mintal, doar cu notarea elementelor de sprijin strict necesare (bibliografia, citatele, datele concrete
11
despre activitatea suplimentară, conţinutul testelor docimologice). O bună întocmire a unui proiect didactic sau a unei
schiţe de lecţie constituie premisa unei bune realizări a unei lecţii. De asemenea, realizarea propriu-zisă a lecţiei
trebuie să fie urmată de (auto)evaluarea acesteia şi de ameliorarea rezultatelor.
c) În cazul în care profesorul a fost asistat la ora de religie, după terminarea orei urmează autoanaliza şi apoi
analiza lecţiei.
Autoanaliza are trei părți:
 introducere (motivează tipul de lecție ales, prezintă obiectivele propuse, metodele și mijloacele utilizate
pentru atingerea obiectivelor);
 analiza etapelor lecției (prezintă modul în care a respectat succesiunea etapelor și cerințele acestora);
 încheiere (trage concluziile referitoare la reușita lecției, din punctul lui de vedere).
După autoanaliza lecţiei, cel care inspectează face analiza lecţiei, urmată de concluzii şi recomandări.
3. Pentru reuşita unei lecţii sunt necesare mai multe elemente: proiectarea, realizarea, evaluarea şi reglarea
(reluarea dintr-o lecţie a fragmentelor care n-au fost înţelese de către elevi). Aceste elemente definesc metodologia
didactică în sens larg. Pentru a avea o vedere de ansamblu asupra modului în care aceste elemente se condiționează,
prezentăm următoarea schemă:
PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT
A. PROIECTAREA DIDACTICĂ
I. Stabilirea obiectivelor
1. Obiective operaționale
2. Obiective formativ-educative
3. Sarcina didactică dominantă a lecției
II. Analiza resurselor
1. Conținutul materiei de învățământ
2. Resursele psihologice ale clasei
3. Mijloacele de învățământ
III. Strategia didactică
1. Sistemul metodologic
a) Metode alese după obiective (operaționale, formativ-educative), sarcina dominantă a lecției, resurse,
competența profesorului, unitatea metodă-conținut
b) Procedee
c) Tehnici
2. Mijloacele de învățământ
3. Organizarea elevilor
IV. Elaborarea proiectului didactic
B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECȚIEI
C. EVALUAREA LECȚIEI
D. REGLAREA SAU AMELIORAREA
C) Obiectivele operaționale sunt enunţuri cu caracter finalist, concret, urmărite în cursul unei activităţi
didactice. Aceste obiective sunt transpuse în termeni de acţiuni sau manifestări observabile, prin folosirea
verbelor la conjunctiv (să ...).
Precizarea obiectivelor se face utilizând un singur verb şi corespunde unuia dintre domeniile:
 cognitiv (a clasifica, a defini, a preciza, a enumera, a identifica, a explica, a argumenta, a demonstra, a găsi, a
corela, a deduce, a raporta, a ilustra, a localiza, a nota, a detalia, a alege, a selecta, a expune etc),
 afectiv (a aplica, a fi de acord, a avea curiozitatea, a compara etc.),
 voliţional (a intenţiona etc).
Un rol deosebit de important în elaborarea obiectivelor operaţionale pentru nivelul de şcolaritate primar îl are
cunoaşterea de către profesorul de religie a obiectivelor cadru şi de referinţă şi a programelor şcolare la următoarele
discipline: limba şi literatura română, educaţie civică, muzică, istorie, geografie, ştiinţe etc Acest lucru prezintă două
avantaje majore: elevii lucrează la nivelul dat de particularităţile lor de vârstă şi se realizează interdisciplinaritatea.
În elaborarea şi formularea obiectivelor operaţionale se parcurg următoarele etape:
1. precizarea sarcinii de învăţare;
2. precizarea condiţiei de realizare a sarcinii de învăţare;
3. precizarea performanţei minim-acceptabile, a criteriului de succes sau a modului de evaluare.
12
Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt:

 să se refere la activitatea elevilor;
 să precizeze şi să descrie sarcina de învăţare;
 să se concentreze pe procese, acţiuni, acte;
 să conţină o singură sarcină de învăţare;
 să fie accesibile elevilor;
 să fie formulate sintetic;
 să fie grupate logic, în jurul unităţii tematice a lecţiei;
 să specifice condiţia de realizare, în contextul căreia elevii vor efectua acţiuni şi vor dovedi că au
ajuns la schimbarea preconizată;
 să fie precizate facilităţile sau restricţiile: "folosind...", "având la dispoziţie...", "fără a...";
 să conţină criteriile de evaluare şi nivele diferite de performantă. Exemple: La sfârșitul lecției, elevii
vor fi capabili: să desprindă învățătura despre Dumnezeu Tatăl, în urma lecturării textului
Crezului, folosind cel puţin două din atributele Lui; să localizeze orașele Ierusalim, Betleem și
Nazaret, având la dispoziție harta Palestinei Noului Testament, din cel mult trei încercări; să-și
formeze deprinderea de a-și face semnul Sfintei Cruci, la începutul și la sfârșitul rugăciunilor
rostite în clasă, respectând regulile de închinare învățate.
Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă avantaje

 profesorul poate conduce lecţia în mod logic, eliminând echivocul obiectivelor generale;
 prin faptul că sunt concrete, obiectivele operaționale determină o comunicare facilă şi precisă între profesor
şi elevi;
 întrucât sunt prezentate la începutul orei, determină la profesor o rigurozitate în respectarea lor, iar la elevi
motivaţia învăţării;
 sunt un criteriu în alegerea metodelor de învăţământ utilizate în lecţie, iar îndeplinirea lor este un criteriu în
reuşita lecţiei;
 în ce priveşte evaluarea, obiectivele operaţionale asigură criterii concrete de apreciere şi asigură feed-back-ul
– conexiunea inversă), dar și dezavantaje (nu toate efectele educaţiei sunt observabile şi măsurabile imediat,
de exemplu formarea unor deprinderi de comportament moral;
 nu pot fi modelate şi măsurate atitudini de complexitate superioară, cum ar fi atitudinile, trăirile,
independenţa gândirii).
În predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-educative. Ele evidenţiază

finalităţile educaţiei religioase în ceea ce priveşte comportamentul elevilor în viaţa de creştin.
În formularea obiectivelor formativ-educative se va preciza o singură schimbare de comportament, condiţia
de realizare a acesteia şi criteriul de succes.
Aceste obiective privesc în mod deosebit latura afectivă şi voliţională a personalităţii elevilor.
Se precizează în legătură cu conţinutul fiecărei lecţii, dar se urmăresc pe parcursul mai multor ani de studiu.
Exemplu: -elevii să-şi exprime dorinţa de a face fapte bune, fără a fi îndemnaţi de părinţi sau profesori, ori de câte ori
au prilejul.
6. Forme de activitate extrascolară

13
Datorită caracterului programat, planificat şi organizat metodic al tuturor activităţilor educative, educaţia
religioasă realizată în şcoală are o deosebită importanţă deoarece conduce la un nivel înalt de dezvoltare a
personalităţii religios-morale a elevilor.
Complementar cu activităţile în şcoală, cele extraşcolare pun accent într-o mai mare măsură pe latura
formativă a educaţiei religioase, urmărind mai ales dezvoltarea vieţii afectiv-religioase a elevilor. Atât creativitatea
elevilor dezvoltată la ora de religie prin diverse metode activ-participative, cât şi momentele de relaxare oferite de
vizitele şi excursiile la biserici şi mănăstiri, însumate cu serbările şcolare şi concursurile religioase, converg spre
dobândirea desăvârşirii creştine şi a mântuirii sufletului elevilor.
1. Cateheza – a învăța prin viu grai – activitatea de inițiere în învățătura și viața Bisericii.
Când numărul adulților care se botezau a început să scadă, prin cateheză era definită transmiterea
cunoştinţelor religioase credincioșilor de toate vârstele şi formarea religioasă a acestora în şi prin Biserică. Spre
deosebire de lecţia de religie la care participă elevi organizaţi pe clase, în funcţie de vârstă, catehizarea se adresează
tuturor credincioşilor din biserică. Preotul va ţine cont de faptul că în biserică nu poate lămuri toate aspectele şi, de
aceea, în vizitele pe care le face la domiciliul credincioşilor, poate continua catehizarea acestora.
Cateheza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să se încadreze într-un ciclu de cateheze, pe o
anumită temă din Vechiul şi Noul Testament, Istoria bisericească, Morală, Dogmatică, Liturgică etc; să se desfăşoare
după un plan stabilit de către preot; să fie expusă cu claritate şi gradual; să urmărească formarea religios-morală a
credincioşilor, desăvârşirea lor; să ţină cont de nivelul de cunoştinţe şi de vârsta credincioşilor; să nu fie lungă, pentru
a nu-i obosi pe credincioşi şi, în special, pe copii; să aibă ca finalitate întărirea credinţei şi creşterea moralităţii
credincioşilor.
Structura unei cateheze cuprinde următoarele etape:
1. ascultarea catehezei 4. tratarea, 8. asocierea,
anterioare, 5. intuiţia, 9. generalizarea,
2. introducerea, 6. reproducerea, 10. aplicarea în viaţă
3. anunţarea, 7. aprecierea, 11. încheierea.
Între intuiţie şi reproducere se poate intercala o cântare religioasă adecvată temei catehezei.
2. Serbarea religioasă. Manifestările cultural-religioase antrenează un număr mare de elevi.

Aici sunt incluse serbările şcolare, concursurile, conferinţele religioase, întâlniri cu mari duhovnici,
vizionările de filme cu subiect religios, expoziţiile de icoane şi alte obiecte de artă religioasă. În cadrul serbărilor
religioase se pot prezenta scenete religioase, colinde, etc.
Etapele proiectării pentru interpretarea unor scenete religioase:
1. alegerea scenetei și prezentarea în fața elevilor;
2. împărțirea rolurilor ținând cont de opțiunile și talentul elevilor;
3. învățarea textelor (acasă) și a cântecelor (la cerc);
4. repetarea scenetei;
5. realizarea decorului și prezentarea scenetei în serbarea școlară sau cu alte prilejuri.
3. Vizitele și pelerinajele: Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri oferă elevilor nu numai momente de
relaxare, ci şi posibilitatea dobîndirii sau aprofundării cunoştinţelor religioase.
Elevii pot afla direct modul în care a fost și este trăită credința ortodoxă. Excursiile se realizează cu elevi
dintr-o clasă, din clase paralele sau cu nivel de şcolaritate apropiat. Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri sunt o
formă de organizare a procesului de învățământ prin care se urmărește dobândirea și fixarea cunoștințelor.
Putem distinge mai multe tipuri de vizite şi excursii:
a) vizite şi excursii introductive (organizate cu scopul de a-i pregăti pe elevi pentru înţelegerea cunoştinţelor ce
urmează să fie predate, elevii fiind orientaţi să urmărească aspectele legate de viaţa personalităţilor religioase, să
asculte sfaturile preoţilor duhovnici, să achiziţioneze material intuitiv, precum icoane, vederi, casete, care poate fi
folosit în lecțiile de religie; profesorul va urmări modul în care elevii exersează deprinderile formate în timpul orelor
cu privire la actele de cult extern);
b) vizite şi excursii organizate în vederea comunicării de cunoştinţe (se realizează în vederea însușirii unor cunoștințe
referitoare la locașul de cult, la viața unor sfinți, a unor personalități bisericești; spre exemplu, lecţia despre Sfântul
Ioan cel Nou de la Suceava poate fi predată într-o excursie/vizită organizată la Mănăstirea Sfântul Ioan din Suceava;
datorită faptului că vizitele oferă o mare varietate de informații, profesorul trebuie să valorifice din plin acest lucru și
să puncteze esențialul);
c) vizite şi excursii de consolidare şi fixare a cunoştințelor (se organizează la sfârşitul unui capitol sau al unei teme şi
prezintă avantajul că elevii au deja multe informaţii, ştiind ce să urmărească şi încercând să afle mai multe
amănunte).
Pelerinajele sunt călătorii făcute în scop religios, către destinații naționale sau internaționale. Creștinii din
întreaga lume au ca locuri de pelerinaj Ierusalimul, Constantinopolul, Muntele Athos, etc. Valoarea educativă și
religioasă a pelerinajelor a fost arătată încă din perioada Vechiului Testament, iar mai apoi de Domnul Iisus Hristos,
14
prin participarea la mai multe astfel de acțiuni, atât în copilărie (Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la
Ierusalim, după obiceiul sărbătorii – Luca 2), cât și în timpul activității Sale mesianice (După acestea era o sărbătoare
a iudeilor, și Iisus S-a suit la ierusalim – Ioan 5). Pelerinajele reprezintă un prilej de aprofundare a cunoștințelor
religioase și de comuniune de credință cu Dumnezeu, cu sfinții și cu semenii. Date fiind dificultățile legate de lungile
călătorii pe care le presupuneau pelerinajele, la acestea participau creștinii cu o credință și o viață religioasă mai
intensă, pentru care un astfel de demers religios era expresia unei înalte devoțiuni și o jertfă adusă lui Dumnezeu.
4. Expozițiile: În cadrul manifestărilor cultural-religioase se pot organiza expoziții cu lucrări ale elevilor.
În vederea realizării acestor expoziții, profesorul de religie trebuie să parcurgă mai multe etape:
1. prezentarea unor lucrări în vederea dezvoltării interesului elevilor spre arta religioasă;
2. dezvoltarea convingerii că, pentru a realiza lucruri de artă religioasă, elevii trebuie să ducă o viață
religioasă autentică;
3. prezentarea etapelor executării lucrării;
4. distribuirea materialelor necesare executării lucrărilor;
5. executarea lucrării sub îndrumarea profesorului, în cadrul cercului de religie;
6. analiza lucrărilor și expunerea lor.
5. Cercul de religie este o activitate suplimentară, în interdependenţă cu activitatea de la clasă: lecţia este
suportul pe care se sprijină activitatea de la cerc, iar cercul îmbunătăţeşte calitatea educaţiei religioase realizată
la lecţii.
Prin tematica aleasă şi prin lucrările proprii, li se dezvoltă elevilor dragostea pentru religie. Ţinând cont de
faptul că participarea la cercul de religie nu este obligatorie, tematica cercului se stabileşte la începutul anului şcolar,
pe baza opţiunilor, intereselor şi aptitudinilor elevilor.
La cercul de religie se dezvoltă spiritul comunitar prin antrenarea tuturor participanţilor în pregătirea şi
desfăşurarea activităţilor propuse. Rezultatele activităţilor trebuie valorificate în funcţie de tematică, în diferite
moduri: prin referate, articole, albume (dacă tematica vizează aprofundarea unor cunoştinţe sau vizitarea unor biserici
şi mănăstiri), prin spectacole religioase în apropierea sărbătorilor (atunci când tematica vizează învăţarea unor poezii
şi cântece religioase sau interpretarea unor scenete religioase care vor fi alese şi din domeniul tradiţiilor poporului
român, de ex. Vifleiemul sau Irozii), prin organizarea unor expoziţii (când tematica urmăreşte dezvoltarea artelor
decorative: pictură, sculptură, miniaturi), prin întocmirea de rebusuri cu definiţii religioase, poezii proprii (dacă
tematica vizează subiecte de creaţie).
7. Metode de comunicare orală
15
Metodele de comunicare orală sunt acele metode prin care comunicarea noilor cunoștințe se face de
către profesor, prin expunere sau conversație.
A. Metode expozitive:
Expunerea este metoda de predare ce constă în prezentarea pe cale orală a noilor cunoştinţe, folosind
povestirea, descrierea, explicaţia, argumentarea, prelegerea şi expunerea cu oponent.
În predarea cunoştinţelor prin metoda expozitivă pot fi utilizate şi mijloace de învăţământ: hărţi, fotografii,
discuri, casete audio şi video. Prin expunerea noilor cunoştinţe, profesorul urmăreşte formarea Ia elevi a unui mod de
gândire logic şi sistematic şi le dă un exemplu de exprimare elevată. Unii pedagogi moderni aduc critici acestei
metode susţinând că nu cultivă gândirea elevilor, nu este o metodă creatoare, solicită memoria elevilor, se bazează pe
autoritatea profesorului, etc. În predarea adevărului revelat, profesorul de religie va folosi expunerea şi variantele ei,
ţinând cont şi de faptul că această metodă a fost folosită cel mai des de către Mântuitorul Iisus Hristos, în activitatea
Sa învăţătorească.
1. Povestirea: Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor întâmplări, fapte,
eveniment reale petrecute într-un anumit timp și spaţiu, cu scopul însuşirii noilor cunoştinţe,
dezvoltării unor sentimente şi formării unor atitudini pozitive la elevi. Întrucât unul dintre scopurile
predării religiei este formarea caracterelor religios-morale, povestirea urmărește, în același timp, să-i
conducă pe elevi la însușirea unor valori care să influențeze pozitiv comportamentul lor.
Pentru a avea asupra elevilor efectul dorit, trebuie respectate anumite cerințe legate de conținutul
povestirii și modul prezentării ei:
a) să fie alese fapte, întâmplări, evenimente cu o profundă semnificaţie pentru susţinerea ideii
religioase;
b) să se asigure un climat emoțional, prin folosirea de către profesor a intonației, mimicii și gesturilor
din care să rezulte clar atitudinea pe care o ia față de eroii povestirii;
c) în decursul povestirii să fie prezentate la momentul potrivit materiale ilustrative menite șă
impresioneze mai profund pe elevi;
d) profesorul poate întrerupe firul acțiunii pentru a introduce o explicație, pentru a prezenta un
personaj, pentru a răspunde la întrebările elevilor sau pentru a-și exprima părerile proprii, însă cu foarte mult
tact. Întrucât arta de a povesti nu este înnăscută, profesorul trebuie să depună mult efort pentru ca povestirea
să dobândească aceste caracteristici. În Sfânta Scriptură, povestirea este frecvent utilizată ca metodă de
educație (povestirea spusă de proorocul Natan regelui David după ce acesta a păcătuit, pilda vameșului și a
fariseului, etc).
În predarea religiei pot fi utilizate povestiri cu conţinut moralizator din evenimentele biblice, din
vieţile sfinţilor etc, care să ajute la atingerea obiectivelor propuse. Se vor evita povestirile care deformează
adevărul religios şi astfel produc îndoieli în sufletul copiilor. Exemplu: În lecțiile despre monahismul
românesc și rolul mănăstirilor în viața și cultura poporului român, profesorul poate povesti viața Sfântului
Nicodim de la Tismana, organizatorul vieții monahale în țara noastră. Se pot folosi: icoana Sfântului
Nicodim, imagini cu mănăstirea Tismana, cu peștera unde a locuit, cu racla unde se află moaștele sale.
2. Descrierea: Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare tipice ale
obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor etc., urmărind, în special, aspectele fizice ale acestora.
Descrierea se realizează pe baza observaţiei, motiv pentru care trebuie să îndeplinească anumite cerinţe
legate de dirijarea de către profesor a observării:
a) să se bazeze pe intuiţie;
b) să ţină cont de nivelul de pregătire al elevilor;
c) să nu evidenţieze detaliile nesemnificative ale obiectelor şi fenomenelor;
d) să dezvolte la elevi spiritul de observaţie.
În descriere pot fi folosite mijloace de învăţământ (hărţi, vederi, fotografii, diapozitive, filme etc.) care
prezintă obiectele sau fenomenele care se studiază. În paginile Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții, găsim
nenumărate descrieri: descrierea potopului în Vechiul Testament, descrierea Sfântului Ioan Botezătorul, a lui Zaheu,
în Noul Testament, descrierea luminii necreate de către Sf. Grigorie Palama, etc.
Exemple:
1) În lecțiile referitoare la evenimentul intrării Domnului în Ierusalim, profesorul poate descrie imaginea
Ierusalimului din vremea Mântuitorului, folosind harta Ierusalimului Noului Testament și a Palestinei Noului
Testament.
2) În lecția despre viețile sfinților martiri daco-romani, profesorul poate folosi descrierea caracterului religios-moral
al Sfântului Sava Gotul, folosind scrisoarea trimisă de Biserica din Gothia Sfântului Vasile cel Mare.
16
3. Explicația: Explicația este metoda expozitivă prin care se lămurește o noțiune (un nume propriu,
un termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt (o narațiune, o parabolă, o figură de stil, un
verset din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o normă morală). Explicația poate avea deci caracter
teleologic, scopul ei fiind îmbunătățirea vieții religios-morale a elevilor.
Înțelegerea poruncilor dumnezeiești și a legilor morale reprezintă fundamentul respectării și aplicării
acestora în practică. În acest caz, explicația are două funcții care trebuie să se manifeste împreună: una
cognitivă sau informativă și alta formativă.
Elevii trebuie informați despre rolul și cerințele poruncilor/normelor morale și despre consecințele
respectării sau nerespectării acestora, pentru a fi stimulați spre respectarea și aplicarea lor. Fără funcția
formativă, educația morală nu se poate realiza.
Explicaţia trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
a) să ţină cont de pregătirea religioasă şi laică a elevilor şi de natura temei;
b) să fie corectă şi din punct de vedere doctrinar;
c) să fie completă şi sigură, fară a omite vreun element care ar determina neînţelegerea temei, dar şi
fără a intra în detalii obositoare, care îndepărtează elevul de la scopul lecţiei respective;
d) să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor;
e) să fie convingătoare, argumentată şi întregită prin fapte concrete;
f) să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informaţie, de aceea şi forma pe care o poate lua este
descrierea literară sau naraţiunea.
În Vechiul Testament sunt explicate numele de Adam și Eva, apoi pe parcursul unor întregi capitole din
Pentateuh li se explică evreilor atât poruncile pe care trebuie să le țină, cât și consecințele respectării sau
nerespectării lor. În Predica de pe munte, Mântuitorul explică poruncile Decalogului din perspectiva spirituală a
Noii Legi, postul, rugăciunea, milostenia, etc. Adeseori El explică unele pilde pe care ucenicii Lui nu le
înțelegeau. Explicația apare și în convorbirile Mântuitorului cu Nicodim, cu femeia samarineancă, etc. În Actul
martiric al celor trei surori, Agapi, Irina și Hiona, sunt explicate numele lor de botez (Agapi = Iubirea, Irina =
Cea pașnică, Hiona = Cea albă ca zăpada).
Exemple:
1) În lecția despre vindecarea slăbănogului din Capernaum, profesorul va explica cuvântul slăbănog, înțeles de
copii ca sinonim cu slab.
2) Atunci când profesorul va vorbi elevilor despre post, va explica necesitatea postului, rolul postului în viața
creștinului, care este postul bineplăcut lui Dumnezeu, și va da exemple de oameni care prin post au biruit
ispitele.
B. Metode interogative: Metodele interogative se realizează pe baza dialogului dintre profesor și elev
(conversația, problematizarea).
Conversația este metoda care valorifică dialogul sau interogaţia şi este cel mai des utilizată în procesul de
învăţământ. Prin intermediul dialogului realizat între profesor şi elevi se transmit cunoştinţe şi se oferă posibilitatea
atingerii unui nivel moral mai înalt.
Conversaţia este folosită în toate tipurile de lecţii alături de alte metode, dar se poate desfăşura şi în afara
orelor de religie, sub forma conversaţiei individuale – de la om la om, atunci când elevul sau profesorul o solicită.
Conversaţia este generată de conţinutul lecţiilor de religie, de întâmplări din viaţa elevilor, a clasei, a şcolii, a
societăţii, de unele articole din ziare, de unele emisiuni. Pentru a fi folosită eficient, această metodă necesită din
partea profesorului o adevărată artă în a formula întrebările şi a conduce discuţia pe o cale numai de el ştiută (este
singurul dezavantaj al metodei), în vederea realizării obiectivelor propuse.
Se cunosc mai multe tipuri de întrebări în funcţie de modul de adresare şi de obiectivul vizat:
a) frontală (adresată întregii clase);
b) directă (adresată unui elev anume);
c) inversată (adresată profesorului de către elev și returnată elevului, de exemplu cu formula: „Tu ce crezi?”);
d) de releu și de comunicare (adresată de elev profesorului și repusă de acesta întregii clase);
e) imperativă (se formulează o cerință categorică);
f) de revenire (întrebare pe care profesorul o pune reluând o părere emisă de un elev, dar care nu a putut fi luată în
seamă în acel moment).
17
Profesorul va ţine cont în formularea întrebărilor de cerin țele legate de conţinutul şi forma pe care acestea
trebuie să le aibă, şi anume:
a) să fie formulate precis; g) să stimuleze gândirea tuturor elevilor;
b) să fie concise ca formă şi exprimate cu h) să fie formulate într-o ordine logică;
claritate; i) să nu fie duble (două întrebări la aceeaşi
c) să nu cuprindă termeni neînţeleşi de elevi; problemă, formulate diferit şi succesiv şi care
d) să fie accesibile şi variate; necesită două răspunsuri diferite);
e) să conţină un singur enunţ; j) să fie însoţite de întrebări ajutătoare, numai
f) să se refere la materia predată; atunci când este nevoie.
Ţinând cont că în evaluare se vor urm ări conţinutul, organizarea şi prezentarea răspunsurilor, profesorul va
urmări ca elevii să-şi formeze deprinderea de a alcătui răspunsuri corect formulate, care să îndeplinească
următoarele cerinţe:
a) să fie complete, clare şi precise; c) să fie date individual, după un anumit timp de
b) să aibă o formă îngrijită, folosind un vocabular gândire;
ales; d) să fie conştiente, iar la nevoie, însoţite de
explicaţii.
În timpul dialogului, profesorul trebuie să adopte o ţinută corespunzătoare, care să-l ajute pe elev
în găsirea şi formularea răspunsurilor. Astfel, profesorul:
a) nu va pune întrebări "cursă";
b) nu va întrerupe elevii în timp ce aceştia dau răspunsul;
c) va adopta o mimică adecvată, spre a nu-i intimida sau deruta;
d) nu va jigni pe elevii care dau răspunsuri eronate;
e) nu va ameninţa cu măsuri represive pe elevi.
Conversaţia are mai multe forme: conversaţia catehetică, conversaţia euristică şi dezbaterea sau
discuţia colectivă.
a) Conversaţia catehetică: Conversaţia catehetică este metoda de instruire şi educare a elevilor prin
intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, cu scopul de a reproduce cele observate, descopente şi asimilate de ei,
sub conducerea profesorului. Conversaţia catehetică se foloseşte, de obicei, în verificarea cunoştinţelor (conversaţia
de verificare) şi în fixarea cunoştinţelor (conversaţia de fixare). În dialogul cu învăţătorul de Lege care Îl întreabă ce
să facă ca să moștenească viața veșnică, Mântuitorul foloseşte conversaţia catehetică.
b) Conversaţia euristică: Conversaţia euristică este metoda bazată pe dialog şi pe învăţarea conştientă, şi
se foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse împreună cu elevii din cunoştinţele anterioare, din
analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma cercetării unui material intuitiv. Se foloseşte în verificarea
cunoştinţelor (conversaţia de verificare), în actualizarea cunoştinţelor şi introducerea în tema nouă a lecţiei
(conversaţia de reactualizare), în comunicarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi în asociere. Această metodă solicită
elevilor inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare. O
metodă foarte asemănătoare cu aceasta, prezentată într-o formă grafică, este explozia solară. Pornind de la un punct
central, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări.
c) Dezbaterea sau discuția colectivă: Dezbaterea este o formă a conversației caracterizată printr-un
schimb de opinii, impresii, informații, propuneri axate în jurul unui subiect, a unui fapt luat în studiu, cu scopul
de a consolida, clarifica și sintetiza cunoștințe, de a analiza anumite cazuri sau texte, de a soluționa unele
probleme, de a argumenta anumite idei sau texte, de a dezvolta capacitatea de exprimare a elevilor etc. Pentru
reușita acestei metode este necesar ca elevii să-și însușească temeinic cunoștințele anterioare care constituie baza
dezbaterii. Se poate folosi material intuitiv (textul biblic, hărți, mijloace audio-vizuale etc.). Dezbaterea sau discuția
colectivă este condusă de către profesor pe baza propunerii unei teme ori în urma unor prelegeri sau referate sus ținute
în cadrul lecției sau al cercului de religie. Concluziile dezbaterii au rolul de a clarifica tema pusă în discu ție și
problemele ridicate de elevi. În domeniul învățăturii de credință este recomandată evitarea speculațiilor.
8. Metode activ-participative
A. Metode de cunoaștere a realității religioase:
1. Observarea directă a realității religioase: este metoda prin care profesorul urmărește să-i conducă pe
elevi spre cunoașterea lui Dumnezeu prin contemplarea creației. Omul nu trebuie să se rezume doar la
18
contemplarea creației, ci să stăruie spre o viață religios-morală în care să pună pe primul plan căutarea împărăției lui
Dumnezeu.
2. Studiul și interpretarea simbolurilor: metoda prin care se transmit cunoștințe în mod treptat, cu
ajutorul unui simbol (semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, o noțiune, un sentiment). Profesorul
va explica: semnificația simbolurilor (de exemplu scara din visul lui Iacob, rugul aprins, mana, mielul pascal, semnul
lui Iona, șarpele de aramă, apa cea vie, pâinea cea vie, păstorul cel bun, vița și mlădițele), precum și a minunilor și
acțiunilor cu valoare de semn (prefacerea apei în vin, înmulțirea pâinilor și a peștilor, învierea lui Lazăr) din
conținutul lecțiilor studiate; simbolistica unor acte de cult, obiecte de cult, veșminte liturgice, materii folosite în cult;
simbolurile folosite în icoane, simbolistica culorilor, a literelor grecești Π și Υ, etc.
3. Analiza documentelor (de exemplu analiza gemei de la Potaissa) – prin precizarea obiectivelor urmărite
(cunoașterea importanței acestei descoperiri arheologice paleocreștine din Transilvania pentru istoria creștinismului
românesc și observarea prezenței simbolurilor creștine în timp și spațiu), prezentarea documentului (o piatră ovală
din onix datând din sec.IV, descoperită în sec.XIX în ruinele cetății Potaissa – Turda), observarea elementelor
semnificative, descrierea documentului, explicarea semnificației elementelor și, eventual, prezentarea legăturilor
dintre elemente (Blândul Păstor, având pe umeri un miel și altul la picioarele sale; un copac cu două ramuri pe care
stă o pasăre – porumbelul este simbolul Sf. Duh; în dreapta o corabie din care cade un om în apă și un pește stă gata
să-l înghită – proorocul Iona prefigurând învierea după 3 zile; cuvântul ΙΧΘΥΣ), desprinderea concluziilor
(generalizarea creștinismului la nordul Dunării în sec.IV).
4. Studiul de caz: este metoda care constă în analiza unui caz real, fiind suport al cunoașterii inductive și
bază pentru cunoașterea deductivă.
Etape:
a) prezentarea cazului;
b) organizarea unui plan de analiză ce are în vedere identificarea cauzelor care au determinat declanșarea
evenimentului analizat și evoluția acestuia;
c) dirijarea de către profesor a dezbaterilor ce au loc, prin selectarea celor mai potrivite metode pentru
analiză, prin examinarea cazului din mai multe perspective;
d) stabilirea unor concluzii.
5. Exemplul: profesorul va oferi elevilor criterii după care să-și aleagă cele mai bune exemple de conduită
morală, folosind pentru exemplificare Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, etc. (el însuși trebuie să fie un exemplu);
trebuie să asigure în clasă un climat care să facă posibilă receptarea de către elevi a mesajelor pozitive care pornesc
de la modelul prezentat, și să folosească modele opuse, pozitive și negative, doar dacă are certitudinea că acestea îi
vor determina pe elevi să le adopte pe cele pozitive.
6. Rugăciunea.
7. Meditația religioasă.
8. Deprinderile morale: faptele bune, postul, participarea la slujbele Bisericii, citirea Sfintei Scripturi și
respectarea tradițiilor religioase.
Formele prin care profesorul contribuie la formarea deprinderilor morale la elevi: aprobarea (acordul, lauda,
exprimarea recunoștinței, recompensa) și dezaprobarea (dezacordul, observația, avertismentul, sancțiunea).
9. Participarea la cultul divin (cele 7 Laude, Sf. Liturghie, Sfintele Taine, cântarea religioasă).
B. Metodele fundamentate pe acţiune sunt folosite de către profesor pentru a-i pregăti pe elevi
în vederea desfăşurării unei acţiuni intelectuale sau practice.
1. Jocul didactic:
a) Jocul didactic este metoda bazată pe acţiune, prin care profesorul foloseşte în scop didactic disponibilitatea
elevilor pentru joc. Contribuţiile instructiv-educative ale jocului didactic sunt importante pentru că, în reuşita jocului,
elevul se antrenează cu toate disponibilităţile fizice, intelectuale şi afective pe care le are. Definitoriu pentru copil,
jocul didactic îi dezvoltă capacitatea de a se adapta la situaţiile noi care apar şi de a acţiona independent pe parcursul
jocului.
b) Propus şi condus de către profesor, jocul didactic urmăreşte realizarea unor obiective religios-morale, prin
antrenarea elevilor într-o activitate în care se exersează un conţinut conform cu obiectivele propuse. Atractivitatea
şi eficienţa jocului didactic depind de ingeniozitatea profesorului în alegerea şi organizarea acestuia, ţinând cont de
particularităţile elevilor. Recomandat mai ales la clasele mici (I-a şi a II-a), jocul didactic poate fi utilizat în toate
tipurile de lecţii, în verificarea cunoştinţelor, în comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi asociere.
c) Pentru a preveni plictiseala şi oboseala elevilor, jocul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie ales în funcţie de posibilităţile şi aptitudinile elevilor;
 regulile jocului să fie bine înţelese de către toţi elevii participanţi;
 să nu fie de lungă durată şi să includă pauze scurte;
 să se modifice timpul total de joc în funcţie de gradul de atenţie a elevilor;
19
 să se desfășoare în mod prietenesc.
La ora de religie pot fi propuse diverse tipuri de jocuri didactice:

1. Jocul de decizie: Elevii sunt puşi în situaţia de a lua decizii sau de a da pe loc un răspuns concret la
întrebările şi situaţiile pe care le ridică profesorul sau colegii;
2. jocul de arbitraj: Un elev este desemnat de către profesor să soluţioneze anumite probleme conflictuale,
reale sau imaginare;
3. jocul de competiţie: Se urmăreşte stimularea obţinerii unor performanţe. Se pot organiza două echipe sau
se pot antrena individual toţi elevii, in funcţie de natura jocului ales.
2. Dramatizarea:
Dramatizarea este metoda bazată pe acţiune simulată prin care profesorul sau elevii exagerează anumite
situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de a sublinia idei şi sentimente şi de a adânci înţelegerea
semnificaţiei unor situaţii.
Dintre modalităţile folosirii acestei metode la religie, amintim:
 reconstituirea modului de viaţă a unor personaje biblice;
 reconstituirea unor momente din procesele intentate Mântuitorului şi Sfantului Apostol Pavel, prin citirea pe
roluri din Sfânta Scriptură;
 interpretarea pe roluri a unor poezii;
 interpretarea unor scenete cu subiect religios.
Dramatizarea poate fi utilizată în lecţiile de transmitere şi însuşire a noilor cunoştinţe, de evaluare a
cunoştinţelor, de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor şi în cele mixte, iar în cadrul acestor lecţii, în verificarea
cunoştinţelor, comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi asociere.
3. Exercițiul moral:
Exercițiul moral constă în executarea în mod repetat şi conştient a unor fapte şi acţiuni, în condiţii relativ
identice, sub îndrumarea profesorului, cu scopul formării unor deprinderi bisericeşti şi de comportament moral.
Profesorul explică la orele de religie care sunt faptele morale pe care le pot face elevii în anumite situaţii.
Astfel, atunci când apar situaţii concrete, el formulează cerinţele în funcţie de acţiunea pe care urmează să o
desfăşoare împreună cu ei. Repetarea în condiţii identice a unei acţiuni, duce la formarea deprinderii şi la realizarea ei
ori de câte ori apare situaţia respectivă, chiar şi atunci când elevii nu sunt însoţiţi de către profesor.
Utilizarea acestei metode presupune două momente importante: formularea cerinţelor şi exersarea propriu-
zisă.
a) Formularea cerinţelor se realizează sub diferite forme. La religie vom folosi doar unele modalităţi de
formulare a acestor cerinţe: rugămintea, îndemnul sau sugestia, entuziasmarea, dispoziţia, organizarea tradiţiilor,
iniţierea de întreceri intre elevi, interdicţia. Pentru a obţine rezultate cât mai bune în aplicarea exerciţiilor morale,
aceste forme pot fi îmbinate în funcţie de condiţiile concrete ale acţiunii ce urmează a fi exersată.
b) Exersarea propriu-zisă este însoţită de conducerea de către profesor a acţiunii, după ce elevii au acceptat
cerinţa. Acţiunea va fi condusă cu mare atenţie pentru a fi evitate elementele care pot să perturbe buna ei desfăşurare.
Prin exerciţiul moral se evită automatizarea practicilor religioase şi se consolidează deprinderile de
comportament religios-moral ale elevilor. (Exemple: formarea deprinderii de a-și face corect semnul Sfintei Cruci;
mersul cu colindul la căminele de bătrâni).
4. Metoda îndrumării teoretice și practice:

a) Necesitatea introducerii acestei metode în predarea-învăţarea religiei este dată de faptul că profesorul
trebuie să cultive predispoziţia religioasă a elevilor, care se exteriorizează prin sentimentul religios şi se
concretizează printr-o seamă de acte şi atitudini morale, rituri, ceremonii şi practici religioase. Trăirile religioase
ale elevilor trebuie şi pot fi învăţate numai prin crearea unor situaţii concrete de viaţă. Acest lucru se poate face prin
cuvânt şi prin faptă.
b) Îndrumarea teoretică şi practică este metoda care precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi
practice, ajutând la precizarea modului de comportare a elevilor în anumite situaţii şi la deprinderea unor reguli de
comportament. Această metodă este specifică învăţământului religios în predarea disciplinelor practice, dar se
utilizează şi în predarea-învăţarea religiei, în lecţiile de religie din domeniul liturgic. În explicaţia şi demonstraţia
practicii liturgice, regulile date trebuie să corespundă scopului urmărit, care trebuie să vizeze atât latura informativă,
cât şi cea formativă. Profesorul trebuie să explice elevilor motivul şi scopul pentru care face îndrumarea, precum şi
regulile, indicaţiile necesare realizării activităţii respective. Aceste reguli trebuie să vizeze latura teoretică şi cea
practică a activităţii ce urmează să fie desfăşurată.
c) În lecţiile de religie, această metodă va fi utilizată în:
1) explicaţia şi demonstraţia unor acte de cult: închinarea, îngenuncherea, metania mare şi mică, plecarea capetelor
etc. Aceste acte liturgice însoţesc rugăciunile, cuvintele şi cântările, exprimând şi simbolizând ideile şi sentimentele
cuprinse în ele.
20
2) explicaţia şi demonstraţia modului de comportare în vederea primirii Sfintelor Taine şi în săvârşirea Botezului de
necesitate;
3) explicaţia şi demonstraţia modului de întrebuinţare a Sfintei Scripturi, a cărţilor de cult, a calendarului creştin.
Această metodă se utilizează în mod special în lecţiile de formare a deprinderilor, în etapa efectuării
activităţii intelectuale şi/sau practice.
d) Elevii vor fi îndrumaţi să evite automatizarea practicilor religioase observate şi exersate de către ei,
deoarece aceasta nu are ca rezultat ajungerea la trăirea religioasă.
e) Exemplu: Înaintea realizării vizitei elevilor la biserică, profesorul de religie trebuie să organizeze o
activitate de îndrumare: teoretică (referitoare la părțile componente ale unei biserici, arhitectura, pictura, obiectele de
cult, veșmintele liturgice, momentele principale ale slujbei la care urmează să participe și simbolistica acestora,
comportamentul care se impune în acest context) și practică (referitoare la anumite reguli privind ținuta vestimentară,
comportamentul și locul în biserică, la actele de cult extern, la atitudinea în timpul slujbei).
C. Metode activ-participative moderne:
1. Brainstorming-ul – metoda asaltului de idei:

„Nu este practic o metodă didactică, ci o metodă de stimulare a creativităţii ce se poate insinua în discuţii,
dezbateri şi – în general – atunci cînd se urmăreşte formarea la elevi a unor calităţi imaginative, creative şi chiar
trăsături de personalitate (spontaneitate, toleranţă)” (Cucoş, 1999)
Metoda are drept caracteristică separarea momentului de producere a ideilor de cel de valorificare a lor, de
altfel mai este numită şi metoda evaluării amânate sau metoda marelui DA. În momentul producerii ideilor se
acceptă orice idee fără să se critice sau fără să se dea o judecată de valoarea asupra ei. Selectarea propriu-zisă se face
după un anumit timp, când toate ideile se compară şi se aleg cele mai bune dintre ele.
Această metodă, de exemplu, se poate aplica la lecţia „Dumnezeu Proniatorul” (profesorul poate lansa
întrebarea Cum are Dumnezeu grijă de făpturile Sale şi în special de om?) sau pentru lecţia „Respectul faţă de lumea
creată” (unde elevilor li se poate adresa întrebarea Cum se pot implica tinerii în protejarea naturii, ca dar al lui
Dumnezeu pentru om?). La aceste întrebări elevii pot veni cu ideile lor care vor fi notate pe flipchart sau pe tablă şi la
final vor fi selectate cele mai bune. Această acţiune, totuşi, nu trebuie să dureze foarte mult, maxim 10 minute.
Utilizarea la religie a acestei metode presupune o atenţie deosebită din partea profesorului, astfel încât
„asaltul de idei” să nu conducă la promovarea unor enunţuri contrare învăţăturii de credinţă, care să producă confuzii
sau incertitudini în sufletul elevilor (Opriş, 2006).
2. Conversaţia euristică este o metodă dialogală, de incitarea a elevilor şi de aflare a adevărului prin
întrebări oportun puse, aceştia făcând conexiuni în universul lor de cunoştinţe. Această metodă solicită elevilor
inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare.
O metodă foarte asemănătoare cu aceasta, prezentată într-o formă grafică, este explozia solară. Pornind de la
un punct central, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări.
3. Scrierea liberă este o metodă pe care profesorul o poate utiliza la ora de religie „în vederea formării
capacităţii elevilor de a reflecta şi de a învăţa prin exprimarea în scris a gândurilor/ideilor pe care le au despre o
anumită temă” (Opriş, 2006).
Prin utilizarea acestei metode, scrierea devine un mijloc de dezvoltare a gândirii, de formulare de
raţionamente, de reflecţie şi de creaţie. Spre exemplu, pentru lecţia „Cinstirea sfintelor moaşte”, elevii vor scrie timp
de două minute tot ce ştiu despre acest subiect. Apoi vor citi în faţa colegilor ideile notate, cu condiţia ca acestea să
nu fi fost prezentate anterior („Cu puterea lui Dumnezeu, trupurile sfinţilor au rămas neputrezite”; „Sfintele moaşte
sunt făcătoare de minuni”; „Prin cinstirea sfintelor moaşte, creştinii Îl cinstesc pe Dumnezeu”; „Trupurile sfinţilor
rămân neputrezite deoarece sfinţii au făcut din trupurile lor temple ale Duhului Sfânt, pe pământ”; „În Sfânta Masă a
fiecărei biserici se află sfinte moaşte”, etc).
4. Metoda „ciorchinelui” poate fi utilizată individual sau în grup în scopul stimulării gândirii libere şi
creative, de tip divergent, precum şi în scopul sesizării şi evidenţierii conexiunilor dintre idei, construirii de noi
idei şi de noi sensuri şi semnificaţii.
Această metodă presupune mai multe etape:
1) scrierea unui cuvânt – cheie în mijlocul tablei sau al foii de hîrtie;
2) identificarea şi scrierea altor sintagme/cuvinte legate de cuvântul-nucleu;
3) identificarea şi realizarea conexiunilor dintre cuvinte/sintagme, prin linii sau săgeţi;
4) prezentarea şi discutarea „ciorchinelui”.
Profesorul va îndemna elevii să noteze toate ideile care le au referitor la cuvântul/sintagma cheie, realizând
cât mai multe conexiuni între idei, fără însă a face judecăţi de valoare. De asemenea, dacă este cazul, profesorul va
indica în prealabil anumite informaţii care să-i ghideze pe elevi, realizându-se astfel un ciorchine semidirijat.
„Ciorchinele” poate fi utilizat cu succes la lecţia „Sărbătorile creştine”, elevii fiind solicitaţi să noteze, timp de un
21
minut, toate sărbătorile care le vin în minte. Între cuvântul-cheie şi exemplele de sărbători profesorul va scrie
corespunzător: praznice împărăteşti (cu dată fixă şi cu dată schimbătoare), sărbători în cinstea Maicii Domnului,
sărbători în cinstea sfinţilor, sărbători în cinstea Sfintei Cruci.
5. Tehnica „cvintetului”: „Cvintetul” este o poezie cu cinci versuri, cu ajutorul căreia se sintetizează şi
condensează informaţiile, incluzându-se şi reflecţii ale elevilor, care pot lucra individual, în perechi sau în grup.
Alcătuirea unui „cvintet” favorizează reflecţia personală şi colectivă rapidă, esenţializarea cunoştinţelor,
înţelegerea lor profundă, manifestarea creativităţii, etc.
Cele cinci versuri au următoarea structură:
1) cuvântul/sintagma cheie a conţinutului (de obicei un substantiv);
2) două cuvinte care prezintă o descriere a cuvântului cheie (adjective);
3) trei cuvinte care exprimă acţiuni legate de cuvântul sau de sintagma cheie (verbe la gerunziu, de obicei);
4) o sintagmă din patru cuvinte care exprimă sentimentele şi atitudinile elevului faţă de conceptul/sintagma
cheie;
5) un cuvânt ce exprimă esenţa problemei (Opriş, 2006).
Spre exemplu, pentru tema „Slujire şi misiune – acasă” se poate realiza următorul cvintet: „Copiii/cuminţi,
încântători/cinstind, ascultând, ajutând/nu uită de părinţi/recunoscători”, iar pentru lecţia „Naşterea Domnului”,
cvintetul: „Crăciunul/frumos, plăcut/Să ne bucurăm împreună/Sărbătoare”. În proiectarea activităţilor se pot crea
modele alternative de învăţare activă centrate pe diferite tipuri de inteligenţă, asigurând o diferenţiere a instruirii
pentru fiecare elev.
6. Teoria inteligenţelor multiple: Studiile au arătat că fiecare persoană posedă cele opt inteligenţe
(lingvistică, logico-matematică, muzical-ritmică, spaţială, naturală, kinestezică, interpersonală, intrapersonală -
după Gardner).
Gândim, învăţăm şi creăm în moduri diferite. Dezvoltarea potenţialului nostru depinde de ceea ce învăţăm cu
inteligenţa noastră specifică. Aplicarea acestei teorii presupune lucrul pe grupe, ca de altfel majoritatea acestor
metode, iar în prealabil o testare a elevilor pentru identificarea inteligenţei sau a inteligenţelor dominante ale
personalităţii lor.
Alcătuirea grupelor trebuie să ţină cont, în primul rând de numărul de elevi din clasă, iar apoi de tipul de
inteligenţă a acestora. Dacă numărul lor este mic atunci se pot face trei sau patru grupe astfel încât să avem într-o
grupă copii cu trăsături asemănătoare (cu acelaşi tip de inteligenţă).
O astfel de activitate, în jurul sărbătorilor pascale, ar putea arăta astfel: o primă grupă (alcătuită din elevi
dotaţi cu inteligenţă lingvistică şi muzicală) va alcătui o poezie de patru versuri cu tema „Învierea Domnului” şi o va
adapta la troparul Învierii; a doua grupă (elevi cu inteligenţă logico-matematică) va alcătui un rebus care să aibă pe
verticală cuvântul „Învierea” şi va formula propoziţii cu cuvintele de pe orizontală; cea de-a treia grupă (elevii cu
inteligenţă vizuală/spaţială) va concepe şi va realiza felicitări de Paşti adresate familiei şi prietenilor, iar ultima grupă
(cei cu inteligenţa corporal-kinestezică) va realiza un scurt eseu cu tilul „Învierea lui Hristos – învierea noastră”.
Concluzii:
 Sunt multe alte metode care într-o mai mică sau mai mare măsură dezvoltă creativitatea elevilor, încearcând
să le deschidă orizonturile, să le dea o altă perspectivă de a vedea lucrurile, să-i înveţe să caute întotdeauna
noi soluţii, să nu se lase bătuţi în faţa dificilului.
 Ca dascăli trebuie să le încurajăm iniţiativa lor, să-i învăţăm să nu le fie frică să-şi exprime ideile, să le
arătăm că nu întotdeauna ideile lor sunt bune, dar totdeauna să aibă încredere că ei vor fi ascultaţi.
 Educaţia religioasă se realizează într-un cadru instituţional (şcoală şi biserică), iar dintre formele de
organizare a acestei educaţii, pe lângă lecţia de religie, cel mai mare succes îl au vizitele şi excursiile la
biserici şi mănăstiri, precum şi manifestările cultural-religioase.
9. Mijloace de învătământ
22
Mijloacele de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare care ușurează transmiterea și asimilarea
informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Ele nu se substituie activităților de predare,
învățare și evaluare, oricât de performante ar fi.
Clement Alexandrinul îndeamnă pe educator să adune cât mai multe ajutoare pentru ascultătorii săi, dar în
niciun caz nu trebuie să-și lipească sufletul de ele, ci să le folosească numai atâta cât să scoată din ele ce este
folositor.
Funcțiile mijloacelor de învățământ:
1) funcția informativă (cu ajutorul lor se pot transmite mai multe informații în același interval de timp);
2) funcția formativă (prin folosirea lor crește gradul de organizare a informației transmise, și, în
consecință, se dezvoltă capacitățile intelectuale ale elevilor);
3) funcția de evaluare (pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ de evaluare);
4) funcția de raționalizare a efortului depus de profesor și elevi sau funcția ergonomică (folosirea lor
reduce efortul intelectual și fizic depus de elevi și profesor în procesul de predare-învățare-evaluare).
Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ:

1) funcția estetică (angajează elevii în perceperea și aprecierea frumosului în natură, societate și artă);
2) funcția de școlarizare substitutivă sau de realizare a învățământului la distanță (prin programe de
televiziune sau radio destinate educației religioase).
Mijloacele de învățământ se folosesc diferențiat, în funcție de specificul colectivului de elevi

(particularitățile de vârstă, nivelul intelectual, orientarea școlii), de specificul disciplinelor, de obiectivele urmărite.
Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor:

1) mijloace informativ-demonstrative (Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, obiecte de cult, machete ale unor
biserici, fotografii, icoane, planșe, hărți, tabele cronologice, elemente de istorie locală, dogme și versete
scripturistice, mijloace de învățământ pe suport scris: cărți, cursuri, culegeri de colinde și poezii religioase; mijloace
de învățământ tehnice audio, vizuale și audio-vizuale: discuri, casete, benzi magnetice, folii pentru retroproiector,
diapozitive, diafilme, filme, casete video, CD-uri, etc);
2) mijloace de exersare și formare (calculatorul);
3) mijloace de evaluare (chestionare, teste).
Toate aceste obiecte devin mijloace de învățământ numai în momentul în care răspund unei finalități
pedagogice. Pentru a fi folosite eficient, mijloacele de învățământ trebuie să fie de bună calitate, reprezentative,
sugestive și cu aspect plăcut. Elevii vor fi orientați referitor la observarea și folosirea lor.
1. Textul biblic:
În cadrul orei, Sfânta Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios necesar desfăşurării orei (cu
eventuala scriere pe tablă a un verset), în verificarea, comunicarea si fixarea cunoştinţelor, în asociere,
apreciere, generalizare, în recapitularea şi sistematizarea cunoştinţelor. Astfel, profesorul: îi va învă ţa pe elevi
să gă sească un text în Biblie, în clasa a III-a; îi va învă ţa să gă sească locurile paralele; îi va ajuta să-şi formeze
deprinderea de a citi zilnic din Sfâ nta Scriptură ; va folosi la ore comentariile Sfinţilor Pă rinţi şi ale exegeţilor în
interpretarea Bibliei; le va explica pericolul interpretă rii libere a Bibliei; nu va permite elevilor să facă
speculaţii pe baza textului Sfintei Scripturi; îi va îndemna să înveţe versetele pe care se sprijină învă ţă tura de
credinţă ortodoxă , pentru a le folosi în sens misionar şi apologetic.
2. Literatura religioasă:
Literatura religioasă poate fi folosită ca mijloc de învățământ în cadrul orelor de religie. Sfântul Vasile cel
Mare în Omilia Către tineri, îi îndeamnă să folosească scrierile profane, întrucât trebuie să stăm de vorbă cu poeții, cu
scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului.
În folosirea literaturii laice, tinerii trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca albinele, care nici nu se duc fără
nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie
pentru lucrul lor, iar restul îl lasă.
Poporul român s-a născut creștin. Literatura sa veche are semnificație religioasă. Începând cu Dosoftei care a
scris Psaltirea în versuri (1674), majoritatea scriitorilor și poeților români au scris literatură religioasă. Profesorul de
religie va selecta din literatura religioasă acele fragmente care sunt accesibile elevilor și care corespund scopurilor
urmărite (desprinderea unor învățături morale, crearea unei atmosfere de religiozitate, dezvoltarea interesului elevilor
pentru literatura religioasă și pentru un anumit autor etc.).
Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor:

a) în verificarea cunoștințelor (de ex. Poezia Rugăciunea mamei, în verificarea cunoștințelor despre Taina
Nunții);
23
b) în pregătirea pentru lecția nouă, profesorul va citi o poezie sau un fragment în proză, cu caracter religios,
care să facă legătura între cunoștințele din lecția anterioară și cele ce se vor preda (de ex. strofe din poezia Profetul
din Nazaret de Al. Vlahuță, când se trece de la lecțiile legate de minunile Mântuitorului la cele referitoare la Patimile
Lui);
c) în comunicarea noilor cunoștințe (de ex. poezia Rugăciune de Mihai Eminescu);
d) în fixarea cunoștințelor (de ex. lecturarea nuvelei Vecinii de Ioan Slavici, în lecțiile despre iubirea
aproapelui);
e) în asociere pot fi valorificate versuri cu caracter educativ (de ex. poezia Hristos a înviat de Vasile Militaru
în lecțiile despre Învierea Domnului, poezia Milogul de Nichifor Crainic în lecția despre iubirea față de aproapele);
f) în generalizare, versul unei poezii religioase sau o frază din literatura religioasă se pot constitui într-o
generalizare (de ex. versurile Cuvântul devenit-a carne / Istoria a dobândit cuprins din poezia Poet a lui Ioan
Alexandru, pot fi utilizate la liceu, în generalizare, la lecția despre Nașterea Domnului). Profesorul va conduce
discuția pe marginea celor citite, pentru ca elevii să înțeleagă corect mesajul și conținutul poeziilor sau fragmentelor
respective. De asemenea, poate utiliza în explicarea acestora diferite surse bibliografice de critic ă literară.
3. Icoana:
a) Sfânta icoană este o prezenţă harică.
În Istoria Bisericii, icoanele au avut un rol important în viaţa liturgică, în domenii misiunii și în latura
educaţiei religioase.
b) Dintre funcțiile pe care le îndeplinește icoana, amintim:

1) funcţia catehetică sau didactică. Icoana este Biblia în imagini și simboluri;
2) funcția contemplativă. Icoana este o fereastră spre absolut care atrage pe credincios spre comuniunea cu
Dumnezeu întru slavă;
3) funcția de mijlocire su harică. Icoana împărtășește puterea nevăzută a lui Dumnezeu prin mijlocirea celui
reprezentat pe ea;
4) funcția latreutică. Prin cinstirea icoanei, cinstim pe cel reprezentat pe ea. Doctrina cinstirii icoanelor a
fost stabilită la Sinodul VII Ecumenic;
5) funcția educativ-religioasă. Icoana este un mijloc de trezire, întreținere și întărire a vieții religioase, iar
vederea ei îndeamnă la fapte bune, la practicarea virtuților creștine.
c) Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace de învățământ, în concordanță cu

subiectul lecției. Icoanele se folosesc în lecție: la începutul expunerii (când se urmărește cunoașterea vieții sfinților
sau a evenimentelor biblice studiate), în comunicarea noilor cunoștințe (înainte de analiza fragmentului, pentru a
ușura formularea ideilor principale) sau la sfârșitul expunerii (când se urmărește fixarea cunoștințelor). În manualele
de religie sunt prezentate icoane care pot fi folosite ca mijloace de învățământ.
d) Analiza icoanei se face prin:

1) pregătirea elevilor pentru înțelegerea ei. Profesorul prezintă anumite elemente referitoare la motivația
biblică a cinstirii ei, la tipul icoanei: icoana unui sfânt sau icoană praznicală, locul unde se află persoana sau
persoanele pe care le închipuie;
2) analiza propriu-zisă. Se va ține cont de criterii precise, impuse de regulile artei, ale culturii și mai ales ale
Bisericii, icoana fiind teologia în imagine. Profesorul poate utiliza o serie de lucrări care tratează despre tehnica
realizării icoanei și descifrează mesajul acestora.
4. Portretul:
Portretul reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalități. În prezentarea portretului,
subiectul analizei îl constituie sublinierea calităților, ținuta corpului și îmbrăcămintea, în contextul perioadei istorice
în care a trăit cel reprezentat. Analiza portretului începe cu expresia feței, continuă cu prezentarea gesturilor, a
atitudinilor semnificative și se încheie cu detaliile care întregesc imaginea, și cu desprinderea mesajului global.
Folosirea acestui mijloc de învățământ necesită din partea profesorului respectarea următoarelor condiții:
a) portretul trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției;
b) să nu fie un element de supraîncărcare a lecției;
c) dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor din clasă să-l vadă. În caz
contrar, profesorul îl va prezenta elevilor mergând printre bănci;
d) portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecției, în funcție de importanța pe care o are în demersul
didactic;
e) la orele de religie se pot utiliza portretele (fotografiile) ierarhilor, preoților, compozitorilor de muzică
bisericească, domnitorilor creștini, autorilor de literatură creștină.
5. Harta:
24
Harta este folosită în lecțiile de religie cu subiecte din Vechiul Testament, Noul Testament,
Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Harta este folosită ca mijloc de
învățământ la orele de religie, întrucât permite atât localizarea exactă a evenimentelor în spațiu,
cât și stabilirea legăturilor între evenimentele istorice și locul desfășurării acestora.
În predarea religiei se pot folosi:
1) hărți geografice – de exemplu harta Palestinei Vechiului și Noului Testament, harta Ierusalimului
Vechiului și Noului Testament, harta Vechiului Orient;
2) hărți istorice:
a) generale – ilustrează un teritoriu într-o anumită epocă sub toate aspectele vieții sociale, de
exemplu harta Daciei în secolele II-IV;
b) tematice – ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme dintr-o singură
perioadă, de exemplu harta călătoriilor Sfântului Apostol Pavel.
Cu ajutorul hărții se indică:

a) conturul unui teritoriu în diferite momente ale dezvoltării lui (de exemplu Palestina Vechiului și
Noului Testament, Ierusalimul Vechiului și Noului Testament, Țările Române în secolele XIV-XV);
b) aria de răspândire a unui fenomen (de exemplu principalele centre monahale din Orientul Mijlociu
în secolele IV-VIII);
c) itinerarele urmate de popoare sau personalități (de exemplu drumul parcurs de evrei din Egipt până
în Țara Canaanului, drumurile Mântuitorului prin Țara Sfântă, călătoriile Sfântului Apostol Pavel);
d) localitățile în care s-au desfășurat anumite evenimente (de exemplu Betleem – Nașterea
Mântuitorului, Ierusalim – Patimile și Învierea Domnului, Constantinopol – capitala Imperiului Bizantin,
Biertan – locul în care a fost descoperită tăblița votivă cu inscripția „Ego Zenovius votum posui”);
e) apele și formele de relief legate de anumite evenimente (de exemplu muntele Sinai – locul unde
Dumnezeu a dat lui Moise tablele Legii, Iordan – râul în care S-a botezat Domnul Iisus Hristos). Harta se
folosește de către profesor în timpul comunicării noilor cunoștințe, sau de către elevi în fixarea și verificarea
cunoștințelor. Profesorul poate antrena concomitent mai mulți elevi (de exemplu un elev indică pe hartă
conform indicațiilor colegilor). În indicarea pe hartă se folosesc coordonatele geografice: localități
importante, cursuri de ape, puncte cardinale.
6. Mijloace audio-vizuale:
1) Casetele audio:
Folosind mijloacele tehnice audio în timpul orelor de religie, profesorul trebuie să dezvolte în sufletul
elevilor dorința de a asculta, de a învăța și interpreta muzică religioasă.
Audiția muzicală presupune dezvoltarea atenției auditive realizată printr-o muzică adecvată, care să
stârnească interesul elevilor. Printr-o educație auditivă sistematică, elevii pot ajunge la formarea deprinderilor de
audiție conștientă, în care cântarea religioasă devine o metodă de cunoaștere a realității religioase.
Pentru aceasta este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
a) materialul muzical să fie adecvat particularităților de vârstă ale elevilor, tipului de lecție și momentului
lecției;
b) elevii să înțeleagă textul și legătura între text și linia melodică;
c) profesorul să creeze cadrul adecvat audiției muzicale; după audierea integrală a unei piese muzicale, se
poate face audierea fragmentară a acesteia.
Casetele audio pot conține și înregistrarea unor povestiri cu caracter religios-moral. În acest caz, după
audierea povestirii profesorul va discuta cu elevii conținutul acesteia și concluziile ce se desprind din ea. Cu ajutorul
casetelor audio pot fi ascultate colinde, cântări bisericești, povestiri cu conținut religios-moral, în diferite etape ale
lecției: în pregătirea pentru lecția nouă, în comunicarea cunoștințelor, în fixarea cunoștințelor, în asociere.
2) Diapozitivele:
Sunt mijloace de învățământ statice, deosebit de eficiente, deoarece imaginea vizuală fixă solicită din
partea ochiului observatorului o atitudine de contemplare sau de examen profund. Imaginea determină o
atitudine de răspuns activ la impresiile pe care le dă.
În timpul proiecției, analiza fiecărei imagini se face prin conversație, descriere, explicații, cu evidențierea
amănuntelor semnificative.
3) Filmul:
Este un mijloc de învățământ dinamic.
25
Pentru a-și atinge scopul didactic, profesorul va ține cont de aspectele care țin de conținutul și calitatea
tehnică a proiecției:
 secvențele prezentate să fie în conformitate cu adevărurile de credință, profesorul optând pentru acele filme
care sunt o sursă de trăire, nu numai un izvor de informație;
 proiecția poate fi făcută integral sau pe secvențe întrerupte de anumite explicații.
Demonstrația cu ajutorul filmului prezintă următoarele avantaje:

 permite reproducerea unor întâmplări, evenimente petrecute în diferite epoci istorice;
 permite repetarea anumitor secvențe;
 permite vizionarea mai multor locuri în decursul unei singure lecții;
 evidențiază anumite detalii;
 stimulează gândirea elevilor, ajută la concretizarea și aprofundarea cunoștințelor;
 poate fi făcută la diferite niveluri de școlaritate.
I. Cerghit propune mai multe variante de utilizare a filmului în lecția de transmitere și însușire de noi
cunoștințe:
A. varianta A, când proiecția filmului are loc la începutul etapei de transmitere a noilor cunoștințe (1.
moment organizatoric; 2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse; 3.
transmiterea noilor cunoștințe: pregătirea elevilor pentru receptarea filmului; vizionarea filmului în
partea de început a etapei de transmitere a noilor cunoștințe; continuarea transmiterii noilor
cunoștințe; 4. fixarea noilor cunoștințe; 5. aprecierea, asocierea, generalizarea; 6. activitatea
suplimentară; 7. încheierea);
B. varianta B, când filmul se derulează integral sau fragmentar în cursul etapei de transmitere (... 3.
transmiterea noilor cunoștințe: transmiterea unor cunoștințe; pregătirea elevilor pentru receptarea
filmului; vizionarea filmului integral sau fragmentar, alternând secvențele cu expunerea, explicația,
descrierea, conversația; continuarea transmiterii noilor cunoștințe; 4. ...),
C. varianta C, când filmul este vizionat la sfârșitul etapei de transmitere (...3. transmiterea noilor
cunoștințe: transmiterea noilor cunoștințe cu ajutorul altor mijloace de învățământ; pregătirea elevilor
pentru receptarea filmului; vizionarea în întregime a filmului în finalul etapei de transmitere, ca
mijloc de completare, de concretizare ori de fixare a cunoștințelor; 4. ...).
Filmele religioase de lung metraj pot fi vizionate în săli adecvate, după o prealabilă pregătire, mai ales în
lecțiile de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor.
4) Emisiunile religioase televizate:

Ca urmare a importanței din ce în ce mai mari pe care televiziunea o are în viața noastră, profesorul de
religie are obligația să-i îndrume pe elevi spre vizionarea emisiunilor educative și să discute cu ei aspectele
pozitive și negative surprinse. Se poate folosi înregistrarea pe casete video a unor emisiuni religioase, spre a fi apoi
vizionate de toți elevii.
7. Calculatorul:
Calculatorul oferă elevilor condițiile unei participări active la procesul de învățământ, dar și ale unei
învățări active. Ca instrument de transmitere și asimilare a cunoștințelor, calculatorul contribuie la creșterea
randamentului învățării prin modul sistematic și atractiv în care sunt prezentate informațiile.
Calculatorul ca mijloc de învățământ poate contribui la o mai bună receptare și fixare a noilor cunoștințe,
asigurând interdisciplinaritatea.
Prin folosirea calculatorului la ora de religie pot fi prezentate elevilor:
 imagini statice (icoane, imagini cu mănăstiri, biserici, hărți),
 imagini dinamice (filme religioase)
 teste pentru verificarea cunoștințelor.
În cazul utilizării informațiilor de pe rețeaua Internet, acestea vor fi verificate, întrucât rețeaua conține multe
informații eronate sau negative pentru educația religioasă.
Avantaje ale folosirii calculatorului ca mijloc de înv ățământ:
1. crește randamentul învățării; 5. îmbină receptarea prin auz și văz, cu acțiunea
2. este ușor de utilizat chiar în condițiile unui personală a elevului;
volum mare de informații; 6. în lecțiile de evaluare, încurajează învățarea
3. este deosebit de atractiv pentru elevi; activă și conștientă, asigură un feed-back foarte
4. elimină inconvenientele tehnice legate de bun, micșorează intervalul de timp între
folosirea diascolului, retroproiectorului și evaluare, notare și reglare, prin faptul că
proiectorului; rezultatele sunt afișate pe ecran după
terminarea testului.
26
Cabinetul de Religie - o prioritate, o necesitate sau un lux? (în cadrul şcolilor generale)
Dat fiind faptul că obiectul de învăţământ Religie Ortodoxă este studiat în ciclul primar şi gimnazial câte o
oră pe săptămână, dar şi pentru a nu provoca dezordine în şcoală, se consideră existenţa unui cabinet de Religie
ineficientă, în privinţa desfăşurării lecţiilor obişnuite la acest obiect, cu toate clasele. De altfel, practica predării /
învăţării ne arată că şi celelalte cabinete din şcoală, unele dotate recent, altele nerenovate (de istorie, de limbi străine,
de literatură, de matematică etc.) nu funcţionează propriu-zis decât sub forma sălilor de clasă cu un anumit specific,
rareori fiind folosite (şi numai în unele şcoli) în scopul pentru care au fost amenajate iniţial.
Totuşi, mai ales în cazul predării Religiei, existenţa unui asemenea cabinet ar fi binevenită - fie doar ca sală
de clasă aparte, fie ca un cabinet de sine stătător, în care să se poată desfăşura alte forme de organizare a activităţii
instructiv-educative, în afara lecţiei (Exemplu: consultaţii, meditaţii, cerc de Religie, cenaclu, alte activităţi).
În primul caz, al unei săli de clasă cu specific religios, se recomandă ca sala de clasă repartizată profesorului
de Religie - diriginte să fie cea amenajată în acest scop.
În al doilea caz, al unui cabinet pentru activităţi extracurriculare, va fi indicată o sală - anexă a şcolii,
exclusiv acestui scop. [Evident, în măsura şi acolo unde este posibil, este bine să se poată folosi şi sala - cabinet
pentru toate orele de Religie din şcoală.]
În ambele situaţii, sala respectivă poate fi dotată cu: icoane; hărţi istorico-religioase; bibliotecă religioasă,
care să cuprindă: Biblia; Literatură patristică şi post-patristică; Catehismul ortodox; Vieţile Sfinţilor; Cărţi de
rugăciuni (Psaltire, Ceaslov, Acatistier ş.a.); Sfânta Liturghie explicată pentru credincioşi; Albume cu locuri sfinte;
cu icoane; Albume cu dovezi arheologice ale răspândirii creştinismului pe teritoriul patriei noastre şi în lume; DVD-
uri, CD-uri, casete audio cu cântările Sfintei Liturghii, colinde, muzică religioasă în general; Reviste religioase;
Literatură religioasă pentru copii de diferite vârste; planşe religioase; scheme de sinteză a cunoştinţelor; seturi de
teste de cunoştinţe; obiecte religioase (cruce, candelă, sfeşnic etc.), într-un dulap special; combină muzicală (DVD,
CD player şi radiocasetofon); laptop conectat la Internet, preferabil şi cu captură TV, cu dimensiuni cât mai mari
ale ecranului, pe care să se poată viziona filme religioase, emisiuni religioase, înregistrări legate de pelerinaje /
prezentări de mănăstiri etc. [Ideal ar fi să existe mai multe asemenea laptop-uri, măcar pentru câţiva dintre elevii
respectivi, care să opereze cu ele].
Din observarea cabinetelor de Religie realizate la diferite şcoli, am constatat că există o varietate de
asemenea cabinete (în cazul în care acestea există, fiind încă foarte multe şcoli fără cabinet amenajat): unele având
pereţii pictaţi de câte un iconar; altele fiind de fapt ateliere de icoane pe sticlă sau / şi lemn (dotate în special pentru
realizarea icoanelor, dar şi cu bibliotecă, CD-player etc.).
În acest sens, importantă este priceperea specială a profesorului de Religie, atât de a atrage sponsorizări, de a
primi aprobări, cât şi de a monitoriza un anumit tip de activitate religioasă. (Spre exemplu, profesorul de Religie care
a absolvit secţia de Patrimoniu / restaurare bisericească va fi înclinat să realizeze un atelier de icoane; cel care a
absolvit secţia de Litere - spre alcătuire de fişe cu caracter religios, de reviste religioase etc.)
De asemenea, importantă este dorinţa elevilor şi a părinţilor lor de a desfăşura activităţi suplimentare legate
de Religie (pictură de icoane, cerc religios tematic, meditaţii etc.) şi acordul conducerii şcolii în acest sens.
Munca desfăşurată într-un asemenea cabinet are bogate valenţe formative. E greu însă, în condiţiile actuale,
să dotezi un cabinet de Religie cu tot ce ar trebui să cuprindă. Se poate face totuşi, în timp, cu răbdare şi cu dragoste,
din efort financiar propriu, cu susţinerea şcolii sau cu găsirea altor surse de finanţare.
Cert este că un asemenea cabinet ar fi un loc ideal pentru desfăşurarea cercului de Religie, pentru
confecţionarea şi colecţionarea materialului didactic necesar la orele de Religie sau pentru serbările cu caracter
religios din şcoală, pentru introducerea elevilor într-o „antecameră" a Bisericii.
Realizarea unui asemenea cabinet este necesară în fiecare şcoală (măcar generală), cu atât mai mult cu cât a
existat şi mai există încă o lipsă de apropiere a multor familii creştin-ortodoxe de Biserică; dar şi pentru că e
specificul vârstei elevilor să asocieze ideile cu material ilustrativ bogat.
Impactul unui asemenea cabinet asupra elevilor poate fi de mare amploare, dacă profesorul de Religie ştie să
manipuleze corect, dozat, materialele avute la dispoziţie, însoţindu-le de explicaţiile corespunzătoare.
Să oferim generaţiilor tinere de azi un material religios organizat, prin cabinetul de Religie; de cea mai bună
calitate, pentru a suplini lipsa dureroasă din perioada comunistă şi parţial din cea post-comunistă!
10. Definirea si rolul evaluării

27
I. Definirea evaluării:
Evaluarea face parte din procesul de învățământ și are ca scop cunoașterea și aprecierea nivelului de
cunoștințe, a dezvoltării capacităților și deprinderilor elevilor, oferind o imagine și asupra competențelor și
aptitudinilor profesorului.
Ea este deosebit de importantă, deoarece pe baza rezultatelor pe care le oferă, profesorul poate să regleze și
să amelioreze activitatea didactică; de asemenea, pentru elevi evaluarea este importantă, deoarece în urma ei aceștia
vor ști cum au lucrat și ce mai au de făcut spre a-și îmbunătăți rezultatele. Dacă este făcută eficient, evaluarea arată
profesorului măsura în care au fost atinse obiectivele propuse, îl ajută să facă o diagnoză a progresului elevilor și să
regleze activitățile acestora în funcție de posibilitățile lor.
Pentru perioada de evaluare, profesorul va întocmi planificări calendaristice în care evaluarea trebuie să aibă
obiective clar definite și moduri eficiente de investigare a rezultatelor școlare pentru fiecare elev și pentru
conținuturile care vor fi evaluate (Șebu, Metodica)
(Timiș): a) Este ştiut că evaluarea vizează raportul între rezultatele scontate şi cele obţinute. Verbul “a
evalua” poate fi asociat cu alte verbe, cum ar fi: a aprecia, a constata, a judeca. În spectrul larg al activităţilor
didactice evaluarea constituie o componentă esenţială. Evaluarea educaţională este activitatea didactică prin care se
măsoară randamentul şcolar;
b) Evaluarea la disciplina religie are un specific aparte în sensul că accentul trebuie să treacă de pe latura
informativă pe cea formativă. Apreciem că în cadrul religiei evaluarea are mai multe faze. Într-o primă fază evaluarea
defineşte modul de însuşire a informaţiilor, într-o a doua fază se impune motivarea elevului pentru ca acesta să-şi
facă o autoevaluare. În faza a treia, elevul este invitat să-şi evalueze relaţia sa cu semenii. Punctul culminant al
evaluării - într-o a patra fază - îl constituie etapa în care evaluarea se face în cadrul Tainei Spovedaniei, elevul fiind
ajutat să-şi facă o evaluare, o radiografiere obiectivă a stării lui duhovniceşti, a unui sens al existenţei sale, a relaţiei
lui cu Dumnezeu, cu părinţii şi cu semenii, a menirii lui în cadrul Bisericii şi a societăţii;
c) În jurul termenului de evaluare s-au constituit anumite definiţii şi derivate.
Docimologia (știința evaluării) reprezintă studiul sistematic al examenelor, analiza ştiinţifică a modurilor
de notare, precum şi identificarea mijloacelor necesare asigurării obiectivităţii în examinare şi evaluare.
Evaluarea şcolară este procesul prin care se obţin informaţii necesare în vederea luării unor decizii
ulterioare; actul evaluării presupune măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare. Măsurarea consecinţelor
instruirii constă în operaţia de cuantificare a rezultatelor şcolare.
Aprecierea şcolară sau evaluarea propriu-zisă constituie elaborarea unor judecăţi de valoare, aprecierea
unui rezultat măsurabil într-un cadru de referinţă;
d) În cadrul predării – învăţării religiei, evaluarea are o importanţă majoră. În Noul Testament (parabola
minelor, Luca 19), Mântuitorul ne prezintă un model de evaluare: un om de neam mare înainte de a pleca într-o
călătorie mai îndepărtată chemând la Sine zece slugi ale Sale, le-a dat zece mine (unitate monetară de aur sau argint),
poruncindu-le să negustorească cu ele până ce va veni, în vederea înmulţirii lor. Chiar dacă au primit un dar identic
rezultatele au fost diferite. La întoarcere stăpânul a răsplătit fiecăruia după rezultatele obţinute. În alt context (pilda
talanţilor, Matei 25) descoperim că uneori darurile sunt diferite: unu, doi, cinci talanţi. Evaluarea (judecarea,
aprecierea) chivernisirii lor se va face pentru fiecare după darul primit. În cadrul orelor de religie ucenicii primesc
acelaşi dar, adică învăţătura religioasă;
e) La religie evaluarea are un specific cu totul aparte. Pentru profesorul de religie, evaluarea are o funcţie
de constatare şi reglare a propriei activităţi didactice. Rezultatele elevilor sunt un barometru pentru activitatea
fiecărui dascăl. Important este ca la religie să fie vizată cu precădere partea formativă şi pragmatică a evaluarii.
Spre exemplificare, dacă în conformitate cu Programa Analitică în vigoare, la clasa I, printre alte conţinuturi este şi
acela al rugăciunii Tatăl nostru, precum şi a altor rugăciuni, evaluăm nu doar faptul că un elev a învăţat Tatăl nostru
şi rugăciunile predate, ci mai ales observăm dacă aceste rugăciuni sunt rostite de către elevi seara şi dimineaţa,
precum şi în alte momente adecvate. La clasa a II-a, programa analitică propune printre altele şi noţiuni de morală
creştină (familia creştină, iubirea părinţilor). În cadrul evaluării este imperios necesar ca profesorul de religie să
observe dacă în urma lecţiilor predate, elevii sunt mai conştienţi de iubirea datorată părinţilor, precum şi de
responsabilitatea şi datoriile ce urmează a fi îndeplinite în cadrul familiei.
II. Rolul, exigențele și aspectele evaluării:

28
a) Este unanim recunoscut faptul că evaluarea educaţională îndeplineşte atât funcţii cu caracter social cât
şi pedagogic.
Scopul fundamental al evaluării este acela de diagnosticare şi apreciere a anumitor situaţii didactice,
precum şi de reglare a activităţilor şcolare; totodată, evaluarea oferă o imagine asupra abilităţilor profesorului
precum şi a cunoştinţelor de specialitate şi de didactica specialităţii. Când se pune problema unei judecăţi de
evaluare în predarea religiei, apare o întrebare: ce evaluăm, o stare de moment a elevului sau mai degrabă o
metamorfozare sau o evoluţie a acestuia în plan duhovnicesc? Majoritatea cadrelor didactice – apreciază Constantin
Cucoş – recunosc că “simpla cumulare de date nu constituie încă o evaluare”;
b) Exigenţele evaluării:
În vederea conturării şi aplicării adecvate a strategiilor de evaluare la religie se impune ca acestea să fie
realizate în consens cu o serie de exigenţe:
1) Lărgirea acţiunii de evaluare de la obiectivele tradiţionale (verificarea şi aprecierea rezultatelor) la evaluarea
procesului care a condus la diferite rezultate. La religie, spre exemplu, evaluăm modul în care elevii şi-au însuşit
noţiunile legate de statornicia în credinţă. Statornicia în credinţă presupune de la sine şi practicarea credinţei, adică
participarea cu regularitate la serviciile religioase ale Bisericii. Chiar dacă elevii vor fi capabili să dea răspunsuri
adecvate cu privire la statornicia în credinţă, profesorul de religie se va interesa dacă aceştia participă cu regularitate
la slujbele religioase;
2) Observarea unor indicatori, alţii decât achiziţiile intelectuale, precum personalitatea elevilor, conduita elevilor şi a
oamenilor din comunitatea de unde aceştia provin. Elevii din diferite comunităţi, în general, au cam aceleaşi
competenţe şi capacităţi intelectuale la nivel de clasă (de vârstă), dar nu îşi manifestă şi asumă întotdeauna
responsabilităţile sub aceeaşi formă;
3) Diversificarea metodelor şi procedeelor de evaluare şi optimizarea contextualizării acesteia la situaţii didactice
concrete. În anumite perioade ale anului şcolar profesorul poate realiza evaluarea şi în cadrul unor activităţi
extraşcolare, spre exemplificare, în perioada posturilor, la orice nivel de clasă profesorul îi poate consilia pe elevi în
vederea participării la Taina Spovedaniei, şi totodată poate să-i însoţească pe elevi la Biserică în vederea mărturisirii
şi împărtăşirii lor cu Sfintele Taine;
4) Centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a celor negative; un elev care este
catalogat în permanenţă ca neperformant ajunge uneori să se complacă în această situaţie. Utilizarea etichetelor
comportamentale poate avea efecte negative imprevizibile;
c) Aspectele evaluării:
Aspectele cheie ale evaluării pot fi sintetizate astfel:
1) a şti punctul de plecare; 4) a şti unde te afli în fiecare moment;
2) a şti ce se cere; 5) a percepe ceea ce este realizabil.
3) a şti cum să măsori progresul;
Estimarea şi notarea rezultatelor şcolare se constituie într-un proces ce angajează mai mulţi parteneri
educaţionali: elevul, profesorul, părinţii.
a) Aprecierea randamentului învăţării se exprimă afectiv prin laudă, evidenţiere, dojană, sancţionare,
iar măsurarea ca aspect al evaluării se exprimă prin calificative şi note. Prin calificative şi note se apreciază
nivelul elevului, progresul pe care l-a făcut şi locul lui în ierarhia clasei.
b) Indiferent de sistemul de notare, chiar dacă uneori se aduc obiecţii, notarea este necesară. Pe plan
mondial sunt folosite mai multe sisteme de notare: prin punctaj, prin note de la: 1-5, 1-6, 1-7, 1-10, 1-20, prin
calificative FB, B, S, I. Notarea, indiferent sub ce aspect, constituie un stimulent puternic pentru elevi cu
condiţia să fie făcută în mod obiectiv şi întărită de aprecieri favorabile. Orice eroare în notare îl compromite
pe profesor şi totodată, produce dezinteres din partea elevului.
c) Experienţa de zi cu zi ne arată că în materie de notare şcolară se produc şi unele disfuncţii şi
dificultăţi. Cele mai multe erori şi fluctuaţii în notare privesc seriozitatea şi personalitatea profesorului.
Redăm câteva efecte perturbatoare în evaluare:
1) efectul halo (aprecierea se face potrivit notei de la alte discipline; aici sunt vizaţi elevii din vârful
clasamentului, dar şi cei slabi).
2) efectul oedipian sau Pigmalion (elevul este apreciat în funcţie de părerea pe care profesorul şi-a făcut-o
despre capacităţile sale).
3) eroarea logică (elev cuminte – notă mare; elev indisciplinat – notă mică).
4) fenomenul „de ordine” (notarea se face diferit în funcție de momentul zilei sau dacă este începutul ori
sfârșitul semestrului).
5) fenomenul de contrast (influența rezultatelor elevilor notați anterior).
6) Ecuaţia personală a examinatorului (unii profesori folosesc nota pentru motivare şi încurajare, alţii
folosesc nota ca o masură coercitivă; fiecare profesor îşi structurează criterii proprii de notare mai generoase
sau mai exigente).
29
Diminuarea erorilor în notare este necesară şi posibilă prin însuşirea de către profesor a unui
comportament profesional şi docimologic în acelaşi timp riguros şi maleabil care să faciliteze corelarea mai
multor metode în vederea reducerii şi chiar a eliminării erorilor de notare. La religie credem că notarea
trebuie să fie mai nuanţată. Sunt unele voci care susţin eliminarea notării la religie. Aceste opţiuni nu trebuie
neapărat contestate, în schimb nu trebuie ignorată nici psihologia copilului, care se simte bine când ia o
notă bună şi mai mult decât atât, aşteaptă să fie notat.
Remarcăm uneori şi tendinţa de a stăpâni elevii prin ameninţarea cu acordarea unor note mici. Dacă
se întamplă acest lucru este grav. Profesorul care a ajuns să practice acest obicei este lipsit de tact pedagogic.
Fără a bagateliza notarea la religie, credem că este binevenită notarea mai generoasă în virtutea iubirii şi a
îngăduinţei creştine. În fiecare caz de notare, profesorul urmează să facă aprecieri, întăriri, lămuriri asupra
aspectelor pozitive şi negative ale răspunsurilor. Comunicarea notei se face cu promptitudine fără ca
profesorul să fie enigmatic. Chiar şi în cazul unor răspunsuri modeste profesorul trebuie să dea dovadă de
înţelegere şi echilibru, aşa cum preotul în scaunul de mărturisire dă dovadă de înţelegere şi de compasiune.
În cadrul evaluărilor elevii vor fi atenţionaţi că faptele noastre, fie bune, fie rele sunt evaluate,
apreciate şi răsplătite în ultimă instanţă de Dumnezeu. Judecata particulară şi cea universală constituie o
formă desăvârşită de evaluare.
11. Principiile, obiectivele si functiile evaluării
Evaluarea şcolară vizează un ansamblu de activităţi care urmăresc validarea rezultatelor obţinute pe
parcursul unor secvenţe educative. Finalitatea evaluării nu este doar aceea de a achiziţiona anumite date cu
privire la un proces educaţional, ci de a perfecţiona procesul educaţional în sine.
1. Principiile evaluării:
O evaluare adecvată la religie obligă la observarea unor principii care propun următoarele norme de
ghidare:
a) Evaluarea la religie este o activitate de bază care facilitează realizarea unui proces eficient de
instruire şi învăţare. Printr-o evaluare obiectivă, putem aprecia atât maniera prin care elevii şi-au însuşit
noţiunile predate, precum şi nivelul moral – duhovnicesc al elevilor noştri şi al familiilor din care provin.
b) Evaluarea trebuie să aibă obiective bine definite, să apeleze la metode şi tehnici eficiente de
investigare; totodată, în urma evaluării, profesorul de religie are obligaţia de a comunica rezultatele şi
performanţele şcolare atât elevilor cât şi familiei şi comunităţii parohiale.
c) Prin evaluare profesorii pot realiza o diagnoză a progresului realizat de către elevi, şi în acelasi
timp pot să îşi adapteze activităţile în funcţie de posibilităţile elevilor.
d) Evaluarea creează condiţiile necesare ca profesorul să îşi evalueze propria activitate.
e) Prin evaluare profesorii pot să conştientizeze dacă şi-au atins obiectivele curriculare.
f) Evaluarea vine în ajutorul elevilor pentru ca aceştia să îşi aleagă cele mai bune modalităţi de
îndreptare şi de desăvârşire duhovnicească.
g) Evaluarea furnizează un feed-back pentru şcoală, părinţi, comunitate parohială, comunitate
locală, centrul eparhial.
Sintetizând, putem afirma că atunci când principiile evaluării sunt urmărite de către profesor,
evaluarea primeşte o conotaţie formativă atât pentru elevi cât şi pentru profesor.
2. Obiectivele evaluării:
În cadrul obiectivelor generale ale evaluării la religie, cele mai relevante ar fi:
a) Să verifice realizarea principalelor obiective curriculare;
b) Să realizeze recapitularea, sistematizarea şi consolidarea capacităţilor elevilor;
c) Să amelioreze rezultatele învăţării;
d) Să stabilească programe suplimentare pentru elevii cu rezultate bune şi foarte bune şi totodată să stabilească
programe de recuperare pentru elevii cu rezultate slabe sau modeste;
e) Să facă o diagnoză a procesului de realizare a educaţiei religioase.
30
3. Functiile evaluării:
Funcţiile evaluării pot fi structurate astfel:
1) Funcţia educativ-formativă (motivaţională) conduce la autocunoaştere şi autoapreciere din partea
elevului. În egală măsură experienţa a demonstrat că referitor la activităţile şcolare „predicţiile optimiste au un efect
pozitiv, de angajare a celor în cauză la confirmarea lor”. Este important ca un profesor să motiveze într-o formă
optimistă obţinerea unei note de către elev. Atunci când se anunţă o notă, se face referire la aspectele pozitive: ai luat
9,50 la test, pentru că la subiectul numărul 1 ai prezentat foarte bine cutare aspect, pentru că ai rezolvat foarte bine
problema de la subiectul 2 … şi numai după aceea se va spune, nu ai primit nota zece pentru că la subiectul “x” ai
omis cutare aspect cerut. Dar i se va preciza elevului în continuare: cu siguranţă tu poţi mai mult, dovadă nota bună
pe care ai primit-o. Dincolo de nota acordată, elevul va fi conştientizat de faptul că mai presus de toate este important
ca el să păstreze şi să trăiască ortodoxia credinţei, “adică dreapta credinţă care înseamnă respectarea dogmelor, a
tradiţiei şi canoanelor pe care Biserica Ortodoxă le păstrează cu fidelitate”.
2) Funcția de constatare și apreciere a rezultatelor produse.
3) Funcţia de diagnoză prin care se constată modul în care s-au realizat expectanţele unei activităţi
didactice. Totodată diagnoza oferă date despre situaţiile care au condus la obţinerea unor rezultate. „Atunci când
acţiunea evaluativă pune în evidenţă ceea ce se află la originea situaţiei constatate ea îndeplineşte o diagnoză
etiologică”.
4) Funcţia de prognoză a nevoilor şi disponibilităţilor viitoare ale elevilor sau ale unităţilor şcolare se
realizează prin teste de aptitudini şi de capacitate. În acest sens, deducem că menirea evaluării nu este numai de
constatare, ci şi de a favoriza desăvârşirea activităţii pe care o are în vedere. Așadar, funcția de diagnoză oferă date
despre factorii și situațiile care au condus la obținerea rezultatelor, iar funcția de prognoză este complementară și
conduce la valorificarea acestor rezultate.
5) Funcţia de clasificare a elevilor (funcția de decizie) se referă la integrarea unui elev într-o ierarhie
sau la un anumit nivel al pregătirilor şi posibilităţilor sale.
6) Funcţia de selecție a elevilor conduce la clasificarea elevilor în urma unui examen sau a unui concurs.
7) Funcția de conexiune inversă.
8) Funcţia pedagogică este aceea prin care se urmăreşte ca elevul să fie conştientizat de posibilităţile sale
concrete. În relaţie cu învăţarea, evaluarea elevilor oferă posibilitatea de a cunoaşte gradul de îndeplinire a sarcinilor
şcolare, elevii conştientizând distanţa la care se află faţă de expectanţele propuse, precum şi munca necesară pentru
atingerea acestor expectanţe.
9) Funcţia socială sau de informare a partenerilor educaţionali (Biserica, societatea etc.) priveşte
stadiul şi evoluţia pregătirii şcolare. Şcoala are obligaţia să informeze societatea cu privire la rezultatele procesului
instructiv educativ. Mai mult, profesorul de religie are obligaţia de a informa Biserica, (comunitatea parohială,
preotul, Facultaţile de Teologie, Eparhia) în legatură cu rezultatele şi deprinderile obţinute de elevi pe parcursul
desfăşurării orelor de religie.
În evaluarea rezultatelor la disciplina religie, „o apreciere facută corect, stimulativ, poate influenţa benefic
întărirea convingerilor religioase ale elevilor, după cum o apreciere făcută cu acrivie, poate diminua aceste
convingeri îndepărtându-i pe elevi de Dumnezeu”. În cazul educaţiei religioase, criticismul sau aprecierea foarte
severă a unei situaţii, a unui elev, îl poate conduce pe acesta spre stări de anxietate, deznădejde sau chiar depresie.
Important este ca profesorul de religie „să înceapă prin a-şi câstiga încrederea adolescenţilor încredinţaţi lui, proces
prealabil care elimină şocul întâlnirii şi canalizează influenţa”. Formarea unui sistem de valori, convingeri şi atitudini
responsabile nu poate fi realizată prin prelegeri şi evaluări cu tentă moralistă sau criticistă, metodele interactive, de
învăţare prin descoperire fiind cele mai eficiente. Într-o epocă în care tineretul este foarte critic cu privire la orice
formă de instituţie şi instituţionalizare suntem obligaţi să micşorăm distanţa dintre bancă şi catedră, dintre elev şi
profesor. Orice formă de impunere brutală a autorităţii va avea efecte nefaste atât în planul educaţional cât şi în
planul relaţiei profesor-elev. Este important de subliniat faptul că elevul nu respinge autoritatea profesorului, ci el
respinge impunerea forţată a acestei autorităţi. Atunci când discutăm despre anumite vicii este de dorit ca în prima
fază să nu îl întrebăm pe elev dacă a practicat cutare sau cutare viciu, sau dacă s-a debarasat de cutare viciu, ci mai
degrabă, îl întrebăm pentru început ce părere are despre cutare viciu. Acest mod de abordare facilitează desfăşurarea
unui dialog sincer între profesor şi elev.
Pentru Biserică evaluarea desfăşurării educaţiei religioase şi a rezultatelor în materie de educaţie religioasă
este importantă, deoarece aceasta facilitează crearea unui feed-back prin care profesorul de religie, preotul unei
comunităţi, dar şi alţi reprezentanţi ai Bisericii sunt informaţi în legătură cu starea duhovnicească a elevilor, precum
şi a preocupărilor şi intereselor lor. Elevul îşi mărturiseşte credinţa, o trăieşte şi o păstrează numai ca membru al
comunităţii liturgice. „Cultul şi tradiţia Bisericii constituie mediul prin excelenţă în care se transmite credinţa
adevărată. Cultul în general, dar în special Sfânta Liturghie constituie energia care mişcă Biserica în devenirea ei
misionară … Cultul constituie mediul de restituire a istoriei mântuirii în fiecare timp şi loc şi de permanenta
actualizare a comuniunii cu Hristos în Duhul Sfânt; predarea explicită a credinţei constituie mijlocul prin care istoria
mântuirii universale este pusă în relaţie directă cu istoria mântuirii personale”. Conştientizarea apartenenţei la
comunitatea parohială, precum şi participarea la cult sunt mijloace de păstrare şi de întărire a credinţei, precum şi cale
de progres duhovnicesc pentru elevi. „Liturghia oferă totul pentru sfinţirea vieţii spirituale; de aceea, credinciosul
(elevul) nu trebuie lăsat să caute un substitut pentru trupul lui Hristos”. Instrucţia religioasă se impune a fi pătrunsă
31
de dinamica liturghiei: „În cult, creştinii se împărtăşesc cu harul lui Dumnezeu şi primesc puterea de a deveni
mărturisitori ai lui Hristos şi a Evangheliei Sale în lume”.
12. Strategii si procedee de realizare a evaluării
A. Strategii:
Prin strategie înţelegem o acţiune ordonată în vederea atingerii unui scop. Strategiile de predare–învăţare
definesc metodologiile generale care facilitează predarea şi însuşirea cunoştinţelor, formarea deprinderilor
precum şi a unor trăsături comportamentale.
Strategiile de evaluare definesc procedurile de verificare, de măsurare, de estimare şi apreciere. Ele
însoţesc întotdeauna strategiile de predare-învăţare, între ele existând o relaţie de interferenţă.
Procedeele de evaluare permit o anumită clasificare a strategiilor de evaluare în funcţie de cantitatea de
cunoştinţe evaluate şi în funcţie de perioada de timp la care se raportează evaluarea. În raport cu cantitatea de
informaţie verificată avem evaluarea parţială şi globală.
Raportat la perioadele de evaluare putem identifica evaluarea iniţială, curentă şi finală. Prin conjugarea
strategiilor mai sus amintite se poate ajunge la o a treia clasificare: evaluarea formativă (continuă) şi evaluarea
normativă (cumulativă sau sumativă).
1. Evaluarea parţială și globală:

a) evaluarea parțială: Prin strategia de evaluare parţială „se verifică elemente cognitive sau
comportamentale secvenţiale, prin ascultarea curentă, extemporale, probe practice curente”.
Această strategie de evaluare se poate aplica după fiecare oră de curs sau după parcurgerea anumitor
capitole. Evaluarea parţială se realizează în cadrul activităţilor didactice. Poate fi realizată atât prin observarea
activităţilor elevilor, cât şi prin crearea unor situaţii adecvate, dar şi prin elaborarea şi aplicarea unor probe în care
elevii percep faptul că sunt antrenaţi într-o activitate de verificare.
b) evaluarea globală: Acest tip de evaluare se foloseşte atunci când cantitatea de informaţii şi deprinderi
este mare. Se realizează prin organizarea unor examene şi concursuri.
2. Evaluarea iniţială, curentă și finală:

a) evaluarea inițială: Evaluarea iniţială se recomandă a fi facută la început de semestru, la început de an
şcolar, începutul unei etape de instruire sau atunci când un profesor îşi intră în atribuţii într-o nouă unitate
şcolară.
„Ea are ca scop identificarea şi diagnosticarea nivelului de cunoştinţe al elevilor, în vederea organizării
procesului didactic ulterior. Calificativele acordate nu se trec în catalog. Subiectele vor avea o dificultate medie”. Se
poate realiza prin aplicarea unui test, a unui chestionar sau chiar a organizării unei forme de concurs. La începutul
unei etape de instruire există o oarecare lipsă de omogenitate în rândul elevilor cu privire la posibilităţile de receptare
a noilor cunoştinţe. În acest context, „apare necesitatea anticipării procesului de formare prin cunoaşterea pregătirii
anterioare a elevilor, a nevoilor de învăţare cât şi de crearea premiselor necesare pentru asimilarea noilor
conţinuturi”. A. Robinson este de părere că ceea ce influenţează cel mai mult învăţarea este ceea ce ştie elevul la
plecare. Odată ce profesorul s-a documentat în această privinţă va lucra în consecinţă în perioada viitoare de instruire.
Se poate întâmpla ca în urma unei evaluări iniţiale să se impună anumite activităţi de recuperare a unor cunoştinţe şi
deprinderi esenţiale.
b) evaluarea curentă: Acest tip de evaluare se face în timpul secvenţei de instruire prin metodologii de
ascultare orală, de verificare scrisă şi teze.
Se aplică în mod constant „pentru a evidenţia pregătirea sistematică şi dificultăţile întâmpinate de către elevi
în pregătirea lor…; întrucât învăţarea trebuie să se realizeze permanent, evaluarea curentă nu se anunţă”. Este
recomandat ca pe parcursul orelor de religie profesorii să nu abuzeze în evaluare, deoarece o exagerare în acest sens
poate conduce la reacţii adverse faţă de disciplină din partea elevilor. Evaluarea curentă se poate realiza sub orice
formă: orală, scrisă, teste, portofoliu, proiecte. În cadrul evaluării curente se poate folosi verificarea de tip colocviu.
Colocviul poate fi aplicat atât în lecţiile de fixare şi de sistematizare a cunoştinţelor din perioada de predare-învăţare,
cât şi în perioada specifică evaluării. Colocviul se desfăşoară sub forma unei discuţii libere, profesorul având
obligaţia de a crea o atmosferă destinsă, degajată, de colaborare. La sfârşitul activităţii profesorul face aprecieri
individuale, cât şi frontale (la adresa grupului), asupra modului de desfăşurare şi participare la colocviu.
c) evaluarea finală: Se realizează la sfârşitul unei perioade de instruire în vederea estimării şi aprecierii
gradului de acumulare a informaţiei primite pe parcursul unui semestru sau al unui an şcolar . De obicei se
realizează prin examene, elevii percepând acest tip de evaluare ca fiind mult mai sever.
Evaluarea finală, în comparaţie cu evaluarea realizată pe parcurs, este retrospectivă şi de sinteză. Evaluarea
finală realizează unele funcţii specifice: Funcţia de verificare, ce se manifestă ca o sinteză a secvenţelor educaţionale
concretizate în cunoştinţe, competenţe, atitudini comportamentale; Funcţia de comunicare, prin care randamentul
32
activităţilor este subliniat atât în interiorul sistemului, elev-profesor-şcoală, câtşi în afara lui: părinţi, comunitate
parohială, autorităţi, comunitate locală, instituţii centrale.
3. Evaluarea formativă și normativă:

a) evaluarea formativă (continuă): În ultimele decenii s-a recurs la unele reconsiderări esenţiale asupra
evaluării. Procesul de evaluare a fost perceput nu doar din perspectiva funcţiilor sale de constatare, diagnoză şi
prognoză, ci şi din perspectiva funcţiilor sale formative, latura formativă a evaluării sporind potenţialul ei de
ameliorare a întregului proces de învăţământ, îndeosebi a secvenţelor de evaluare. Inovarea de substanţă pe care o
aduce evaluarea formativă se conturează în efectul său reglator pe care îl produce, te ajută să ştii unde te afli, ca să
ştii ce ai de făcut. Pentru religie acest tip de evaluare conduce la obiectivitate şi seriozitate în aprecierea şi constatarea
stării morale şi duhovniceşti a tinerilor noştri. Fără să ţinem cont de această funcţie reglatorie a evaluării riscăm să
fim lipsiţi de realism şi pragmatism în activităţile noastre didactice. Putem vorbi de modele, de virtuţi, la modul
superlativ, iar elevii să ne asculte cu bunăvoinţă, însă fără ca aceştia să fie interesaţi în a urma unele modele sau să
experimenteze anumite virtuţi. Se cuvine să atenţionăm elevii că experienţa religiosă şi practicarea virtuţilor are
incidente benefice atât pentru viaţa de aici cât şi pentru dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Teoreticienii învaţă că atunci
când performanţele elevilor sunt evaluate, după fiecare lecţie profesorul obţine informaţii despre felul cum şi-a
realizat obiectivele propuse, şi totodată facilitează identificarea neajunsurilor şi a aspectelor critice. „Evaluarea
formativă se aplică atât cunoştinţelor sau abilităţilor dobândite în lecţia curentă cât şi achiziţiilor dobândite în lecţia
precedentă”. Pentru o mai bună imagine a evoluţiei elevilor într-o anumită perioadă de timp este recomandabilă
întocmirea unui portofoliu de evaluare continuă.
b) evaluarea normativă (cumulativă sau sumativă): Evaluarea normativă se realizează la finalul unei
etape de instruire, semestru, an şcolar, ciclu de studii în vederea obţinerii unui bilanţ al performanţelor elevilor pe
o perioadă delimitată. Evaluarea realizată în acest mod nu însoţeşte procesul didactic în toate secvenţele sale. Ea
facilitează o sondare în ceea ce îi priveşte pe elevi, disciplina predată şi profesorul care a predat-o. Evaluarea
normativă are un caracter retrospectiv în raport cu activităţile de învăţare evaluate şi, drept urmare, nu oferă
posibilitatea de corecţie imediată în scopul ameliorării şi perfecţionării procesului. Datele oferite de evaluarea
normativă (sumativă) pot constitui probe în vederea ameliorării viitoare a strategiilor de predare. „Estimările finale
pot să servească drept mijloc de diagnosticare şi să furnizeze informaţiile necesare care conduc în final la ameliorarea
situaţiei învăţământului, prin înlăturarea unor neajunsuri şi corectarea erorilor. Dar aceste ameliorări nu mai folosesc
elevilor care au parcurs perioada de instruire evaluată”. Principala funcţie a evaluării normative este de a contribui la
clasificarea elevilor. Planificarea probelor de evaluare sumativă necesită o abordare raţională a efortului, evitându-se
supraîncărcarea elevilor. Un exemplu de evaluare normativă îl constituie examenul de bacalaureat. În cadrul
concursurilor şcolare elevii îşi demonstrează competenţele printr-o confruntare concurenţială, evaluarea normativă
astfel realizată având un caracter pronunţat selectiv, urmărindu-se ocuparea unui număr limitat de locuri. La
disciplina religie sunt rare cazurile în care apelăm la evaluarea normativă. Acestea se reduc la olimpiadele şi
concursurile şcolare, precum şi la examenele de admitere la Seminariile Teologice. Totuşi, acest tip de evaluare la
religie se va impune a fi utilizat dacă în legislaţia viitoare cu referire la organizarea şi susţinerea examenului de
bacalaureat, religia va fi acceptată ca disciplină de bacalaureat, sub forma opţională.
B. Procedee:
Estimarea, aprecierea şi verificarea rezultatelor şcolare se realizează în situaţii şi forme diferite. În vederea
perfecţionării rezultatelor şcolare la disciplina religie, profesorul are la dispoziţie o sumedenie de procedee şi metode
de evaluare.
Printre cele mai cunoscute procedee de evaluare, amintim verificarea curentă (continuă), verificarea
orală, verificarea prin lucrări scrise, concursurile şi olimpiadele şcolare, metode alternative de evaluare .
Procedura de evaluare se alege în funcţie de scopurile urmărite în cadrul sistemului şcolar la disciplina religie,
precum şi de natura rezultatelor şcolare pe care le vizează.
1. Verificarea curentă: Verificarea curentă este cea care se realizează pe parcursul instruirii în mod
individual sau colectiv. Prin intermediul observării curente profesorul urmăreşte dacă elevii sunt atenți la explicațiile
profesorului (prin întrebări adresate elevilor în timpul expunerii), dacă sunt atenți la oră atunci când nu sunt ascultați
(prin întrebări prin care li se cere să corecteze răspunsurile celor ascultați), dacă realizează activitatea individuală,
precum și modul în care elevii pun în practică cunoștințele moral-religioase dobândite la orele de religie. Verificarea
curentă se realizează practic lecţie de lecţie. La disciplina religie se impune ca această evaluare curentă să fie
realizată atât de către profesorul, cât şi de către familie şi preotul paroh, pe parcursul orelor de curs, dar şi în afara
acestora.
2. Verificarea orală se poate aplica individual, pe grupe de elevi sau frontal.
a) Verificarea orală individuală se realizează prin ascultarea a unuia până la patru sau cinci elevi într-o
oră.
Avantaje:
 permite elevilor expunerea mai amănunțită a cunoștințelor;
33
 profesorul își dă seama mai bine de nivelul de cunoștințe al elevilor și de modul în care gândesc aceștia;
 profesorul poate cere motivarea sau argumentarea unui răspuns;
 elevii pot fi ajutați prin întrebări suplimentare.
Dezavantaje:
 este neglijată parțial clasa;
 dăunează pregătirii constante a elevilor;
 favorizează învățarea în salturi, în funcție de numărul de note și valoarea acestora la un moment dat;
 poate favoriza apariția emotivității la unii elevi;
 prezintă un grad de varietate inter-individuală (de la un profesor la altul) și intra-individuală (la același
profesor, în momente diferite).
b) Verificarea orală frontală se realizează prin „punerea de întrebări de către profesor întregii clase,
după care este indicat elevul care va răspunde”.
Avantajele folosirii acestui tip de evaluare ar fi acelea că:
 stimulează gândirea întregii clase,
 asigură participarea activă a elevilor la lecție,
 încurajează pregătirea ritmică,
 permite notarea elevilor prin adresarea mai multor întrebări celor vizați.
Dezavantajele verificării orale frontale sunt:
 profesorul nu poate aprecia obiectiv calitatea și cantitatea cunoștințelor fiecărui elev;
 nu oferă întotdeauna condițiile unei notări juste, prin faptul că întrebările nu au același grad de dificultate;
 se poate face diferit de la o oră la alta, din cauza variației stărilor afective ale profesorului.
 mare consumatoare de timp, timp care adesea le lipseşte profesorilor cu număr mic de ore.
 pot fi strecurate aprecieri subiective.
La religie este indicată verificarea orală cu următoarele condiţii:
 întotdeauna întrebările vor fi formulate clar şi fără echivoc;
 întotdeauna va fi adresată întâi întrebarea şi apoi va fi numit elevul care va răspunde, în caz contrar elevul
desemnat poate să aibă impresia că profesorul vrea să îl pună într-o situaţie dificilă;
 profesorul nu trebuie sub nicio formă să critice foarte aspru un anumit răspuns, dar nici nu va tolera
atitudini care vin în contradicţie cu normativele creştine.
Corectările trebuie făcute cu multă delicateţe: „nu crezi că lucrurile stau altfel?” sau „este interesantă părerea
ta în legătură cu… dar, totuşi, Biserica ne învaţă că… ”. O importanţă deosebită în cadrul evaluării orale o constituie
atât anunţarea imediată a notei primite, precum şi motivarea notei acordate.
3. Verificarea scrisă:
Acest tip de verificare se utilizează de regulă după parcurgerea unuia sau mai multor capitole. Acest mod
de evaluare se realizează sub mai multe forme: extemporal, teză, test, chestionar, temă pentru acasă, referat.
Verificarea scrisă urmăreşte atât gradul de însuşire a cunoştinţelor parcurse într-o anumită etapă cât şi
capacitatea de sinteză a elevilor. Acest mod de evaluare poate îmbrăca mai multe forme:
a) verificarea scrisă cu subiect unic: acelaşi subiect este prezentat întregii clase;
b) verificarea scrisă cu subiecte diferenţiate: subiecte cu diferite nivele de dificultate care urmează a fi alese
de către elevi în funcţie de cunoştinţele şi capacităţile proprii.
Avantajele evaluării scrise ar fi acelea că prezintă un grad mai mare de obiectivitate din partea
profesorului şi totodată îi protejează pe elevii emotivi, dându-le posibilitatea să se exprime mai deschis.
Pentru ca acest mod de evaluare să fie eficient, profesorul va ține cont de următoarele aspecte:
 lucrarea scrisă se dă neanunțată, dacă volumul cunoștințelor ce se vor verifica este mic, și se poate anunța,
dacă se verifică cunoștințe din mai multe lecții;
 subiectele să fie formulate clar, fără întrebări capcană; profesorul va prezenta punctajul pentru fiecare subiect
în parte;
 elevilor li se va atrage atenția că încercarea de a copia va fi sancționată, prin ea încălcându-se și porunca a
opta a Decalogului;
 lucrările vor fi corectate într-un timp cât mai scurt, astfel încât rezultatele evaluării să poată fi valorificate;
profesorul va comunica și va argumenta calificativele sau notele acordate;
 frecvența lucrărilor scrise va fi stabilită de fiecare profesor în funcție de caracteristicile colectivului de elevi;
este contraindicată folosirea exclusivă a acestei modalități de evaluare.
În legătură cu tema de casă la religie părerile sunt foarte împărţite. Unii susţin că la religie nu ar fi cazul să
dăm teme de casă, alţi profesori şi părinţi optează pentru tema de casă. ... .Dacă observăm funcţiile temei pentru
acasă ne dăm seama că ea creează deprinderi, motivează creativitatea şi susţine consecvenţa. Un profesor de religie
34
cu tact pedagogic va şti să dea teme pentru acasă prin care elevii să nu fie împovăraţi. Pot fi consultaţi şi elevii în
legătură cu alegerea temei pentru acasă. Iar dacă în anumite situaţii constatăm că elevii sunt foarte încărcaţi, putem
înlocui tema scrisă cu recomandarea unei lecturi. La clasele mici se pot construi unele rebusuri care să fie dezlegate
acasă.
4. Concursurile şi olimpiadele şcolare:

Am putea defini concursurile ca fiind examene de selecţie a participanţilor.
Între concursuri şi examene există o diferenţă atât în ce priveşte modul de organizare cât şi finalitatea
acestora. Un simplu examen reliefează gradul de cunoştinţe sau de dezvoltare intelectuală atins de elevi într-un
anumit moment, în timp ce concursul reprezintă o competiţie între persoane ce cred că posedă acelaşi nivel cognitiv.
Concursurile de cunoştinţe religioase se realizează în vederea cuantificării rezultatelor învăţării, urmărindu-se
următoarele obiective:
 verificarea cunoştinţelor la un moment dat;
 aprecierea calitativă şi cantitativă a cunoştinţelor;
 selecţia pentru intrarea într-o unitate şcolară, cum ar fi o şcoală teologică.
Odată cu reintroducerea religiei în şcoală, s-au organizat şi primele forme, mai timide, de concursuri şcolare.
În ultimii ani s-au organizat sistematic olimpiade de religie, atât pentru şcolile teologice, cât şi pentru elevii care
studiază religia în cadrul altor unităţi şcolare. În legătură cu olimpiada de religie credem că aceasta este binevenită.
Mântuitorul ne învăţa că „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin străduinţă” (Matei 11), iar în 1 Corinteni 9, Sfântul
Apostol Pavel ne îndeamnă că fiecare trebuie să alergăm pentru a primi cununa. Cu toate aceastea, în ceea ce priveşte
desfăşurarea olimpiadei de religie se impun unele precizări: este indicat ca cei implicaţi în organizarea olimpiadei să
reamintească elevilor că Împărăţia lui Dumnezeu este comuniune şi iubire în Duhul Sfânt; elevii trebuie să fie
conştientizaţi că fiecare participant, indiferent de locul obţinut, este un câştigător. Să ştie că orice formă de concurs
creează momente de bucurie pentru cei ce se clasează pe locurile bune, dar şi momente de regret şi supărare pentru
cei ce se clasează pe locurile inferioare. Ar fi de dorit ca fiecare participant să fie răsplătit într-un fel sau altul.
În evaluarea lucrărilor la olimpiadă, profesorii corectori sunt obligaţi să facă o ierarhizare cât mai bună a
lucrărilor, dar în acelaşi timp ar fi de dorit să nu se opereze cu un barem de notare foarte sever. Un elev care ia o notă
mică poate fi marcat pe o perioadă lungă de timp, iar unul care va lua o notă de nivel mediu sau bună, chiar dacă nu
va primi premiu, va ramâne cu o amintire plăcută de la olimpiadă, şi îl va motiva ca în anul următor să-şi propună
rezultate mai bune.
Organizarea unui concurs presupune trei faze:
 pregătirea concursului (anunțarea lui, a modului de desfășurare – scris, oral, practic – a fazelor la care se
desfășoară – pe clasă, pe școală, pe municipiu, etc. – a tematicii de concurs, a bibliografiei, organizarea
comisiei de elaborare a subiectelor, a comisiei de corectare sau de examinare, a supraveghetorilor, a
locului de desfășurare, a materialelor necesare, etc.);
 desfășurarea propriu-zisă;
 valorificarea rezultatelor (premierea câștigătorilor).
13. Metode si instrumente complementare de evaluare
La disciplina religie, putem folosi metode alternative de evaluare. Aceste metode şi le poate propune
fiecare profesor în parte.
Metodele alternative prezintă unele valenţe formative, deosebite:
 pun în aplicare abilităţile practice ale elevilor;
 oferă profesorului o imagine şi informaţii aduse la zi;
 pe baza acestor informaţii profesorul îşi fundamentează judecăţi de valoare apreciind obiectiv achiziţiile
elevilor şi progresele realizate;
 oferă elevului şansa de a demonstra ceea ce ştie să facă într-o situaţie concretă;
 prin evaluarea alternativă profesorul de religie va urmări cunoştinţele şi aptitudinile practice ale elevilor,
precum şi capacitatea lor de a-şi constitui un anumit sistem axiologic (opinii, comportamente, reacţii).
Ca metode alternative de evaluare aplicabile la religie, propunem:
A. Testele docimologice (testele de evaluare didactică) se realizează sub forma unui set de întrebări
(itemi).
1. Testul este definit ca o probă care implică nişte sarcini reunite pe baza unui criteriu unitar. Elementele
constitutive ale unui test poartă denumirea de itemi.
35
Testul reprezintă un instrument de apreciere şi verificare a cunoştinţelor, a deprinderilor prin intermediul
căruia este asigurată mai multă obiectivitate în evaluare.
Elementele componente ale unui instrument de evaluare, itemii, se pot constitui din enunţuri, întrebări,
probleme, exerciţii, eseuri.
Testul docimologic constituie o alternativă la metodologia tradiţională de evaluare. Structura testului
cuprinde instrucţiunile de folosire, itemii propriu zişi (sarcinile de rezolvat), punctajul. Se consemnează datele
personale ale celui examinat: nume, vârstă, şcoală.
După natura lor sunt două mari categorii de teste:
a) teste obiective, standardizate, validate, etalonate, create de grupuri de specialişti;
b) teste create de profesori, mai puţin riguroase, cu accentuate note subiective, dar mai elastice.
a) Elena Macavei, preluând punctul de vedere al pedagogului belgian Emile Blanchard, împarte testele
obiective în:
1. Testul de cunoştinţe, care pune în evidenţă 4. Testul de randament global;
calitatea şi varietatea cunoştinţelor; 5. Testul analitic, pentru a descoperi deficienţele
2. Testul de nivel, care constată şi măsoară particulare şi cauzele lor;
gradul de cunoaştere şi aptitudinile la care a 6. Testul de prognoză cu rolul de a recomanda
ajuns elevul; predicţii.
3. Testul de maturitate, care măsoară nivelul
achiziţiilor; permite evaluarea unei acţiuni;
b) Testele elaborate de profesori chiar dacă sunt mai puţin riguroase nu sunt lipsite de interes fiind folosite
mai mult pentru uz intern. Prin tradiţie forma cea mai populară în învăţământul românesc este aceea de a folosi itemi
de tip eseu. Itemii de tip eseu oferă o viziune globală asupra modului de gândire şi raţionament al elevului evaluat.
2. În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape:

a) selectarea conţinuturilor ce urmează a fi e) aranjarea logică a itemilor
evaluate f) prezentarea instrucțiunilor de lucru
b) alegerea obiectivelor operaţionale a căror g) notarea timpului de realizare (dacă este cazul)
realizare se va urmări prin evaluare h) precizarea punctajului şi multiplicarea testului
c) fragmentarea sarcinilor docimologic.
d) elaborarea itemilor
Este esenţială relaţia între obiectivele de evaluare şi itemi.
3. Avantaje:
 uniformitatea și obiectivitatea verificării
 posibilitatea verificării unui volum mare de cunoștințe
 lipsa influenței simpatiei sau antipatiei datorită unicității criteriului de apreciere
 economie de timp
 eliminarea stresului evaluării orale
 dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi.
Dezavantaje:
 nu pot fi apreciate formarea deprinderilor și atitudinile de complexitate superioară
 se neglijează calitatea în favoarea volumului mare de cunoștințe
 apariția fraudei prin faptul că răspunsurile pot fi alese din întâmplare
 lipsa de experiență a profesorilor în elaborarea testelor
 lipsa întrebărilor ajutătoare
 încurajarea metodelor deficitare de învățare
 consum mare de efort în elaborarea lor).
4. Clasificarea testelor docimologice elaborate de profesori:

a) în funcție de momentul evaluării:
 teste inițiale (se dau la începutul anului școlar, semestrului, sau când profesorul preia o clasă de elevi)
 teste de progres (se dau în mod curent și periodic, pentru ca profesorul să evidențieze progresul făcut de
elevi)
 teste finale (se dau la sfârșitul unui capitol, semestru sau an școlar);
b) în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul:

 teste cu itemi închiși, care presupun răspunsuri binare (corect-greșit, adevărat-fals, da-nu)
 răspunsuri cu alegere multiplă (un enunț cu un singur răspuns corect, la alegere din mai multe, sau
cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere din mai multe)
36
 răspunsuri corelate (de potrivire: solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau stabilirea unor
corespondențe între elementele date);
 teste cu itemi deschiși , care presupun din partea elevilor construirea unor răspunsuri logice la întrebări,
completarea propozițiilor lacunare, elaborarea unor eseuri.
5. Testele trebuie să corespundă unor cerinţe, cum ar fi:
 Validitatea  Standardizarea
 Fidelitatea  Aplicare şi corectarea testului în mod uniform
 Etalonarea pentru toţi elevii.
B. Portofoliul
Portofoliul constituie un instrument de evaluare care include experienţa şi rezultatele obţinute prin
celelalte metode de evaluare, reprezentând o alternativă viabilă la modalităţile tradiţionale de evaluare.
Portofoliul se constituie într-o carte de vizită a elevului, deoarece prin utilizarea acestui tip de evaluare se
poate urmări progresul, modul de a gândi, maturizarea intelectuală şi duhovnicească a elevului de la un an la altul.
Portofoliul unui elev se constituie din lucrări scrise şi practice, probe orale, proiecte, fişe de autoevaluare.
Portofolilul are ca scop prezentarea, evaluarea şi autoevaluarea elevului în cauză. El serveşte atât ca
instrument de evaluare destinat profesorului, părinţilor sau comunităţii, dar şi ca instrument de autoevaluare pentru
elev. Din experienţa personală a folosirii portofoliului ca instrument de evaluare, precizăm câteva utilităţi: elevii se
implică într-un mod participativ în realizarea activităţilor în cadrul disciplinei; este motivată creativitatea elevilor;
atât factorii de decizie din şcoală cât şi părinţii, având la dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine mai bine
conturată asupra a ceea ce se realizează în cadrul disciplinei.
Conţinutul unui portofoliu se poate constitui din fişele de lectură, fişe de observare, articole, eseuri,
răspunsuri la unele chestionare, teme pentru acasă. Evaluarea tip portofoliu constituie o formă modernă de evaluare,
„iar aplicarea ei se pretează perioadei de sfârşit de semestru”.
C. Observarea directă
Observarea directă se realizează pe baza unui plan dinainte elaborat şi structurat, folosindu-se o fişă de
observaţii, precum şi fişa de caracterizare psihopedagogică.
Acest tip de evaluare se realizează în contextul activităţilor didactice, urmărindu-se interesul şi deprinderile
elevilor şi totodată atitudinea lor faţă de şcoală, în cazul religiei, atitudinea faţă de normele şi preceptele doctrinare
ale Bisericii. Participarea elevilor la realizarea activităţilor didactice, dorinţa de a participa la activităţi extraşcolare,
îndeplinirea sarcinilor trasate sunt relevante în ceea ce priveşte nivelul de pregătire al elevilor. Metoda este mai
eficientă atunci când este aplicată cu consecvenţă, când sunt folosite unele instrumente de înregistrare şi structurare a
constatărilor.
D. Proiectul:
Proiectul este o activitate mai complexă şi dacă implică un volum de muncă mai ridicat din partea
elevului, acest tip de evaluare este foarte motivant.
Profesorul va trasa sarcinile, limitele proiectului după care elevul va continua acasă pe parcursul unei
perioade mai îndelungate de timp să realizeze proiectul propus.
La religie, pentru acest tip de evaluare propunem unele proiecte concrete cum ar fi:
 realizarea unor lucrări de pictură religioasă;
 confecţionarea unor mijloace didactice.
Proiectul poate fi realizat de unul sau mai mulţi elevi, iar aprecierea lui poate fi făcută atât în clasă cât şi în
cadrul comunităţii parohiale: expoziţie de icoane, organizată în cadrul parohiei sau al şcolii, o expoziţie de ouă
încondeiate de Paşti etc.
E. Evaluarea activităţii de grup:

Evaluarea activităţii de grup reprezintă o formă de evaluare în care, pe o perioadă mai îndelungată de
timp, profesorul de religie îşi va da seama dacă în urma activităţilor sale a reuşit să omogenizeze grupurile de
elevi, dacă elevii recurg la milostenie, cooperare, întrajutorare.
Profesorul poate organiza unele activităţi de caritate în care să implice şi alţi parteneri educaţionali: părinţi,
parohie, reprezentanţi ai instituţiilor locale.
F. Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate :

Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea transpunerii în
practică a efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor. Altfel spus „nivelul de
instruire al elevilor nu este dependent numai de cantitatea de informaţii acumulată, ci mai ales de valoarea
instrumentală şi operaţională a acesteia”.
Credem că la disciplina religie, aplicabilitatea practică a cunoştinţelor este una dintre cele mai importante
metode de evaluare. Este deosebit de important ca profesorul de religie să îşi urmărească elevii, pas cu pas, să îi
37
îndemne să participe la slujbele Bisericii, precum şi la o observare atentă a poruncilor şi normativelor creştine. O
colaborare bună între preotul paroh şi profesorul de religie poate conduce atât la o observare mai atentă a
comportamentului şi a felului de a gândi al elevilor, cât şi la un îndemn pentru elevi de a pune în practică cunoştinţele
şi informaţiile primite. La clasele mici profesorul poate realiza acest tip de evaluare în colaborare cu părinţii. După ce
profesorul a predat noţiunile legate de familia creştină sau despre faptele bune, el va înştiinţa părinţii în legătură cu
temele predate. Pe parcursul prezentării acestor teme el va vorbi elevilor despre importanţa întrajutorării părinţilor,
despre faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe cei care îşi ascultă părinţii, despre faptul că Dumnezeu răsplăteşte orice faptă
bună. După o anumită perioadă de timp profesorul le va cere părinţilor să schiţeze în câteva fraze o scurtă evaluare a
elevului: despre felul în care îşi face temele, despre felul cum se comportă la masă, despre modul în care îşi ascultă
părinţii. Acest tip de evaluare are cel puţin două aspecte importante: pe de o parte elevul va învăţa să fie mai
responsabil,.iar pe de altă parte chiar şi părinţii vor fi familiarizaţi cu unele aspecte ale educaţiei religioase. Misiunea
profesorului se va extinde de la elevi la părinţi. Un alt mod de realizare a acestui tip de evaluare ar fi ca profesorul de
religie să organizeze anumite activităţi cu caracter religios şi cultural în cadrul parohiei, iar părinţii acestora să fie
invitaţi la aceste activităţi în vederea aprecierii şi evaluării.
G. Chestionarul
Chestionarul poate fi completat la sfârşitul unei lecţii, capitol sau semestru şi poate fi structurat pe mai
multe compartimente: am învăţat …, am descoperit că …, am folosit metoda …, îmi place să citesc … .
Chestionarele pot fi nominale sau anonime.
Pentru o mai bună autosituare profesorul poate apela la chestionarele anonime, încurajându-i pe elevi să
noteze şi unele sugestii cu privire la îmbunătăţirea activităţii profesorului. Tot prin intermediul chestionarelor
anonime elevii pot fi îndemnati să-şi facă o autoevaluare în care să-şi prezinte realizările dar şi erorile comise; în
urma experimentării acestui tip de chestionar, am constatat că elevii sunt foarte sinceri. Reţinem faptul că profesorul
trebuie să păstreze confidenţialitatea acestor chestionare. Remarcile trebuie să fie făcute cu un mare grad de
generalitate. Poate fi în liniile generale informat şi preotul paroh vizavi de răspunsurile date de elevi pe parcursul
chestionarelor.
H. Autoevaluarea elevilor:
Autoevaluarea reprezintă o modalitate de stabilire a eficienţei desfăşurării educaţiei religioase în şcoală.
Orice metodă de evaluare folosită în cadrul oricărei discipline prezintă cel putin două aspecte esenţiale,
gradul de însuşire a noţiunilor predate şi capacităţile elevului de a le transpune în practică. La religie acest tip de
abordare a evaluării este acceptabil dar nu complet, nu desăvârşit. Important este ca atât profesorul cât şi elevul să
ducă evaluarea mai departe în sensul conştientizării rolului autoevaluării. Elevul va fi îndemnat spre autosituare, va fi
condus înspre realizarea unei radiografii moral-duhovniceşti, „va fi invitat la reflecţia asupra lui însuşi”. Este de dorit
ca orice dascăl de religie să încerce să-i determine pe elevi să-şi analizeze calitatea relaţiei lor cu Dumnezeu, cu
duhovnicul lor, cu părinţii, cu colegii. Împlinirea şi trăirea poruncilor de către elevi este una din finalităţile educaţiei
religioase. Acest lucru va fi realizabil în măsura în care credinţa, trăirea poruncilor, participarea la slujbele Bisericii
vor fi experimentate mai întâi de către profesor. Vrând nevrând, dascălul de religie se constituie într-un model pentru
elevii săi. Una dintre însuşirile de bază ale profesorului de religie este „să creadă şi să-i facă pe alţii să creadă … în
crezul pe care îl predă... să ştie și ceilalți că acest crez este însuşirea sa de căpetenie”. O metodă mai profundă de
autoevaluare o realizează profesorul de religie atunci când elevul trece de la autoevaluare la Taina Spovedaniei. În
această formă evaluarea la disciplina religie trece din sfera educaţională în sfera sacramentală, de data aceasta
evaluarea trecând printr-o formă de metamorfozare, de la evaluarea făcută de profesor şi elevi la cea facută de
duhovnic. În constatările făcute pe teren, reiese că elevii noştri acordă o însemnătate deosebită Tainei Spovedaniei.
Îndreptarea sau sfinţirea omului prin harul divin se realizează în Biserică, Sfintele Taine „încredinţate de Mântuitorul
Bisericii Sale fiind absolut necesare oricărui creştin în vederea mântuirii”.
14. Autoevaluarea si valorificarea ei
Educaţia religioasă este una dintre problemele de substanţă atât din perspectiva misiunii Bisericii în
lume, cât şi din perspectiva politicii educaţionale actuale.
Realizarea educaţiei religioase incumbă o racordare optimă la arsenalul metodologic specific învăţământului
preuniversitar. Îmbunătăţirea activităţilor didactice de factură religioasă presupune printre altele o investigaţie de
esenţă asupra procesului de autoevaluare.
Autoevaluarea oferă repere teoretice şi practice absolut necesare reglării şi îmbunătăţirii activităţilor de
predare-învăţare-evaluare la religie. Autoevaluarea se înscrie în cadrul direcţiilor de reformă în învăţământ, mai
precis autoevaluarea se inserează ca o componentă a autoeducaţiei. Problematica autoevaluării trebuie abordată în
legătură cu educaţia permanentă. O aprofundare a raportului dintre educaţie şi autoeducaţie ridică unele întrebări,
cum ar fi : educaţia şi autoeducaţia se exclud? sunt procese identice? Majoritatea pedagogilor sunt de părere că cele
38
două procese se completează reciproc, astfel că „educaţia îşi sporeşte considerabil eficacitatea atunci când este
susţinută de acţiuni autoeducative, după cum succesul autoeducaţiei este condiţionat de o educaţie adecvată”.
Autoevaluarea se constituie ca o dimensiune necesară unei formări permanente.
În planul eduaţiei religioase, autoevaluarea poate fi transferată, prin metoda exemplului personal de la
profesorul de religie la elev. Stimularea şi motivaţia elevilor în a recurge la autoevaluare reprezintă un imperativ al
educaţiei religioase.
Profesorul de religie are la dispoziţie mai multe forme de autoevaluare începând cu fişele de evaluare puse la
dispoziţie de unităţile şcolare şi continuând cu chestionarele de evaluare date elevilor, părinţilor sau profesorilor de
alte discipline. O formă mai deplină de autoevaluare o realizează profesorul de religie în faţa duhovnicului, în cadrul
Tainei Mărturisirii.
Mai mult ca oricine, duhovnicul ne poate sonda şi radiografia starea duhovnicească. Se pune întrebarea:
starea duhovnicească a profesorului de religie nu cumva reflectă şi modul său de îndeplinire a misiunii didactice
încredinţate lui? Cel care caută desăvârşirea nu trebuie neapărat să creeze ceva nou, ci doar „să elibereze harului
calea, nu trebuie decât să înlăture acele obstacole care ne separă de Dumnezeu”, după cum afirmă Vladimir Soloviov.
Ca profesori de religie avem datoria de a ne concepe şi realiza activităţile didactice în aşa fel încât Hristos, în Care
locuieşte trupeşte toată deplinătatea dumnezeirii (Coloseni 2) să ia chip (Galateni 4) în tot şi în toate, lăsându-l pe
Hristos să ia chip în acţiunile noastre personale, educative şi sociale. Este nevoie ca înainte de a te hotărî pentru o
misiune atât de importantă, cum este aceea a profesorului de religie, „să-ţi chemi în suflet chipul moral al lui Hristos,
să te concentrezi şi să-ţi răspunzi: ar face El acest pas, sau cu alte cuvinte m-ar binecuvânta dacă-l fac?”
Autoevaluarea ne trimite către această formă de introspecţie şi examinare a stării noastre duhovniceşti şi
profesionale.
Orice activitate catehetică îl obligă pe profesor la reflecţie profundă pentru „a indentifica ceea ce face
Dumnezeu, ceea ce face Biserica şi ceea ce face fiecare în parte. Actul mântuirii este o conlucrare activă între aceşti
factori”. Sub această formă educaţia religioasă se focalizează în vederea conturării şi împlinirii a trei factori: iniţierea,
îndrumarea şi sfinţirea. Astfel, educaţia religioasă îşi propune să treacă de la iluminarea intelectului la prefacerea
umanului, după chipul lui Hristos. Prezentăm o fişă de autoevaluare (cu caracter orientativ), care poate fi de folos în
ceea ce priveşte autoevaluarea dar şi structurarea activităţilor profesorului de religie.
Fişa de autoevaluare
1.Activităţi complexe cu valoare instructiv-educativă
a) rezultate obţinute în pregătirea elevilor în raport cu standardele curriculare şi ale programei şcolare pentru religie,
materializate în: rezultate cu elevii la clasă; rezultate la testări; examene de sfârşit de ciclu şcolar
b) performanţe în pregătirea elevilor distinşi la concursurile şi olimpiadele şcolare
c) pregătirea loturilor olimpice (concursuri şi olimpiade şcolare)
d) activităţi educative organizate în şcoală
e) activităţi extraşcolare organizate în cadrul parohiei
f) comunicarea cu părinţii, autorităţile locale şi preotul paroh
g) realizarea de proiecte extracurriculare
h) dezvoltarea unor activităţi practice, în vederea formării de abilităţi şi deprinderi, organizate în colaborare cu
preotul paroh şi alţi reprezentanţi ai comunităţii parohiale
2. Performanţe în inovarea didactică
a) contribuţii la elaborarea de: programe şcolare şi regulamente; metodologii şi îndrumătoare metodice specifice
religiei; manuale şcolare şi auxiliare didactice; reviste şcolare
b)activităţi de: mentorat, pentru studenţi teologi şi elevi seminarişti; participare la activităţi de perfecţionare în
calitate de formator; cercetare în domeniul specialităţii şi didacticii religiei
3. Participarea la activităţi şi proiecte coordonate de inspectoratele şcolare sau Ministerul Educaţiei,
Tineretului şi Cercetării
4. Creşterea prestigiului şi a calităţii activităţilor unităţii şcolare contribuţii independente şi în echipă în
privinţa:
- managementului instituţional
- realizarea unor proiecte de finanţare din resurse extrabugetare
5. Implicarea în realizarea unor acţiuni complementare activităţii de învăţare:
- expoziţii, cenacluri, simpozioane
- sesiuni de comunicări ale elevilor
- organizarea unor seri duhovniceşti
- organizarea cercului de religie
6. Cooptarea conducerii şcolii, a preotului paroh, a unor factori de decizie din cadrul centrului eparhial în
vederea:
- amenajării cabinetelor de religie
- amenajării capelelor şcolare
- amenajarea unor colecţii de carte religioasă
39
7. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească a elevilor
- participarea la slujbele Bisericii împreună cu elevii
- îndemnarea şi însoţirea elevilor la spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine
- atragerea părinţilor într-o formă de parteneriat în vederea îmbunăţătirii activităţilor specifice religiei
Pentru o mai bună radiografiere a propriilor activităţi sunt indicate conceperea unor chestionare prin care
elevii sunt solicitaţi să-şi precizeze percepţia şi receptarea orei de religie. Pentru o imagine mai complexă asupra
propriei activităţi pot fi concepute unele chestionare pentru profesorii de alte discipline, pentru părinţi şi preoţi.
15. Specificul educatiei religioase în diferite etape
Din cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziție spre religiozitate; el e capabil de trăiri religioase,
care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziție se poate cultiva și dezvolta prin educație
religioasă.
Religiozitatea copilului nu este identică cu cea a adultului. În copilărie, ea se bazeaza pe trăirile date de
modul său “religios“ de viață, iar la adult, pe o trăire intensă și o atitudine spirituală. Educația religioasă trebuie să
înceapă din copilărie. Este cunoscut că în copilărie omul poate fi mai usor influențat religios-moral decât mai târziu,
iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru întreaga viață.
În educația religioasă, este necesar ca profesorul să cunoască și să țină cont de etapele dezvoltării psiho-
fizice a elevului.
În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educația religioasă a copilului îl are familia. De asemenea,
programa de învățământ școlar prevede elemente de educație religioasă care au ca scop familiarizarea copiilor cu
concepte religioase elementare. La această vârstă, copilul este capabil să memorize mecanic povestiri și istorioare.
Ținând cont de acest lucru, ei pot fi învățați diferite rugăciuni, poezii și povestiri religioase adecvate vârstei.
Mergerea la biserică și diferitele evenimente religioase cum ar fi: colindatul, cununiile ș.a. pot constitui momente
prielnice care trebuie valorificate în educația religios-morală a copiilor. Trăirile religioase din această etapă pot
deveni hotărâtoare pentru întreaga viață. Acum, copilul observă și înregistrează actele religioase și morale pe care le
vede în familie și în cercul cunoștințelor sale. El imită cu fidelitate și încredere atitudini, gesture și cuvinte. Fondul
sufletesc al copilului este nepervertit, de aceea el crede că tot ce face omul matur este bine. Rezultă deci faptul că
părinții și creștinii maturi au datoria de a fi modele de comportament pentru copii și de a nu sminti pe niciunul din ei.
În perioada preadolescenței și adolescenței, elevul evolueaza treptat, de la faza „heteronomiei morale“ la „autonomia
morala“ (cf. Jean Piaget). În planul educației religioase se pot semăna în sufletul copiilor sentimente nobile și
adânci. Este perioada în care se prezintă copiilor Istoria Vechiului și Noului Testament, evenimentele principale din
Istoria și viața Bisericii, noțiuni fundamentale de credință. De asemenea, elevii asimilează și pun în practică norme de
comportament religios-moral.
Perioada adolescenței se caracterizează prin schimbări majore în dezvoltarea psiho-fizică, fapt care are
puternice influențe asupra educației religioase a elevului. Este perioada în care acesta își poate forma convingeri
religios-morale temeinice sau poate să cadă pradă multor tentații cu urmări negative asupra personalității sale.
Spiritual, tânărul se preocupă de marile probleme ale vieții și concepe planuri pentru reforme religioase, morale,
politice și sociale. Se manifestă simțul critic și al aprecierii. Acum apare interesul pentru ceea ce este general valabil,
adică pentru legile naturii, ale istoriei, ale vieții morale și pentru filosofie, dar și pentru ceea ce este abstract. El nu se
mulțumește doar cu asimilarea cunoștințelor, ci le prelucrează și le aprofundează. În această perioadă, adolescentul
are nevoie de modele de viață și își conturează un ideal. Cele mai mari schimbări în această perioadă au loc în planul
volițional. Acum adolescentul este capabil de tărie, de voință și de îndreptarea acesteia spre scopuri morale – condiție
esențială pentru formarea caracterului moral. În această perioadă, viața religioasă a tânărului trece printr-o criză de
multe ori foarte periculoasă. Concepția religioasă pe care tânărul și-a dobândit-o în copilărie este zdruncinată de
îndoieli generate de conflictul dintre viață și ideal, dintre credință și unele teorii științifice. Soluționarea acestui
conflict depinde de felul în care educatorul știe să-și îndeplinească în mod conștiincios activitatea educativă. Dacă în
copilărie accepta fără nicio rezervă și cu smerenie spusele celor mari, acum atitudinea tânărului se modifică complet .
În locul smereniei și acceptării pe temeiul autorității apare simțul critic, îndoiala și căutarea argumentelor raționale.
Pentru a contracara consecințele nefaste ale unui asemenea criticism, în educația religioasă, profesorul va trebui sa
utilizeze în mod special metoda argumentării. Fiindcă tânărul este animat acum de idealuri înalte și este entuziasmat
de tot ceea ce este frumos, nobil și moral, acestea pot fi folosite de educatorul creștin spre a-l câștiga pentru viața
religioasă. Acum este momentul să i se predea tânărului învățăturile fundamentale de credință și de morală. În
domeniul religios, mulți tineri revin la idealurile religioase din copilărie, înțelese acum mult mai bine și mai profund.
Practica religioasă face mult bine tânărului în această perioadă. Ea îi îndreaptă privirile spre idealul sfințeniei, îi
purifică sentimentele, mai ales pe cel al iubirii, îi trezește nostalgia spre idealuri înalte și-i înnobilează sufletul,
conducându-l spre lumea frumosului, binelui și sfințeniei (Șebu. Metodica)
40
Percepţiile, sentimentele şi trăirile religioase se conturează şi se încheagă în funcţie de etapele de vârstă.
Pentru cei implicaţi în realizarea educaţiei religioase, în special pentru profesorii de religie, cunoaşterea percepţiilor,
a trăirilor şi a caracteristicilor educaţiei religioase în funcţie de etapele psihice şi biologice de dezvoltare devine un
imperativ. În funcţie de etapele de vârstă, fundamentarea sentimentelor şi a conştiinţei religioase presupune
parcurgerea anumitor stadii de instruire.
Procesele gândirii religioase se vor relativiza şi contura în diferite stadii de vârstă. În Epistola către Corinteni,
Sfântul Apostol Pavel spune: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar
când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (1 Corinteni 13).
Referitor la perioada în care ar trebui să înceapă educaţia religioasă, unii cercetători susţin că educaţia
religioasă a copilului începe înainte de a se naşte, prin formarea unei maturităţi spirituale a părinţilor. Părinţii sunt
responsabili pentru procrearea şi creşterea copiilor. Majoritatea psihopedagogilor susţin că unele acte necontrolate ale
părinţilor au efecte nefaste asupra copiilor lor. Este important să acordăm o atenţie deosebită educaţiei religioase a
copiilor încă de la vârsta fragedă. Sfântul Ioan Gură de Aur aprecia: „așa cum se va deprinde copilul de mic, aşa va
rămâne şi când se va face mare; ca şi copacul pe care de-l va îndrepta cineva când e mlădiţă, rămâne drept; iară de-l
va lăsa strâmb, când se va întări nu se va mai îndrepta”. Primii ani ai copilului sunt cruciali pentru formarea
religioasă ulterioară. Copilul constituie un teren favorabil pentru primirea normelor şi conduitelor religioase, totodată
copilul este receptiv la credinţa în miracole. Prin imitare el va primi credinţa practicată de părinţii lui. Inoculându-li-
se copiilor respectul autorităţii părinteşti, se trece cu uşurinţă la inocularea respectului autorităţii divine. Exercitând
asupra copilului o autoritate chibzuită şi ponderată, este facilitată sădirea sentimentelor de veneraţie pentru
autoritatea lui Dumnezeu. Nu cumva în unele societăţi în care lipsa de autoritate a părinţilor este tot mai evidentă, se
ajunge şi la o lipsă de percepţie şi respect faţă de autoritatea divină şi invers? Copilul îşi măreşte spectrul de
înţelegere spirituală începând cu vârsta de 3-4 ani. „Un copil îşi formează imaginea sa despre Dumnezeu după
imaginea pe care şi-o face despre om şi aceasta este mai întâi imaginea părinţilor săi. Rezultă de aici că rolul
exemplului este mai important decât cel al teoriei”. Un rol covârşitor în educarea moral-religioasă a copiilor îl
constituie mediul familial. Multe dintre actele comportamentului religios se formează prin contaminare, prin
observarea şi imitarea a ceea ce fac părinţii. De la 3-4 ani, copilul se fortifică spiritual, i se amplifică puterea de
discernământ şi înţelegere. Predomină cunoaşterea de tip intuitiv şi, drept urmare, mediul educativ trebuie să fie cât
mai bogat în stimuli cu caracter religios. Este recomandabil să fie stimulaţi factorii interni care contribuie la trezirea
atenţiei, cel mai important fiind interesul. După vârsta de 4 ani copilul începe să-şi pună unele întrebări: de ce asta?
de ce aşa?, etc. Apare dorinţa de cunoaştere. Reţinem faptul că în jurul vârstei de 3 ani apar şi se conturează primele
trăiri religioase. Aducerea copilului la Biserică şi împărtăşirea lui cu Sfintele Taine lasă amintiri şi amprente asupra
lui care îl vor marca toată viaţa. Copilul începe să conştientizeze că atunci când face un lucru bun, se bucură
Dumnezeu, iar când săvârşeşte răul Îl supără pe Dumnezeu. Aceste atitudini se imprimă profund în inconştient, care
influenţează activitatea noastră conştientă din fiecare moment. Până la vârsta de 6 ani educaţia religioasă a copilului
rămâne mai mult o sarcină de familie, părinţii fiind pe deplin responsabili.
Educaţia religioasă pentru copiii din şcoala primară va fi realizată prin mijloace şi procedee adecvate şi se
realizează de personalul didactic calificat (profesorii de religie). Ar fi de dorit ca preotul şi profesorul de religie să
acţioneze în comun pe linia catehizării copilului. Conţinutul educaţiei religioase la această vârstă trebuie să realizeze
un echilibru optim între concret şi abstract, să devină interesant şi atractiv, să fie motivat. Motivul este acel fenomen
psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi modificarea conduitei. Prin urmare, se impune ca elevii să fie
motivaţi în vederea unei participări constante la viaţa Bisericii, deprinzându-se pe această cale cu o experienţă
religioasă constantă. Folosirea unor metode şi procedee adecvate de prezentare a mesajului catehetic facilitează
apropierea şi colaboarea între profesor şi elev. A ne adresa tineretului de azi este o operaţie delicată, folosirea unor
clişee şi repere teoretice şi abstracte conduce către indiferentism. Se va evita orice încercare de impunere cu forţa,
precum şi atitudinile de tip criticist. Un copil are nevoie să simtă că “nu este necesar ca el să fie premiant sau olimpic
pentru a fi iubit”. Afecţiunea profesorului de religie faţă de elevi nu trebuie să fie condiţionată de performanţă.
Utilizarea unor etichete comportamentale are efecte negative imprevizibile; uneori, aceste etichete nu fac decât să
întărească un anumit tip de comportament. Dacă i se spune des unui elev: eşti timid, copilul ajunge să creadă că este
o persoană timidă, şi se comportă în consecinţă. Alteori, etichetele comportamentale reduc motivaţia de schimbare;
dacă i se spune cu consecvenţă unui elev că este un antitalent la o anumită disciplină, atunci s-ar putea ca elevul să
recurgă la următorul raţionament: oricum nu sunt talentat la această materie, n-are sens să fac eforturi pentru a fi mai
bun.
La vârsta de 7-10, ani copiii încep să îşi aleagă modele şi se raportează la ele până în cele mai mici detalii.
Acest lucru atrage după sine o mare responsabilitate, atât pentru profesorul de religie, cât şi pentru părinţi sau cei
apropiaţi.
În gimnaziu, preocupările şi interesele determină extinderea şi amplificarea religiozităţii. Acum creşte gradul
de socializare, de solidaritate, apar formele de organizare în grupuri în funcţie de prietenii şi simpatii. Copiii se încred
unii în alţii, îşi mărturisesc anumite lucruri. Raportarea la normele biblice îl determină pe copil să-şi rezolve unele
probleme de ordin moral, existenţial etc. Participarea la ceremoniile religioase nu mai este receptată ca o simplă
obligaţie, ci ca o necesitate (copilul simte nevoia de a se ruga). Copilul devine mai responsabil de raportul dintre el şi
Dumnezeu. De obicei se roagă dimineaţa şi seara fără să fie atenţionat pentru a face acest lucru. Există şi riscul ca în
această fază unii tineri să intre într-o stare de incertitudine şi confuzie.
41
Între 12 şi 14 ani intră în joc pubertatea. Tot în această perioadă are loc închegarea caracterului, precum şi
a principalelor trăsături de personalitate. O atragere forţată înspre ora de religie poate avea consecinţe imprevizibile.
Sunt necesare tactul şi mai ales răbdarea din partea profesorului de religie. Acum copiii sunt capabili de performanţă,
de aprofundarea unor noţiuni de catehism într-un mod cu totul de excepţie.
Adolescenţa reprezintă o perioadă delicată, dacă nu chiar dificilă, în privinţa educaţiei religioase. O dată cu
preadolescenţa şi continuând până spre 20-21 de ani tinerii se orientează spre făurirea unei cariere, spre propriile lor
împliniri spirituale, profesionale, sportive etc. În perioada adolescenţei are loc o schimbare radicală faţă de copilărie.
Apar tot acum unele forme de interiorizare, de raţionalizare. Acum tânărul îşi pune întrebări legate de rostul vieţii, de
menirea lui; apar întrebările legate de existenţă, de existenţa lui Dumnezeu, de nemurire; în acelaşi timp tânărul ia
hotărâri esenţiale pentru viaţă. Din perspectivă intelectuală, unii adolescenţi sunt apţi ca şi adulţii să înţeleagă
probleme de ordin doctrinal şi liturgic, dar „sunt mai puţin stabili decât adulţii”.
În perioada adolescenţei, implicarea profesorului de religie şi a preotului se va realiza discret pe baza unor
argumente şi a unui dialog sincer; este recomandabil să fie respectată poziţia interlocutorului, evitându-se tentele
ironice sau culpabilizatoare. Se impune ca “adolescentul să fie invitat la o reflecţie asupra lui însuşi… reflecţia
catehetică s-ar dori a fi pluridisciplinară”. Discursurile moraliste şi criticiste nu duc la atingerea scopurilor propuse,
“formarea unui sistem de valori, convingeri şi atitudini sănătoase nu poate fi realizată prin prelegeri moralizatoare”.
Adesea, tinerii sunt inundaţi cu teorii agnostice şi materialiste, “ei pleacă de la orele de curs cu convingerea că
adevărul este relativ, iar virtuţiile sunt imposibile sau nefolositoare. Toate acestea îi influenţează să proclame o
relativitate a valorilor”. Fără să ne dăm seama, de multe ori educaţia pentru valoare se transformă în educaţie pentru
libertinaj. De aceea, considerăm că e un imperativ ca profesorul de religie, precum şi preotul, să cunoască în termeni
realişti elementele demoralizatoare ale unor compartimente educaţionale. Tot acum apare nonconfor¬mismul şi
dorinţa de independenţă.
Observăm la adolescenţi o adevărată ceartă cu autoritatea. Acest fapt se constată mai ales în cazurile în care
autoritatea este impusă într-un mod nedelicat, necontrolat. Profesorul care ştie să-şi impună autoritatea într-un mod
mai discret are mult de câştigat. Autoritatea se cere a fi impusă mai degrabă ca o formă de protecţie şi nu ca o formă
de dirijare. Unii elevi nu refuză neapărat autoritatea profesorului, ci mai degrabă refuză impunerea autorităţii într-un
mod excesiv.
Perioada adolescenţei „este o perioadă hotărâtoare în centrarea individului spre credinţa religioasă”, „acum e
momentul când de obicei se pierde, se câştigă sau se capătă credinţa. Religia devine o formă de viaţă, a cărei expresie
desăvârşită o constituie vocaţia. Dumnezeu încetând de a mai fi o reflectare a imaginii părinteşti, întruchipează atunci
valoarea supremă în care se contopesc toate celelalte”.
Influenţa mediului social asupra elevilor trebuie observată atent de către profesorii de religie. Societatea
contemporană duce lipsă de modele, dar ce este mai grav, unii tineri de azi nu prea caută modele, iar alţii le caută în
rândul starurilor de muzică, al vedetelor de televiziune, în rândul unor magnaţi şi, mai rar, printre sportivi. Dar
sentimentele inferioare (satisfacţii de ordin financiar, alimentar, erotic) nu dăinuiesc; ambiţiile materiale dau
satisfacţii limitate. Ca dovadă, faptul că în urma lipsei educaţiei religioase şi a unor relaţii familiale şubrede fiii unor
mari bogătaşi îşi părăsesc căminele, încep să se drogheze, unii recurg chiar la sinucidere. Educaţia religioasă ar putea
atenua din unilateralitatea deplasării spre raţionalitatea sau pragmatismele excesive; experienţa religioasă îl face pe
elev să înţeleagă şi să acţioneze mai conştient în societate, îl invită la reflecţie; educaţia religioasă presupune prezenţa
dimensiunii transcendentale în viaţa şi faptele de zi cu zi, pentru a transforma societatea într-o comunitate de oameni
care să trăiască în comuniune şi înţelegere unii cu alţii.
Plecând de la premisele psihologice ale educaţiei religioase, putem evidenţia unele reguli cu caracter
orientativ. Astfel, în copilărie, când copilul preia orice idee sau enunţ fără critică, este bine să-i prezentăm realităţile
religioase sub formă de povestiri, parabole etc., înlăturând discuţiile şi temele complicate sau controversate. La
pubertate este recomandabilă prezentarea unor noţiuni de morală creştină, noţiunile esenţiale de doctrină. La această
vârstă elevul poate aprofunda şi experimenta anumite virtuţi creştine: „credinţa creşte cu vremea… dar creşte pe
măsură ce împlinim poruncile şi dobândim virtuţile”. Credinţa este prima virtute cu care pornim la drum, atât cei
mici, cât şi cei mari. Adolescenţilor este indicat să le predam elemente de filozofie creştină, de psihologia religiei, de
doctrină, de artă creştină. Fără îndoială – indiferent de vârsta elevilor cu care dialogăm –, mijlocul principal în
educaţie este exemplul personal. Biserica are în istoria sa nenumărate exemple. Mai întâi, Biserica îl prezintă pe
Hristos în toată măreţia Sa. Apoi urmează şirul apostolilor, sfinţilor, martirilor etc. Îndatorirea şi mijloacele de a lucra
la desăvârşirea credinţei le-a aşezat Mântuitorul în Biserica Sa. Apartenenţa creştinilor la Biserică exprimă
sentimentele lor de a exista ca nişte membre lucrătoare. Educaţia religioasă este doar o componentă care face parte
din lucrarea generală mântuitoare, care pentru a fi posibilă are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. De la acest temei
porneşte lucrarea Bisericii spre ridicarea tuturor membrilor ei până la a ajunge toţi “la statura bărbatului desăvârşit, la
măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 6) (Timiș)
42
16. Profesorul de religie. Consilierea
A. Profesorul de religie, model și formator de caractere în școala contemporană:
Gordon: Reuşita orei de religie depinde nemijlocit de conştiinciozitatea celui care o predă. Copiii văd religia
prin prisma profesorului, deoarece calităţile şi defectele lui se proiectează fast sau nefast asupra materiei în sine.
Unui profesor de care depinde formarea caracterelor, i se cere neapărat a fi un om cu personalitate. Fără a i se
cere să fie desăvârșit, el trebuie însă să dovedească o permanentă strădanie spre a-şi contura personalitatea, să tindă
neîncetat spre desăvârşire.
Din punct de vedere intelectual, un profesor de religie trebuie să posede o bună cultură generală, dublată de
cultură specială teologică. De asemenea, să aibă, între altele, inteligenţă vie, imaginaţie creatoare, memorie durabilă
şi fidelă. El trebuie să fie un specialist în materia pe care o predă, având totodată şi cunoştinţe psiho-pedagogice
solide, care să-i permită o comunicare optimă cu elevii. În acelaşi context al calităţilor intelectuale, profesorul de
religie trebuie să fie un cititor pasionat al literaturii teologice, dar şi al cărţilor din domeniile ajutătoare. Mai ales, el
nu este un simplu transmiţător de cunoştinţe, ci un propovăduitor, iar una dintre notele esenţiale ale personalităţii
propovăduitorului creştin, din punct de vedere intelectual, este cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor
Părinţi.
Din punctul de vedere al calităţilor morale, nominalizăm: credinţă puternică, iubire neţărmurită, smerenie,
discreţie, discernământ şi bun simț. Întâi de toate, profesorul de religie trebuie să aibă conştiinţa că nu predă o lecţie
oarecare, ci un crez anume, drept, curat, deplin şi neştirbit al adevărului, al mântuirii: crezul ortodox. Astfel, credinţa
neabătută, unită cu celelalte virtuţi pomenite, vor confirma vocaţia autentică şi mărturia lui de catehet. Căci
profesorul de vocaţie este, de fapt, un martor şi mărturisitor al Învăţătorului Suprem, Iisus Hristos şi al Evangheliei
Sale. Profesorul nu învaţă în nume personal, ci în numele lui Hristos.
Cu privire la calităţile fizice menţionăm că profesorului i se cer: un trup sănătos, fără defecte izbitoare; voce
plăcută, curată, sonoră; faţa prietenoasă, atrăgătoare; ţinută vestimentară curată şi lipsită de excentrisme. Ordinea sau
dezordinea externă a unui om, o reflectă, desigur, pe cea interioară. Este de prisos să insistăm că profesorul de religie
reprezintă Biserica nu numai prin cultura teologică şi viaţa morală, ci şi prin înfăţişare, îmbrăcăminte, gestică,
mimică. El trebuie să fie îmbrăcat la ore la fel ca pentru biserică, ca pentru Sfânta Împărtăşanie. Căci catedra orei de
religie trebuie să fie pentru el un altar sfânt, nu o tribună oarecare.
Timiș: a) Profesorul de religie este mentorul şi conducătorul oricărei activităţi didactice de factură religioasă.
Profesorul este cel care dă sens şi finalitate proiectelor, obiectivelor şi secvenţelor educaţionale propuse.
Personalitatea profesorului de religie se conturează în funcţie de calităţile aptitudinale (vocaţia) şi în funcţie de
cultura de specialitate (formaţia teologică). Componentele pregătirii profesionale a dascălului de religie sunt cultura
generală, cultura de specialitate şi pregătirea psihopedagogică.
b) Într-o primă etapă orice profesor începător este marcat de optimism, dar nu întotdeauna are şi deprinderile
formate. Lipsurile sunt foarte greu sesizabile din partea celui în cauză. Etapa a doua este marcată prin conştientizarea
anumitor lipsuri şi chiar prin unele îndoieli. În timp, odată cu unele neîmpliniri scade şi optimismul. La unii dintre
dascăli apare un moment critic, care dacă este dublat de speranţă, se poate converti în realism, pragmatism şi
revizuiri, iar dacă acest moment critic este dublat de îndoială se poate ajunge la renunţări. Etapa a treia e marcată de
realism şi de câştigarea unor competenţe profesionale. Etapa a patra se constituie într-o etapă a competenţelor şi a
realizărilor. Există şi riscul ca în această etapă să apară o formă de plafonare sau rutină. Etapa a cincea este etapa în
care profesorul îşi desăvârşeşte anumite abilităţi, aici putem vorbi de profesionalism. Într-o a şasea etapă se trece de
la competenţă si profesionalism la creativitate şi măiestrie. Apogeul unei cariere didactice, am putea spune că se
împlineşte într-o a şaptea etapă, atunci când putem vorbi de erudiţie.
c) Pentru o mai bună formare a deprinderilor profesionale, e imperios necesară colaborarea cu colegii de
catedră, cu colegii de cerc pedagogic, dar mai ales cu duhovnicul. Important este să conştientizăm faptul că a fi
profesor de religie înseamnă a avea o bună pregătire teoretică şi didactică, înseamnă a ne pregăti mereu, şi mai presus
de toate a cere ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu în tot ceea ce facem.
43
B. Consilierea și îndrumarea duhovnicească în cadrul educației religioase. Aspecte și atitudini:
1. Consilierea educaţională:
Reforma învăţământului în România subliniază importanţa comutării accentului de pe latura informativă a
procesului educaţional pe cea formativă, precum și optimizării relaţiei profesor-elev, elevul trecând drept partener în
derularea actului didactic. Învăţământul românesc trebuie să aibă ca scop nu doar formarea unor specialişti bine
informaţi, ci şi formarea de persoane cu putere de adaptare la solicitările sociale şi psihologice ale vieţii, şcoala fiind
o instituţie socială cu funcţii multiple, aptă să răspundă nevoilor sociale şi psihologice ale elevilor. Observăm o
creştere a eşecului şi abandonului şcolar; aceşti indicatori atenţionează asupra faptului că şcoala este obligată să
observe mai atent problemele legate de consiliere şi orientare. Disciplina de consiliere şi orientare oferă cadrul formal
în care profesorul poate să lucreze nu doar cu dimensiunea raţional-intelectuală a elevului, ci şi cu cea afectivă şi
motivaţională, atitudinală şi socială. Prin consilerea şcolară, instituţiile de învăţământ îşi urmează scopul primordial
de proces formativ centrat pe elev şi totodată răspund nevoilor comunităţii, dând societăţii persoane competente
pentru viaţa privată, profesională şi publică. În acest sens, se cere o concretizare a spectrului consilierii. Definirea
consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici care o diferenţiază vizavi de asistenţa psihologică. După A.
Băban, o primă caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se adresează. Consilierea vizează persoane
normale ce nu prezintă tulburări psihice. Consilierea le ajută să facă faţă mai eficient sarcinilor vieţii cotidiene. O a
doua caracteristică definitorie pentru consiliere este aceea de asistenţă pe care o oferă utilizarea unui model
educaţional şi al dezvoltării, nu unul clinic curativ. Sarcina consilierului este de a învaţa pe elevii să-şi valorizeze
propriul potenţial. A treia caracteristică a consilierii este preocuparea pentru prevenirea problemelor ce pot afecta
dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei. Astfel spus, procesul de consiliere pune accentul pe dimensiunea
de prevenţie a tulburărilor emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării personale şi a rezolvării de probleme.
Scopul fundamental al consilierii educaţionale este funcţionarea psihologică optimă a elevului şi a grupului de elevi.
2. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească:

Între diferitele tipuri de consiliere: educaţională, profesională, informaţională, vocaţională, de dezvoltare
profesională, consilierea duhovnicească are un loc privilegiat. La prima vedere termenul de consiliere duhovnicească
ne trimite la o consiliere pastorală pe care o realizează preotul în relaţia cu enoriaşii săi. Totuşi, consilierea
duhovnicească are un spectru mult mai larg.
O consiliere duhovnicească susţinută o pot face atât părinţii, cât şi profesorul de religie, care, împreună cu
duhovnicul poate contribui atât la dezvoltarea capacităţii elevilor de a înţelege unele realităţi duhovniceşti cât şi la
sprijinirea elevilor în vederea rezolvării anumitor probleme. Zi de zi, elevii au parte de conflicte unii cu alţii, în
familie şi în societate. Modul în care rezolvăm anumite conflicte sau situaţii delicate este influenţat de ceea ce simţim
faţă de noi înşine, de relaţiile pe care le avem cu semenii, de valorile la care ne raportăm, de felul cum vedem lumea.
Pregătirea universitară a viitorilor profesori de religie nu oferă suficiente cursuri care să furnizeze suport
informaţional şi formativ relevant pentru consiliere. La disciplina religie, mai mult ca la oricare disciplină, avem
obligaţia de a consilia şi îndruma elevii atât sub aspect educaţional cât şi duhovnicesc. Pentru a consilia şi îndruma pe
altul se impune cunoaşterea unor strategii, a unor procedee şi tehnici de consiliere şi totodată se impune să ne
cunoaştem pe noi înşine. Dictonul cunoaşte-te pe tine însuţi a rămas celebru peste veacuri deoarece el are valenţe
duhovniceşti, axiologice, pragmatice şi mai ales ontologice. Fiecare dintre noi avem pretenţia că ne cunoaştem foarte
bine, dar în realitate ne cunoaştem foarte puţin, unii cercetători susţinând că asistăm la o superficializare a cunoaşterii
de sine. În lumina doctrinei creştine, cunoaşterea este un act teandric, un act de împreună lucrare (Dumnezeu-om), un
act interferenţial (transcendent-imanent). Din perspectivă ontologică, cunoaşterea de sine are valenţele infinitului, ale
veşniciei. Percepând cunoaşterea de sine ca fiind un proces ce interferează cu cunoaşterea adevărului, deducem că
acest fapt ţine şi de domeniul revelaţiei. Mântuitorul Iisus Hristos proclamă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan
14).
Consilierea duhovnicească a elevilor se poate focaliza atât pe identificarea unor soluţii pentru problemele
cu care se confruntă elevii, cât şi pe cunoaşterea de sine ca ipostază a cunoaşterii şi aprecierii de Dumnezeu. Prin
consilierea duhovnicească elevii pot fi conştientizaţi de faptul că toate relele pe care le suferă omul sunt o urmare a
păcatului. Omul înnoit în şi prin Iisus Hristos are puterea, prin credinţă, de a găsi soluţii la problemele şi conflictele
cu care se confruntă.
Cunoaşterea noastră înşine, precum şi a surselor problemelor cu care ne confruntăm, se face prin lucrarea
Sfântului Duh; vindecarea şi iluminarea minţii noastre dezvăluie existenţa patimilor şi a nejunsurilor noastre şi,
luminaţi fiind de Duhul Sfânt, putem să luptăm împotriva acestora. Dincolo de legile biologice şi fizice care reglează
viaţa, există şi legile duhovniceşti, iar „nerecunoaşterea acestora din urmă constituie boala duhovnicească, în timp ce
cunoaşterea lor constituie sănătatea duhovnicească”. Cine are sănătate duhovnicească priveşte fenomenele şi
aspectele vieţii din altă perspectivă, omul sănătos şi matur duhovniceşte raportează totul la Dumnezeu. Omul supus
patimilor nu se poate privi înlăuntrul său şi îi este greu să se separe de patimi, trăind în ele şi prin ele. Însă, atunci
când harul lui Dumnezeu începe să lucreze asupra lui, omul poate să distingă între ce este pătimaş şi păcătos,
recunoscându-şi greşelile şi căutând soluţii pentru îndreptare. Acesta este motivul pentru care elevii trebuie să fie
consiliaţi că singurul lucru de care trebuie să se teamă este moartea spirituală, adică păcatul. Luptând împotriva
păcatului putem accede spre fericire, atât pentru viaţa de aici, cât şi pentru viaţa veşnică.
44
3. Atitudini fundamentale în cadrul relaţiei de consiliere:

1) Crearea unei atmosfere degajate de dialog (constituie un factor decisiv pentru reuşita actului pedagogic;
măcar din când în când este indicat ca profesorul şi elevii să se găsească de aceeaşi parte a catedrei: în timp ce elevii
învaţă anumite lucruri despre materia profesorului, profesorul să înveţe ceva despre elevii săi);
2) Informarea (o bună informare asupra problemelor cu care se confruntă elevii ne ajută foarte mult în
alegerea strategiilor şi a tehnicilor de consiliere; informarea se poate face prin discuţii directe cu elevii, prin discuţii
cu alţi colegi profesori despre problemele elevilor, prin teste şi chestionare anonime);
3) Reflecţia (încercând să observăm în profunzime problemele elevilor putem să înţelegem starea celui în
cauză; este contraproductivă etichetarea imediată a unui tip de comportament sau a unei atitudini; orice problemă mai
gravă sau mai puţin gravă a unui elev trebuie privită şi prin prisma mediului familial şi social din care provine
elevul);
4) Dialogul (a avea un dialog cu cineva nu înseamnă doar a sta de vorbă, ci şi a ştii să-l asculţi pe acesta,
înseamnă a încerca să-l cunoşti mai profund; un dialog degajat şi deschis poate inspira încredere, ba mai mult, elevul
îl va considera pe profesor ca fiind o persoană în care poate avea încredere, o persoană la care poate apela la nevoie);
5) Încrederea (s-ar putea ca la un moment dat să apară senzaţia de ineficienţă a activităţii de consiliere;
totuşi, nu e indicat să-i întoarcem spatele celui care nu ne ascultă; manifestând încredere în activitatea noastră, nu
vom dramatiza situaţia şi atunci există şanse de reuşită);
6) Păstrarea calmului (dacă vom dramatiza o situaţie pe parcursul consilierii, există riscul ca persoana
consiliată să nu ne mai asculte; elevul va încerca să evite anumite discuţii sau va minţi în unele privinţe; orice
discuţie trebuie purtată cu calm şi bunăvoinţă; se recomandă să se pornească de la identificarea şi anticiparea
cauzelor care le creează probleme elevilor noştri);
7) Apelul la rugăciune şi la ajutorul lui Dumnezeu (de fiecare dată când încercăm să ajutăm un elev ca acesta
să-şi rezolve problemele, nu trebuie să uităm cuvintele Mântuitorului care spune: Fără Mine nu puteţi face nimic –
Ioan 15).
4. Aspecte ale consilierii duhovniceşti:

Consilierea şi îndrumarea duhovnicească vizează nu doar rezolvarea problemelor, ci urmăreşte şi dobândirea
de către elevi a unor deprinderi şi practici religioase. Profesorul de religie poate influenţa elevii privind felul lor de a
se raporta la Dumnezeu, de a-şi asuma calitatea de creştin.
Din aceste considerente, consilierea duhovnicească trebuie focalizată pe mai multe aspecte:
1) Viaţa duhovnicească;
2) Descoperirea unui sens al existenţei: Remarcăm că mulţi dintre părinţi sunt preocupaţi realmente de
cariera copiilor lor, dar sunt indiferenţi faţă de învăţătura creştină şi neglijează să-i înveţe pe copiii lor să trăiască
precum nişte creştini. Astfel de părinţi îşi nasc copiii pentru viaţa de aici, dar le închid poarta spre veşnicie. Buna
educaţie dată copiilor vizează nu doar pregătirea lor pentru viaţa de aici, ci şi pentru viaţa de dincolo.
3) Mărturisirea credinţei: Credinţa este păstrată şi transmisă de toţi cei ce formează poporul lui Dumnezeu.
De aceea, fiecare preot, fiecare credincios, bărbat sau femeie, după rânduiala proprie fiecăruia în locul şi la timpul
lor, sunt obligaţi să înveţe şi să mijlocească credinţa comună care leagă mădularele între ele pentru ca astfel să
ajungem toţi la unirea credinţei şi la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu (Efeseni 4).
4) Împărtăşirea cu Sfintele Taine: Profesorul de religie va monitoriza şi îndruma elevii să participe sistematic
la împărtăşirea cu Sfintele Taine.
5) Citirea Sfintei Scripturi: Orice profesor de religie are obligaţia de a consilia elevii să citească sistematic
din Sfânta Scriptură.
6) Practicarea postului şi a rugăciunii: Orice tânăr trebuie îndrumat şi învăţat că postul şi rugăciunea ajută
atât în ceea ce priveşte problemele de zi cu zi, cât şi în ceea ce priveşte formarea personalităţii, modelarea
caracterului, felul de a fi. Prin asceză, omul cel vechi se răstigneşte cu Hristos, astfel încât omul nou să învieze cu El
şi să trăiască pentru Dumnezeu (Romani 6).
7) Conştientizarea apartenenţei la comunitatea parohială: Încă de mici, elevii vor fi consiliaţi spre
înţelegerea faptului că au datoria şi responsabilitatea de a se angaja în viaţa parohiei, de a participa şi sprijini
activităţile parohiei. Iată motivul pentru care considerăm că ar fi bine ca tinerii să-şi cunoască bine preotul paroh, să-l
cunoască pe episcopul locului. Pentru o apropiere a tinerilor de parohie şi de activităţile acesteia se impune realizarea
unor activităţi comune ale preotului şi profesorului de religie.
Preotul sau profesorul de religie, folosindu-se de unele tehnici şi procedee propuse de către unii specialişti în
domeniul învăţării comportamentului, pot determina unele modificări comportamentale ale elevilor cu probleme. Cât
timp un comportament poate fi indus, poate fi învăţat, de multe ori el poate fi şi dezvăţat. Când ne propunem să
schimbăm un anumit tip de comportament sau o anumită atitudine a elevilor, se impune ca prin acţiunile noastre să-i
determinăm pe elevi să-şi aleagă priorităţile, să-şi găsească un rost în tot ceea ce fac. O intervenţie pragmatică
propune o radiografiere clară a idealurilor, a propunerilor şi a simţămintelor elevilor: ce-şi doresc de la viaţă, cum
gândesc, care le sunt bucuriile, care le sunt împlinirile şi lipsurile, etc. Pentru mulţi tineri şi tinere, dorinţa de a fi în
centrul atenţiei, de a fi vedetă, este mai mare decât dorinţa de a fi bine instruit. Înainte, idealul pentru o fată era să
devină o mamă bună, o soţie respectată, o creştină devotată. Pentru mulţi tineri, aceste idealuri sunt de domeniul
45
trecutului. Zygmund Baumand, făcând o diagnoză a stării morale a societăţii contemporane, afirmă că în zilele
noastre ideea de sacrificiu de sine a fost delegitimizată; oamenii nu sunt stimulaţi sau nu doresc să facă eforturi
pentru a atinge idealuri morale şi pentru a păstra valorile morale. Tehnologizarea excesivă presupune fragmentarea
vieţii într-o succesiune de probleme. Viaţa duhovnicească reprezintă una dintre victimele tehnologizării; eul moral nu
poate supravieţui fragmentării şi izolării. Iată motivele pentru care preotul şi profesorul de religie au obligaţia de a
face din ora de religie o oră de consiliere şi îndrumare a elevilor spre viaţa cu şi în Hristos, spre împărtăşirea cu
Sfintele Taine, spre o viaţă responsabilă, mai plină de sens. Să încercăm, în măsura posibilităţilor, să ajungem la
inima tinerilor, chiar dacă uneori trebuie să le vorbim pe limba lor. Oare nu ne învaţă Sf. Apostol Pavel în acest sens:
Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc pe unii (1 Corinteni 9)
17. Interdisciplinaritatea si contextualizarea ei
Interdisciplinaritatea și contextualizarea ei la ora de religie:

Ca exemple de activităţi de învăţare, Programa analitică prevede şi încadrarea evenimentelor din Istoria
Bisericii în cadrul Istoriei Universale. În cazul acesta activităţile de învăţare la religie interferează cu cele de la
istorie. Referitor la problema reformei, profesorul de religie va prezenta reforma ca o schismă produsă în sânul
Bisericii precum şi urmările acesteia. Profesorul de istorie prezintă reforma ca un salt benefic în cadrul istoriei şi
civilizaţiei europene. În cazul în care profesorul de religie va constata că elevii au o atitudine duplicitară în raport cu
cele două puncte de vedere, în prima fază va relua în discuţie problematica reformei apreciind că într-adevăr în plan
cultural şi economic reforma a fost un proces cu urmări pozitive, dar în acelaşi timp va prezenta urmările reformei în
plan religios, conflictele de ordin doctrinar care s-au ivit, precum şi faptul că reforma a constituit terenul fragmentării
religioase medievale, precum şi fondul apariţiei cultelor neoprotestante de mai târziu. Aceste efecte le simţim până
azi: dezbinarea religioasă, disputele interconfesionale etc. Problematizarea acestor teme poate continua prin a învăţa
elevii că menirea noastră este aceea de a nădăjdui şi lupta pentru refacerea unităţii creştine, după cuvintele
Mântuitorului, “Ca toţi să fie una”. În a doua fază profesorul de religie poate să propună factorilor responsabili cu
Programa analitică pentru cele două discipline, soluţii în vederea revizuirii şi îmbunătăţirii activităţilor de învăţare
specifice.
Profesorul de religie poate propune în cadrul curriculum-ului la decizia şcolii discipline opţionale. Opţionale
specifice religiei ar putea fi: Istoria religiilor, Arta creştină, Muzică Bisericească, Elemente de iconografie etc. Un
opţional se poate propune: a) la nivelul disciplinei: Pictura religioasă în ţările române în secolele XVI – XVII; b) la
nivelul ariei curriculare, unde se va viza o temă interdisciplinară: Misiuni creştine în afara Europei în evul mediu
(religie, geografie, istorie); c) la nivelul mai multor arii curriculare, pornind de la un obiectiv transdisciplinar:
Spovedanie, psihanaliză, consiliere (religie, psihologie, consiliere, biologie).
Astfel, un opțional la “Istoria religiilor” poate avea ca Obiective de referinţă: lărgirea orizontului cunoaşterii
civilizaţiei şi istoriei universale; localizarea geografică a zonelor acoperite de una sau alta dintre religiile lumii;
identificarea unor valori sociale şi morale promovate de diferite religii; realizarea unor comparaţii între diferite
sisteme religioase; localizarea unor obiective turistice cu semnificaţii religioase; să identifice influenţa religiei asupra
unor culturi şi civilizaţii.
Un opțional cum ar fi “Biserica şi problemele tineretului” poate avea printre obiectivele de referință:
descrierea cauzelor anumitor boli trupeşti şi sufleteşti deopotrivă; înţelegerea consecinţelor datorate unor acte
iresponsabile (avort, clonare, eutanasie etc.).
Cum contextualizăm (aplicăm) programa școlară la disciplina religie:

După cum se ştie programele şcolare sunt “documente reglatoare, componente ale Curriculumu-lui Naţional”.
În nota de prezentare a programei şcolare pentru ciclul inferior al liceului şi pentru şcolile de arte şi meserii,
obiectivul general al disciplinei religie constă în formarea personalităţii elevilor în concordanţă cu valorile creştine,
prin integrarea cunoştinţelor religioase în structura de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea învăţăturii de credinţă
în viaţa proprie şi a comunităţii. Finalităţile predării religiei vizează formarea unor caractere moral-creştine care să
faciliteze o nouă concepţie asupra relaţiei Dumnezeu-om, om-semeni, şi totodată o atitudine morală şi responsabilă
faţă de propria persoană.
Important este ca profesorul de religie să-şi adapteze discursul şi activităţile didactice în funcţie de
caracteristicile clasei, în funcţie de evenimentele şi sărbătorile religioase, în funcţie de puterea de înţelegere a
elevilor, şi de ce nu în funcţie de interesele şi preocupările elevilor. Astfel riscăm ca ora de religie să fie mai mult
teoretică, iar finalităţile acestei ore să nu fie cele scontate.
Conţinuturile didactice ale programei şcolare în vigoare pentru disciplina religie sunt, în general, bine
structurate. Totuşi unele teme dau impresia că ar fi indicate pentru elevii care urmează o şcoală teologică. Atunci
când aplicăm programa şcolară să nu uităm că elevii din şcolile laice nu sunt seminarişti. Pentru îmbunătăţirea
programei şcolare considerăm că se impune cooptarea în Comisia Naţională pentru disciplina Religie a mai multor
profesori care predau religia în învăţământul preuniversitar.
46
Activitatea complexă de predare – învăţăre nu poate fi deprinsă prin învăţarea unor principii teoretice care
urmează să fie aplicate mai târziu în practică. Este timpul să înţelegem că “experienţa în şcoli este necesară pentru a
şti ce idei merită transpuse în practică, care pot fi tanspuse şi în ce condiţii sunt necesare”. Numai în şcoală se poate
învăţa ce înseamnă a fi profesor.
Orice temă din programă se impune a fi adaptată în funcţie de situaţiile concrete, spre exemplu la clasa a IX-
a, printre altele, avem tema Cinstirea Sfinţilor. Observăm că unii dintre elevii noştri nu sunt întotdeauna interesaţi de
cinstirea sfinţilor, dar toţi aceşti elevi sunt interesaţi de propria reuşită, de mijloacele prin care poţi reuşi în viaţă. În
această situaţie tema mai sus amintită poate fi nuanţată şi formulată astfel: Sfântul ca model de reuşită şi de împlinire
(spirituală, socială, profesională etc). În acest mod tema poate stârni curiozitate şi chiar interes din partea elevilor.
La clasa a XII-a în cadrul conţinuturilor apare şi tema Rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul. Această temă
poate stârni mai mult sau mai puţin curiozitatea în rândul elevilor. Cu siguranţă orice elev este interesat să-i meargă
bine în viaţă, să aibă parte de succese. În această situaţie tema poate fi adaptată sub următoarea formă Rugăciunile
pentru cei adormiţi în Domnul, ca formă de respect pentru înaintaşi şi garanţie a binecuvântării lui Dumnezeu pentru
noi. Pe această cale elevii vor învăţa că rugăciunile pentru cei morţi constituie atât o obligaţie a noastră cât şi o formă
de respect şi de “milostenie” pentru suflele înaintaşilor, iar faptele noastre nu vor rămâne nerăsplătite. Cu siguranţă
vom stârni motivaţia elevilor. Sfântul Chiril al Ierusalimului se întreba: “îşi va propune vreodată un om să slujească
lui Dumnezeu, dacă nu crede că Dumnezeu îl răsplăteşte”.
Conţinuturile la clasa a X-a încep cu tema argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu. În
urma inspecţiilor avute în şcoli precum şi a discuţiilor cu profesorii de religie am constat că această temă este foarte
greu de adaptat la nivelul elevilor, există şi riscul ca această temă să fie luată şi predată după manualele de
dogmatică. În acest caz riscăm să nu reuşim atingerea obiectivelor şi finalităţilor propuse.
Iată motivul pentru care se impune să fim mereu atenţi la felul în care predăm anumite adevăruri de credinţă,
să redescoperim interferenţa între a cunoaşte şi a înţelege. Cine cunoaşte un fenomen (teoretic) nu neapărat îl şi
înţelege. Cine ajunge să înţeleagă un fenomen, acela până la urmă îl va cunoaşte. Credinţa nu poate fi neapărat
învăţătă, în schimb poate fi trăită. Scopul primordial al predării religiei, constă în a restaura demnitatea elevilor, în a
le forma şi cizela caracterul, în a-i ajuta să se redescopere, în a-i ajuta să-şi evalueze şi să-şi desăvârşească relaţia lor
cu Dumnezeu şi cu semenii.
Atunci când prezentăm o secvenţă didactică nu trebuie avute în vedere doar strategiile de care ne vom folosi,
ci se cere ca lecţia să fie gândită ca un eveniment inţiatic, indiferent de tema abordată. Orice lecţie de religie se poate
constitui într-o analogie la istoria mântuirii, istorie care, teologic vorbind este recapitulată în cadrul fiecărei Sfinte
Liturghii. Aşa cum “parohia, pentru ca să devină o comunitate disciplinată, sănătoasă şi sfântă trebuie să aibă în
centrul vieţii ei Liturghia Euharistică şi credincioşii sunt îndemnaţi să participe la jertfa euharistică”, tot aşa şi lecţia
de religie se cade a fi un mijloc de îndrumare a elevilor, pentru a se apropia cât mai des de Sfintele Taine.
Elevii pot fi îndemnaţi, pe parcursul activităţilor didactice, să participe la viaţa liturgică a parohiei şi conştientizaţi de
faptul că toţi suntem mădulare ale trupului lui Hristos, “anamneza liturgică reînoind neîncetat identitatea noastră de
mădulare ale trupului lui Hristos”.
Conştientizarea fraternităţii liturgice a avut un rol fundamental în spaţiul ortodox şi sta la baza tuturor
formelor de comunitate şi comuniune creştină. Scopul ultim al moralităţi personale şi sociale este acela ca Hristos - în
Care locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2,9) - să ia chip în tot şi în toate (Galateni 4,19). Este menirea
noastră să purcedem la atingerea acestui scop “lăsându-L pe Hristos să ia chip în acţiunile noastre personale şi
sociale”. În acest fel elevii pot fi responsabilizaţi cu privire la faptele şi preocupările lor, pot fi îndrumaţi să se
raporteze mereu la principiile creştine. Soloviov, învăţa şi îndemna ca “înainte de a te hotărâ la un pas cu o oarecare
importanţă pentru viaţa personală şi socială, să-ţi chemi în suflet chipul moral al lui Hristos, să te cercetezi şi să-ţi
răspunzi: ar face El acest pas, sau - cu alte cuvinte - l-ar saluta sau nu, m-ar binecuvânta dacă îl fac sau nu”.
Finalitatea orei de religie are în vedere convertirea personală, trăirea credinţei şi conştientizarea aparteneţei elevilor la
o comunitate de cult şi de credinţă organizată. Strategiile, mijloacele şi procedeele didactice specifice pentru predarea
unei anumite teme din programa şcolară sunt diverse; alegerea lor ţine de profesor. Pentru ca activităţile didactice şi
misionare să fie reuşite este nevoie mai întâi de ajutorul lui Dumnezeu. În lucrarea Educaţia religioasă. ...
.Învăţături pentru copii şi tineri, Irineu, episcop de Ekaterinburg şi Irbit, le adresa profesorilor de religie următorul
îndemn: “Nu uitaţi să chemaţi mereu binecuvântarea lui Dumnezeu asupra muncii voastre de educaţie şi, având
această binecuvântare, efortul, grija şi munca vă vor fi încununate de dobândirea unor copii ascultători”.
Concluzionăm prin a susţine că orice programă şcolară este perfectibilă, dar importante sunt strategiile şi mijloacele
didactice folosite precum şi modul în care profesorul îşi adaptează conţinuturile pentru ca discursul didactic să devină
unul accesibil şi interesant. Aceste argumente ne îndreptăţesc să afirmăm că deprinderea predării Religiei este un
drum anevoios, complex şi interesant pe parcursul căruia învăţăm mereu.
Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate:

Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea transpunerii în practică a
efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor. Altfel spus „nivelul de instruire al elevilor nu este
dependent numai de cantitatea de informaţii acumulată, ci mai ales de valoarea instrumentală şi operaţională a acesteia”. Credem
că la disciplina religie, aplicabilitatea practică a cunoştinţelor este una dintre cele mai importante metode de evaluare. Este
deosebit de important ca profesorul de religie să îşi urmărească elevii, pas cu pas, să îi îndemne să participe la slujbele Bisericii,
47
precum şi la o observare atentă a poruncilor şi normativelor creştine. O colaborare bună între preotul paroh şi profesorul de
religie poate conduce atât la o observare mai atentă a comportamentului şi a felului de a gândi al elevilor, cât şi la un îndemn
pentru elevi de a pune în practică cunoştinţele şi informaţiile primite. La clasele mici profesorul poate realiza acest tip de
evaluare în colaborare cu părinţii. După ce profesorul a predat noţiunile legate de familia creştină sau despre faptele bune, el va
înştiinţa părinţii în legătură cu temele predate. Pe parcursul prezentării acestor teme el va vorbi elevilor despre importanţa
întrajutorării părinţilor, despre faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe cei care îşi ascultă părinţii, despre faptul că Dumnezeu
răsplăteşte orice faptă bună. După o anumită perioadă de timp profesorul le va cere părinţilor să schiţeze în câteva fraze o scurtă
evaluare a elevului: despre felul în care îşi face temele, despre felul cum se comportă la masă, despre modul în care îşi ascultă
părinţii. Acest tip de evaluare are cel puţin două aspecte importante: pe de o parte elevul va învăţa să fie mai responsabil, iar pe
de altă parte chiar şi părinţii vor fi familiarizaţi cu unele aspecte ale educaţiei religioase. Misiunea profesorului se va extinde de
la elevi la părinţi. Un alt mod de realizare a acestui tip de evaluare ar fi ca profesorul de religie să organizeze anumite activităţi
cu caracter religios şi cultural în cadrul parohiei, iar părinţii acestora să fie invitaţi la aceste activităţi în vederea aprecierii şi
evaluării.
48

METODICA DIDACTICA Complet TEME Grad 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

METODICA DIDACTICA Complet TEME Grad 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PEDAGOGIE RELIGIE GRAD II

1. Valente si implicatii eclesiale

Factori concreţi ai educaţiei religioase:

d. ŞCOALA, ca instituţie, cuprinde ansamblul mijloacelor materiale şi spirituale cu ajutorul cărora se

2. Religia ca disciplină de învătământ

1. Locul și rolul disciplinei religie la nivelul învățământului preuniversitar:

2. Baza legislativă a predării religiei în școală:

3. Programa școlară: structură, importanță:

A. Principiile didactice generale:

B. Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și principiul eclesiologic:

4. Lectia de religie. Tipuri de lectie

Lecția de religie e principala formă de organizare şi desfăşurare a activităţii didactice şi de educaţie

d) Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor: Lecția de recapitulare se realizează la sfârșitul unui

e) Lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor:

3. În consens cu hotărârile Ministerului Educaţiei şi Cercetării, planificarea şi proiectarea didactică, sau

a) Proiectul didactic: Proiectul didactic este un plan anticipativ al modului de

B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECȚIEI

D. REGLAREA SAU AMELIORAREA

Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt:

Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă avantaje

În predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-educative. Ele evidenţiază

6. Forme de activitate extrascolară

2. Serbarea religioasă. Manifestările cultural-religioase antrenează un număr mare de elevi.

7. Metode de comunicare orală

A. Metode de cunoaștere a realității religioase:

La ora de religie pot fi propuse diverse tipuri de jocuri didactice:

4. Metoda îndrumării teoretice și practice:

C. Metode activ-participative moderne:

1. Brainstorming-ul – metoda asaltului de idei:

Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ:

Mijloacele de învățământ se folosesc diferențiat, în funcție de specificul colectivului de elevi

Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor:

Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor:

b) Dintre funcțiile pe care le îndeplinește icoana, amintim:

c) Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace de învățământ, în concordanță cu

d) Analiza icoanei se face prin:

Cu ajutorul hărții se indică:

Demonstrația cu ajutorul filmului prezintă următoarele avantaje:

4) Emisiunile religioase televizate:

10. Definirea si rolul evaluării

II. Rolul, exigențele și aspectele evaluării:

11. Principiile, obiectivele si functiile evaluării

12. Strategii si procedee de realizare a evaluării

1. Evaluarea parţială și globală:

2. Evaluarea iniţială, curentă și finală:

3. Evaluarea formativă și normativă:

4. Concursurile şi olimpiadele şcolare:

13. Metode si instrumente complementare de evaluare

Ca metode alternative de evaluare aplicabile la religie, propunem:

2. În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape:

4. Clasificarea testelor docimologice elaborate de profesori:

b) în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul:

E. Evaluarea activităţii de grup:

F. Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate :

14. Autoevaluarea si valorificarea ei

15. Specificul educatiei religioase în diferite etape

16. Profesorul de religie. Consilierea

A. Profesorul de religie, model și formator de caractere în școala contemporană:

2. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească:

3. Atitudini fundamentale în cadrul relaţiei de consiliere:

4. Aspecte ale consilierii duhovniceşti:

17. Interdisciplinaritatea si contextualizarea ei

Interdisciplinaritatea și contextualizarea ei la ora de religie: