Religie Metodica Didactica Complet Teme Grad 2

PEDAGOGIE RELIGIE GRAD II
1. Valente si implicatii eclesiale
Factori concreţi ai educaţiei religioase:

a. DUMNEZEU - Factor şi Izvor veşnic al educaţiei. "Alfa şi Omega" actului
pedagogic este Dumnezeu, "Educaţia este Dumnezeu!" Factor şi Creator permanent.
Educaţia nu este un act sau efort exclusiv uman, ci rezultatul sinergiei divino-umane,
deci, un act teandric. Dumnezeu ne-a acordat acest privilegiu extraordinar, de a f
împreună-lucrători cu El, nu doar în actul mântuirii noastre, ci şi în educarea copiilor
noştri, în familie, în biserică şi în şcoală. ,,Noi împreună-lucrători cu Dumnezeu
suntem!" (1 Corinteni 3).
b. Familia creștină = cunună a creaţiei şi expresie a iubirii şi comuniunii

proniatoare a lui Dumnezeu, "mica biserică", "biserica de acasă", pentru caracterul
ei comunitar şi atmosfera de sfinţenie pe care trebuie s-o cultive. Poate fi
considerată ca o "mică şcoală", pentru că aici copiii primesc lecţii esenţiale de viaţă,
nu doar în "cei 7 ani de acasă", ci şi ulterior.
Familia reprezintă, după Dumnezeu, factorul cel mai important şi decisiv al
educaţiei creştine, nu numai al copiilor, ci al fiecărui membru în parte. Această
"şcoală" de familie are, de altfel, cel puţin trei înţelesuri: de a învăţa pe alţii, cu
sensul de a-i sluji şi de a învăţa de la alţii, cu sensul de a-i asculta. Chiar şi din punct
de vedere etimologic, cuvântul familie implică, între altele, aceste noţiuni-cheie,
învăţare-slujire-ascultare.
Dar pentru ca o familie să fie, factor esenţial al educaţiei creştine, trebuie să
întrunească anumite condiţii esenţiale:
1. În familia creştină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască -
familia creştină trebuie văzută ca o icoană a iubirii lui Dumnezeu pe pământ.
2. Familia trebuie să se caracterizeze prin următoarele însuşiri fiinţiale: unitatea,
trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi - tot o reflectare a însuşirilor şi
atributelor divine.
3. Familia (căsătoria) trebuie să-şi propună ca scopuri prioritare înmulţirea
neamului omenesc (naşterea, dar şi educarea copiilor) şi ajutorul reciproc între
membrii ei, atât în cele materiale, pentru traiul zilnic, cât şi în cele spirituale, în
vederea mântuirii.
4. În familie, întotdeauna trebuie să se dea întâietate valorilor religioase, „Căutaţi
mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga
vouă” (Matei 6). Copiii trebuie învăţaţi să se poarte ca oameni duhovniceşti. Să
1
gândească, să vorbească şi să se manifeste duhovniceşte. Părinţii să-i asocieze pe
copii la viaţa şi rugăciunea Bisericii, învăţându-i să respecte valorile esenţiale.
5. Părinţii să colaboreze armonios cu alţi educatori: preoţi, profesori, diriginţi:
Atenţie specială trebuie să acordăm legăturii noastre cu duhovnicul copilului; nu se
va intra niciodată în "secretele spovedaniei", dar se poate realiza un serviciu preţios
de ambele părţi: duhovnicul poate fi prevenit asupra unor abateri grave, pe care
copiii uneori nu le spun nici la spovedanie, iar părinţii pot fi avertizaţi de către
duhovnic asupra acelor aspecte care trebuie neapărat soluţionate.
6. "Când începe educaţia religioasă a copilului?" Educaţia copilului (fătului) trebuie
să înceapă în clipa conceperii - John BRECK (Darul sacru al vieţii). Acela este
momentul când prinde viaţă o nouă fiinţă umană, având în sâmbure toate
caracteristicile psiho-fizice, având nevoie, totodată, atât de hrană, cât şi de educaţie.
Iar educaţia, sub toate formele (inclusiv cea religioasă), se transmite fătului prin
intermediul mamei. Într-un fel se va dezvolta pruncul în pântecele mamei care
merge la biserică, se roagă acasă, vieţuieşte într-o atmosferă creştinească etc., în cu
totul altul cel a cărui purtătoare nu vrea să ştie de cele sfinte. În acelaşi context,
într-un fel fătul a cărui mamă este ocrotită de un tată credincios, în alt fel cel supus,
o dată cu mama, maltratărilor unui tată denaturat...
c. BISERICA. Educaţia creştină a copilului nu poate fi nici măcar imaginată fără slujirea Bisericii,
ca instituţie divino-umană, instituţie fundamentală a societăţii, mai veche decât chiar cea a statului. Biserica
se caracterizează prin viabilitate veşnică, pentru că veşnic este întemeietorul ei, Iisus Hristos. Fiind
întemeiată pe "piatra credinţei", Însuşi Mântuitorul ne încredinţează că ea nu poate fi dărâmată de nimeni,
nici chiar de "porţile iadului" (Matei 16).
Biserica înseamnă pentru noi mântuire, dar şi formarea (educarea) de caractere creştine, apte să
contribuie, moral şi material, la propăşirea neamului. Când spunem "mântuire", înţelegem deodată
pregătirea sufletelor pentru viaţa veşnică, dar şi educarea lor pentru o vieţuire pământească virtuoasă. Iar
mântuirea nu se realizează decât în Biserică! ,,Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu
de tată!’’ (Sf. Ciprian). Biserica este mama noastră cea bună, a tuturor: copii şi bătrâni, bogaţi şi săraci, buni
şi răi.
Din punct de vedere educaţional-creştin, Biserica este factor esenţial prin tezaurul ei: doctrina,
morala, disciplina canonică şi cultul. Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai apropiat mijloc de
educaţie religioasă, întrucât doctrina, morala şi disciplina (buna rânduială) sunt "predate" creştinului de
rând, cel mai adesea, tot prin cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu slujbele sfinte, se rostesc şi cuvinte de
învăţătură, predici şi cateheze.
Cultul însuşi are o funcţie didactică, deodată cu cea harismatică, sfinţitoare. Participând la slujbe,
credinciosul îşi sfinţeşte viaţa, dar îşi luminează şi credinţa, în acelaşi timp. "Cultul" devine "ortodoxie"
,,Când începe educaţia copilului în Biserică?’’ - înainte de a se naşte! Căci mamele creştine, din clipa în
2
care ştiu că au zămislit prunc în pântece, vor apela la ocrotirea Bisericii: se vor spovedi şi împărtăşi
periodic, sfătuindu-se mereu cu duhovnicul asupra unui program de rugăciune particular, vor participa cât
mai des cu putinţă la sfintele slujbe etc. Cu deosebire, înainte de a se interna în spital pentru naştere, se vor
spovedi din nou şi se vor împărtăşi, pentru a fi întru totul pregătite pentru cel mai mare eveniment care se
poate petrece în plan uman: aducerea pe lume a unui nou prunc! După naştere, se cunoaşte, Biserica are
câteva rânduieli pentru mame şi nou-născuţi, de mare frumuseţe şi adâncă semnificaţie liturgică. De acum,
se desfăşoară în mod firesc etapele integrării şi creşterii pruncului în Biserică, prin cele trei Taine, numite
"de iniţiere", Botezul, Mirungerea, Împărtăşania, cărora se asociază, bineînţeles, celelalte slujbe şi
rugăciuni. Această asistenţă duhovnicească înseamnă, de fapt, şi educaţie creştină, atât pentru mamă cât şi
pentru prunc. Educaţia va continua, apoi, prin tot ceea ce oferă spaţiul eclezial: slujbe, predici, cateheze etc.
d. ŞCOALA, ca instituţie, cuprinde ansamblul mijloacelor materiale şi spirituale

cu ajutorul cărora se desfăşoară procesul educaţional. Şcoala este o a doua familie,
atât pentru profesori cât şi pentru elevi. Şcoala este un loc al stimulării iniţiativei şi
interesului pentru ştiinţă şi moralitate.
Predarea Religiei în şcoală constituie un act misionar-sacramental, dar totodată
are conotaţii educaţionale profunde. Cunoaştera propriilor valori religioase reprezintă o
formă de securizare culturală, un semn de civism şi culturalitate. Educaţia religioasă
invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la lumea valorilor. Valorile
religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei
comunităţi. Ultimii ani au dovedit că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai
pentru Biserică, ci şi pentru societatea românească în ansamblul ei, care a câştigat
prin acest act de dreptate atât accesul la propria-i spiritualitate, cât şi un instrument
esenţial în procesul de educare al tinerei generaţii.
Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un factor de coagulare şi
de perpetuare al neamului. A f iniţiat religios, însemnă şi a f educat, înseamnă a avea
capacitatea de a spori şi continua educaţia. În ceea ce priveşte reintroducerea religiei
în şcoală, am putea spune că există poziţii şi atitudini foarte diverse. Situarea orei de
religie în trunchiul comun al disciplinelor din învăţământul preuniversitar a dat naştere
unor discuţii contradictorii. N-a fost deloc uşoară lupta Bisericii Ortodoxe Române,
alături de celelalte culte recunoscute – Biserici şi Confesiuni istorice – pentru a-i
determina pe cei care răspund de sistemul educaţional românesc să accepte
integrarea religiei în rândul celorlalte discipline predate. Reintroducerea religiei ca
disciplină de învăţământ impune necesitatea întocmirii unor programe şcolare, a
elaborării unor manuale, a unor lucrări de didactica şi psihologia religiei, a mijloacelor
de învăţământ adecvate predării religiei, a ghidurilor de evaluare etc., care să răspundă
3
cerinţelor învăţământului românesc actual şi în egală măsură să integreze religia într-o
formă coerentă şi adecvată în Curriculum-ul naţional.
Realităţile religioase ale României de azi ne arată că rolul profesorului de religie
este unul foarte important. Dată find supradimensionarea parohiilor citadine,
profesorul suplineşte, în fapt, ceea ce preotul nu mai poate realiza: educarea
religioasă a tinerilor sub o formă constantă. Această funcţie quasi-sacerdotală a
profesorului de religie impune exigenţe în formarea profesorului însuşi, în modul în
care el se autoevaluează şi se perfecţionează permanent. Apreciem că se impune o
orientare eclesiologică a predării religiei în şcoală.
Din aceste considerente, susţinem că prezenţa religiei în şcoală este un act
misionar crucial pentru Biserică şi societate, recuperat în perioada de după ’89.
Anterior acestui act misionar, situaţia nu era una îmbucurătoare. Lipsa unei vieţi
religioase în mediul familial şi şcolar, medii dominate de lupta pentru supravieţuire şi
infectate de doctrina comunist-atee, a făcut ca tinerele generaţii care au trecut prin
şcoala românească înainte de 1989 să nu benefcieze de componenta religioasă a
educaţiei. Lipsa educaţiei religioase a făcut de asemenea să dispară simţul comuniunii
şi al responsabilităţii, societatea românească tinzând să devină o colectivitate
eterogenă de indivizi. Din perspectivă creştină faptul acesta constituie un mare
neajuns. Din cauze multiple, parohia însăşi a suferit modifcări importante, pornind de
la prozelitismul masiv de toate nuanţele şi până la lipsa de dialog social în interiorul
comunităţii. Dacă mai adăugăm la acestea şi faptul că în zilele noastre sunt puţine
programele şi activităţile de realizare a educaţiei religioase sub o formă constantă, în
cadrul parohiei, observăm o dată în plus că prezenţa profesorului de religie în şcoală
este bine venită atât pentru şcolă cât şi pentru Biserică.
Mulţi dintre noi am cunoscut vitregia timpurilor totalitar – comuniste din
România, iar experienţele morale, sociale şi economice ale acelor vremuri îşi fac
resimţite urmările şi în zilele noastre. Este sufcient să amintim că unele manuale
prezintă şi astăzi anumite concepte şi noţiuni care contravin învăţăturii creştine. Un
exemplu concret, la clasa a III-a, un manualul de ştiinţe îi învaţă pe elevi că: omul face
parte din marea familie a animalelor, find cel mai evoluat dintre acestea…la fel ca
toate animalele de pe Pământ, omul se naşte, creşte, se înmulţeşte, îmbătrâneşte şi
moare. În aceste condiţii, ne punem întrebarea: dacă vor f învăţaţi copii că fac parte
din marea familie a animalelor, oare vor mai putea f învăţaţi să fe responsabili faţă de
societate, faţă de semenii lor şi faţă de Dumnezeu?
Anii care au urmat după 1989 s-au dovedit a f şi mai difcili atât din punct de
vedere politico–economic, cât şi moral–duhovnicesc. Bucuria colectivă nutrită de
poporul român în primele luni după câştigarea libertăţii s-a transformat imediat în stări
4
de deznădejde colectivă, de anxietate, de dezordine şi de dezorientare. La baza
acestor neajunsuri stă printre altele lipsa de responsabilitate la nivel personal şi
comunitar, lipsa unei educaţii religioase, lipsa unor atitudini responsabile, lipsa unor
repere morale.
Mai mult decât atât, societatea noastră riscă să devină o societate marcată de o
individualizare exacerbată, individualizare care poate genera atitudini şi mentalităţi
profund necreştine. Auzim din ce în ce mai mult sintagme de genul: fecare se
descurcă cum poate, important este să ştii să te descurci, dacă nu ştii să-ţi impui
punctul de vedere alţii vor profta de tine etc.
Societatea nostră riscă să scape de sub control anumite fenomene sociale şi
morale cum ar f: asumarea responsabilităţii atât pentru tineri cât şi pentru maturi,
egoismul, indiferenţa şi mai ales corupţia. Urmările actelor de corupţie au
repercursiuni negative nu doar în plan economic, ci şi în plan spiritual. Asistăm
neputincioşi la o formă de generalizare a corupţiei, ceea ce este extrem de grav.
Înalt Presfnţitul Bartolomeu, în declaraţia de presă dată cu ocazia Sfntelor
sărbători de Paşti ale anului 2004, atrăgea atenţia că: “înainte de a f un viciu, corupţia
e o mentalitate. Ori, o mentalitate nu poate f schimbată nici prin justiţie, nici prin
administraţie, ci printr-un sistem educaţional de durată, care nu poate f realizat fără
apelul la religie şi cultură”.
Iată câteva motive pentru care considerăm că educaţiei religioase trebuie să i se
acorde un loc însemnat în cadrul sistemului nostru educaţional, aceasta cu atât mai
mult cu cât trebuie să conştientizăm cu toţii că adevăratele soluţii pentru problemele
societăţii româneşti nu pot f descoperite fără regenerarea morală şi mai ales fără o
educaţie a tinerilor care să se raporteze la principiile şi valorile creştine.
Cu privire specială asupra orei de religie, pe lângă cele mai sus-menţionate:
 asigurarea unui statut corespunzător, din punct de vedere legislativ, nu lăsată la discreţia unor
factori care nu conştientizează încă importanţa ei, pentru a nu mai fi considerată materie
secundară, asociată, între altele, cu educaţia fizică şi desenul (cu toate că aceste discipline îşi au
însemnătatea lor incontestabilă!);
 alcătuirea unei programe analitice în concordanţă cu posibilităţile reale de predare-învăţare,
programele să se plieze, pe cât posibil, pe calendarul liturgic;
 realizarea unei concordanţe între materii, cu privire la conţinutul învăţământului: este inadmisibil,
nepedagogic (totodată neştiinţific!), ca în timp ce profesorul de religie predă despre creaţionism,
potrivit Sfintei Scripturi, unii profesori de biologie, fizică, filozofie, istorie etc., să mai vorbească, la
ani buni de la căderea comunismului, despre "tragerea omului din maimuţă" şi altele asemenea.
Armonizarea relaţiilor între direcţiunea şcolii, profesorii neteologi şi profesorul de religie, în toate
5
privinţele, inclusiv în cel al conţinutului educaţional, bazat pe un curriculum concordant cu
adevărul ştiinţific, va duce, incontestabil, la rezultate optime;
 asigurarea unei minime baze materiale, aşa cum bine se procedează în cazul altor discipline
(biologie, fizică, limbi străine etc.). Ideal ar fi ca în şcoli să fie amenajat un cabinet de religie, cu o
mică bibliotecă teologică, icoane, hărţi biblice, televizor şi aparat video, pentru vizionarea unor
casete din domeniu, un casetofon etc. În şcolile mai mari ar putea fi amenajat chiar un paraclis, în
care elevii să poată intra liber pentru rugăciune şi reculegere. Periodic ar putea fi invitat aici
preotul de la biserica cea mai apropiată pentru anumite slujbe, meditaţii religioase etc.; şcolile să
sprijine excursiile şi pelerinajele elevilor la mănăstiri şi-n alte locuri de interes religios.
Un sprijin cu totul aparte în acest demers al bunei desfăşurări al orei de religie în şcoală, sub toate
aspectele mai sus-menţionate, îl poate oferi ierarhul locului, direct sau prin reprezentanţii desemnaţi
(inspectori de religie, consilieri cu probleme de învăţământ, protopopi), fapt care se observă pregnant în
anumite eparhii. Având în vedere această şansă, profesorul de religie va ţine strâns legătura cu centrul
eparhial, semnalând problemele întâmpinate şi solicitând sprijinul pe care acest for îl poate oferi.
2. Religia ca disciplină de învătământ
1. Locul și rolul disciplinei religie la nivelul învățământului preuniversitar:
6
Educaţia religioasă constituie un aspect important al misiunii Bisericii în lume. Activitatea
învăţătorească a Bisericii a fost rânduită de Însuşi Mântuitorul Hristos, pentru ca oamenii să
cunoască voia Lui şi să o împlinească. Prin demersul educaţional din cadrul orelor de religie, Biserica
vine în ajutorul societăţii în ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia, pacea, înţelegerea,
întrajutorarea şi cooperarea între semeni, toate acestea constituind principiile de bază ale credinţei
creştine.
Alături de multe alte transformări economice, politice şi sociale, anul 1990 a adus cu sine şi
posibilitatea unor reforme şi transformări în plan religios. Una dintre noile realităţi religioase o
constituie şi introducerea religiei în şcolile laice, educaţia religioasă fiind una din problemele de
substanţă ale societăţii în ansamblul ei şi totodată ale politicii educaţionale.
Astăzi religia şi-a câştigat un loc în cadrul sistemului de învăţământ. În cadrul ariei
curriculare Om şi societate, religia ierarhizează şi structurează conţinuturile educaţionale din
perspectiva valorilor şi a moralei creştine. Predarea Religiei în şcoală constituie un act misionar-
sacramental, dar totodată are conotaţii educaţionale profunde. Cunoaştera propriilor valori
religioase reprezintă o formă de securizare culturală, un semn de civism şi culturalitate.
Educaţia religioasă invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la lumea valorilor.
Valorile religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei
comunităţi. Ultimii ani au dovedit că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai pentru
Biserică, ci şi pentru societatea românească în ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de dreptate
atât accesul la propria-i spiritualitate, cât şi un instrument esenţial în procesul de educare al tinerei
generaţii. Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un factor de coagulare şi de
perpetuare al neamului. A fi iniţiat religios, însemnă şi a fi educat, înseamnă a avea capacitatea de a
spori şi continua educaţia.
2. Baza legislativă a predării religiei în școală:

a) Un prim pas: în 1990, între Ministerul Învățământului şi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru
Culte s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul de stat:
câte o oră la 2 săptămâni de educație moral-religioasă, obiect de învăţământ, cu statut de disciplină
opţională şi facultativă, este inclusă în orar şi se desfăşoară în şcoli.
b) În 1991, în Constituţia României, articolul 32, alin (7), se afirmă că Statul asigură libertatea
învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios
este organizat şi garantat prin lege.
c) Abia în anul 1995 când a fost votată Legea Învăţământului (Legea nr. 84/1995) s-a stipulat
obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în formă opţională, iar
pentru licee şi şcoli profesionale religia avea un statut facultativ.
7
d) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, pentru modificarea şi completarea Legii
Învățământului nr. 84/1995, în art 9, alin(1), precizează că Planurile-cadru ale învăţământului primar,
gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu
acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. Alin(2) preciza că
La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.
În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul
căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.
e) Ordinul nr. 3670 din 2001, cu privire la aplicarea Planurilor-cadru de învăţământ pentru liceu în
anul şcolar 2001-2002, la art(5) prevede: Conform articolului 9 din Legea Învăţământului, planurile-cadru
ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a
trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi
confesiunea. La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze
orele de religie. În acestă ultimă situaţie, elevul îşi va alege în locul disciplinei Religie o disciplină
opţională. (Aici Timiș remarcă: „Legislaţia ar putea fi îmbunătăţită dacă aliniatul (2) al Ordinului nr.
3670/din 2001, ar fi modificat în următoarea variantă: în cazul refuzului de a participa la ora de religie
elevul va participa la un opţional propus de către profesorul de religie. Se pot propune opţionale înrudite cu
religia, cum ar fi: Istoria Religiilor, Elemente de iconografie, Muzică bisericească, Arhitectura şi pictura
creştină etc. În acest fel s-ar elimina concurenţa neloială”). Cele două acte normative (Legea
Învăţământului şi Ordinul 3670) poziţionează Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun, aria
curriculară Om şi Societate. În această situaţie disciplina Religie nu mai are un statul opţional şi devine
opţională disciplina aleasă în locul Religiei.
f) Este îmbucurător faptul că şi Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 5723/2003 include
Religia pentru toate specializările din învăţământul preuniversitar.
g) Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1) stipulează că: Disciplina Religie
poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Învăţământului
şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.
h) Diferitele soluţii ale problemei relaţiei între religie şi educaţie în cadrul sistemului de învăţământ
depind de conturarea şi structurarea raportului dintre Biserică şi Stat. O problemă care se va ivi în viitor va
fi cea a şcolilor confesionale. Prin noua Constituţie statul asigură posibilitatea înfiinţării de către diferite
culte a şcolilor confesionale. Articolul 32 alineatul (5) prevede că Învăţământul de toate gradele se
desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii.
i) Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor prevede în art.32, alin
(1): În învățământul de stat și particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.
j) în noua Lege a Educației Naționale, propusă în 2009, la articolul 18 se prevedea: (1) Planurile-
cadru ale învăţământului primar, gimnazial și liceal includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului
comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi
confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit
pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie
8
fără disciplina Religie. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au
asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină. (3) Disciplina Religie poate fi predată
numai de personal didactic calificat,conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor
încheiate între Ministerul Educației, Cercetării și Inovării şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.
3. Programa școlară: structură, importanță:

a) Programele școlare sunt documente oficiale elaborate de Ministerul
Educației Naţionale şi Consiliul Naţional pentru Curriculum, şi stabilesc: modelul
curricular (prezintă o imagine sintetică a structurii interne a disciplinei,
semnificativă pentru procesul de predare-învăţare); obiectivele cadru (sunt
obiectivele care se subordonează idealului educaţional şi finalităţilor educaţiei şi se
armonizează cu cele ale altor discipline conexe; ele indică schimbările în
comportamentul elevilor la care ar trebui să ducă studiul disciplinei, pe nivele de
şcolaritate); obiectivele de referinţă (reprezintă rezultatele la care ar trebui să ducă
studiul disciplinei la nivelul fiecărui an de studiu); activităţile de învăţare (sunt
exemple ale unor demersuri ce conduc la învăţarea, întărirea şi dezvoltarea
capacităţilor prevăzute de către obiective; conţinuturile învăţării (sunt mijloace prin
care se urmăreşte atingerea obiectivelor cadru şi de referinţă propuse; unităţile de
conţinut sunt organizate fie tematic, fie în conformitate cu domeniile constitutive ale
obiectelor de studiu); recomandările făcute profesorilor; standardele curriculare de
performanţă pentru ciclurile de învăţământ (sunt sisteme de referinţă comune
pentru toţi elevii vizând sfârşitul unui nivel de şcolaritate, sunt folosite la evaluarea
calităţii procesului de învăţare şi au caracter normativ).
b) Programa şcolară pentru disciplina Religie este elaborată de către
fiecare cult, avizată de Secretariatul de Stat pentru Culte şi aprobată de Ministerul
Educaţiei Naţionale. Elaborarea noilor programe de Religie – Cultul Ortodox s-a
realizat având în vedere următoarele aspecte: utilizarea modelului de proiectare
curriculară centrată pe competenţe, model care permite asigurarea continuităţii şi
progresiei de la o clasă la alta, dar şi continuitatea cu programele de Religie pentru
ciclul primar şi cele pentru liceu; asigurarea coerenţei la nivelul ariei curriculare
Om şi societate, prin corelarea cu schimbările intervenite la nivelul celorlalte
programe şcolare; recomandarea unor valori şi atitudini care să completeze
dimensiunea cognitivă a învăţării cu cea morală, din perspectiva finalităţilor
educaţiei, dar şi a disciplinei Religie; contribuţia competenţelor-cheie din aria
curriculară Om şi societate la profilul de formare al absolventului învăţământului
obligatoriu, în mod deosebit la competenţe care vizează: comunicarea, participarea
la rezolvarea problemelor comunităţii, învăţarea eficientă. Disciplina Religie are un
9
rol deosebit de important în formarea personalităţii elevilor, în formarea unor
deprinderi şi abilităţi necesare pentru a le asigura accesul la învăţarea pe toată
durata vieţii şi integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaştere. Scopul
studierii Religiei este acela de a forma personalităţi în concordanţă cu valorile
creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în structurarea de atitudini moral-
creştine şi prin aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii.
Disciplina Religie –– Cultul Ortodox face parte din aria curriculară ”Om şi
societate” şi i se alocă o oră/săptămână în trunchiul comun pentru toate nivelurile
de învăţământ.
Competenţele generale se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe
durata învatamântului gimnazial. Ele au un grad ridicat de generalitate si
complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile finale
dobândite de elev prin învatare.
Pentru fiecare an de studiu, programa propune competenţe specifice,
deduse din competenţele generale; ele reprezintă achiziţii-cheie ale învăţării.
Conţinuturile sunt organizate tematic şi au grade diferite de complexitate.
Profesorii vor acorda fiecărei teme, numărul de ore pe care îl consideră necesar,
astfel încât să trateze în mod adecvat toate acele probleme, pe care le au în vedere
în construirea lecţiilor. Un conţinut poate fi tratat în una sau mai multe lecţii,
conform deciziei profesorului. Ordinea temelor poate fi schimbată în funcţie de
nevoile concrete ale activităţii didactice, în măsura în care nu se modifică sensul
programei.
COMPETENŢE GENERALE:
1) Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al desăvârşirii şi mântuirii
omului;
2) Utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite
contexte de comunicare;
3) Manifestarea valorilor şi a cunoştinţelor religioase în propriile atitudini şi
comportamente;
4) Cooperarea cu ceilalţi în rezolvarea unor probleme teoretice şi practice, în
cadrul diferitelor grupuri;
5) Aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa personală şi a comunităţii. Programa
şcolară odată aprobată este obligatorie. Manualele şcolare sunt alcătuite pe baza
programelor şcolare.
1. Manualele școlare. Auxiliarele didactice și importanța lor:
10
Manualul şcolar este un document școlar alcătuit pe baza programei şcolare. În cuprinsul
lui se prezintă atât cunoștințe, cât şi activităţi care trebuie desfăşurate de către elevi pentru
asimilarea acestora. Manualul de religie se alcătuieşte în conformitate cu principiile didactice şi
catehetice, cu scopurile propuse şi cu strategiile didactice folosite în activitatea educativă. Pentru
fiecare temă din manual, profesorul repartizează una sau mai multe ore, în funcție de gradul de
dificultate al conţinutului învăţării şi de specificul clasei.
Manualul este instrument de lucru atât pentru profesor, cât şi centru elevi. Pentru
profesor, manualul este un instrument de orientare în ceea ce priveşte conţinutul, deoarece
trebuie să adapteze sistemul metodologic la particularităţile elevilor. Întrucât în programa şcolară
pot interveni modificări, profesorul va utiliza manualul în scopul atingerii obiectivelor propuse
de programă. Pentru elevi, este un izvor important de cunoştinţe, un mijloc de perfecţionare a
cunoştinţelor, un stimulent în dezvoltarea interesului şi curiozităţii, un ghid în formarea
priceperilor şi deprinderilor de muncă individuală. Manualul poate fi utilizat la toate tipurile de
lecţie, împreună cu diferite mijloace de învăţământ.
Alături de manual, în predarea religiei pot fi utilizate şi alte lucrări: Mica Biblie,Micul
Catehism,Vieţile Sfinţilor etc.
3. Principiile didactice
Principiile didactice sunt normele generale pe care se întemeiază procesul de învăţământ,

asigurând condiţiile necesare îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor pe care le urmăreşte în desfăşurarea
sa.
În proiectarea, desfăşurarea, evaluarea şi ameliorarea sau reglarea unei lecţii, aceste principii se
întrepătrund, între ele existând o strânsă interdependenţă. Pentru ca învăţământul să se desfăşoare în
condiţii optime, trebuie să se ţină seama de principiile ce se potrivesc cu legile de dezvoltare a raţiunii,
voinţei şi sentimentului elevilor şi cu structura conţinutului învăţării.
A. Principiile didactice generale:

1. Principiul intuiției: indică faptul că accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoaşterea
concretă, senzorială, fiind baza abstractizării şi generalizării cunoştinţelor. Psihopedagogic vorbind, intuiția
vizează influența directă a obiectelor din lumea înconjurătoare asupra simțurilor noastre. Mântuitorul a
expus învățătura Sa atât prin vorbirea directă, dar și prin parabole, care reprezentau imagini luate din lume,
și fără pildă nu le grăia nimic (Matei 13). Adevărurile de credință transmise elevilor sunt suprasensibile, iar
pentru a fi înțelese trebuie făcute accesibile cu ajutorul materialului intuitiv (hărți, planșe, fotografii,
desene, etc.); de asemenea, profesorul trebuie să realizeze pe tablă o schiță a lecției, să facă apel la
imaginația elevilor.
11
2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale
elevilor / principiul psihologic) cere ca profesorul (care trebuie să fie un bun psiholog) să adapteze
conţinutul învăţării la gradul de dezvoltare psiho-fizică a elevilor, luând în considerare particularităţile de
vârstă și sex, nivelul pregătirii anterioare, starea de sănătate, capacităţile intelectuale, mediul familial, etc.
Se cere ca predarea cunoștințelor să fie realizată într-o modalitate accesibilă (gradat, de la cunoscut la
necunoscut, de la concret la abstract, de la particular la general, de la simplu la complex), ținându-se cont
de faptul că elevii se raportează în mod diferit la conținuturile predate de profesor (pentru unii elevi ora de
religie este primul loc de întâlnire cu Dumnezeu; nu toți elevii sunt atrași în aceeași măsură de aspecte
identice) și de faptul că elevii au ritmuri diferite de înțelegere și însușire a cunoștințelor; profesorul nu
trebuie să depășească capacitățile reale de înțelegere ale elevilor (pentru a preveni învățarea mecanică), dar
nici să nu le subestimeze (pentru a preveni dezinteresul și plictiseala acestora).
3. Principiul învățării active și conștiente cere ca transmiterea cunoştinţelor să trezească
activitatea sufletească a elevilor, astfel încât elevii să asimileze cunoștințele participând cu rațiunea, voința
și sentimentul, pentru înţelegerea și învățarea lor conştientă. Învățarea activă și conștientă trebuie să-i
conducă la dorința de a învăța mai mult, de a studia, de a cerceta singuri, din plăcerea de a ști cât mai multe
lucruri necesare pentru mântuire. Învățarea conștientă trebuie să-i conducă deci la învățarea proprie.
Învățarea religiei se realizează conștient și activ mai ales atunci când profesorul de religie se străduiește ca
fiecare întâlnire cu elevii să se transforme într-o săbătoare, într-o bucurie a întâlnirii cu Dumnezeu.
4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor trebuie respectat atât la întocmirea
planurilor-cadru, programelor și a manualelor școlare, cât și în activitatea concretă de transmitere și însușire
a cunoștințelor. Pentru a putea fi predate sistematic și continuu, cunoștințele vor fi integrate într-un sistem,
astfel încât noile cunoștințe să fie învățate prin raportarea și integrarea lor la experiența și cunoștințele
anterioare ale elevilor. Pentru că materia de studiu nu poate fi predată și înțeleasă în mod global, apare
necesitatea divizării ei într-o succesiune de secvențe logice și accesibile pe plan informațional, care vor
asigura un învățământ coerent și fără goluri în cadrul materiei studiate. Profesorul va urmări ca învățarea să
se facă ritmic și să fie continuată de evaluare, pentru a se forma la elevi deprinderi de muncă independentă
și pentru a se evita învățarea în salturi, apariția lacunelor în pregătirea lor și a carențelor în dezvoltarea
personalității religios-morale.
5. Principiul îmbinării teoriei cu practica cere ca atunci când transmitem elevilor cunoștințe să le
legăm de viață și să le transpunem în viață. Creștinismul nu este teorie, ci viață. Profesorul va evita
încărcarea excesivă a memoriei elevilor cu nume, date și cunoștințe pur teoretice, iar adevărurile religioase
vor fi expuse astfel încât elevii să-și dirijeze viața după ele, având drept exemple pe Domnul Iisus Hristos și
pe sfinți.
Profesorul de religie va deveni el însuși exemplu numai dacă îndeplinește ceea ce îi învață pe elevii
săi. Trebuie urmărite 2 aspecte, îndeosebi:
1) Rezolvarea unor probleme pe baza cunoştinţelor teoretice;
12
2) Desfăşurarea unei activităţi care reclamă cunoştinţele teoretice. În Biserică, aplicarea acestui principiu se
regăseşte cel mai evident în cultul divin: ceea ce se învaţă teoretic, se exprimă prin rugăciuni, cântări,
gesturi liturgice, etc.
6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor (principiul temeiniciei şi durabilităţii) -
îndreaptă preocuparea profesorului asupra rezultatelor finale ale procesului instructiv-educativ. Însuşirea
cunoștințelor este temeinică atunci când este făcută profund, complet şi durabil. Acest principiu se referă în
special la finalităţile educației. Dacă învățarea se face intuitiv, respectându-se particularitățile de vârstă,
motivat, activ, conștient, sistematic, continuu și orientat spre practică, atunci cunoștințele vor fi temeinic
însușite.
7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii) – este folosit în
orice activitate umană atunci când dorim să știm care sunt efectele acţiunii noastre, în vederea reglării şi
autoreglării continue - ca bază a ameliorării rezultatelor finale. Conexiunea inversă (feed-back) sau
informația inversă este urmărită de profesor în fixarea cunoștințelor predate. Acesta va alege diferite
metode de lucru (observația directă, întrebări, teste scurte, localizări pe hartă, gasirea unor versete, etc.)
pentru a realiza evaluarea elevilor, cât și autoevaluarea propriei sale activități de predare, cu scopul
remedierii, îmbunătăţirii rezultatelor. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al
retroacţiunii) exprimă cerința reîntoarcerii și a îmbunătățirii rezultatelor și proceselor în funcție de
informația primită despre rezultatele anterioare (Cerghit). Avantajele acestui principiu: arată gradul de
înţelegere a noilor cunoştinţe; stimulează învăţarea prin faptul că elevii sunt „testați” în mod continuu;
oferă profesorului posibilitatea să analizeze şi să corecteze greşelile făcute de elevi sau sesizate de ei; ajută
la depăşirea dificultăţilor de înţelegere ivite pe parcursul predării; reglează şi ameliorează rezultatele
procesului de predare-învăţare; evită suprasolicitarea elevilor.
8. Principiul motivaţiei (principiul învăţământului interesant şi plăcut): Motivația învățării
reprezintă totalitatea intereselor, idealurilor şi mobilurilor care îndeamnă, susţin energic şi direcţionează
desfăşurarea activităţii de învăţare. Motivația, numită și „motorul învățării”, pune în mișcare rațiunea,
voința și sentimentul elevilor; ea poate fi exterioară (competiția, încurajarea, recompensa, sau, dimpotrivă,
teama, mustrarea, pedeapsa) și interioară (curiozitatea de a ști cât mai multe, dorința de a fi cât mai bine
pregătit la o anumită disciplină, dorința de a fi cât mai bun, etc.). Profesorul de religie va cultiva la elevi
motivația internă, ca suport trainic al educației religioase, fără însă a neglija rolul motivației externe. Pentru
respectarea acestui principiu, profesorul va urmări pe de o parte să menţină trează curiozitatea elevilor, iar
pe de alta, să prezinte cunoștințele religioase cât mai interesant, astfel încât să răspundă întrebărilor
existenţiale ale elevilor. Atunci când cunoștințele transmise elevilor le trezesc interesul, ei învață cu plăcere
și sunt atenți, întrucât le asimilează ușor. Atunci când lipsește interesul, elevii se plictisesc, nu sunt atenți și
învață greu. Elevii pot fi motivați prin transmiterea unor cunoștințe accesibile vârstei și gradului lor de
pricepere, dar și prin exemple concrete care le pot arăta adevărata valoare și importanța pe care o prezintă
cunoștințele religioase în desăvârșirea creștină. 9. Principiul autonomiei şi respectării libertăţii individuale:
în virtutea libertăţii primite de la Dumnezeu, care ne respectă libertatea, fiecare om dispune de autonomie,
adică de posibilitatea de a se conduce singur, după legi proprii. Apropierea de sufletele copiilor trebuie
13
făcută cu totală precauţie şi iubire. Trebuie convingere, nu constrângere, pentru ca, în virtutea deplinei
libertăţi, copiii să adere cu dragoste la mesajul actului catehetic. Dar nu există exercitare a educației fără
influenţare, direcţionare şi intenţionalitate. „Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu liber!". „Libertatea" în
afara Evangheliei înseamnă, de fapt, libertinaj. Acest principiu cere o adeziune benevolă a ucenicilor la
valorile religioase, adeziune care se câştigă, nu se impune.
B. Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și principiul eclesiologic:

1. Principiul hristocentric (teocentric) cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul
persoanei Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, pentru că toate prin El s-au
făcut.
Numim acest principiu şi „teocentric" pentru a nu se crea impresia greşită că celelalte două persoane
ale Prea Sfintei Treimi, Tatăl şi Duhul Sfânt, ar fi ignorate. Cateheza, fidelă întrutotul Revelaţiei, trebuie să
aibă permanent un accentuat caracter trinitar. Învăţământul creştin nu este unul omenesc, ci dumnezeiesc.
De aceea ne avertizează atât de ferm Sf. Apostol Pavel: Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos! (2
Corinteni 4). Căci Hristos, întrupându-Se, a împlinit pe pământ voia Tatălui, iar Duhul Sfânt, prin energiile
dumnezeieşti, ne întăreşte continuu pentru receptarea Revelaţiei.
2.Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele conform
învăţăturii Bisericii şi în legătură cu viața Bisericii.
Cunoștințele vor fi prezentate astfel încât să dezvolte la elevi sentimente de dragoste, respect şi
admiraţie faţă de Biserică, să lege inima lor de această instituție întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos şi
să le insufle convingerea că doar Biserica îi poate ajuta la dobândirea mântuirii. Acest principiu pretinde ca
toate cunoștințele şi conduitele insinuate elevilor să vizeze cultivarea sentimentelor de iubire şi respect faţă
de Biserică, în calitate de „trup al lui Hristos”, loc al întâlnirii cu Dumnezeu (C. Cucoș). Principiul
eclesiocentric cere catehetului să nu prezinte la ora de religie altă învăţătură decât a Bisericii Ortodoxe.
Dacă principiul hristocentric presupune fidelitate faţă de Hristos şi Evanghelia Sa, principiul eclesiocentric
obligă la fidelitate faţă de păstrătoarea Evangheliei, Biserica - Trupul Său. Căci Dumnezeu-Tatăl, după
mărturia inspirată a Sfântului Apostol Pavel, toate le-a pus sub picioarele Lui (Hristos, n. n.) şi, mai presus
de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni
1).
Catehizarea se face în Biserică, nu doar în sensul de Lăcaş, ci şi în sensul de comunitate, care adună
la un loc pe cei botezaţi. „Adunarea" nu presupune doar strângerea oamenilor într-un spaţiu fizic
determinat, ci şi comuniune în dobândirea aceleiaşi învăţături mântuitoare. De aceea, respectarea
principiului eclesiocentric ne va feri de ruperea din această comuniune, rupere care ar însemna, de fapt,
pierderea mântuirii. Căci, după cum foarte precis s-a exprimat Sfântul Ciprian, extra eclesiam nulla salus.
În consecinţă, catehizare autentică înseamnă propovăduirea credinţei autentice, care este a Bisericii celei
una. Cine propovăduieşte învăţături străine Bisericii, este el însuşi un înstrăinat şi va „înstrăina" şi pe cei
ce-l ascultă, transformându-i în oi rătăcite de turma cea cuvântătoare a lui Hristos. Un ultim aspect, foarte
important, în cadrul principiului eclesiocentric, este transmiterea doctrinei Bisericii în limbajul Bisericii. A
14
folosi un alt limbaj înseamnă a prezenta doctrina şi morala Bisericii într-o imagine deformată, strâmbă,
chiar contrară conţinutului.
Concluzii: Principiile nu se constituie în norme didactice eficiente dacă sunt aplicate separat. Ele
sunt interdependente şi se condiţionează reciproc, facilitând optimizarea învăţământului numai dacă sunt
corelate, pe întreg traseul curricular al disciplinei.
Cu deosebire Religia solicită, o dată cu observarea principiilor laice, şi utilizarea celor care ţin de
spaţiul eclezial, hristocentric (=teocentric) şi eclesiocentric, principii numite îndeobşte „speciale", pentru
conţinutul lor specific. Fără ele, predarea Religiei riscă să se plaseze doar pe dimensiunea orizontală a
existenţei, nebeneficiind de urcuşul pe verticala comuniunii cu Dumnezeu.
În fine, nu trebuie uitat că principiile didactice nu ţintesc doar informarea învăţăceilor, luminarea
minţii lor, ci formarea caracterului moral creştin, în aşa fel încât ei să devină, la rândul lor, slujitori devotaţi
ai Domnului şi educatori pentru caracterele semenilor. În acest fel, catehizarea va parcurge drumul ei firesc,
soteriologic, atât pentru cateheţi, cât şi pentru ucenici.
4. Lectia de religie. Tipuri de lectie
Lecția de religie este principala formă de organizare a educației religioase realizată în școală.
Lecția este alcătuită dintr-o succesiune de etape care se desfășoară într-un anumit interval de timp.
Prin succesiunea acestor etape se asigură legătura între transmiterea cunoștințelor și asimilarea acestora, în
vederea atingerii obiectivelor urmărite.
Conținutul educației religioase este împărțit în unități de conținut care vor fi transmise și asimilate
pe parcursul unei lecții. Lecțiile de religie se desfășoară în școală, sub conducerea profesorului de religie
sau a preotului profesor (Șebu, Metodica).
Lecția de religie e principala formă de organizare şi desfăşurare a activităţii didactice şi de

educaţie religios-morală. Ea vizează realizarea unor obiective instructiv-educative, are un conţinut bine
definit, o anumită structură şi un timp determinat de desfăşurare, presupune utilizarea unor strategii
didactice, a unor sisteme metodologice (metode şi procedee didactice) şi resurse materiale (instrumente
de lucru: Sfânta Scriptură, manuale, cărţi cu conţinut religios ş.a., şi mijloace de învăţământ: icoane,
vase liturgice, aparatură audio-video).
Prin urmare, lecţia poate fi definită ca "activitate comună a învăţătorului/profesorului cu elevii unei
clase, în vederea realizării unor obiective instructiv-educative determinate, în cadrul căreia
15
învăţătorul/profesorul asigură predarea unui conţinut, organizează şi dirijează activitatea de învăţare a
elevilor".
În ansamblul formelor de lucru desfăşurate cu elevii, lecţia deţine un loc important, constituind o
formă principală de activitate a diadei profesor-elev. Înrădăcinată în practica şcolară de multă vreme, "lecţia
a demonstrat o adevărată perenitate, situându-se în prim-planul formelor de lucru cu elevii". Prin ordonarea
logică a conţinutului instruirii în unităţi didactice corespunzătoare fiecărei lecţii, ansamblul lecţiilor asigură
predarea sistematică a disciplinelor de învăţământ, inclusiv a religiei, şi realizarea obiectivelor pedagogice
proprii acestora. Concomitent cu realizarea obiectivelor instructive, prin exerciţiul duhovnicesc pe care îl
realizează, lecţia de religie constituie activitatea cu rol hotărâtor în planul dezvoltării capacităţilor
intelectuale şi religioase ale elevilor.
Prin întreaga organizare şi desfăşurare, lecţia de religie exercită o influenţă sistematică cu funcţie
formativă sub raportul modelării unor trăsături de personalitate, având incidenţă puternică asupra
randamentului şcolar al elevilor şi al formării caracterului moral-religios al acestora (Timiș).
Tipuri de lecție:
Principalul criteriu de clasificare a tipurilor de lecții este sarcina didactică dominantă (care poate fi
comunicarea de cunoștințe, formarea priceperilor și a deprinderilor, recapitularea și sistematizarea,
verificarea rezultatelor). În funcție de obiectivul didactic predominant, există diferite tipuri de lecții: lecția
de transmitere și însușire de noi cunoștințe; lecția de formare a deprinderilor intelectuale și practice;
lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor; lecția de evaluare a cunoștințelor; lecția mixtă.
a)Lecția mixtă urmăreşte realizarea aproximativ în aceeaşi măsură a mai multor sarcini didactice
(comunicare, sistematizare, fixare, verificare).
Principalele etape lecţiei mixte sunt:
1. moment organizatoric (este momentul în care profesorul ia contact cu clasa, având și rol educativ;
după rostirea rugăciunii de început, se interesează de motivul absenței elevilor, sugerând vizitarea colegilor
bolnavi; se pregătesc apoi condițiile materiale necesare desfășurării lecției);
2. verificarea cunoștințelor din lecția precedentă (se verifică activitatea suplimentară – prin sondaj
sau la toți elevii – și lecția de zi; se va evita verificarea formală, de control exterior; în cazul în care
constată greșeli comune, profesorul va supune atenției întregii clase lămurirea și corectarea acestora);
3. pregătirea pentru lecția nouă (în această etapă, profesorul creează atmosfera adecvată în vederea
atingerii obiectivelor propuse; în acest scop se pot folosi rugăciuni, cântări bisericești, fragmente din
literatura religioasă, întrebări care să facă legătura dintre conținutul vechi și cel care urmează să fie predat);
4. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse (această etapă are drept scop
trezirea și dezvoltarea interesului elevilor pentru tema propusă, conștientizarea finalităților lecției de către
elevi și orientarea învățării către scopuri precise);
16
5. comunicarea noilor cunoștințe (cunoștințele transmise elevilor trebuie să fie în concordanță cu
programa școlară și să fie conforme cu adevărul religios; în acest sens se vor evita „lecturile pioase” care
deformează adevărul religios);
6. fixarea noilor cunoștințe (nu este întotdeauna indicat să facem această fixare prin repetarea
lecţiei; fixarea noilor cunoștințe se poate realiza prin: dialog pe tema lecției, rezolvarea unui test, învățarea
unei poezii sau cântări religioase, citirea unei povestiri, rezolvarea unor rebusuri, organizarea unor jocuri,
concursuri; fixarea cunoștințelor trebuie să vizeze ideile esențiale; nu se urmărește aprecierea și notarea
cunoștințelor noi; în cazul în care profesorul a omis ceva sau elevii nu au înțeles anumite elemente de
conținut, se pot face corecturile și completările necesare);
7. aprecierea, asocierea, generalizarea (aprecierea propune analiza elementelor pozitive și negative,
urmând deliberarea conștientă a lor și tragerea unor concluzii raționale; asocierea urmărește stabilirea de
corelații între atitudinile personajelor din lecție, sau între ele și alte personaje cunoscute; asocierea se poate
realiza prin întrebări sau prin citirea unor fragmente din literatura religioasă; aprecierea și asocierea îl
conduc pe elev la desprinderea concluziei finale, spre generalizare, care se constituie într-un enunț, un
îndreptar pentru viața creștină);
8. evaluarea (profesorul trebuie să evalueze activitatea elevilor pe tot parcursul orei);
9. activitatea suplimentară (poate fi dată sub diferite forme: răspunsul la întrebări, copierea unor
texte din Sfânta Scriptură, alcătuirea unor propoziții folosind cuvintele noi, memorarea unei poezii sau a
unui verset, etc.; se pot da indicații referitoare la modul de rezolvare a activității suplimentare pentru
acasă);
10. încheierea (elevii rostesc împreună cu profesorul rugăciunea).
b) Lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe se foloseşte cu precădere când profesorul are de
transmis un volum mai mare de cunoştinţe şi de o complexitate mai ridicată.
În acest tip de lecție se parcurg etapele:
1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. transmiterea noilor cunoștințe;
4. fixarea noilor cunoștințe;
5. aprecierea, asocierea, generalizarea;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.
c) Lecția de formare a deprinderilor: Pe lângă asimilarea de către elevi a cunoștințelor religioase, prin
predarea religiei se urmărește și formarea unor deprinderi intelectuale și practice.
Specifică pentru acest tip de lecţie este ponderea însemnată pe care o ocupă activitatea independentă a
elevilor, consacrată efectuării de exerciţii, de teme, de lucrări practice. "Prin comportamente acţionale,
cum ar fi priceperi, deprinderi, algoritmi, precum şi prin activitatea destinată formării, consolidării şi
17
perfecţionării acestor acte, se adânceşte înţelegerea, se fixează şi se sistematizează cunoştinţele însuşite de
elevi".
În aceste lecții se parcurg mai multe etape:
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. actualizarea unor cunoștințe;
4. efectuarea activității intelectuale și/sau practice;
5. analiza, aprecierea modului de formare a deprinderii;
7. încheierea.
d) Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor: Lecția de recapitulare se realizează la

sfârșitul unui capitol, unui semestru sau unui an școlar.
Obiectivul fundamental urmărit în cadrul acestui tip de lecţie este fixarea şi consolidarea cunoştinţelor
prin stabilirea unor corelaţii între cunoştinţele unui capitol sau ale mai multor capitole. Recapitularea nu
poate fi redusă la reluarea identică a cunoştinţelor, la simpla redare a celor asimilate anterior, ea presupune,
din contră, reluarea din perspectiva unei idei centrale, în jurul căreia să graviteze majoritatea cunoştinţelor,
și accentuarea unor noțiuni de bază.
Etapele acestui tip de lecție:
2. anunțarea titlurilor lecțiilor ce urmează a fi recapitulate și prezentarea obiectivelor propuse;
3. recapitularea, sistematizarea și sinteza cunoștințelor;
4. aprecierea, asocierea, generalizarea;
5. concluziile;
7. încheierea.
e) Lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor:

Scopul fundamental urmărit este acela al controlului şi evaluării randamentului şcolar, respectiv a
cantităţii şi calităţii însuşite, a dezvoltării psihice, a formării priceperilor şi deprinderilor.
Verificarea se poate realiza prin chestionare orală, prin teme scrise, prin lecţii destinate analizei
lucrărilor scrise, prin lecţii de verificare şi apreciere, prin lucrări practice etc.
Etapele acestui tip de lecție:
2. prezentarea obiectivelor de evaluare;
3. verificarea cunoștințelor elevilor;
4. aprecierea rezultatelor, concluzii;
18
6. încheierea.
5. Proiectarea calendaristică
A) 1. Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a etapelor ce vor fi

parcurse în realizarea educaţiei religioase. În funcţie de perioada de timp luată ca referinţă, se pot distinge
două ipostaze ale proiectării: proiectarea globală și proiectarea eşalonată.
Proiectarea globală are ca referinţă o perioadă mai mare de instruire: semestru sau an de studii.
Proiectarea eşalonată se materializează prin elaborarea programelor de instruire specifice unei lecţii
aplicabile la o anumită clasă de elevi.
2. Proiectarea unei discipline pentru un an sau semestru şcolar se realizează prin planificarea
eşalonată pe lecţii şi date exacte de predare a materiei respective. Documentul orientativ în realizarea
acestei operaţii este programa şcolară.
Planificarea anuală şi semestială constituie o activitate nu tocmai uşor de realizat, mai ales pentru
profesorii începători. Activitatea de planificare şi proiectare presupune: lecturarea programei şcolare (la
nivel de disciplină); planificarea calendaristică (anuală şi semestială); proiectarea secvenţională (a unităţilor
de învăţare sau a lecţiilor). În aceste condiţii profesorul va avea o imagine de ansamblu asupra întregului
curriculum (conţinuturi, ore, etc) alocat unui an de studiu.
3. În consens cu hotărârile Ministerului Educaţiei şi Cercetării, planificarea şi proiectarea

didactică, sau altfel spus organizarea procesului de învăţământ, se face pe unităţi de învăţare.
O unitate de învăţare reprezintă o structură didactică deschisă şi flexibilă, care are următoarele
caracteristici: determină formarea la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea unor
obiective de referinţă; este unitară din punct de vedere tematic; se desfăşoară în mod sistematic şi
continuu într-o perioadă de timp; se finalizează prin evaluare.
4. Planificările calendaristice anuale şi semestriale au menirea de a organiza activitatea în

perspectivă, de a gestiona timpul de învăţământ şi de a asigura îndeplinirea integrală şi cu rezultate bune a
programei şcolare a disciplinei respective.
Planificarea calendaristică anuală este un document şcolar alcătuit de către profesor pe baza
programei şcolare şi cuprinde: tema, numărul total (anual) de ore repartizate obiectului la clasa
respectivă, împărţirea acestor ore pe semestre şi repartizarea lor în ore de predare-învăţare, ore de
evaluare şi ore la dispoziţia profesorului.
Planificarea calendaristică semestrială este un document şcolar alcătuit de către profesor pe
baza programei şcolare, prin împărţirea pe unităţi de conţinut (lecţii) a conţinutului învăţării repartizat
într-un semestru, eşalonat pe ore şi săptămâni. Planificarea semestrială poate cuprinde şi obiectivele de
referinţă, metodele şi mijloacele de învăţământ, modurile de evaluare folosite. Trebuie evidenţiat faptul că
19
profesorul poate stabili numărul de ore pentru o unitate de conţinut în funcţie de condiţiile specifice ale
colectivului de elevi cu care lucrează. Deci pentru clase paralele profesorul poate întocmi planificări
semestriale diferite.
Planificările calendaristice pentru perioada de evaluare se întocmesc înaintea perioadelor de
evaluare din fiecare semestru şi conţin obiectivele de referinţă, conţinutul evaluării şi modurile de evaluare.
B) 1. Un aspect important pentru o mai bună reuşită a lecţiei îl constituie proiectarea didactică.
Se recomandă ca în proiectarea secvenţelor de instruire (a lecţiilor), să fie observate următoarele
elemente:
a) cunoaştera temeinică a personalităţii elevilor; nivelul lor de pregătire; starea moral duhovnicească a
elevilor; stilul lor de învăţare; valorificarea experienţei practice şi personale a elevilor;
b) structurarea conţinutului didactic astfel încât să sprijine înţelegerea, interesul şi motivaţia;
c) utilizarea unor mijloace de învăţământ adecvate;
d) realizarea unei evaluări permanente a modului în care elevii îşi însuşesc noile cunoştinţe şi competenţe.
În cadrul proiectării unei lecţii, se recomandă a fi urmărite unele aspecte esenţiale:
a) ce cunoştinţe urmează a fi învăţate?
b) de ce este necesară învăţarea lor?
c) cum se va realiza învăţarea?
d) învăţarea noilor cunoştinţe;
e) când şi cum vor putea si aplicate cunoştinţele învăţate?
2. Proiectarea didactică a unei lecţii consta în punerea în relaţie a obiectivelor, a conţinutului

învăţării şi a strategiei didactice în vederea anticipării desfăşurării procesului instructiv educativ.
Proiectarea didactica răspunde la patru întrebări: ce voi face?, cu ce voi face?, cum voi face?
și cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut?
a) Proiectul didactic: Proiectul didactic este un plan anticipativ al modului de

desfăşurare a lecţiei. Orice proiect didactic are două părţi:
I. Date generale cuprind: -Data:... ; Clasa:... ; -Disciplina: Religie; -Subiectul (titlul
lecţiei):... ; -Tipul lecţiei:... ; -Obiective operaţionale:... ; -Obiective formativ-
educative:... ; -Strategia didactică: mijloacele de învăţământ folosite la lecţie:... ;
metodele de învăţământ utilizate la lecţie:... ; formele de ... .organizare a clasei (frontal,
analiză în grupuri mici, lectura individuală, citirea pe roluri, cântarea în comun
etc.):... ; -Bibliografia folosită la lecţie:... ;
II. Desfăşurarea lecţiei se poate prezenta sub diferite forme: forma desfăşurată (se
trec una sub cealaltă etapele lecţiei şi se specifică activitatea profesorului şi a elevului
pentru fiecare etapă în parte) sau forma tabelară.
Pentru forma tabelară, propunem tabele cu diferite structuri:
20
a) - Etapele lecţiei; - Activitatea profesorului; - Activitatea elevului; - Obiectivele
operaţionale; - Metodele şi mijloacele utilizate în lecţie;
b) - Etapele lecţiei; - Obiectivele operaţionale; - Elemente de conținut; - Strategia
didactică: metode, mijloace și forme de organizare a clasei; - Instrumente de evaluare a
rezultatelor.
b) Schiţa de lecţie: După obţinerea defnitivatului în învăţământ, pentru fecare

lecţie, profesorul va întocmi proiectul didactic redus (schiţa de lecţie).
Schiţa de lecţie cuprinde două părţi: datele generale şi punctele esenţiale ale
lecţiei.
I. Datele generale cuprind: -Data:... ; -Clasa:... ; -Disciplina: Religie; -Subiectul
(titlul lecţiei):... ; -Tipul lecţiei:... ; -Durata lecţiei:... ; -Obiective operaţionale:... ;
-Obiective formativ-educative:... ; -Strategia didactică: mijloacele de învățământ
folosite la lecție:... ; metodele de învățământ utilizate la lecție:... ; formele de
organizare a clasei:... ; -Bibliografa folosită la lectie:...
II. Se vor prezenta pe scurt punctele esenţiale în desfăşurarea lecţiei, în funcţie
de tipul lecţiei, precizându-se eventualele trimiteri bibliografce în afara manualului şi
modalităţi de evaluare a cunoştinţelor. Această schiţă poate f organizată şi mintal, doar
cu notarea elementelor de sprijin strict necesare (bibliografa, citatele, datele
concrete despre activitatea suplimentară, conţinutul testelor docimologice). O bună
întocmire a unui proiect didactic sau a unei schiţe de lecţie constituie premisa unei
bune realizări a unei lecţii. De asemenea, realizarea propriu-zisă a lecţiei trebuie să fe
urmată de (auto)evaluarea acesteia şi de ameliorarea rezultatelor.
c) În cazul în care profesorul a fost asistat la ora de religie, după terminarea orei urmează
autoanaliza şi apoi analiza lecţiei.
Autoanaliza are trei părți:
 introducere (motivează tipul de lecție ales, prezintă obiectivele propuse, metodele și mijloacele
utilizate pentru atingerea obiectivelor);
 analiza etapelor lecției (prezintă modul în care a respectat succesiunea etapelor și cerințele
acestora);
 încheiere (trage concluziile referitoare la reușita lecției, din punctul lui de vedere).
După autoanaliza lecţiei, cel care inspectează face analiza lecţiei, urmată de concluzii şi
recomandări.
3. Pentru reuşita unei lecţii sunt necesare mai multe elemente: proiectarea, realizarea, evaluarea şi
reglarea (reluarea dintr-o lecţie a fragmentelor care n-au fost înţelese de către elevi). Aceste elemente
21
definesc metodologia didactică în sens larg. Pentru a avea o vedere de ansamblu asupra modului în care
aceste elemente se condiționează, prezentăm următoarea schemă:
PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT
A. PROIECTAREA DIDACTICĂ
I. Stabilirea obiectivelor
1. Obiective operaționale
2. Obiective formativ-educative
3. Sarcina didactică dominantă a lecției
II. Analiza resurselor
1. Conținutul materiei de învățământ
2. Resursele psihologice ale clasei
3. Mijloacele de învățământ
III. Strategia didactică
1. Sistemul metodologic
a) Metode alese după obiective (operaționale, formativ-educative), sarcina dominantă a lecției,
resurse, competența profesorului, unitatea metodă-conținut
b) Procedee
c) Tehnici
2. Mijloacele de învățământ
3. Organizarea elevilor
IV. Elaborarea proiectului didactic
B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECȚIEI
C. EVALUAREA LECȚIEI
D. REGLAREA SAU AMELIORAREA
C) Obiectivele operaționale sunt enunţuri cu caracter finalist, concret, urmărite în cursul unei
activităţi didactice. Aceste obiective sunt transpuse în termeni de acţiuni sau manifestări observabile,
prin folosirea verbelor la conjunctiv (să ...).
Precizarea obiectivelor se face utilizând un singur verb şi corespunde unuia dintre domeniile:
 cognitiv (a clasifica, a defini, a preciza, a enumera, a identifica, a explica, a argumenta, a demonstra,
a găsi, a corela, a deduce, a raporta, a ilustra, a localiza, a nota, a detalia, a alege, a selecta, a expune
etc),
22
 afectiv (a aplica, a fi de acord, a avea curiozitatea, a compara etc.),
 voliţional (a intenţiona etc).
Un rol deosebit de important în elaborarea obiectivelor operaţionale pentru nivelul de şcolaritate
primar îl are cunoaşterea de către profesorul de religie a obiectivelor cadru şi de referinţă şi a programelor
şcolare la următoarele discipline: limba şi literatura română, educaţie civică, muzică, istorie, geografie,
ştiinţe etc Acest lucru prezintă două avantaje majore: elevii lucrează la nivelul dat de particularităţile lor de
vârstă şi se realizează interdisciplinaritatea.
În elaborarea şi formularea obiectivelor operaţionale se parcurg următoarele etape:
1. precizarea sarcinii de învăţare;
2. precizarea condiţiei de realizare a sarcinii de învăţare;
3. precizarea performanţei minim-acceptabile, a criteriului de succes sau a modului de evaluare.
Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt:

 să se refere la activitatea elevilor;
 să precizeze şi să descrie sarcina de învăţare;
 să se concentreze pe procese, acţiuni, acte;
 să conţină o singură sarcină de învăţare;
 să fie accesibile elevilor;
 să fie formulate sintetic;
 să fie grupate logic, în jurul unităţii tematice a lecţiei;
 să specifice condiţia de realizare, în contextul căreia elevii vor efectua acţiuni şi vor dovedi
că au ajuns la schimbarea preconizată;
 să fie precizate facilităţile sau restricţiile: "folosind...", "având la dispoziţie...", "fără a...";
 să conţină criteriile de evaluare şi nivele diferite de performantă. Exemple: La sfârșitul
lecției, elevii vor fi capabili: să desprindă învățătura despre Dumnezeu Tatăl, în urma
lecturării textului Crezului, folosind cel puţin două din atributele Lui; să localizeze orașele
Ierusalim, Betleem și Nazaret, având la dispoziție harta Palestinei Noului Testament, din
cel mult trei încercări; să-și formeze deprinderea de a-și face semnul Sfintei Cruci, la
începutul și la sfârșitul rugăciunilor rostite în clasă, respectând regulile de închinare
învățate.
Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă avantaje

 profesorul poate conduce lecţia în mod logic, eliminând echivocul obiectivelor
generale;
 prin faptul că sunt concrete, obiectivele operaționale determină o comunicare
facilă şi precisă între profesor şi elevi;
23
 întrucât sunt prezentate la începutul orei, determină la profesor o rigurozitate
în respectarea lor, iar la elevi motivaţia învăţării;
 sunt un criteriu în alegerea metodelor de învăţământ utilizate în lecţie, iar
îndeplinirea lor este un criteriu în reuşita lecţiei;
 în ce priveşte evaluarea, obiectivele operaţionale asigură criterii concrete de
apreciere şi asigură feed-back-ul – conexiunea inversă), dar și dezavantaje (nu
toate efectele educaţiei sunt observabile şi măsurabile imediat, de exemplu
formarea unor deprinderi de comportament moral;
 nu pot fi modelate şi măsurate atitudini de complexitate superioară, cum ar fi
atitudinile, trăirile, independenţa gândirii).
În predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-educative. Ele

evidenţiază finalităţile educaţiei religioase în ceea ce priveşte comportamentul elevilor în viaţa de creştin.
În formularea obiectivelor formativ-educative se va preciza o singură schimbare de comportament,
condiţia de realizare a acesteia şi criteriul de succes.
Aceste obiective privesc în mod deosebit latura afectivă şi voliţională a personalităţii elevilor.
Se precizează în legătură cu conţinutul fiecărei lecţii, dar se urmăresc pe parcursul mai multor ani de
studiu. Exemplu: -elevii să-şi exprime dorinţa de a face fapte bune, fără a fi îndemnaţi de părinţi sau
profesori, ori de câte ori au prilejul.
6. Forme de activitate extrascolară

24
Datorită caracterului programat, planificat şi organizat metodic al tuturor activităţilor educative,

educaţia religioasă realizată în şcoală are o deosebită importanţă deoarece conduce la un nivel înalt de
dezvoltare a personalităţii religios-morale a elevilor.
Complementar cu activităţile în şcoală, cele extraşcolare pun accent într-o mai mare măsură pe
latura formativă a educaţiei religioase, urmărind mai ales dezvoltarea vieţii afectiv-religioase a elevilor.
Atât creativitatea elevilor dezvoltată la ora de religie prin diverse metode activ-participative, cât şi
momentele de relaxare oferite de vizitele şi excursiile la biserici şi mănăstiri, însumate cu serbările şcolare
şi concursurile religioase, converg spre dobândirea desăvârşirii creştine şi a mântuirii sufletului elevilor.
1. Cateheza – a învăța prin viu grai – activitatea de inițiere în învățătura și viața Bisericii.
Când numărul adulților care se botezau a început să scadă, prin cateheză era definită transmiterea
cunoştinţelor religioase credincioșilor de toate vârstele şi formarea religioasă a acestora în şi prin Biserică.
Spre deosebire de lecţia de religie la care participă elevi organizaţi pe clase, în funcţie de vârstă, catehizarea
se adresează tuturor credincioşilor din biserică. Preotul va ţine cont de faptul că în biserică nu poate lămuri
toate aspectele şi, de aceea, în vizitele pe care le face la domiciliul credincioşilor, poate continua
catehizarea acestora.
Cateheza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să se încadreze într-un ciclu de cateheze, pe
o anumită temă din Vechiul şi Noul Testament, Istoria bisericească, Morală, Dogmatică, Liturgică etc; să se
desfăşoare după un plan stabilit de către preot; să fie expusă cu claritate şi gradual; să urmărească formarea
religios-morală a credincioşilor, desăvârşirea lor; să ţină cont de nivelul de cunoştinţe şi de vârsta
credincioşilor; să nu fie lungă, pentru a nu-i obosi pe credincioşi şi, în special, pe copii; să aibă ca finalitate
întărirea credinţei şi creşterea moralităţii credincioşilor.
Structura unei cateheze cuprinde următoarele etape:
1. ascultarea catehezei 4. tratarea, 8. asocierea,
anterioare, 5. intuiţia, 9. generalizarea,
2. introducerea, 6. reproducerea, 10. aplicarea în viaţă
3. anunţarea, 7. aprecierea, 11. încheierea.
Între intuiţie şi reproducere se poate intercala o cântare religioasă adecvată temei catehezei.
2. Serbarea religioasă. Manifestările cultural-religioase antrenează un număr mare de elevi.

Aici sunt incluse serbările şcolare, concursurile, conferinţele religioase, întâlniri cu mari duhovnici,
vizionările de filme cu subiect religios, expoziţiile de icoane şi alte obiecte de artă religioasă. În cadrul
serbărilor religioase se pot prezenta scenete religioase, colinde, etc.
Etapele proiectării pentru interpretarea unor scenete religioase:
1. alegerea scenetei și prezentarea în fața elevilor;
2. împărțirea rolurilor ținând cont de opțiunile și talentul elevilor;
3. învățarea textelor (acasă) și a cântecelor (la cerc);
25
4. repetarea scenetei;
5. realizarea decorului și prezentarea scenetei în serbarea școlară sau cu alte prilejuri.
3. Vizitele și pelerinajele: Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri oferă elevilor nu numai

momente de relaxare, ci şi posibilitatea dobîndirii sau aprofundării cunoştinţelor religioase.
Elevii pot afla direct modul în care a fost și este trăită credința ortodoxă. Excursiile se realizează cu
elevi dintr-o clasă, din clase paralele sau cu nivel de şcolaritate apropiat. Vizitele și excursiile la biserici și
mănăstiri sunt o formă de organizare a procesului de învățământ prin care se urmărește dobândirea și
fixarea cunoștințelor.
Putem distinge mai multe tipuri de vizite şi excursii:
a) vizite şi excursii introductive (organizate cu scopul de a-i pregăti pe elevi pentru înţelegerea
cunoştinţelor ce urmează să fie predate, elevii fiind orientaţi să urmărească aspectele legate de viaţa
personalităţilor religioase, să asculte sfaturile preoţilor duhovnici, să achiziţioneze material intuitiv, precum
icoane, vederi, casete, care poate fi folosit în lecțiile de religie; profesorul va urmări modul în care elevii
exersează deprinderile formate în timpul orelor cu privire la actele de cult extern);
b) vizite şi excursii organizate în vederea comunicării de cunoştinţe (se realizează în vederea însușirii unor
cunoștințe referitoare la locașul de cult, la viața unor sfinți, a unor personalități bisericești; spre exemplu,
lecţia despre Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava poate fi predată într-o excursie/vizită organizată la
Mănăstirea Sfântul Ioan din Suceava; datorită faptului că vizitele oferă o mare varietate de informații,
profesorul trebuie să valorifice din plin acest lucru și să puncteze esențialul);
c) vizite şi excursii de consolidare şi fixare a cunoştințelor (se organizează la sfârşitul unui capitol sau al
unei teme şi prezintă avantajul că elevii au deja multe informaţii, ştiind ce să urmărească şi încercând să
afle mai multe amănunte).
Pelerinajele sunt călătorii făcute în scop religios, către destinații naționale sau internaționale.
Creștinii din întreaga lume au ca locuri de pelerinaj Ierusalimul, Constantinopolul, Muntele Athos, etc.
Valoarea educativă și religioasă a pelerinajelor a fost arătată încă din perioada Vechiului Testament, iar mai
apoi de Domnul Iisus Hristos, prin participarea la mai multe astfel de acțiuni, atât în copilărie (Iar când a
fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii – Luca 2), cât și în timpul
activității Sale mesianice (După acestea era o sărbătoare a iudeilor, și Iisus S-a suit la ierusalim – Ioan 5).
Pelerinajele reprezintă un prilej de aprofundare a cunoștințelor religioase și de comuniune de credință cu
Dumnezeu, cu sfinții și cu semenii. Date fiind dificultățile legate de lungile călătorii pe care le presupuneau
pelerinajele, la acestea participau creștinii cu o credință și o viață religioasă mai intensă, pentru care un
astfel de demers religios era expresia unei înalte devoțiuni și o jertfă adusă lui Dumnezeu.
4. Expozițiile: În cadrul manifestărilor cultural-religioase se pot organiza expoziții cu lucrări ale

elevilor.
În vederea realizării acestor expoziții, profesorul de religie trebuie să parcurgă mai multe etape:
1. prezentarea unor lucrări în vederea dezvoltării interesului elevilor spre arta religioasă;
26
2. dezvoltarea convingerii că, pentru a realiza lucruri de artă religioasă, elevii trebuie să ducă o
viață religioasă autentică;
3. prezentarea etapelor executării lucrării;
4. distribuirea materialelor necesare executării lucrărilor;
5. executarea lucrării sub îndrumarea profesorului, în cadrul cercului de religie;
6. analiza lucrărilor și expunerea lor.
5. Cercul de religie este o activitate suplimentară, în interdependenţă cu activitatea de la clasă:

lecţia este suportul pe care se sprijină activitatea de la cerc, iar cercul îmbunătăţeşte calitatea educaţiei
religioase realizată la lecţii.
Prin tematica aleasă şi prin lucrările proprii, li se dezvoltă elevilor dragostea pentru religie. Ţinând
cont de faptul că participarea la cercul de religie nu este obligatorie, tematica cercului se stabileşte la
începutul anului şcolar, pe baza opţiunilor, intereselor şi aptitudinilor elevilor.
La cercul de religie se dezvoltă spiritul comunitar prin antrenarea tuturor participanţilor în
pregătirea şi desfăşurarea activităţilor propuse. Rezultatele activităţilor trebuie valorificate în funcţie de
tematică, în diferite moduri: prin referate, articole, albume (dacă tematica vizează aprofundarea unor
cunoştinţe sau vizitarea unor biserici şi mănăstiri), prin spectacole religioase în apropierea sărbătorilor
(atunci când tematica vizează învăţarea unor poezii şi cântece religioase sau interpretarea unor scenete
religioase care vor fi alese şi din domeniul tradiţiilor poporului român, de ex. Vifleiemul sau Irozii), prin
organizarea unor expoziţii (când tematica urmăreşte dezvoltarea artelor decorative: pictură, sculptură,
miniaturi), prin întocmirea de rebusuri cu definiţii religioase, poezii proprii (dacă tematica vizează subiecte
de creaţie).
27
7. Metode de comunicare orală
Metodele de comunicare orală sunt acele metode prin care comunicarea noilor cunoștințe se
face de către profesor, prin expunere sau conversație.
A. Metode expozitive:
Expunerea este metoda de predare ce constă în prezentarea pe cale orală a noilor cunoştinţe,
folosind povestirea, descrierea, explicaţia, argumentarea, prelegerea şi expunerea cu oponent.
În predarea cunoştinţelor prin metoda expozitivă pot fi utilizate şi mijloace de învăţământ: hărţi,
fotografii, discuri, casete audio şi video. Prin expunerea noilor cunoştinţe, profesorul urmăreşte formarea Ia
elevi a unui mod de gândire logic şi sistematic şi le dă un exemplu de exprimare elevată. Unii pedagogi
moderni aduc critici acestei metode susţinând că nu cultivă gândirea elevilor, nu este o metodă creatoare,
solicită memoria elevilor, se bazează pe autoritatea profesorului, etc. În predarea adevărului revelat,
profesorul de religie va folosi expunerea şi variantele ei, ţinând cont şi de faptul că această metodă a fost
folosită cel mai des de către Mântuitorul Iisus Hristos, în activitatea Sa învăţătorească.
1. Povestirea: Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor întâmplări,

fapte, eveniment reale petrecute într-un anumit timp și spaţiu, cu scopul însușirii noilor
cunoștinţe, dezvoltării unor sentimente și formării unor atitudini pozitive la elevi. Întrucât
unul dintre scopurile predării religiei este formarea caracterelor religios-morale, povestirea
urmăreşte, în acelaşi timp, să-i conducă pe elevi la însuşirea unor valori care să influențeze pozitiv
comportamentul lor.
Pentru a avea asupra elevilor efectul dorit, trebuie respectate anumite cerințe legate de
conținutul povestirii și modul prezentării ei:
28
a) să fie alese fapte, întâmplări, evenimente cu o profundă semnificaţie pentru susţinerea ideii
religioase;
b) să se asigure un climat emoțional, prin folosirea de către profesor a intonației, mimicii și
gesturilor din care să rezulte clar atitudinea pe care o ia față de eroii povestirii;
c) în decursul povestirii să fie prezentate la momentul potrivit materiale ilustrative menite șă
impresioneze mai profund pe elevi;
d) profesorul poate întrerupe firul acțiunii pentru a introduce o explicație, pentru a prezenta
un personaj, pentru a răspunde la întrebările elevilor sau pentru a-și exprima părerile proprii, însă cu
foarte mult tact. Întrucât arta de a povesti nu este înnăscută, profesorul trebuie să depună mult efort
pentru ca povestirea să dobândească aceste caracteristici. În Sfânta Scriptură, povestirea este frecvent
utilizată ca metodă de educație (povestirea spusă de proorocul Natan regelui David după ce acesta a
păcătuit, pilda vameșului și a fariseului, etc).
În predarea religiei pot fi utilizate povestiri cu conţinut moralizator din evenimentele biblice,
din vieţile sfinţilor etc, care să ajute la atingerea obiectivelor propuse. Se vor evita povestirile care
deformează adevărul religios şi astfel produc îndoieli în sufletul copiilor. Exemplu: În lecțiile despre
monahismul românesc şi rolul mănăstirilor în viața şi cultura poporului român, profesorul poate
povesti viața Sfântului Nicodim de la Tismana, organizatorul vieții monahale în țara noastră. Se pot
folosi: icoana Sfântului Nicodim, imagini cu mănăstirea Tismana, cu peştera unde a locuit, cu racla
unde se află moaştele sale.
2. Descrierea: Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare tipice
ale obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor etc., urmărind, în special, aspectele fizice ale acestora.
Descrierea se realizează pe baza observaţiei, motiv pentru care trebuie să îndeplinească anumite
cerinţe legate de dirijarea de către profesor a observării:
a) să se bazeze pe intuiţie;
b) să ţină cont de nivelul de pregătire al elevilor;
c) să nu evidenţieze detaliile nesemnificative ale obiectelor şi fenomenelor;
d) să dezvolte la elevi spiritul de observaţie.
În descriere pot fi folosite mijloace de învăţământ (hărţi, vederi, fotografii, diapozitive, filme etc.)
care prezintă obiectele sau fenomenele care se studiază. În paginile Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții,
găsim nenumărate descrieri: descrierea potopului în Vechiul Testament, descrierea Sfântului Ioan
Botezătorul, a lui Zaheu, în Noul Testament, descrierea luminii necreate de către Sf. Grigorie Palama, etc.
Exemple:
1) În lecțiile referitoare la evenimentul intrării Domnului în Ierusalim, profesorul poate descrie imaginea
Ierusalimului din vremea Mântuitorului, folosind harta Ierusalimului Noului Testament și a Palestinei
Noului Testament.
29
2) În lecția despre viețile sfinților martiri daco-romani, profesorul poate folosi descrierea caracterului
religios-moral al Sfântului Sava Gotul, folosind scrisoarea trimisă de Biserica din Gothia Sfântului Vasile
cel Mare.
3. Explicația: Explicația este metoda expozitivă prin care se lămurește o noțiune
(un nume propriu, un termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt (o narațiune, o
parabolă, o figură de stil, un verset din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o
normă morală). Explicația poate avea deci caracter teleologic, scopul ei fiind îmbunătățirea
vieții religios-morale a elevilor.
Înțelegerea poruncilor dumnezeiești și a legilor morale reprezintă fundamentul
respectării și aplicării acestora în practică. În acest caz, explicația are două funcții care
trebuie să se manifeste împreună: una cognitivă sau informativă și alta formativă.
Elevii trebuie informați despre rolul și cerințele poruncilor/normelor morale și despre
consecințele respectării sau nerespectării acestora, pentru a fi stimulați spre respectarea și
aplicarea lor. Fără funcția formativă, educația morală nu se poate realiza.
Explicația trebuie să îndeplinească anumite condiții:
a) să țină cont de pregătirea religioasă și laică a elevilor și de natura temei;
b) să fie corectă și din punct de vedere doctrinar;
c) să fie completă și sigură, fară a omite vreun element care ar determina
neînțelegerea temei, dar și fără a intra în detalii obositoare, care îndepărtează elevul de la
scopul lecției respective;
d) să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor;
e) să fie convingătoare, argumentată și întregită prin fapte concrete;
f) să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informație, de aceea și forma pe care o
poate lua este descrierea literară sau narațiunea.
În Vechiul Testament sunt explicate numele de Adam și Eva, apoi pe parcursul unor
întregi capitole din Pentateuh li se explică evreilor atât poruncile pe care trebuie să le țină,
cât și consecințele respectării sau nerespectării lor. În Predica de pe munte, Mântuitorul
explică poruncile Decalogului din perspectiva spirituală a Noii Legi, postul, rugăciunea,
milostenia, etc. Adeseori El explică unele pilde pe care ucenicii Lui nu le înțelegeau.
Explicația apare și în convorbirile Mântuitorului cu Nicodim, cu femeia samarineancă, etc. În
30
Actul martiric al celor trei surori, Agapi, Irina și Hiona, sunt explicate numele lor de botez
(Agapi = Iubirea, Irina = Cea pașnică, Hiona = Cea albă ca zăpada).
Exemple:
1) În lecția despre vindecarea slăbănogului din Capernaum, profesorul va explica cuvântul
slăbănog, înțeles de copii ca sinonim cu slab.
2) Atunci când profesorul va vorbi elevilor despre post, va explica necesitatea postului, rolul
postului în viața creștinului, care este postul bineplăcut lui Dumnezeu, și va da exemple de
oameni care prin post au biruit ispitele.
B. Metode interogative: Metodele interogative se realizează pe baza dialogului dintre profesor și

elev (conversația, problematizarea).
Conversația este metoda care valorifică dialogul sau interogaţia şi este cel mai des utilizată în
procesul de învăţământ. Prin intermediul dialogului realizat între profesor şi elevi se transmit cunoştinţe şi
se oferă posibilitatea atingerii unui nivel moral mai înalt.
Conversaţia este folosită în toate tipurile de lecţii alături de alte metode, dar se poate desfăşura şi
în afara orelor de religie, sub forma conversaţiei individuale – de la om la om, atunci când elevul sau
profesorul o solicită.
Conversaţia este generată de conţinutul lecţiilor de religie, de întâmplări din viaţa elevilor, a clasei, a
şcolii, a societăţii, de unele articole din ziare, de unele emisiuni. Pentru a fi folosită eficient, această metodă
necesită din partea profesorului o adevărată artă în a formula întrebările şi a conduce discuţia pe o cale
numai de el ştiută (este singurul dezavantaj al metodei), în vederea realizării obiectivelor propuse.
Se cunosc mai multe tipuri de întrebări în funcţie de modul de adresare şi de obiectivul vizat:
a) frontală (adresată întregii clase);
b) directă (adresată unui elev anume);
c) inversată (adresată profesorului de către elev și returnată elevului, de exemplu cu formula: „Tu ce
crezi?”);
d) de releu și de comunicare (adresată de elev profesorului și repusă de acesta întregii clase);
e) imperativă (se formulează o cerință categorică);
f) de revenire (întrebare pe care profesorul o pune reluând o părere emisă de un elev, dar care nu a putut fi
luată în seamă în acel moment).
31
Profesorul va ţine cont în formularea întrebărilor de cerințele legate de
conţinutul şi forma pe care acestea trebuie să le aibă, şi anume:
a) să fie formulate precis; h) să fie formulate într-o ordine
b) să fie concise ca formă şi logică;
exprimate cu claritate; i) să nu fie duble (două întrebări
c) să nu cuprindă termeni la aceeaşi problemă, formulate diferit şi
neînţeleşi de elevi; succesiv şi care necesită două
d) să fie accesibile şi variate; răspunsuri diferite);
e) să conţină un singur enunţ; j) să fie însoţite de întrebări
f) să se refere la materia predată; ajutătoare, numai atunci când este
g) să stimuleze gândirea tuturor nevoie.
elevilor;
Ţinând cont că în evaluare se vor urmări conţinutul, organizarea şi prezentarea

răspunsurilor, profesorul va urmări ca elevii să-şi formeze deprinderea de a alcătui
răspunsuri corect formulate, care să îndeplinească următoarele cerinţe:
a) să fie complete, clare şi precise; c) să fie date individual, după un
b) să aibă o formă îngrijită, folosind un anumit timp de gândire;
vocabular ales; d) să fie conştiente, iar la nevoie,
însoţite de explicaţii.
În timpul dialogului, profesorul trebuie să adopte o ţinută corespunzătoare, care să-l ajute
pe elev în găsirea şi formularea răspunsurilor. Astfel, profesorul:
a) nu va pune întrebări "cursă";
b) nu va întrerupe elevii în timp ce aceştia dau răspunsul;
c) va adopta o mimică adecvată, spre a nu-i intimida sau deruta;
d) nu va jigni pe elevii care dau răspunsuri eronate;
e) nu va ameninţa cu măsuri represive pe elevi.
Conversaţia are mai multe forme: conversaţia catehetică, conversaţia

euristică şi dezbaterea sau discuţia colectivă.
a) Conversaţia catehetică: Conversaţia catehetică este metoda de

instruire şi educare a elevilor prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor,
cu scopul de a reproduce cele observate, descopente şi asimilate de ei, sub
conducerea profesorului. Conversaţia catehetică se foloseşte, de obicei, în
verifcarea cunoştinţelor (conversaţia de verifcare) şi în fxarea cunoştinţelor
32
(conversaţia de fxare). În dialogul cu învăţătorul de Lege care Îl întreabă ce să facă
ca să moștenească viața veșnică, Mântuitorul foloseşte conversaţia catehetică.
b) Conversaţia euristică: Conversaţia euristică este metoda bazată pe

dialog şi pe învăţarea conştientă, şi se foloseşte atunci când noile
cunoştinţe pot fi desprinse împreună cu elevii din cunoştinţele anterioare,
din analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma cercetării unui
material intuitiv. Se foloseşte în verifcarea cunoştinţelor (conversaţia de
verifcare), în actualizarea cunoştinţelor şi introducerea în tema nouă a lecţiei
(conversaţia de reactualizare), în comunicarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi în
asociere. Această metodă solicită elevilor inteligenţa productivă, spontaneitatea şi
curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare. O metodă foarte
asemănătoare cu aceasta, prezentată într-o formă grafcă, este explozia solară.
Pornind de la un punct central, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal, iar la
rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări.
c) Dezbaterea sau discuția colectivă: Dezbaterea este o formă a

conversației caracterizată printr-un schimb de opinii, impresii, informații,
propuneri axate în jurul unui subiect, a unui fapt luat în studiu, cu scopul
de a consolida, clarifica și sintetiza cunoștințe, de a analiza anumite cazuri
sau texte, de a soluționa unele probleme, de a argumenta anumite idei sau
texte, de a dezvolta capacitatea de exprimare a elevilor etc. Pentru reușita
acestei metode este necesar ca elevii să-și însușească temeinic cunoștințele
anterioare care constituie baza dezbaterii. Se poate folosi material intuitiv (textul
biblic, hărți, mijloace audio-vizuale etc.). Dezbaterea sau discuția colectivă este
condusă de către profesor pe baza propunerii unei teme ori în urma unor prelegeri
sau referate susținute în cadrul lecției sau al cercului de religie. Concluziile dezbaterii
au rolul de a clarifca tema pusă în discuție și problemele ridicate de elevi. În
domeniul învățăturii de credință este recomandată evitarea speculațiilor.
8. Metode activ-participative
A. Metode de cunoaștere a realității religioase:
1. Observarea directă a realității religioase: este metoda prin care profesorul urmărește să-i
conducă pe elevi spre cunoașterea lui Dumnezeu prin contemplarea creației. Omul nu trebuie să se
33
rezume doar la contemplarea creației, ci să stăruie spre o viață religios-morală în care să pună pe primul
plan căutarea împărăției lui Dumnezeu.
2. Studiul și interpretarea simbolurilor: metoda prin care se transmit cunoștințe în mod treptat,
cu ajutorul unui simbol (semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, o noțiune, un
sentiment). Profesorul va explica: semnificația simbolurilor (de exemplu scara din visul lui Iacob, rugul
aprins, mana, mielul pascal, semnul lui Iona, șarpele de aramă, apa cea vie, pâinea cea vie, păstorul cel bun,
vița și mlădițele), precum și a minunilor și acțiunilor cu valoare de semn (prefacerea apei în vin, înmulțirea
pâinilor și a peștilor, învierea lui Lazăr) din conținutul lecțiilor studiate; simbolistica unor acte de cult,
obiecte de cult, veșminte liturgice, materii folosite în cult; simbolurile folosite în icoane, simbolistica
culorilor, a literelor grecești Π și Υ, etc.
3. Analiza documentelor (de exemplu analiza gemei de la Potaissa) – prin precizarea obiectivelor
urmărite (cunoașterea importanței acestei descoperiri arheologice paleocreștine din Transilvania pentru
istoria creștinismului românesc și observarea prezenței simbolurilor creștine în timp și spațiu), prezentarea
documentului (o piatră ovală din onix datând din sec.IV, descoperită în sec.XIX în ruinele cetății Potaissa –
Turda), observarea elementelor semnificative, descrierea documentului, explicarea semnificației
elementelor și, eventual, prezentarea legăturilor dintre elemente (Blândul Păstor, având pe umeri un miel
și altul la picioarele sale; un copac cu două ramuri pe care stă o pasăre – porumbelul este simbolul Sf. Duh;
în dreapta o corabie din care cade un om în apă și un pește stă gata să-l înghită – proorocul Iona prefigurând
învierea după 3 zile; cuvântul ΙΧΘΥΣ), desprinderea concluziilor (generalizarea creștinismului la nordul
Dunării în sec.IV).
4. Studiul de caz: este metoda care constă în analiza unui caz real, fiind suport al cunoașterii
inductive și bază pentru cunoașterea deductivă.
Etape:
a) prezentarea cazului;
b) organizarea unui plan de analiză ce are în vedere identificarea cauzelor care au determinat
declanșarea evenimentului analizat și evoluția acestuia;
c) dirijarea de către profesor a dezbaterilor ce au loc, prin selectarea celor mai potrivite metode
pentru analiză, prin examinarea cazului din mai multe perspective;
d) stabilirea unor concluzii.
5. Exemplul: profesorul va oferi elevilor criterii după care să-și aleagă cele mai bune exemple de
conduită morală, folosind pentru exemplificare Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, etc. (el însuși trebuie
să fie un exemplu); trebuie să asigure în clasă un climat care să facă posibilă receptarea de către elevi a
mesajelor pozitive care pornesc de la modelul prezentat, și să folosească modele opuse, pozitive și negative,
doar dacă are certitudinea că acestea îi vor determina pe elevi să le adopte pe cele pozitive.
6. Rugăciunea.
7. Meditația religioasă.
8. Deprinderile morale: faptele bune, postul, participarea la slujbele Bisericii, citirea Sfintei
Scripturi și respectarea tradițiilor religioase.
34
Formele prin care profesorul contribuie la formarea deprinderilor morale la elevi: aprobarea
(acordul, lauda, exprimarea recunoștinței, recompensa) și dezaprobarea (dezacordul, observația,
avertismentul, sancțiunea).
9. Participarea la cultul divin (cele 7 Laude, Sf. Liturghie, Sfintele Taine, cântarea religioasă).
B. Metodele fundamentate pe acţiune sunt folosite de către profesor pentru a-i pregăti
pe elevi în vederea desfăşurării unei acţiuni intelectuale sau practice.
1. Jocul didactic:
a) Jocul didactic este metoda bazată pe acţiune, prin care profesorul foloseşte în scop didactic
disponibilitatea elevilor pentru joc. Contribuţiile instructiv-educative ale jocului didactic sunt importante
pentru că, în reuşita jocului, elevul se antrenează cu toate disponibilităţile fizice, intelectuale şi afective pe
care le are. Definitoriu pentru copil, jocul didactic îi dezvoltă capacitatea de a se adapta la situaţiile noi care
apar şi de a acţiona independent pe parcursul jocului.
b) Propus şi condus de către profesor, jocul didactic urmăreşte realizarea unor obiective religios-morale,
prin antrenarea elevilor într-o activitate în care se exersează un conţinut conform cu obiectivele
propuse. Atractivitatea şi eficienţa jocului didactic depind de ingeniozitatea profesorului în alegerea şi
organizarea acestuia, ţinând cont de particularităţile elevilor. Recomandat mai ales la clasele mici (I-a şi a
II-a), jocul didactic poate fi utilizat în toate tipurile de lecţii, în verificarea cunoştinţelor, în comunicarea şi
fixarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi asociere.
c) Pentru a preveni plictiseala şi oboseala elevilor, jocul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie ales în funcţie de posibilităţile şi aptitudinile elevilor;
 regulile jocului să fie bine înţelese de către toţi elevii participanţi;
 să nu fie de lungă durată şi să includă pauze scurte;
 să se modifice timpul total de joc în funcţie de gradul de atenţie a elevilor;
 să se desfășoare în mod prietenesc.
La ora de religie pot fi propuse diverse tipuri de jocuri didactice:

1. Jocul de decizie: Elevii sunt puşi în situaţia de a lua decizii sau de a da pe loc un răspuns concret
la întrebările şi situaţiile pe care le ridică profesorul sau colegii;
2. jocul de arbitraj: Un elev este desemnat de către profesor să soluţioneze anumite probleme
conflictuale, reale sau imaginare;
3. jocul de competiţie: Se urmăreşte stimularea obţinerii unor performanţe. Se pot organiza două
echipe sau se pot antrena individual toţi elevii, in funcţie de natura jocului ales.
2. Dramatizarea:
35
Dramatizarea este metoda bazată pe acţiune simulată prin care profesorul sau elevii exagerează
anumite situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de a sublinia idei şi sentimente şi de a
adânci înţelegerea semnificaţiei unor situaţii.
Dintre modalităţile folosirii acestei metode la religie, amintim:
 reconstituirea modului de viaţă a unor personaje biblice;
 reconstituirea unor momente din procesele intentate Mântuitorului şi Sfantului Apostol Pavel, prin
citirea pe roluri din Sfânta Scriptură;
 interpretarea pe roluri a unor poezii;
 interpretarea unor scenete cu subiect religios.
Dramatizarea poate fi utilizată în lecţiile de transmitere şi însuşire a noilor cunoştinţe, de evaluare a
cunoştinţelor, de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor şi în cele mixte, iar în cadrul acestor lecţii, în
verificarea cunoştinţelor, comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi asociere.
3. Exercițiul moral:
Exercițiul moral constă în executarea în mod repetat şi conştient a unor fapte şi acţiuni, în
condiţii relativ identice, sub îndrumarea profesorului, cu scopul formării unor deprinderi bisericeşti şi
de comportament moral.
Profesorul explică la orele de religie care sunt faptele morale pe care le pot face elevii în anumite
situaţii. Astfel, atunci când apar situaţii concrete, el formulează cerinţele în funcţie de acţiunea pe care
urmează să o desfăşoare împreună cu ei. Repetarea în condiţii identice a unei acţiuni, duce la formarea
deprinderii şi la realizarea ei ori de câte ori apare situaţia respectivă, chiar şi atunci când elevii nu sunt
însoţiţi de către profesor.
Utilizarea acestei metode presupune două momente importante: formularea cerinţelor şi exersarea
propriu-zisă.
a) Formularea cerinţelor se realizează sub diferite forme. La religie vom folosi doar unele
modalităţi de formulare a acestor cerinţe: rugămintea, îndemnul sau sugestia, entuziasmarea, dispoziţia,
organizarea tradiţiilor, iniţierea de întreceri intre elevi, interdicţia. Pentru a obţine rezultate cât mai bune în
aplicarea exerciţiilor morale, aceste forme pot fi îmbinate în funcţie de condiţiile concrete ale acţiunii ce
urmează a fi exersată.
b) Exersarea propriu-zisă este însoţită de conducerea de către profesor a acţiunii, după ce elevii au
acceptat cerinţa. Acţiunea va fi condusă cu mare atenţie pentru a fi evitate elementele care pot să perturbe
buna ei desfăşurare.
Prin exerciţiul moral se evită automatizarea practicilor religioase şi se consolidează deprinderile de
comportament religios-moral ale elevilor. (Exemple: formarea deprinderii de a-și face corect semnul Sfintei
Cruci; mersul cu colindul la căminele de bătrâni).
4. Metoda îndrumării teoretice și practice:
36
a) Necesitatea introducerii acestei metode în predarea-învăţarea religiei este dată de faptul că
profesorul trebuie să cultive predispoziţia religioasă a elevilor, care se exteriorizează prin sentimentul
religios şi se concretizează printr-o seamă de acte şi atitudini morale, rituri, ceremonii şi practici
religioase. Trăirile religioase ale elevilor trebuie şi pot fi învăţate numai prin crearea unor situaţii concrete
de viaţă. Acest lucru se poate face prin cuvânt şi prin faptă.
b) Îndrumarea teoretică şi practică este metoda care precede sau însoţeşte desfăşurarea unei
activităţi practice, ajutând la precizarea modului de comportare a elevilor în anumite situaţii şi la
deprinderea unor reguli de comportament. Această metodă este specifică învăţământului religios în
predarea disciplinelor practice, dar se utilizează şi în predarea-învăţarea religiei, în lecţiile de religie din
domeniul liturgic. În explicaţia şi demonstraţia practicii liturgice, regulile date trebuie să corespundă
scopului urmărit, care trebuie să vizeze atât latura informativă, cât şi cea formativă. Profesorul trebuie să
explice elevilor motivul şi scopul pentru care face îndrumarea, precum şi regulile, indicaţiile necesare
realizării activităţii respective. Aceste reguli trebuie să vizeze latura teoretică şi cea practică a activităţii ce
urmează să fie desfăşurată.
c) În lecţiile de religie, această metodă va fi utilizată în:
1) explicaţia şi demonstraţia unor acte de cult: închinarea, îngenuncherea, metania mare şi mică, plecarea
capetelor etc. Aceste acte liturgice însoţesc rugăciunile, cuvintele şi cântările, exprimând şi simbolizând
ideile şi sentimentele cuprinse în ele.
2) explicaţia şi demonstraţia modului de comportare în vederea primirii Sfintelor Taine şi în săvârşirea
Botezului de necesitate;
3) explicaţia şi demonstraţia modului de întrebuinţare a Sfintei Scripturi, a cărţilor de cult, a calendarului
creştin.
Această metodă se utilizează în mod special în lecţiile de formare a deprinderilor, în etapa efectuării
activităţii intelectuale şi/sau practice.
d) Elevii vor fi îndrumaţi să evite automatizarea practicilor religioase observate şi exersate de către
ei, deoarece aceasta nu are ca rezultat ajungerea la trăirea religioasă.
e) Exemplu: Înaintea realizării vizitei elevilor la biserică, profesorul de religie trebuie să organizeze
o activitate de îndrumare: teoretică (referitoare la părțile componente ale unei biserici, arhitectura, pictura,
obiectele de cult, veșmintele liturgice, momentele principale ale slujbei la care urmează să participe și
simbolistica acestora, comportamentul care se impune în acest context) și practică (referitoare la anumite
reguli privind ținuta vestimentară, comportamentul și locul în biserică, la actele de cult extern, la atitudinea
în timpul slujbei).
C. Metode activ-participative moderne:
1. Brainstorming-ul – metoda asaltului de idei:
37
„Nu este practic o metodă didactică, ci o metodă de stimulare a creativităţii ce se poate insinua
în discuţii, dezbateri şi – în general – atunci cînd se urmăreşte formarea la elevi a unor calităţi
imaginative, creative şi chiar trăsături de personalitate (spontaneitate, toleranţă)” (Cucoş, 1999)
Metoda are drept caracteristică separarea momentului de producere a ideilor de cel de valorificare a
lor, de altfel mai este numită şi metoda evaluării amânate sau metoda marelui DA. În momentul
producerii ideilor se acceptă orice idee fără să se critice sau fără să se dea o judecată de valoarea asupra ei.
Selectarea propriu-zisă se face după un anumit timp, când toate ideile se compară şi se aleg cele mai bune
dintre ele.
Această metodă, de exemplu, se poate aplica la lecţia „Dumnezeu Proniatorul” (profesorul poate
lansa întrebarea Cum are Dumnezeu grijă de făpturile Sale şi în special de om?) sau pentru lecţia
„Respectul faţă de lumea creată” (unde elevilor li se poate adresa întrebarea Cum se pot implica tinerii în
protejarea naturii, ca dar al lui Dumnezeu pentru om?). La aceste întrebări elevii pot veni cu ideile lor care
vor fi notate pe flipchart sau pe tablă şi la final vor fi selectate cele mai bune. Această acţiune, totuşi, nu
trebuie să dureze foarte mult, maxim 10 minute.
Utilizarea la religie a acestei metode presupune o atenţie deosebită din partea profesorului, astfel
încât „asaltul de idei” să nu conducă la promovarea unor enunţuri contrare învăţăturii de credinţă, care să
producă confuzii sau incertitudini în sufletul elevilor (Opriş, 2006).
2. Conversaţia euristică este o metodă dialogală, de incitarea a elevilor şi de aflare a adevărului

prin întrebări oportun puse, aceştia făcând conexiuni în universul lor de cunoştinţe. Această metodă
solicită elevilor inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea
de căutare.
O metodă foarte asemănătoare cu aceasta, prezentată într-o formă grafică, este explozia solară.
Pornind de la un punct central, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste
întrebări nasc alte întrebări.
3. Scrierea liberă este o metodă pe care profesorul o poate utiliza la ora de religie „în vederea
formării capacităţii elevilor de a reflecta şi de a învăţa prin exprimarea în scris a gândurilor/ideilor pe
care le au despre o anumită temă” (Opriş, 2006).
Prin utilizarea acestei metode, scrierea devine un mijloc de dezvoltare a gândirii, de formulare de
raţionamente, de reflecţie şi de creaţie. Spre exemplu, pentru lecţia „Cinstirea sfintelor moaşte”, elevii vor
scrie timp de două minute tot ce ştiu despre acest subiect. Apoi vor citi în faţa colegilor ideile notate, cu
condiţia ca acestea să nu fi fost prezentate anterior („Cu puterea lui Dumnezeu, trupurile sfinţilor au rămas
neputrezite”; „Sfintele moaşte sunt făcătoare de minuni”; „Prin cinstirea sfintelor moaşte, creştinii Îl
cinstesc pe Dumnezeu”; „Trupurile sfinţilor rămân neputrezite deoarece sfinţii au făcut din trupurile lor
temple ale Duhului Sfânt, pe pământ”; „În Sfânta Masă a fiecărei biserici se află sfinte moaşte”, etc).
38
4. Metoda „ciorchinelui” poate fi utilizată individual sau în grup în scopul stimulării gândirii
libere şi creative, de tip divergent, precum şi în scopul sesizării şi evidenţierii conexiunilor dintre idei,
construirii de noi idei şi de noi sensuri şi semnificaţii.
Această metodă presupune mai multe etape:
1) scrierea unui cuvânt – cheie în mijlocul tablei sau al foii de hîrtie;
2) identificarea şi scrierea altor sintagme/cuvinte legate de cuvântul-nucleu;
3) identificarea şi realizarea conexiunilor dintre cuvinte/sintagme, prin linii sau săgeţi;
4) prezentarea şi discutarea „ciorchinelui”.
Profesorul va îndemna elevii să noteze toate ideile care le au referitor la cuvântul/sintagma cheie,
realizând cât mai multe conexiuni între idei, fără însă a face judecăţi de valoare. De asemenea, dacă este
cazul, profesorul va indica în prealabil anumite informaţii care să-i ghideze pe elevi, realizându-se astfel un
ciorchine semidirijat. „Ciorchinele” poate fi utilizat cu succes la lecţia „Sărbătorile creştine”, elevii fiind
solicitaţi să noteze, timp de un minut, toate sărbătorile care le vin în minte. Între cuvântul-cheie şi
exemplele de sărbători profesorul va scrie corespunzător: praznice împărăteşti (cu dată fixă şi cu dată
schimbătoare), sărbători în cinstea Maicii Domnului, sărbători în cinstea sfinţilor, sărbători în cinstea
Sfintei Cruci.
5. Tehnica „cvintetului”: „Cvintetul” este o poezie cu cinci versuri, cu ajutorul căreia se

sintetizează şi condensează informaţiile, incluzându-se şi reflecţii ale elevilor, care pot lucra individual,
în perechi sau în grup.
Alcătuirea unui „cvintet” favorizează reflecţia personală şi colectivă rapidă, esenţializarea
cunoştinţelor, înţelegerea lor profundă, manifestarea creativităţii, etc.
Cele cinci versuri au următoarea structură:
1) cuvântul/sintagma cheie a conţinutului (de obicei un substantiv);
2) două cuvinte care prezintă o descriere a cuvântului cheie (adjective);
3) trei cuvinte care exprimă acţiuni legate de cuvântul sau de sintagma cheie (verbe la gerunziu, de
obicei);
4) o sintagmă din patru cuvinte care exprimă sentimentele şi atitudinile elevului faţă de
conceptul/sintagma cheie;
5) un cuvânt ce exprimă esenţa problemei (Opriş, 2006).
Spre exemplu, pentru tema „Slujire şi misiune – acasă” se poate realiza următorul cvintet:
„Copiii/cuminţi, încântători/cinstind, ascultând, ajutând/nu uită de părinţi/recunoscători”, iar pentru lecţia
„Naşterea Domnului”, cvintetul: „Crăciunul/frumos, plăcut/Să ne bucurăm împreună/Sărbătoare”. În
proiectarea activităţilor se pot crea modele alternative de învăţare activă centrate pe diferite tipuri de
inteligenţă, asigurând o diferenţiere a instruirii pentru fiecare elev.
39
6. Teoria inteligenţelor multiple: Studiile au arătat că fiecare persoană posedă cele opt
inteligenţe (lingvistică, logico-matematică, muzical-ritmică, spaţială, naturală, kinestezică,
interpersonală, intrapersonală - după Gardner).
Gândim, învăţăm şi creăm în moduri diferite. Dezvoltarea potenţialului nostru depinde de ceea ce
învăţăm cu inteligenţa noastră specifică. Aplicarea acestei teorii presupune lucrul pe grupe, ca de altfel
majoritatea acestor metode, iar în prealabil o testare a elevilor pentru identificarea inteligenţei sau a
inteligenţelor dominante ale personalităţii lor.
Alcătuirea grupelor trebuie să ţină cont, în primul rând de numărul de elevi din clasă, iar apoi de
tipul de inteligenţă a acestora. Dacă numărul lor este mic atunci se pot face trei sau patru grupe astfel încât
să avem într-o grupă copii cu trăsături asemănătoare (cu acelaşi tip de inteligenţă).
O astfel de activitate, în jurul sărbătorilor pascale, ar putea arăta astfel: o primă grupă (alcătuită din
elevi dotaţi cu inteligenţă lingvistică şi muzicală) va alcătui o poezie de patru versuri cu tema „Învierea
Domnului” şi o va adapta la troparul Învierii; a doua grupă (elevi cu inteligenţă logico-matematică) va
alcătui un rebus care să aibă pe verticală cuvântul „Învierea” şi va formula propoziţii cu cuvintele de pe
orizontală; cea de-a treia grupă (elevii cu inteligenţă vizuală/spaţială) va concepe şi va realiza felicitări de
Paşti adresate familiei şi prietenilor, iar ultima grupă (cei cu inteligenţa corporal-kinestezică) va realiza un
scurt eseu cu tilul „Învierea lui Hristos – învierea noastră”.
Concluzii:
 Sunt multe alte metode care într-o mai mică sau mai mare măsură dezvoltă creativitatea elevilor,
încearcând să le deschidă orizonturile, să le dea o altă perspectivă de a vedea lucrurile, să-i înveţe să
caute întotdeauna noi soluţii, să nu se lase bătuţi în faţa dificilului.
 Ca dascăli trebuie să le încurajăm iniţiativa lor, să-i învăţăm să nu le fie frică să-şi exprime ideile, să
le arătăm că nu întotdeauna ideile lor sunt bune, dar totdeauna să aibă încredere că ei vor fi ascultaţi.
 Educaţia religioasă se realizează într-un cadru instituţional (şcoală şi biserică), iar dintre formele de
organizare a acestei educaţii, pe lângă lecţia de religie, cel mai mare succes îl au vizitele şi
excursiile la biserici şi mănăstiri, precum şi manifestările cultural-religioase.
40
9. Mijloace de învătământ
Mijloacele de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare care ușurează transmiterea și

asimilarea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Ele nu se substituie
activităților de predare, învățare și evaluare, oricât de performante ar fi.
Clement Alexandrinul îndeamnă pe educator să adune cât mai multe ajutoare pentru ascultătorii săi,
dar în niciun caz nu trebuie să-și lipească sufletul de ele, ci să le folosească numai atâta cât să scoată din ele
ce este folositor.
Funcțiile mijloacelor de învățământ:
1) funcția informativă (cu ajutorul lor se pot transmite mai multe informații în același interval de
timp);
2) funcția formativă (prin folosirea lor crește gradul de organizare a informației transmise, și, în
consecință, se dezvoltă capacitățile intelectuale ale elevilor);
3) funcția de evaluare (pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ de evaluare);
4) funcția de raționalizare a efortului depus de profesor și elevi sau funcția ergonomică
(folosirea lor reduce efortul intelectual și fizic depus de elevi și profesor în procesul de predare-învățare-
evaluare).
Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ:

1) funcția estetică (angajează elevii în perceperea și aprecierea frumosului în natură, societate și
artă);
2) funcția de școlarizare substitutivă sau de realizare a învățământului la distanță (prin programe
de televiziune sau radio destinate educației religioase).
Mijloacele de învățământ se folosesc diferențiat, în funcție de specificul colectivului de elevi

(particularitățile de vârstă, nivelul intelectual, orientarea școlii), de specificul disciplinelor, de obiectivele
urmărite.
Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor:

1) mijloace informativ-demonstrative (Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, obiecte de cult, machete ale
unor biserici, fotografii, icoane, planșe, hărți, tabele cronologice, elemente de istorie locală, dogme și
versete scripturistice, mijloace de învățământ pe suport scris: cărți, cursuri, culegeri de colinde și poezii
religioase; mijloace de învățământ tehnice audio, vizuale și audio-vizuale: discuri, casete, benzi magnetice,
folii pentru retroproiector, diapozitive, diafilme, filme, casete video, CD-uri, etc);
2) mijloace de exersare și formare (calculatorul);
3) mijloace de evaluare (chestionare, teste).
41
Toate aceste obiecte devin mijloace de învățământ numai în momentul în care răspund unei finalități
pedagogice. Pentru a fi folosite eficient, mijloacele de învățământ trebuie să fie de bună calitate,
reprezentative, sugestive și cu aspect plăcut. Elevii vor fi orientați referitor la observarea și folosirea lor.
1. Textul biblic:
În cadrul orei, Sfânta Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios necesar desfăşurării orei
(cu eventuala scriere pe tablaă a un verset), în verificarea, comunicarea si fixarea cunoştinţelor, în
asociere, apreciere, generalizare, în recapitularea şi sistematizarea cunoştinţelor. Astfel, profesorul: îîi
va îînvaă tţa pe elevi saă gaă seascaă un text îîn Biblie, îîn clasa a III-a; îîi va îînvaă tţa saă gaă seascaă locurile paralele;
îîi va ajuta saă -sţ i formeze deprinderea de a citi zilnic din Sfaî nta Scripturaă ; va folosi la ore comentariile
Sfintţilor Paă rintţi sţ i ale exegetţilor îîn interpretarea Bibliei; le va explica pericolul interpretaă rii libere a
Bibliei; nu va permite elevilor saă facaă speculatţii pe baza textului Sfintei Scripturi; îîi va îîndemna saă
îînvetţe versetele pe care se sprijinaă îînvaă tţaătura de credintţaă ortodoxaă , pentru a le folosi îîn sens misionar
sţ i apologetic.
2. Literatura religioasă:
Literatura religioasă poate fi folosită ca mijloc de învățământ în cadrul orelor de
religie. Sfântul Vasile cel Mare în Omilia Către tineri, îi îndeamnă să folosească scrierile
profane, întrucât trebuie să stăm de vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți
oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului.
În folosirea literaturii laice, tinerii trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca
albinele, care nici nu se duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă
tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar
restul îl lasă.
Poporul român s-a născut creștin. Literatura sa veche are semnifcație religioasă.
Începând cu Dosoftei care a scris Psaltirea în versuri (1674), majoritatea scriitorilor și
poeților români au scris literatură religioasă. Profesorul de religie va selecta din
literatura religioasă acele fragmente care sunt accesibile elevilor și care corespund
scopurilor urmărite (desprinderea unor învățături morale, crearea unei atmosfere de
religiozitate, dezvoltarea interesului elevilor pentru literatura religioasă și pentru un
anumit autor etc.).
Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor:

a) în verifcarea cunoștințelor (de ex. Poezia Rugăciunea mamei, în verifcarea
cunoștințelor despre Taina Nunții);
b) în pregătirea pentru lecția nouă, profesorul va citi o poezie sau un fragment în
proză, cu caracter religios, care să facă legătura între cunoștințele din lecția anterioară
42
și cele ce se vor preda (de ex. strofe din poezia Profetul din Nazaret de Al. Vlahu ță,
când se trece de la lecțiile legate de minunile Mântuitorului la cele referitoare la
Patimile Lui);
c) în comunicarea noilor cunoștințe (de ex. poezia Rugăciune de Mihai
Eminescu);
d) în fxarea cunoștințelor (de ex. lecturarea nuvelei Vecinii de Ioan Slavici, în
lecțiile despre iubirea aproapelui);
e) în asociere pot f valorifcate versuri cu caracter educativ (de ex. poezia
Hristos a înviat de Vasile Militaru în lecțiile despre Învierea Domnului, poezia Milogul
de Nichifor Crainic în lecția despre iubirea față de aproapele);
f) în generalizare, versul unei poezii religioase sau o frază din literatura
religioasă se pot constitui într-o generalizare (de ex. versurile Cuvântul devenit-a
carne / Istoria a dobândit cuprins din poezia Poet a lui Ioan Alexandru, pot f utilizate
la liceu, în generalizare, la lecția despre Nașterea Domnului). Profesorul va conduce
discuția pe marginea celor citite, pentru ca elevii să înțeleagă corect mesajul și
conținutul poeziilor sau fragmentelor respective. De asemenea, poate utiliza în
explicarea acestora diferite surse bibliografce de critică literară.
3. Icoana:
a) Sfânta icoană este o prezenţă harică.
În Istoria Bisericii, icoanele au avut un rol important în viaţa liturgică, în
domenii misiunii și în latura educaţiei religioase.
b) Dintre funcțiile pe care le îndeplinește icoana, amintim:

1) funcţia catehetică sau didactică. Icoana este Biblia în imagini și
simboluri;
2) funcția contemplativă. Icoana este o fereastră spre absolut care atrage pe
credincios spre comuniunea cu Dumnezeu întru slavă;
3) funcția de mijlocire su harică. Icoana împărtășește puterea nevăzută a lui
Dumnezeu prin mijlocirea celui reprezentat pe ea;
4) funcția latreutică. Prin cinstirea icoanei, cinstim pe cel reprezentat pe ea.
Doctrina cinstirii icoanelor a fost stabilită la Sinodul VII Ecumenic;
5) funcția educativ-religioasă. Icoana este un mijloc de trezire, întreținere și
întărire a vieții religioase, iar vederea ei îndeamnă la fapte bune, la practicarea
virtuților creștine.
43
c) Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace
de învățământ, în concordanță cu subiectul lecției. Icoanele se folosesc în lecție:
la începutul expunerii (când se urmărește cunoașterea vieții sfinților sau a
evenimentelor biblice studiate), în comunicarea noilor cunoștințe (înainte de analiza
fragmentului, pentru a ușura formularea ideilor principale) sau la sfârșitul expunerii
(când se urmărește fixarea cunoștințelor). În manualele de religie sunt prezentate
icoane care pot fi folosite ca mijloace de învățământ.
d) Analiza icoanei se face prin:

1) pregătirea elevilor pentru înțelegerea ei. Profesorul prezintă anumite
elemente referitoare la motivația biblică a cinstirii ei, la tipul icoanei: icoana unui
sfânt sau icoană praznicală, locul unde se află persoana sau persoanele pe care le
închipuie;
2) analiza propriu-zisă. Se va ține cont de criterii precise, impuse de regulile
artei, ale culturii și mai ales ale Bisericii, icoana fiind teologia în imagine. Profesorul
poate utiliza o serie de lucrări care tratează despre tehnica realizării icoanei și
descifrează mesajul acestora.
4. Portretul:
Portretul reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalități. În prezentarea
portretului, subiectul analizei îl constituie sublinierea calităților, ținuta corpului și îmbrăcămintea, în
contextul perioadei istorice în care a trăit cel reprezentat. Analiza portretului începe cu expresia feței,
continuă cu prezentarea gesturilor, a atitudinilor semnificative și se încheie cu detaliile care întregesc
imaginea, și cu desprinderea mesajului global.
Folosirea acestui mijloc de învățământ necesită din partea profesorului respectarea următoarelor
condiții:
a) portretul trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției;
b) să nu fie un element de supraîncărcare a lecției;
c) dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor din clasă să-l vadă.
În caz contrar, profesorul îl va prezenta elevilor mergând printre bănci;
d) portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecției, în funcție de importanța pe care o are în
demersul didactic;
e) la orele de religie se pot utiliza portretele (fotografiile) ierarhilor, preoților, compozitorilor de
muzică bisericească, domnitorilor creștini, autorilor de literatură creștină.
5. Harta:
44
Harta este folosită în lecțiile de religie cu subiecte din Vechiul Testament, Noul
Testament, Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Harta este
folosită ca mijloc de învățământ la orele de religie, întrucât permite atât localizarea exactă
a evenimentelor în spațiu, cât și stabilirea legăturilor între evenimentele istorice și locul
desfășurării acestora.
În predarea religiei se pot folosi:
1) hărți geografice – de exemplu harta Palestinei Vechiului şi Noului Testament, harta
Ierusalimului Vechiului şi Noului Testament, harta Vechiului Orient;
2) hărți istorice:
a) generale – ilustrează un teritoriu într-o anumită epocă sub toate aspectele vieții
sociale, de exemplu harta Daciei în secolele II-IV;
b) tematice – ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme dintr-o
singură perioadă, de exemplu harta călătoriilor Sfântului Apostol Pavel.
Cu ajutorul hărții se indică:

a) conturul unui teritoriu în diferite momente ale dezvoltării lui (de exemplu Palestina
Vechiului şi Noului Testament, Ierusalimul Vechiului şi Noului Testament, Țările Române în secolele
XIV-XV);
b) aria de răspândire a unui fenomen (de exemplu principalele centre monahale din Orientul
Mijlociu în secolele IV-VIII);
c) itinerarele urmate de popoare sau personalități (de exemplu drumul parcurs de evrei din
Egipt până în Țara Canaanului, drumurile Mântuitorului prin Țara Sfântă, călătoriile Sfântului
Apostol Pavel);
d) localitățile în care s-au desfășurat anumite evenimente (de exemplu Betleem – Naşterea
Mântuitorului, Ierusalim – Patimile şi Învierea Domnului, Constantinopol – capitala Imperiului
Bizantin, Biertan – locul în care a fost descoperită tăblița votivă cu inscripția „Ego Zenovius votum
posui”);
e) apele și formele de relief legate de anumite evenimente (de exemplu muntele Sinai – locul
unde Dumnezeu a dat lui Moise tablele Legii, Iordan – râul în care S-a botezat Domnul Iisus
Hristos). Harta se foloseşte de către profesor în timpul comunicării noilor cunoştințe, sau de către
elevi în fixarea şi verificarea cunoştințelor. Profesorul poate antrena concomitent mai mulți elevi (de
exemplu un elev indică pe hartă conform indicațiilor colegilor). În indicarea pe hartă se folosesc
coordonatele geografice: localități importante, cursuri de ape, puncte cardinale.
6. Mijloace audio-vizuale:
45
1) Casetele audio:
Folosind mijloacele tehnice audio în timpul orelor de religie, profesorul trebuie să dezvolte în
sufletul elevilor dorința de a asculta, de a învăța și interpreta muzică religioasă.
Audiția muzicală presupune dezvoltarea atenției auditive realizată printr-o muzică adecvată, care să
stârnească interesul elevilor. Printr-o educație auditivă sistematică, elevii pot ajunge la formarea
deprinderilor de audiție conștientă, în care cântarea religioasă devine o metodă de cunoaștere a realității
religioase.
Pentru aceasta este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
a) materialul muzical să fie adecvat particularităților de vârstă ale elevilor, tipului de lecție și
momentului lecției;
b) elevii să înțeleagă textul și legătura între text și linia melodică;
c) profesorul să creeze cadrul adecvat audiției muzicale; după audierea integrală a unei piese
muzicale, se poate face audierea fragmentară a acesteia.
Casetele audio pot conține și înregistrarea unor povestiri cu caracter religios-moral. În acest caz,
după audierea povestirii profesorul va discuta cu elevii conținutul acesteia și concluziile ce se desprind din
ea. Cu ajutorul casetelor audio pot fi ascultate colinde, cântări bisericești, povestiri cu conținut religios-
moral, în diferite etape ale lecției: în pregătirea pentru lecția nouă, în comunicarea cunoștințelor, în fixarea
cunoștințelor, în asociere.
2) Diapozitivele:
Sunt mijloace de învățământ statice, deosebit de eficiente, deoarece imaginea vizuală fixă solicită
din partea ochiului observatorului o atitudine de contemplare sau de examen profund. Imaginea
determină o atitudine de răspuns activ la impresiile pe care le dă.
În timpul proiecției, analiza fiecărei imagini se face prin conversație, descriere, explicații, cu
evidențierea amănuntelor semnificative.
3) Filmul:
Este un mijloc de învățământ dinamic.
Pentru a-și atinge scopul didactic, profesorul va ține cont de aspectele care țin de conținutul și
calitatea tehnică a proiecției:
 secvențele prezentate să fie în conformitate cu adevărurile de credință, profesorul optând pentru
acele filme care sunt o sursă de trăire, nu numai un izvor de informație;
 proiecția poate fi făcută integral sau pe secvențe întrerupte de anumite explicații.
Demonstrația cu ajutorul filmului prezintă următoarele avantaje:

 permite reproducerea unor întâmplări, evenimente petrecute în diferite epoci istorice;
46
 permite repetarea anumitor secvențe;
 permite vizionarea mai multor locuri în decursul unei singure lecții;
 evidențiază anumite detalii;
 stimulează gândirea elevilor, ajută la concretizarea și aprofundarea cunoștințelor;
 poate fi făcută la diferite niveluri de școlaritate.
I. Cerghit propune mai multe variante de utilizare a filmului în lecția de transmitere și însușire de
noi cunoștințe:
A. varianta A, când proiecția filmului are loc la începutul etapei de transmitere a noilor
cunoștințe (1. moment organizatoric; 2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea
obiectivelor propuse; 3. transmiterea noilor cunoștințe: pregătirea elevilor pentru receptarea
filmului; vizionarea filmului în partea de început a etapei de transmitere a noilor cunoștințe;
continuarea transmiterii noilor cunoștințe; 4. fixarea noilor cunoștințe; 5. aprecierea,
asocierea, generalizarea; 6. activitatea suplimentară; 7. încheierea);
B. varianta B, când filmul se derulează integral sau fragmentar în cursul etapei de transmitere
(... 3. transmiterea noilor cunoștințe: transmiterea unor cunoștințe; pregătirea elevilor pentru
receptarea filmului; vizionarea filmului integral sau fragmentar, alternând secvențele cu
expunerea, explicația, descrierea, conversația; continuarea transmiterii noilor cunoștințe;
4. ...),
C. varianta C, când filmul este vizionat la sfârșitul etapei de transmitere (...3. transmiterea
noilor cunoștințe: transmiterea noilor cunoștințe cu ajutorul altor mijloace de învățământ;
pregătirea elevilor pentru receptarea filmului; vizionarea în întregime a filmului în finalul
etapei de transmitere, ca mijloc de completare, de concretizare ori de fixare a cunoștințelor;
4. ...).
Filmele religioase de lung metraj pot fi vizionate în săli adecvate, după o prealabilă pregătire, mai
ales în lecțiile de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor.
4) Emisiunile religioase televizate:

Ca urmare a importanței din ce în ce mai mari pe care televiziunea o are în viața noastră, profesorul
de religie are obligația să-i îndrume pe elevi spre vizionarea emisiunilor educative și să discute cu ei
aspectele pozitive și negative surprinse. Se poate folosi înregistrarea pe casete video a unor emisiuni
religioase, spre a fi apoi vizionate de toți elevii.
7. Calculatorul:
Calculatorul oferă elevilor condițiile unei participări active la procesul
de învățământ, dar și ale unei învățări active. Ca instrument de transmitere și
47
asimilare a cunoștințelor, calculatorul contribuie la creșterea randamentului învățării
prin modul sistematic și atractiv în care sunt prezentate informațiile.
Calculatorul ca mijloc de învățământ poate contribui la o mai bună receptare și
fixare a noilor cunoștințe, asigurând interdisciplinaritatea.
Prin folosirea calculatorului la ora de religie pot f prezentate elevilor:
 imagini statice (icoane, imagini cu mănăstiri, biserici, hărți),
 imagini dinamice (flme religioase)
 teste pentru verifcarea cunoștințelor.
În cazul utilizării informațiilor de pe rețeaua Internet, acestea vor f verifcate,
întrucât rețeaua conține multe informații eronate sau negative pentru educația
religioasă.
Avantaje ale folosirii calculatorului ca mijloc de învățământ:
1. crește randamentul învățării; 5. îmbină receptarea prin auz și văz,
2. este ușor de utilizat chiar în cu acțiunea personală a elevului;
condițiile unui volum mare de 6. în lecțiile de evaluare, încurajează
informații; învățarea activă și conștientă,
3. este deosebit de atractiv pentru asigură un feed-back foarte bun,
elevi; micșorează intervalul de timp între
4. elimină inconvenientele tehnice evaluare, notare și reglare, prin
legate de folosirea diascolului, faptul că rezultatele sunt afișate pe
retroproiectorului și proiectorului; ecran după terminarea testului.
Cabinetul de Religie - o prioritate, o necesitate sau un lux? (în cadrul şcolilor generale)
Dat fiind faptul că obiectul de învăţământ Religie Ortodoxă este studiat în ciclul primar şi gimnazial
câte o oră pe săptămână, dar şi pentru a nu provoca dezordine în şcoală, se consideră existenţa unui cabinet
de Religie ineficientă, în privinţa desfăşurării lecţiilor obişnuite la acest obiect, cu toate clasele. De altfel,
practica predării / învăţării ne arată că şi celelalte cabinete din şcoală, unele dotate recent, altele nerenovate
(de istorie, de limbi străine, de literatură, de matematică etc.) nu funcţionează propriu-zis decât sub forma
sălilor de clasă cu un anumit specific, rareori fiind folosite (şi numai în unele şcoli) în scopul pentru care au
fost amenajate iniţial.
Totuşi, mai ales în cazul predării Religiei, existenţa unui asemenea cabinet ar fi binevenită - fie doar
ca sală de clasă aparte, fie ca un cabinet de sine stătător, în care să se poată desfăşura alte forme de
organizare a activităţii instructiv-educative, în afara lecţiei (Exemplu: consultaţii, meditaţii, cerc de Religie,
cenaclu, alte activităţi).
În primul caz, al unei săli de clasă cu specific religios, se recomandă ca sala de clasă repartizată
profesorului de Religie - diriginte să fie cea amenajată în acest scop.
48
În al doilea caz, al unui cabinet pentru activităţi extracurriculare, va fi indicată o sală - anexă a
şcolii, exclusiv acestui scop. [Evident, în măsura şi acolo unde este posibil, este bine să se poată folosi şi
sala - cabinet pentru toate orele de Religie din şcoală.]
În ambele situaţii, sala respectivă poate fi dotată cu: icoane; hărţi istorico-religioase; bibliotecă
religioasă, care să cuprindă: Biblia; Literatură patristică şi post-patristică; Catehismul ortodox; Vieţile
Sfinţilor; Cărţi de rugăciuni (Psaltire, Ceaslov, Acatistier ş.a.); Sfânta Liturghie explicată pentru
credincioşi; Albume cu locuri sfinte; cu icoane; Albume cu dovezi arheologice ale răspândirii
creştinismului pe teritoriul patriei noastre şi în lume; DVD-uri, CD-uri, casete audio cu cântările Sfintei
Liturghii, colinde, muzică religioasă în general; Reviste religioase; Literatură religioasă pentru copii de
diferite vârste; planşe religioase; scheme de sinteză a cunoştinţelor; seturi de teste de cunoştinţe; obiecte
religioase (cruce, candelă, sfeşnic etc.), într-un dulap special; combină muzicală (DVD, CD player şi
radiocasetofon); laptop conectat la Internet, preferabil şi cu captură TV, cu dimensiuni cât mai mari ale
ecranului, pe care să se poată viziona filme religioase, emisiuni religioase, înregistrări legate de pelerinaje
/ prezentări de mănăstiri etc. [Ideal ar fi să existe mai multe asemenea laptop-uri, măcar pentru câţiva
dintre elevii respectivi, care să opereze cu ele].
Din observarea cabinetelor de Religie realizate la diferite şcoli, am constatat că există o varietate de
asemenea cabinete (în cazul în care acestea există, fiind încă foarte multe şcoli fără cabinet amenajat): unele
având pereţii pictaţi de câte un iconar; altele fiind de fapt ateliere de icoane pe sticlă sau / şi lemn (dotate în
special pentru realizarea icoanelor, dar şi cu bibliotecă, CD-player etc.).
În acest sens, importantă este priceperea specială a profesorului de Religie, atât de a atrage
sponsorizări, de a primi aprobări, cât şi de a monitoriza un anumit tip de activitate religioasă. (Spre
exemplu, profesorul de Religie care a absolvit secţia de Patrimoniu / restaurare bisericească va fi înclinat să
realizeze un atelier de icoane; cel care a absolvit secţia de Litere - spre alcătuire de fişe cu caracter religios,
de reviste religioase etc.)
De asemenea, importantă este dorinţa elevilor şi a părinţilor lor de a desfăşura activităţi
suplimentare legate de Religie (pictură de icoane, cerc religios tematic, meditaţii etc.) şi acordul conducerii
şcolii în acest sens.
Munca desfăşurată într-un asemenea cabinet are bogate valenţe formative. E greu însă, în condiţiile
actuale, să dotezi un cabinet de Religie cu tot ce ar trebui să cuprindă. Se poate face totuşi, în timp, cu
răbdare şi cu dragoste, din efort financiar propriu, cu susţinerea şcolii sau cu găsirea altor surse de
finanţare.
Cert este că un asemenea cabinet ar fi un loc ideal pentru desfăşurarea cercului de Religie, pentru
confecţionarea şi colecţionarea materialului didactic necesar la orele de Religie sau pentru serbările cu
caracter religios din şcoală, pentru introducerea elevilor într-o „antecameră" a Bisericii.
Realizarea unui asemenea cabinet este necesară în fiecare şcoală (măcar generală), cu atât mai mult
cu cât a existat şi mai există încă o lipsă de apropiere a multor familii creştin-ortodoxe de Biserică; dar şi
pentru că e specificul vârstei elevilor să asocieze ideile cu material ilustrativ bogat.
49
Impactul unui asemenea cabinet asupra elevilor poate fi de mare amploare, dacă profesorul de
Religie ştie să manipuleze corect, dozat, materialele avute la dispoziţie, însoţindu-le de explicaţiile
corespunzătoare.
Să oferim generaţiilor tinere de azi un material religios organizat, prin cabinetul de Religie; de cea
mai bună calitate, pentru a suplini lipsa dureroasă din perioada comunistă şi parţial din cea post-comunistă!
10. Definirea si rolul evaluării
I. Definirea evaluării:
Evaluarea face parte din procesul de învățământ și are ca scop cunoașterea și aprecierea
nivelului de cunoștințe, a dezvoltării capacităților și deprinderilor elevilor, oferind o imagine și asupra
competențelor și aptitudinilor profesorului.
Ea este deosebit de importantă, deoarece pe baza rezultatelor pe care le oferă, profesorul poate să
regleze și să amelioreze activitatea didactică; de asemenea, pentru elevi evaluarea este importantă, deoarece
în urma ei aceștia vor ști cum au lucrat și ce mai au de făcut spre a-și îmbunătăți rezultatele. Dacă este
făcută eficient, evaluarea arată profesorului măsura în care au fost atinse obiectivele propuse, îl ajută să
facă o diagnoză a progresului elevilor și să regleze activitățile acestora în funcție de posibilitățile lor.
Pentru perioada de evaluare, profesorul va întocmi planificări calendaristice în care evaluarea
trebuie să aibă obiective clar definite și moduri eficiente de investigare a rezultatelor școlare pentru fiecare
elev și pentru conținuturile care vor fi evaluate (Șebu, Metodica)
(Timiș): a) Este ştiut că evaluarea vizează raportul între rezultatele scontate şi cele obţinute. Verbul
“a evalua” poate fi asociat cu alte verbe, cum ar fi: a aprecia, a constata, a judeca. În spectrul larg al
activităţilor didactice evaluarea constituie o componentă esenţială. Evaluarea educaţională este activitatea
didactică prin care se măsoară randamentul şcolar;
b) Evaluarea la disciplina religie are un specific aparte în sensul că accentul trebuie să treacă de pe
latura informativă pe cea formativă. Apreciem că în cadrul religiei evaluarea are mai multe faze. Într-o
primă fază evaluarea defineşte modul de însuşire a informaţiilor, într-o a doua fază se impune motivarea
50
elevului pentru ca acesta să-şi facă o autoevaluare. În faza a treia, elevul este invitat să-şi evalueze relaţia sa
cu semenii. Punctul culminant al evaluării - într-o a patra fază - îl constituie etapa în care evaluarea se face
în cadrul Tainei Spovedaniei, elevul fiind ajutat să-şi facă o evaluare, o radiografiere obiectivă a stării lui
duhovniceşti, a unui sens al existenţei sale, a relaţiei lui cu Dumnezeu, cu părinţii şi cu semenii, a menirii
lui în cadrul Bisericii şi a societăţii;
c) În jurul termenului de evaluare s-au constituit anumite definiţii şi derivate.
Docimologia (știința evaluării) reprezintă studiul sistematic al examenelor, analiza ştiinţifică a
modurilor de notare, precum şi identificarea mijloacelor necesare asigurării obiectivităţii în examinare
şi evaluare.
Evaluarea şcolară este procesul prin care se obţin informaţii necesare în vederea luării unor
decizii ulterioare; actul evaluării presupune măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare. Măsurarea
consecinţelor instruirii constă în operaţia de cuantificare a rezultatelor şcolare.
Aprecierea şcolară sau evaluarea propriu-zisă constituie elaborarea unor judecăţi de valoare,
aprecierea unui rezultat măsurabil într-un cadru de referinţă;
d) În cadrul predării – învăţării religiei, evaluarea are o importanţă majoră. În Noul Testament
(parabola minelor, Luca 19), Mântuitorul ne prezintă un model de evaluare: un om de neam mare înainte de
a pleca într-o călătorie mai îndepărtată chemând la Sine zece slugi ale Sale, le-a dat zece mine (unitate
monetară de aur sau argint), poruncindu-le să negustorească cu ele până ce va veni, în vederea înmulţirii
lor. Chiar dacă au primit un dar identic rezultatele au fost diferite. La întoarcere stăpânul a răsplătit
fiecăruia după rezultatele obţinute. În alt context (pilda talanţilor, Matei 25) descoperim că uneori darurile
sunt diferite: unu, doi, cinci talanţi. Evaluarea (judecarea, aprecierea) chivernisirii lor se va face pentru
fiecare după darul primit. În cadrul orelor de religie ucenicii primesc acelaşi dar, adică învăţătura religioasă;
e) La religie evaluarea are un specific cu totul aparte. Pentru profesorul de religie, evaluarea are o
funcţie de constatare şi reglare a propriei activităţi didactice. Rezultatele elevilor sunt un barometru
pentru activitatea fiecărui dascăl. Important este ca la religie să fie vizată cu precădere partea formativă
şi pragmatică a evaluarii. Spre exemplificare, dacă în conformitate cu Programa Analitică în vigoare, la
clasa I, printre alte conţinuturi este şi acela al rugăciunii Tatăl nostru, precum şi a altor rugăciuni, evaluăm
nu doar faptul că un elev a învăţat Tatăl nostru şi rugăciunile predate, ci mai ales observăm dacă aceste
rugăciuni sunt rostite de către elevi seara şi dimineaţa, precum şi în alte momente adecvate. La clasa a II-a,
programa analitică propune printre altele şi noţiuni de morală creştină (familia creştină, iubirea părinţilor).
În cadrul evaluării este imperios necesar ca profesorul de religie să observe dacă în urma lecţiilor predate,
elevii sunt mai conştienţi de iubirea datorată părinţilor, precum şi de responsabilitatea şi datoriile ce
urmează a fi îndeplinite în cadrul familiei.
51
II. Rolul, exigențele și aspectele evaluării:
a) Este unanim recunoscut faptul că evaluarea educaţională îndeplineşte atât

funcţii cu caracter social cât şi pedagogic.
Scopul fundamental al evaluării este acela de diagnosticare şi
apreciere a anumitor situaţii didactice, precum şi de reglare a activităţilor
şcolare; totodată, evaluarea oferă o imagine asupra abilităţilor profesorului
precum şi a cunoştinţelor de specialitate şi de didactica specialităţii. Când se
pune problema unei judecăţi de evaluare în predarea religiei, apare o întrebare: ce
evaluăm, o stare de moment a elevului sau mai degrabă o metamorfozare sau o
evoluţie a acestuia în plan duhovnicesc? Majoritatea cadrelor didactice – apreciază
Constantin Cucoş – recunosc că “simpla cumulare de date nu constituie încă o
evaluare”;
b) Exigenţele evaluării:
În vederea conturării şi aplicării adecvate a strategiilor de evaluare la religie se impune ca acestea să
fie realizate în consens cu o serie de exigenţe:
1) Lărgirea acţiunii de evaluare de la obiectivele tradiţionale (verificarea şi aprecierea rezultatelor) la
evaluarea procesului care a condus la diferite rezultate. La religie, spre exemplu, evaluăm modul în care
elevii şi-au însuşit noţiunile legate de statornicia în credinţă. Statornicia în credinţă presupune de la sine şi
practicarea credinţei, adică participarea cu regularitate la serviciile religioase ale Bisericii. Chiar dacă elevii
vor fi capabili să dea răspunsuri adecvate cu privire la statornicia în credinţă, profesorul de religie se va
interesa dacă aceştia participă cu regularitate la slujbele religioase;
2) Observarea unor indicatori, alţii decât achiziţiile intelectuale, precum personalitatea elevilor, conduita
elevilor şi a oamenilor din comunitatea de unde aceştia provin. Elevii din diferite comunităţi, în general, au
cam aceleaşi competenţe şi capacităţi intelectuale la nivel de clasă (de vârstă), dar nu îşi manifestă şi asumă
întotdeauna responsabilităţile sub aceeaşi formă;
3) Diversificarea metodelor şi procedeelor de evaluare şi optimizarea contextualizării acesteia la situaţii
didactice concrete. În anumite perioade ale anului şcolar profesorul poate realiza evaluarea şi în cadrul unor
activităţi extraşcolare, spre exemplificare, în perioada posturilor, la orice nivel de clasă profesorul îi poate
consilia pe elevi în vederea participării la Taina Spovedaniei, şi totodată poate să-i însoţească pe elevi la
Biserică în vederea mărturisirii şi împărtăşirii lor cu Sfintele Taine;
52
4) Centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a celor negative; un elev
care este catalogat în permanenţă ca neperformant ajunge uneori să se complacă în această situaţie.
Utilizarea etichetelor comportamentale poate avea efecte negative imprevizibile;
c) Aspectele evaluării:
Aspectele cheie ale evaluării pot fi sintetizate astfel:
1) a şti punctul de plecare; 4) a şti unde te afli în fiecare moment;
2) a şti ce se cere; 5) a percepe ceea ce este realizabil.
3) a şti cum să măsori progresul;
Estimarea şi notarea rezultatelor şcolare se constituie într-un proces ce angajează mai mulţi
parteneri educaţionali: elevul, profesorul, părinţii.
a) Aprecierea randamentului învăţării se exprimă afectiv prin laudă, evidenţiere, dojană,
sancţionare, iar măsurarea ca aspect al evaluării se exprimă prin calificative şi note. Prin calificative şi
note se apreciază nivelul elevului, progresul pe care l-a făcut şi locul lui în ierarhia clasei.
b) Indiferent de sistemul de notare, chiar dacă uneori se aduc obiecţii, notarea este necesară.
Pe plan mondial sunt folosite mai multe sisteme de notare: prin punctaj, prin note de la: 1-5, 1-6, 1-7,
1-10, 1-20, prin calificative FB, B, S, I. Notarea, indiferent sub ce aspect, constituie un stimulent
puternic pentru elevi cu condiţia să fie făcută în mod obiectiv şi întărită de aprecieri favorabile. Orice
eroare în notare îl compromite pe profesor şi totodată, produce dezinteres din partea elevului.
c) Experienţa de zi cu zi ne arată că în materie de notare şcolară se produc şi unele disfuncţii şi
dificultăţi. Cele mai multe erori şi fluctuaţii în notare privesc seriozitatea şi personalitatea
profesorului.
Redăm câteva efecte perturbatoare în evaluare:
1) efectul halo (aprecierea se face potrivit notei de la alte discipline; aici sunt vizaţi elevii din vârful
clasamentului, dar și cei slabi).
2) efectul oedipian sau Pigmalion (elevul este apreciat în funcţie de părerea pe care profesorul și-a
făcut-o despre capacităţile sale).
3) eroarea logică (elev cuminte – notă mare; elev indisciplinat – notă mică).
4) fenomenul „de ordine” (notarea se face diferit în funcție de momentul zilei sau dacă este
începutul ori sfârșitul semestrului).
5) fenomenul de contrast (influența rezultatelor elevilor notați anterior).
6) Ecuaţia personală a examinatorului (unii profesori folosesc nota pentru motivare și încurajare,
alţii folosesc nota ca o masură coercitivă; fiecare profesor își structurează criterii proprii de notare
mai generoase sau mai exigente).
Diminuarea erorilor în notare este necesară şi posibilă prin însuşirea de către profesor a unui
comportament profesional şi docimologic în acelaşi timp riguros şi maleabil care să faciliteze
53
corelarea mai multor metode în vederea reducerii şi chiar a eliminării erorilor de notare. La religie
credem că notarea trebuie să fie mai nuanţată. Sunt unele voci care susţin eliminarea notării la
religie. Aceste opţiuni nu trebuie neapărat contestate, în schimb nu trebuie ignorată nici psihologia
copilului, care se simte bine când ia o notă bună şi mai mult decât atât, aşteaptă să fie notat.
Remarcăm uneori şi tendinţa de a stăpâni elevii prin ameninţarea cu acordarea unor note
mici. Dacă se întamplă acest lucru este grav. Profesorul care a ajuns să practice acest obicei este lipsit
de tact pedagogic. Fără a bagateliza notarea la religie, credem că este binevenită notarea mai
generoasă în virtutea iubirii şi a îngăduinţei creştine. În fiecare caz de notare, profesorul urmează să
facă aprecieri, întăriri, lămuriri asupra aspectelor pozitive şi negative ale răspunsurilor. Comunicarea
notei se face cu promptitudine fără ca profesorul să fie enigmatic. Chiar şi în cazul unor răspunsuri
modeste profesorul trebuie să dea dovadă de înţelegere şi echilibru, aşa cum preotul în scaunul de
mărturisire dă dovadă de înţelegere şi de compasiune.
În cadrul evaluărilor elevii vor fi atenţionaţi că faptele noastre, fie bune, fie rele sunt evaluate,
apreciate şi răsplătite în ultimă instanţă de Dumnezeu. Judecata particulară şi cea universală
constituie o formă desăvârşită de evaluare.
11. Principiile, obiectivele si functiile evaluării
Evaluarea şcolară vizează un ansamblu de activităţi care urmăresc validarea rezultatelor

obţinute pe parcursul unor secvenţe educative. Finalitatea evaluării nu este doar aceea de a achiziţiona
anumite date cu privire la un proces educaţional, ci de a perfecţiona procesul educaţional în sine.
1. Principiile evaluării:
O evaluare adecvată la religie obligă la observarea unor principii care propun următoarele
norme de ghidare:
a) Evaluarea la religie este o activitate de bază care facilitează realizarea unui proces eficient
de instruire și învăţare. Printr-o evaluare obiectivă, putem aprecia atât maniera prin care elevii și-au
însușit noţiunile predate, precum și nivelul moral – duhovnicesc al elevilor noştri şi al familiilor din
care provin.
b) Evaluarea trebuie să aibă obiective bine definite, să apeleze la metode și tehnici eficiente de
investigare; totodată, în urma evaluării, profesorul de religie are obligaţia de a comunica rezultatele şi
performanţele şcolare atât elevilor cât şi familiei şi comunităţii parohiale.
c) Prin evaluare profesorii pot realiza o diagnoză a progresului realizat de către elevi, şi în
acelasi timp pot să îşi adapteze activităţile în funcţie de posibilităţile elevilor.
54
d) Evaluarea creează condiţiile necesare ca profesorul să își evalueze propria activitate.
e) Prin evaluare profesorii pot să conștientizeze dacă și-au atins obiectivele curriculare.
f) Evaluarea vine în ajutorul elevilor pentru ca aceştia să îşi aleagă cele mai bune modalităţi
de îndreptare și de desăvârșire duhovnicească.
g) Evaluarea furnizează un feed-back pentru şcoală, părinţi, comunitate parohială,
comunitate locală, centrul eparhial.
Sintetizând, putem afirma că atunci când principiile evaluării sunt urmărite de către profesor,
evaluarea primeşte o conotaţie formativă atât pentru elevi cât şi pentru profesor.
2. Obiectivele evaluării:
În cadrul obiectivelor generale ale evaluării la religie, cele mai relevante ar fi:
a) Să verifice realizarea principalelor obiective curriculare;
b) Să realizeze recapitularea, sistematizarea şi consolidarea capacităţilor elevilor;
c) Să amelioreze rezultatele învăţării;
d) Să stabilească programe suplimentare pentru elevii cu rezultate bune şi foarte bune şi totodată să
stabilească programe de recuperare pentru elevii cu rezultate slabe sau modeste;
e) Să facă o diagnoză a procesului de realizare a educaţiei religioase.
3. Functiile evaluării:
Funcţiile evaluării pot fi structurate astfel:
1) Funcţia educativ-formativă (motivaţională) conduce la autocunoaştere şi autoapreciere din
partea elevului. În egală măsură experienţa a demonstrat că referitor la activităţile şcolare „predicţiile
optimiste au un efect pozitiv, de angajare a celor în cauză la confirmarea lor”. Este important ca un profesor
să motiveze într-o formă optimistă obţinerea unei note de către elev. Atunci când se anunţă o notă, se face
referire la aspectele pozitive: ai luat 9,50 la test, pentru că la subiectul numărul 1 ai prezentat foarte bine
cutare aspect, pentru că ai rezolvat foarte bine problema de la subiectul 2 … şi numai după aceea se va
spune, nu ai primit nota zece pentru că la subiectul “x” ai omis cutare aspect cerut. Dar i se va preciza
elevului în continuare: cu siguranţă tu poţi mai mult, dovadă nota bună pe care ai primit-o. Dincolo de nota
acordată, elevul va fi conştientizat de faptul că mai presus de toate este important ca el să păstreze şi să
trăiască ortodoxia credinţei, “adică dreapta credinţă care înseamnă respectarea dogmelor, a tradiţiei şi
canoanelor pe care Biserica Ortodoxă le păstrează cu fidelitate”.
2) Funcția de constatare și apreciere a rezultatelor produse.
55
3) Funcţia de diagnoză prin care se constată modul în care s-au realizat expectanţele unei
activităţi didactice. Totodată diagnoza oferă date despre situaţiile care au condus la obţinerea unor rezultate.
„Atunci când acţiunea evaluativă pune în evidenţă ceea ce se află la originea situaţiei constatate ea
îndeplineşte o diagnoză etiologică”.
4) Funcţia de prognoză a nevoilor şi disponibilităţilor viitoare ale elevilor sau ale unităţilor
şcolare se realizează prin teste de aptitudini şi de capacitate. În acest sens, deducem că menirea evaluării
nu este numai de constatare, ci şi de a favoriza desăvârşirea activităţii pe care o are în vedere. Așadar,
funcția de diagnoză oferă date despre factorii și situațiile care au condus la obținerea rezultatelor, iar funcția
de prognoză este complementară și conduce la valorificarea acestor rezultate.
5) Funcţia de clasificare a elevilor (funcția de decizie) se referă la integrarea unui elev într-o
ierarhie sau la un anumit nivel al pregătirilor şi posibilităţilor sale.
6) Funcţia de selecție a elevilor conduce la clasificarea elevilor în urma unui examen sau a unui
concurs.
7) Funcția de conexiune inversă.
8) Funcţia pedagogică este aceea prin care se urmăreşte ca elevul să fie conştientizat de
posibilităţile sale concrete. În relaţie cu învăţarea, evaluarea elevilor oferă posibilitatea de a cunoaşte
gradul de îndeplinire a sarcinilor şcolare, elevii conştientizând distanţa la care se află faţă de expectanţele
propuse, precum şi munca necesară pentru atingerea acestor expectanţe.
9) Funcţia socială sau de informare a partenerilor educaţionali (Biserica, societatea etc.)
priveşte stadiul şi evoluţia pregătirii şcolare. Şcoala are obligaţia să informeze societatea cu privire la
rezultatele procesului instructiv educativ. Mai mult, profesorul de religie are obligaţia de a informa
Biserica, (comunitatea parohială, preotul, Facultaţile de Teologie, Eparhia) în legatură cu rezultatele şi
deprinderile obţinute de elevi pe parcursul desfăşurării orelor de religie.
În evaluarea rezultatelor la disciplina religie, „o apreciere facută corect,
stimulativ, poate influenţa benefic întărirea convingerilor religioase ale elevilor,
după cum o apreciere făcută cu acrivie, poate diminua aceste convingeri
îndepărtându-i pe elevi de Dumnezeu”. În cazul educaţiei religioase, criticismul sau
aprecierea foarte severă a unei situaţii, a unui elev, îl poate conduce pe acesta spre
stări de anxietate, deznădejde sau chiar depresie. Important este ca profesorul de
religie „să înceapă prin a-şi câstiga încrederea adolescenţilor încredinţaţi lui, proces
prealabil care elimină şocul întâlnirii şi canalizează influenţa”. Formarea unui sistem
de valori, convingeri şi atitudini responsabile nu poate fi realizată prin prelegeri şi
evaluări cu tentă moralistă sau criticistă, metodele interactive, de învăţare prin
descoperire fiind cele mai eficiente. Într-o epocă în care tineretul este foarte critic
cu privire la orice formă de instituţie şi instituţionalizare suntem obligaţi să
micşorăm distanţa dintre bancă şi catedră, dintre elev şi profesor. Orice formă de
impunere brutală a autorităţii va avea efecte nefaste atât în planul educaţional cât şi
în planul relaţiei profesor-elev. Este important de subliniat faptul că elevul nu
56
respinge autoritatea profesorului, ci el respinge impunerea forţată a acestei
autorităţi. Atunci când discutăm despre anumite vicii este de dorit ca în prima fază
să nu îl întrebăm pe elev dacă a practicat cutare sau cutare viciu, sau dacă s-a
debarasat de cutare viciu, ci mai degrabă, îl întrebăm pentru început ce părere are
despre cutare viciu. Acest mod de abordare facilitează desfăşurarea unui dialog
sincer între profesor şi elev.
Pentru Biserică evaluarea desfăşurării educaţiei religioase şi a rezultatelor în
materie de educaţie religioasă este importantă, deoarece aceasta facilitează crearea
unui feed-back prin care profesorul de religie, preotul unei comunităţi, dar şi alţi
reprezentanţi ai Bisericii sunt informaţi în legătură cu starea duhovnicească a
elevilor, precum şi a preocupărilor şi intereselor lor. Elevul îşi mărturiseşte credinţa,
o trăieşte şi o păstrează numai ca membru al comunităţii liturgice. „Cultul şi tradiţia
Bisericii constituie mediul prin excelenţă în care se transmite credinţa adevărată.
Cultul în general, dar în special Sfânta Liturghie constituie energia care mişcă
Biserica în devenirea ei misionară … Cultul constituie mediul de restituire a istoriei
mântuirii în fiecare timp şi loc şi de permanenta actualizare a comuniunii cu Hristos
în Duhul Sfânt; predarea explicită a credinţei constituie mijlocul prin care istoria
mântuirii universale este pusă în relaţie directă cu istoria mântuirii personale”.
Conştientizarea apartenenţei la comunitatea parohială, precum şi participarea la
cult sunt mijloace de păstrare şi de întărire a credinţei, precum şi cale de progres
duhovnicesc pentru elevi. „Liturghia oferă totul pentru sfinţirea vieţii spirituale; de
aceea, credinciosul (elevul) nu trebuie lăsat să caute un substitut pentru trupul lui
Hristos”. Instrucţia religioasă se impune a fi pătrunsă de dinamica liturghiei: „În
cult, creştinii se împărtăşesc cu harul lui Dumnezeu şi primesc puterea de a deveni
mărturisitori ai lui Hristos şi a Evangheliei Sale în lume”.
12. Strategii si procedee de realizare a evaluării
A. Strategii:
Prin strategie înţelegem o acţiune ordonată în vederea atingerii unui scop. Strategiile de
predare–învăţare definesc metodologiile generale care facilitează predarea şi însuşirea cunoştinţelor,
formarea deprinderilor precum şi a unor trăsături comportamentale.
Strategiile de evaluare definesc procedurile de verificare, de măsurare, de estimare şi apreciere.
Ele însoţesc întotdeauna strategiile de predare-învăţare, între ele existând o relaţie de interferenţă.
57
Procedeele de evaluare permit o anumită clasificare a strategiilor de evaluare în funcţie de
cantitatea de cunoştinţe evaluate şi în funcţie de perioada de timp la care se raportează evaluarea. În
raport cu cantitatea de informaţie verificată avem evaluarea parţială şi globală.
Raportat la perioadele de evaluare putem identifica evaluarea iniţială, curentă şi finală. Prin
conjugarea strategiilor mai sus amintite se poate ajunge la o a treia clasificare: evaluarea formativă
(continuă) şi evaluarea normativă (cumulativă sau sumativă).
1. Evaluarea parţială și globală:

a) evaluarea parțială: Prin strategia de evaluare parţială „se verifică elemente cognitive sau
comportamentale secvenţiale, prin ascultarea curentă, extemporale, probe practice curente”.
Această strategie de evaluare se poate aplica după fiecare oră de curs sau după parcurgerea
anumitor capitole. Evaluarea parţială se realizează în cadrul activităţilor didactice. Poate fi realizată atât
prin observarea activităţilor elevilor, cât şi prin crearea unor situaţii adecvate, dar şi prin elaborarea şi
aplicarea unor probe în care elevii percep faptul că sunt antrenaţi într-o activitate de verificare.
b) evaluarea globală: Acest tip de evaluare se foloseşte atunci când cantitatea de informaţii şi
deprinderi este mare. Se realizează prin organizarea unor examene şi concursuri.
2. Evaluarea iniţială, curentă și finală:

a) evaluarea inițială: Evaluarea iniţială se recomandă a fi facută la început de semestru, la
început de an şcolar, începutul unei etape de instruire sau atunci când un profesor îşi intră în atribuţii
într-o nouă unitate şcolară.
„Ea are ca scop identifcarea şi diagnosticarea nivelului de cunoştinţe al elevilor,
în vederea organizării procesului didactic ulterior. Califcativele acordate nu se trec în
catalog. Subiectele vor avea o difcultate medie”. Se poate realiza prin aplicarea unui
test, a unui chestionar sau chiar a organizării unei forme de concurs. La începutul
unei etape de instruire există o oarecare lipsă de omogenitate în rândul elevilor cu
privire la posibilităţile de receptare a noilor cunoştinţe. În acest context, „apare
necesitatea anticipării procesului de formare prin cunoaşterea pregătirii anterioare a
elevilor, a nevoilor de învăţare cât şi de crearea premiselor necesare pentru asimilarea
noilor conţinuturi”. A. Robinson este de părere că ceea ce influenţează cel mai mult
învăţarea este ceea ce ştie elevul la plecare. Odată ce profesorul s-a documentat în
această privinţă va lucra în consecinţă în perioada viitoare de instruire. Se poate
întâmpla ca în urma unei evaluări iniţiale să se impună anumite activităţi de recuperare
a unor cunoştinţe şi deprinderi esenţiale.
b) evaluarea curentă: Acest tip de evaluare se face în timpul secvenţei de instruire prin
metodologii de ascultare orală, de verificare scrisă şi teze.
58
Se aplică în mod constant „pentru a evidenţia pregătirea sistematică şi
difcultăţile întâmpinate de către elevi în pregătirea lor…; întrucât învăţarea trebuie să
se realizeze permanent, evaluarea curentă nu se anunţă”. Este recomandat ca pe
parcursul orelor de religie profesorii să nu abuzeze în evaluare, deoarece o exagerare
în acest sens poate conduce la reacţii adverse faţă de disciplină din partea elevilor.
Evaluarea curentă se poate realiza sub orice formă: orală, scrisă, teste, portofoliu,
proiecte. În cadrul evaluării curente se poate folosi verifcarea de tip colocviu.
Colocviul poate f aplicat atât în lecţiile de fxare şi de sistematizare a cunoştinţelor
din perioada de predare-învăţare, cât şi în perioada specifcă evaluării. Colocviul se
desfăşoară sub forma unei discuţii libere, profesorul având obligaţia de a crea o
atmosferă destinsă, degajată, de colaborare. La sfârşitul activităţii profesorul face
aprecieri individuale, cât şi frontale (la adresa grupului), asupra modului de
desfăşurare şi participare la colocviu.
c) evaluarea finală: Se realizează la sfârşitul unei perioade de instruire în vederea estimării şi
aprecierii gradului de acumulare a informaţiei primite pe parcursul unui semestru sau al unui an şcolar.
De obicei se realizează prin examene, elevii percepând acest tip de evaluare ca fiind mult mai sever.
Evaluarea fnală, în comparaţie cu evaluarea realizată pe parcurs, este
retrospectivă şi de sinteză. Evaluarea fnală realizează unele funcţii specifce: Funcţia
de verifcare, ce se manifestă ca o sinteză a secvenţelor educaţionale concretizate în
cunoştinţe, competenţe, atitudini comportamentale; Funcţia de comunicare, prin care
randamentul activităţilor este subliniat atât în interiorul sistemului, elev-profesor-
şcoală, câtşi în afara lui: părinţi, comunitate parohială, autorităţi, comunitate locală,
instituţii centrale.
3. Evaluarea formativă și normativă:

a) evaluarea formativă (continuă): În ultimele decenii s-a recurs la unele reconsiderări esenţiale
asupra evaluării. Procesul de evaluare a fost perceput nu doar din perspectiva funcţiilor sale de constatare,
diagnoză şi prognoză, ci şi din perspectiva funcţiilor sale formative, latura formativă a evaluării sporind
potenţialul ei de ameliorare a întregului proces de învăţământ, îndeosebi a secvenţelor de evaluare. Inovarea
de substanţă pe care o aduce evaluarea formativă se conturează în efectul său reglator pe care îl produce, te
ajută să ştii unde te afli, ca să ştii ce ai de făcut. Pentru religie acest tip de evaluare conduce la obiectivitate
şi seriozitate în aprecierea şi constatarea stării morale şi duhovniceşti a tinerilor noştri. Fără să ţinem cont
de această funcţie reglatorie a evaluării riscăm să fim lipsiţi de realism şi pragmatism în activităţile noastre
didactice. Putem vorbi de modele, de virtuţi, la modul superlativ, iar elevii să ne asculte cu bunăvoinţă, însă
fără ca aceştia să fie interesaţi în a urma unele modele sau să experimenteze anumite virtuţi. Se cuvine să
atenţionăm elevii că experienţa religiosă şi practicarea virtuţilor are incidente benefice atât pentru viaţa de
aici cât şi pentru dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Teoreticienii învaţă că atunci când performanţele elevilor
59
sunt evaluate, după fiecare lecţie profesorul obţine informaţii despre felul cum şi-a realizat obiectivele
propuse, şi totodată facilitează identificarea neajunsurilor şi a aspectelor critice. „Evaluarea formativă se
aplică atât cunoştinţelor sau abilităţilor dobândite în lecţia curentă cât şi achiziţiilor dobândite în lecţia
precedentă”. Pentru o mai bună imagine a evoluţiei elevilor într-o anumită perioadă de timp este
recomandabilă întocmirea unui portofoliu de evaluare continuă.
b) evaluarea normativă (cumulativă sau sumativă): Evaluarea normativă se realizează la
finalul unei etape de instruire, semestru, an şcolar, ciclu de studii în vederea obţinerii unui bilanţ al
performanţelor elevilor pe o perioadă delimitată. Evaluarea realizată în acest mod nu însoţeşte procesul
didactic în toate secvenţele sale. Ea facilitează o sondare în ceea ce îi priveşte pe elevi, disciplina predată şi
profesorul care a predat-o. Evaluarea normativă are un caracter retrospectiv în raport cu activităţile de
învăţare evaluate şi, drept urmare, nu oferă posibilitatea de corecţie imediată în scopul ameliorării şi
perfecţionării procesului. Datele oferite de evaluarea normativă (sumativă) pot constitui probe în vederea
ameliorării viitoare a strategiilor de predare. „Estimările finale pot să servească drept mijloc de
diagnosticare şi să furnizeze informaţiile necesare care conduc în final la ameliorarea situaţiei
învăţământului, prin înlăturarea unor neajunsuri şi corectarea erorilor. Dar aceste ameliorări nu mai folosesc
elevilor care au parcurs perioada de instruire evaluată”. Principala funcţie a evaluării normative este de a
contribui la clasificarea elevilor. Planificarea probelor de evaluare sumativă necesită o abordare raţională a
efortului, evitându-se supraîncărcarea elevilor. Un exemplu de evaluare normativă îl constituie examenul de
bacalaureat. În cadrul concursurilor şcolare elevii îşi demonstrează competenţele printr-o confruntare
concurenţială, evaluarea normativă astfel realizată având un caracter pronunţat selectiv, urmărindu-se
ocuparea unui număr limitat de locuri. La disciplina religie sunt rare cazurile în care apelăm la evaluarea
normativă. Acestea se reduc la olimpiadele şi concursurile şcolare, precum şi la examenele de admitere la
Seminariile Teologice. Totuşi, acest tip de evaluare la religie se va impune a fi utilizat dacă în legislaţia
viitoare cu referire la organizarea şi susţinerea examenului de bacalaureat, religia va fi acceptată ca
disciplină de bacalaureat, sub forma opţională.
B. Procedee:
Estimarea, aprecierea şi verificarea rezultatelor şcolare se realizează în situaţii şi forme diferite. În

vederea perfecţionării rezultatelor şcolare la disciplina religie, profesorul are la dispoziţie o sumedenie de
procedee şi metode de evaluare.
Printre cele mai cunoscute procedee de evaluare, amintim verificarea curentă (continuă),
verificarea orală, verificarea prin lucrări scrise, concursurile şi olimpiadele şcolare, metode
alternative de evaluare. Procedura de evaluare se alege în funcţie de scopurile urmărite în cadrul
sistemului şcolar la disciplina religie, precum şi de natura rezultatelor şcolare pe care le vizează.
1. Verificarea curentă: Verificarea curentă este cea care se realizează pe parcursul instruirii în
mod individual sau colectiv. Prin intermediul observării curente profesorul urmăreşte dacă elevii sunt atenți
la explicațiile profesorului (prin întrebări adresate elevilor în timpul expunerii), dacă sunt atenți la oră
60
atunci când nu sunt ascultați (prin întrebări prin care li se cere să corecteze răspunsurile celor ascultați),
dacă realizează activitatea individuală, precum și modul în care elevii pun în practică cunoștințele moral-
religioase dobândite la orele de religie. Verificarea curentă se realizează practic lecţie de lecţie. La
disciplina religie se impune ca această evaluare curentă să fie realizată atât de către profesorul, cât şi de
către familie şi preotul paroh, pe parcursul orelor de curs, dar şi în afara acestora.
2. Verificarea orală se poate aplica individual, pe grupe de elevi sau frontal.
a) Verificarea orală individuală se realizează prin ascultarea a unuia până la patru sau cinci
elevi într-o oră.
Avantaje:
 permite elevilor expunerea mai amănunțită a cunoștințelor;
 profesorul își dă seama mai bine de nivelul de cunoștințe al elevilor și de modul în care gândesc
aceștia;
 profesorul poate cere motivarea sau argumentarea unui răspuns;
 elevii pot fi ajutați prin întrebări suplimentare.
Dezavantaje:
 este neglijată parțial clasa;
 dăunează pregătirii constante a elevilor;
 favorizează învățarea în salturi, în funcție de numărul de note și valoarea acestora la un moment dat;
 poate favoriza apariția emotivității la unii elevi;
 prezintă un grad de varietate inter-individuală (de la un profesor la altul) și intra-individuală (la
același profesor, în momente diferite).
b) Verificarea orală frontală se realizează prin „punerea de întrebări de către profesor întregii
clase, după care este indicat elevul care va răspunde”.
Avantajele folosirii acestui tip de evaluare ar fi acelea că:
 stimulează gândirea întregii clase,
 asigură participarea activă a elevilor la lecție,
 încurajează pregătirea ritmică,
 permite notarea elevilor prin adresarea mai multor întrebări celor vizați.
Dezavantajele verificării orale frontale sunt:
 profesorul nu poate aprecia obiectiv calitatea și cantitatea cunoștințelor fiecărui elev;
 nu oferă întotdeauna condițiile unei notări juste, prin faptul că întrebările nu au același grad de
dificultate;
 se poate face diferit de la o oră la alta, din cauza variației stărilor afective ale profesorului.
 mare consumatoare de timp, timp care adesea le lipseşte profesorilor cu număr mic de ore.
 pot fi strecurate aprecieri subiective.
La religie este indicată verificarea orală cu următoarele condiţii:
61
 întotdeauna întrebările vor fi formulate clar şi fără echivoc;
 întotdeauna va fi adresată întâi întrebarea şi apoi va fi numit elevul care va răspunde, în caz
contrar elevul desemnat poate să aibă impresia că profesorul vrea să îl pună într-o situaţie dificilă;
 profesorul nu trebuie sub nicio formă să critice foarte aspru un anumit răspuns, dar nici nu va
tolera atitudini care vin în contradicţie cu normativele creştine.
Corectările trebuie făcute cu multă delicateţe: „nu crezi că lucrurile stau altfel?” sau „este
interesantă părerea ta în legătură cu… dar, totuşi, Biserica ne învaţă că… ”. O importanţă deosebită în
cadrul evaluării orale o constituie atât anunţarea imediată a notei primite, precum şi motivarea notei
acordate.
3. Verificarea scrisă:
Acest tip de verificare se utilizează de regulă după parcurgerea unuia sau mai multor capitole.
Acest mod de evaluare se realizează sub mai multe forme: extemporal, teză, test, chestionar, temă pentru
acasă, referat.
Verificarea scrisă urmăreşte atât gradul de însuşire a cunoştinţelor parcurse într-o anumită etapă cât
şi capacitatea de sinteză a elevilor. Acest mod de evaluare poate îmbrăca mai multe forme:
a) verificarea scrisă cu subiect unic: acelaşi subiect este prezentat întregii clase;
b) verificarea scrisă cu subiecte diferenţiate: subiecte cu diferite nivele de dificultate care urmează a
fi alese de către elevi în funcţie de cunoştinţele şi capacităţile proprii.
Avantajele evaluării scrise ar fi acelea că prezintă un grad mai mare de obiectivitate din partea
profesorului şi totodată îi protejează pe elevii emotivi, dându-le posibilitatea să se exprime mai deschis.
Pentru ca acest mod de evaluare să fie eficient, profesorul va ține cont de următoarele aspecte:
 lucrarea scrisă se dă neanunțată, dacă volumul cunoștințelor ce se vor verifica este mic, și se poate
anunța, dacă se verifică cunoștințe din mai multe lecții;
 subiectele să fie formulate clar, fără întrebări capcană; profesorul va prezenta punctajul pentru
fiecare subiect în parte;
 elevilor li se va atrage atenția că încercarea de a copia va fi sancționată, prin ea încălcându-se și
porunca a opta a Decalogului;
 lucrările vor fi corectate într-un timp cât mai scurt, astfel încât rezultatele evaluării să poată fi
valorificate; profesorul va comunica și va argumenta calificativele sau notele acordate;
 frecvența lucrărilor scrise va fi stabilită de fiecare profesor în funcție de caracteristicile colectivului
de elevi; este contraindicată folosirea exclusivă a acestei modalități de evaluare.
În legătură cu tema de casă la religie părerile sunt foarte împărţite. Unii susţin că la religie nu ar fi
cazul să dăm teme de casă, alţi profesori şi părinţi optează pentru tema de casă. ... .Dacă observăm funcţiile
temei pentru acasă ne dăm seama că ea creează deprinderi, motivează creativitatea şi susţine consecvenţa.
Un profesor de religie cu tact pedagogic va şti să dea teme pentru acasă prin care elevii să nu fie
62
împovăraţi. Pot fi consultaţi şi elevii în legătură cu alegerea temei pentru acasă. Iar dacă în anumite situaţii
constatăm că elevii sunt foarte încărcaţi, putem înlocui tema scrisă cu recomandarea unei lecturi. La clasele
mici se pot construi unele rebusuri care să fie dezlegate acasă.
4. Concursurile şi olimpiadele şcolare:

Am putea defini concursurile ca fiind examene de selecţie a participanţilor.
Între concursuri şi examene există o diferenţă atât în ce priveşte modul de organizare cât şi
finalitatea acestora. Un simplu examen reliefează gradul de cunoştinţe sau de dezvoltare intelectuală atins
de elevi într-un anumit moment, în timp ce concursul reprezintă o competiţie între persoane ce cred că
posedă acelaşi nivel cognitiv.
Concursurile de cunoştinţe religioase se realizează în vederea cuantificării rezultatelor învăţării,
urmărindu-se următoarele obiective:
 verificarea cunoştinţelor la un moment dat;
 aprecierea calitativă şi cantitativă a cunoştinţelor;
 selecţia pentru intrarea într-o unitate şcolară, cum ar fi o şcoală teologică.
Odată cu reintroducerea religiei în şcoală, s-au organizat şi primele forme, mai timide, de concursuri
şcolare. În ultimii ani s-au organizat sistematic olimpiade de religie, atât pentru şcolile teologice, cât şi
pentru elevii care studiază religia în cadrul altor unităţi şcolare. În legătură cu olimpiada de religie credem
că aceasta este binevenită. Mântuitorul ne învăţa că „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin străduinţă” (Matei
11), iar în 1 Corinteni 9, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă că fiecare trebuie să alergăm pentru a primi
cununa. Cu toate aceastea, în ceea ce priveşte desfăşurarea olimpiadei de religie se impun unele precizări:
este indicat ca cei implicaţi în organizarea olimpiadei să reamintească elevilor că Împărăţia lui Dumnezeu
este comuniune şi iubire în Duhul Sfânt; elevii trebuie să fie conştientizaţi că fiecare participant, indiferent
de locul obţinut, este un câştigător. Să ştie că orice formă de concurs creează momente de bucurie pentru
cei ce se clasează pe locurile bune, dar şi momente de regret şi supărare pentru cei ce se clasează pe locurile
inferioare. Ar fi de dorit ca fiecare participant să fie răsplătit într-un fel sau altul.
În evaluarea lucrărilor la olimpiadă, profesorii corectori sunt obligaţi să facă o ierarhizare cât mai
bună a lucrărilor, dar în acelaşi timp ar fi de dorit să nu se opereze cu un barem de notare foarte sever. Un
elev care ia o notă mică poate fi marcat pe o perioadă lungă de timp, iar unul care va lua o notă de nivel
mediu sau bună, chiar dacă nu va primi premiu, va ramâne cu o amintire plăcută de la olimpiadă, şi îl va
motiva ca în anul următor să-şi propună rezultate mai bune.
Organizarea unui concurs presupune trei faze:
 pregătirea concursului (anunțarea lui, a modului de desfășurare – scris, oral, practic – a fazelor la
care se desfășoară – pe clasă, pe școală, pe municipiu, etc. – a tematicii de concurs, a bibliografiei,
organizarea comisiei de elaborare a subiectelor, a comisiei de corectare sau de examinare, a
supraveghetorilor, a locului de desfășurare, a materialelor necesare, etc.);
 desfășurarea propriu-zisă;
 valorificarea rezultatelor (premierea câștigătorilor).
63
13. Metode si instrumente complementare de evaluare
La disciplina religie, putem folosi metode alternative de evaluare. Aceste metode şi le poate
propune fiecare profesor în parte.
Metodele alternative prezintă unele valenţe formative, deosebite:
 pun în aplicare abilităţile practice ale elevilor;
 oferă profesorului o imagine şi informaţii aduse la zi;
 pe baza acestor informaţii profesorul îşi fundamentează judecăţi de valoare apreciind obiectiv
achiziţiile elevilor şi progresele realizate;
 oferă elevului şansa de a demonstra ceea ce ştie să facă într-o situaţie concretă;
 prin evaluarea alternativă profesorul de religie va urmări cunoştinţele şi aptitudinile practice ale
elevilor, precum şi capacitatea lor de a-şi constitui un anumit sistem axiologic (opinii,
comportamente, reacţii).
Ca metode alternative de evaluare aplicabile la religie, propunem:
A. Testele docimologice (testele de evaluare didactică) se realizează sub forma unui set de
întrebări (itemi).
1. Testul este definit ca o probă care implică nişte sarcini reunite pe baza unui criteriu unitar.
Elementele constitutive ale unui test poartă denumirea de itemi.
Testul reprezintă un instrument de apreciere şi verificare a cunoştinţelor, a deprinderilor prin
intermediul căruia este asigurată mai multă obiectivitate în evaluare.
Elementele componente ale unui instrument de evaluare, itemii, se pot constitui din enunţuri,
întrebări, probleme, exerciţii, eseuri.
Testul docimologic constituie o alternativă la metodologia tradiţională de evaluare. Structura
testului cuprinde instrucţiunile de folosire, itemii propriu zişi (sarcinile de rezolvat), punctajul. Se
consemnează datele personale ale celui examinat: nume, vârstă, şcoală.
După natura lor sunt două mari categorii de teste:
a) teste obiective, standardizate, validate, etalonate, create de grupuri de specialişti;
b) teste create de profesori, mai puţin riguroase, cu accentuate note subiective, dar mai elastice.
a) Elena Macavei, preluând punctul de vedere al pedagogului belgian Emile Blanchard, împarte
testele obiective în:
1. Testul de cunoştinţe, care pune în evidenţă
calitatea şi varietatea cunoştinţelor;
64
2. Testul de nivel, care constată şi măsoară 4. Testul de randament global;
gradul de cunoaştere şi aptitudinile la care 5. Testul analitic, pentru a descoperi
a ajuns elevul; deficienţele particulare şi cauzele lor;
3. Testul de maturitate, care măsoară nivelul
achiziţiilor; permite evaluarea unei
acţiuni;
65
6. Testul de prognoză cu rolul de a
recomanda predicţii.
b) Testele elaborate de profesori chiar dacă sunt mai puţin riguroase nu sunt lipsite de interes fiind
folosite mai mult pentru uz intern. Prin tradiţie forma cea mai populară în învăţământul românesc este
aceea de a folosi itemi de tip eseu. Itemii de tip eseu oferă o viziune globală asupra modului de gândire şi
raţionament al elevului evaluat.
2. În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape:

a) selectarea conţinuturilor ce urmează a fi e) aranjarea logică a itemilor
evaluate f) prezentarea instrucțiunilor de lucru
b) alegerea obiectivelor operaţionale a căror g) notarea timpului de realizare (dacă este
realizare se va urmări prin evaluare cazul)
c) fragmentarea sarcinilor h) precizarea punctajului şi multiplicarea
d) elaborarea itemilor testului docimologic.
Este esenţială relaţia între obiectivele de evaluare şi itemi.
3. Avantaje:
 uniformitatea și obiectivitatea verificării
 posibilitatea verificării unui volum mare de cunoștințe
 lipsa influenței simpatiei sau antipatiei datorită unicității criteriului de apreciere
 economie de timp
 eliminarea stresului evaluării orale
 dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi.
Dezavantaje:
 nu pot fi apreciate formarea deprinderilor și atitudinile de complexitate superioară
 se neglijează calitatea în favoarea volumului mare de cunoștințe
 apariția fraudei prin faptul că răspunsurile pot fi alese din întâmplare
 lipsa de experiență a profesorilor în elaborarea testelor
 lipsa întrebărilor ajutătoare
 încurajarea metodelor deficitare de învățare
 consum mare de efort în elaborarea lor).
4. Clasificarea testelor docimologice elaborate de profesori:

a) în funcție de momentul evaluării:
 teste inițiale (se dau la începutul anului școlar, semestrului, sau când profesorul preia o clasă de
elevi)
66
 teste de progres (se dau în mod curent și periodic, pentru ca profesorul să evidențieze progresul
făcut de elevi)
 teste finale (se dau la sfârșitul unui capitol, semestru sau an școlar);
b) în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul:

 teste cu itemi închiși, care presupun răspunsuri binare (corect-greșit, adevărat-fals, da-nu)
 răspunsuri cu alegere multiplă (un enunț cu un singur răspuns corect, la alegere din mai
multe, sau cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere din mai multe)
 răspunsuri corelate (de potrivire: solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau stabilirea
unor corespondențe între elementele date);
 teste cu itemi deschiși, care presupun din partea elevilor construirea unor răspunsuri logice la
întrebări, completarea propozițiilor lacunare, elaborarea unor eseuri.
5. Testele trebuie să corespundă unor cerinţe, cum ar fi:
 Validitatea  Standardizarea
 Fidelitatea  Aplicare şi corectarea testului în mod
 Etalonarea uniform pentru toţi elevii.
B. Portofoliul
Portofoliul constituie un instrument de evaluare care include experienţa şi rezultatele obţinute
prin celelalte metode de evaluare, reprezentând o alternativă viabilă la modalităţile tradiţionale de
evaluare.
Portofoliul se constituie într-o carte de vizită a elevului, deoarece prin utilizarea acestui tip de
evaluare se poate urmări progresul, modul de a gândi, maturizarea intelectuală şi duhovnicească a
elevului de la un an la altul. Portofoliul unui elev se constituie din lucrări scrise şi practice, probe orale,
proiecte, fişe de autoevaluare.
Portofolilul are ca scop prezentarea, evaluarea şi autoevaluarea elevului în cauză. El serveşte atât
ca instrument de evaluare destinat profesorului, părinţilor sau comunităţii, dar şi ca instrument de
autoevaluare pentru elev. Din experienţa personală a folosirii portofoliului ca instrument de evaluare,
precizăm câteva utilităţi: elevii se implică într-un mod participativ în realizarea activităţilor în cadrul
disciplinei; este motivată creativitatea elevilor; atât factorii de decizie din şcoală cât şi părinţii, având la
dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine mai bine conturată asupra a ceea ce se realizează în
cadrul disciplinei.
Conţinutul unui portofoliu se poate constitui din fişele de lectură, fişe de observare, articole,
eseuri, răspunsuri la unele chestionare, teme pentru acasă. Evaluarea tip portofoliu constituie o formă
modernă de evaluare, „iar aplicarea ei se pretează perioadei de sfârşit de semestru”.
C. Observarea directă
67
Observarea directă se realizează pe baza unui plan dinainte elaborat şi structurat, folosindu-se o
fişă de observaţii, precum şi fişa de caracterizare psihopedagogică.
Acest tip de evaluare se realizează în contextul activităţilor didactice, urmărindu-se interesul şi
deprinderile elevilor şi totodată atitudinea lor faţă de şcoală, în cazul religiei, atitudinea faţă de normele şi
preceptele doctrinare ale Bisericii. Participarea elevilor la realizarea activităţilor didactice, dorinţa de a
participa la activităţi extraşcolare, îndeplinirea sarcinilor trasate sunt relevante în ceea ce priveşte nivelul de
pregătire al elevilor. Metoda este mai eficientă atunci când este aplicată cu consecvenţă, când sunt folosite
unele instrumente de înregistrare şi structurare a constatărilor.
D. Proiectul:
Proiectul este o activitate mai complexă şi dacă implică un volum de muncă mai ridicat din
partea elevului, acest tip de evaluare este foarte motivant.
Profesorul va trasa sarcinile, limitele proiectului după care elevul va continua acasă pe parcursul
unei perioade mai îndelungate de timp să realizeze proiectul propus.
La religie, pentru acest tip de evaluare propunem unele proiecte concrete cum ar fi:
 realizarea unor lucrări de pictură religioasă;
 confecţionarea unor mijloace didactice.
Proiectul poate fi realizat de unul sau mai mulţi elevi, iar aprecierea lui poate fi făcută atât în clasă
cât şi în cadrul comunităţii parohiale: expoziţie de icoane, organizată în cadrul parohiei sau al şcolii, o
expoziţie de ouă încondeiate de Paşti etc.
E. Evaluarea activităţii de grup:

Evaluarea activităţii de grup reprezintă o formă de evaluare în care, pe o perioadă mai
îndelungată de timp, profesorul de religie îşi va da seama dacă în urma activităţilor sale a reuşit să
omogenizeze grupurile de elevi, dacă elevii recurg la milostenie, cooperare, întrajutorare.
Profesorul poate organiza unele activităţi de caritate în care să implice şi alţi parteneri educaţionali:
părinţi, parohie, reprezentanţi ai instituţiilor locale.
F. Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate:

Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea
transpunerii în practică a efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor.
Altfel spus „nivelul de instruire al elevilor nu este dependent numai de cantitatea de informaţii
acumulată, ci mai ales de valoarea instrumentală şi operaţională a acesteia”.
Credem că la disciplina religie, aplicabilitatea practică a cunoştinţelor este una dintre cele mai
importante metode de evaluare. Este deosebit de important ca profesorul de religie să îşi urmărească elevii,
pas cu pas, să îi îndemne să participe la slujbele Bisericii, precum şi la o observare atentă a poruncilor şi
normativelor creştine. O colaborare bună între preotul paroh şi profesorul de religie poate conduce atât la o
observare mai atentă a comportamentului şi a felului de a gândi al elevilor, cât şi la un îndemn pentru elevi
68
de a pune în practică cunoştinţele şi informaţiile primite. La clasele mici profesorul poate realiza acest tip
de evaluare în colaborare cu părinţii. După ce profesorul a predat noţiunile legate de familia creştină sau
despre faptele bune, el va înştiinţa părinţii în legătură cu temele predate. Pe parcursul prezentării acestor
teme el va vorbi elevilor despre importanţa întrajutorării părinţilor, despre faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe
cei care îşi ascultă părinţii, despre faptul că Dumnezeu răsplăteşte orice faptă bună. După o anumită
perioadă de timp profesorul le va cere părinţilor să schiţeze în câteva fraze o scurtă evaluare a elevului:
despre felul în care îşi face temele, despre felul cum se comportă la masă, despre modul în care îşi ascultă
părinţii. Acest tip de evaluare are cel puţin două aspecte importante: pe de o parte elevul va învăţa să fie
mai responsabil,.iar pe de altă parte chiar şi părinţii vor fi familiarizaţi cu unele aspecte ale educaţiei
religioase. Misiunea profesorului se va extinde de la elevi la părinţi. Un alt mod de realizare a acestui tip de
evaluare ar fi ca profesorul de religie să organizeze anumite activităţi cu caracter religios şi cultural în
cadrul parohiei, iar părinţii acestora să fie invitaţi la aceste activităţi în vederea aprecierii şi evaluării.
G. Chestionarul
Chestionarul poate fi completat la sfârşitul unei lecţii, capitol sau semestru şi poate fi structurat
pe mai multe compartimente: am învăţat …, am descoperit că …, am folosit metoda …, îmi place să
citesc … . Chestionarele pot fi nominale sau anonime.
Pentru o mai bună autosituare profesorul poate apela la chestionarele anonime, încurajându-i pe
elevi să noteze şi unele sugestii cu privire la îmbunătăţirea activităţii profesorului. Tot prin intermediul
chestionarelor anonime elevii pot fi îndemnati să-şi facă o autoevaluare în care să-şi prezinte realizările dar
şi erorile comise; în urma experimentării acestui tip de chestionar, am constatat că elevii sunt foarte sinceri.
Reţinem faptul că profesorul trebuie să păstreze confidenţialitatea acestor chestionare. Remarcile trebuie să
fie făcute cu un mare grad de generalitate. Poate fi în liniile generale informat şi preotul paroh vizavi de
răspunsurile date de elevi pe parcursul chestionarelor.
H. Autoevaluarea elevilor:
Autoevaluarea reprezintă o modalitate de stabilire a eficienţei desfăşurării educaţiei religioase în
şcoală.
Orice metodă de evaluare folosită în cadrul oricărei discipline prezintă cel putin două aspecte
esenţiale, gradul de însuşire a noţiunilor predate şi capacităţile elevului de a le transpune în practică. La
religie acest tip de abordare a evaluării este acceptabil dar nu complet, nu desăvârşit. Important este ca atât
profesorul cât şi elevul să ducă evaluarea mai departe în sensul conştientizării rolului autoevaluării. Elevul
va fi îndemnat spre autosituare, va fi condus înspre realizarea unei radiografii moral-duhovniceşti, „va fi
invitat la reflecţia asupra lui însuşi”. Este de dorit ca orice dascăl de religie să încerce să-i determine pe
elevi să-şi analizeze calitatea relaţiei lor cu Dumnezeu, cu duhovnicul lor, cu părinţii, cu colegii. Împlinirea
şi trăirea poruncilor de către elevi este una din finalităţile educaţiei religioase. Acest lucru va fi realizabil în
măsura în care credinţa, trăirea poruncilor, participarea la slujbele Bisericii vor fi experimentate mai întâi
de către profesor. Vrând nevrând, dascălul de religie se constituie într-un model pentru elevii săi. Una dintre
69
însuşirile de bază ale profesorului de religie este „să creadă şi să-i facă pe alţii să creadă … în crezul pe care
îl predă... să ştie și ceilalți că acest crez este însuşirea sa de căpetenie”. O metodă mai profundă de
autoevaluare o realizează profesorul de religie atunci când elevul trece de la autoevaluare la Taina
Spovedaniei. În această formă evaluarea la disciplina religie trece din sfera educaţională în sfera
sacramentală, de data aceasta evaluarea trecând printr-o formă de metamorfozare, de la evaluarea făcută de
profesor şi elevi la cea facută de duhovnic. În constatările făcute pe teren, reiese că elevii noştri acordă o
însemnătate deosebită Tainei Spovedaniei. Îndreptarea sau sfinţirea omului prin harul divin se realizează în
Biserică, Sfintele Taine „încredinţate de Mântuitorul Bisericii Sale fiind absolut necesare oricărui creştin în
vederea mântuirii”.
14. Autoevaluarea si valorificarea ei
Educaţia religioasă este una dintre problemele de substanţă atât din perspectiva misiunii
Bisericii în lume, cât şi din perspectiva politicii educaţionale actuale.
Realizarea educaţiei religioase incumbă o racordare optimă la arsenalul metodologic specific
învăţământului preuniversitar. Îmbunătăţirea activităţilor didactice de factură religioasă presupune printre
altele o investigaţie de esenţă asupra procesului de autoevaluare.
Autoevaluarea oferă repere teoretice şi practice absolut necesare reglării şi îmbunătăţirii
activităţilor de predare-învăţare-evaluare la religie. Autoevaluarea se înscrie în cadrul direcţiilor de
reformă în învăţământ, mai precis autoevaluarea se inserează ca o componentă a autoeducaţiei.
Problematica autoevaluării trebuie abordată în legătură cu educaţia permanentă. O aprofundare a raportului
dintre educaţie şi autoeducaţie ridică unele întrebări, cum ar fi : educaţia şi autoeducaţia se exclud? sunt
procese identice? Majoritatea pedagogilor sunt de părere că cele două procese se completează reciproc,
astfel că „educaţia îşi sporeşte considerabil eficacitatea atunci când este susţinută de acţiuni autoeducative,
după cum succesul autoeducaţiei este condiţionat de o educaţie adecvată”.
Autoevaluarea se constituie ca o dimensiune necesară unei formări permanente.
În planul eduaţiei religioase, autoevaluarea poate fi transferată, prin metoda exemplului personal de
la profesorul de religie la elev. Stimularea şi motivaţia elevilor în a recurge la autoevaluare reprezintă un
imperativ al educaţiei religioase.
Profesorul de religie are la dispoziţie mai multe forme de autoevaluare începând cu fişele de
evaluare puse la dispoziţie de unităţile şcolare şi continuând cu chestionarele de evaluare date elevilor,
părinţilor sau profesorilor de alte discipline. O formă mai deplină de autoevaluare o realizează profesorul de
religie în faţa duhovnicului, în cadrul Tainei Mărturisirii.
Mai mult ca oricine, duhovnicul ne poate sonda şi radiografia starea duhovnicească. Se pune
întrebarea: starea duhovnicească a profesorului de religie nu cumva reflectă şi modul său de îndeplinire a
misiunii didactice încredinţate lui? Cel care caută desăvârşirea nu trebuie neapărat să creeze ceva nou, ci
70
doar „să elibereze harului calea, nu trebuie decât să înlăture acele obstacole care ne separă de Dumnezeu”,
după cum afirmă Vladimir Soloviov.
Ca profesori de religie avem datoria de a ne concepe şi realiza activităţile didactice în aşa fel încât Hristos,
în Care locuieşte trupeşte toată deplinătatea dumnezeirii (Coloseni 2) să ia chip (Galateni 4) în tot şi în
toate, lăsându-l pe Hristos să ia chip în acţiunile noastre personale, educative şi sociale. Este nevoie ca
înainte de a te hotărî pentru o misiune atât de importantă, cum este aceea a profesorului de religie, „să-ţi
chemi în suflet chipul moral al lui Hristos, să te concentrezi şi să-ţi răspunzi: ar face El acest pas, sau cu
alte cuvinte m-ar binecuvânta dacă-l fac?” Autoevaluarea ne trimite către această formă de introspecţie şi
examinare a stării noastre duhovniceşti şi profesionale.
Orice activitate catehetică îl obligă pe profesor la reflecţie profundă pentru „a indentifica ceea ce
face Dumnezeu, ceea ce face Biserica şi ceea ce face fiecare în parte. Actul mântuirii este o conlucrare
activă între aceşti factori”. Sub această formă educaţia religioasă se focalizează în vederea conturării şi
împlinirii a trei factori: iniţierea, îndrumarea şi sfinţirea. Astfel, educaţia religioasă îşi propune să treacă de
la iluminarea intelectului la prefacerea umanului, după chipul lui Hristos. Prezentăm o fişă de autoevaluare
(cu caracter orientativ), care poate fi de folos în ceea ce priveşte autoevaluarea dar şi structurarea
activităţilor profesorului de religie.
Fişa de autoevaluare
1.Activităţi complexe cu valoare instructiv-educativă
a) rezultate obţinute în pregătirea elevilor în raport cu standardele curriculare şi ale programei şcolare
pentru religie, materializate în: rezultate cu elevii la clasă; rezultate la testări; examene de sfârşit de ciclu
şcolar
b) performanţe în pregătirea elevilor distinşi la concursurile şi olimpiadele şcolare
c) pregătirea loturilor olimpice (concursuri şi olimpiade şcolare)
d) activităţi educative organizate în şcoală
e) activităţi extraşcolare organizate în cadrul parohiei
f) comunicarea cu părinţii, autorităţile locale şi preotul paroh
g) realizarea de proiecte extracurriculare
h) dezvoltarea unor activităţi practice, în vederea formării de abilităţi şi deprinderi, organizate în colaborare
cu preotul paroh şi alţi reprezentanţi ai comunităţii parohiale
2. Performanţe în inovarea didactică
a) contribuţii la elaborarea de: programe şcolare şi regulamente; metodologii şi îndrumătoare metodice
specifice religiei; manuale şcolare şi auxiliare didactice; reviste şcolare
b)activităţi de: mentorat, pentru studenţi teologi şi elevi seminarişti; participare la activităţi de perfecţionare
în calitate de formator; cercetare în domeniul specialităţii şi didacticii religiei
3. Participarea la activităţi şi proiecte coordonate de inspectoratele şcolare sau Ministerul
Educaţiei, Tineretului şi Cercetării
71
4. Creşterea prestigiului şi a calităţii activităţilor unităţii şcolare contribuţii independente şi în
echipă în privinţa:
- managementului instituţional
- realizarea unor proiecte de finanţare din resurse extrabugetare
5. Implicarea în realizarea unor acţiuni complementare activităţii de învăţare:
- expoziţii, cenacluri, simpozioane
- sesiuni de comunicări ale elevilor
- organizarea unor seri duhovniceşti
- organizarea cercului de religie
6. Cooptarea conducerii şcolii, a preotului paroh, a unor factori de decizie din cadrul centrului
eparhial în vederea:
- amenajării cabinetelor de religie
- amenajării capelelor şcolare
- amenajarea unor colecţii de carte religioasă
7. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească a elevilor
- participarea la slujbele Bisericii împreună cu elevii
- îndemnarea şi însoţirea elevilor la spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine
- atragerea părinţilor într-o formă de parteneriat în vederea îmbunăţătirii activităţilor specifice religiei
Pentru o mai bună radiografiere a propriilor activităţi sunt indicate conceperea unor chestionare prin
care elevii sunt solicitaţi să-şi precizeze percepţia şi receptarea orei de religie. Pentru o imagine mai
complexă asupra propriei activităţi pot fi concepute unele chestionare pentru profesorii de alte discipline,
pentru părinţi şi preoţi.
15. Specificul educatiei religioase în diferite etape
Din cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziție spre religiozitate; el e capabil de trăiri
religioase, care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziție se poate cultiva și
dezvolta prin educație religioasă.
Religiozitatea copilului nu este identică cu cea a adultului. În copilărie, ea se bazeaza pe trăirile date
de modul său “religios“ de viață, iar la adult, pe o trăire intensă și o atitudine spirituală. Educația religioasă
trebuie să înceapă din copilărie. Este cunoscut că în copilărie omul poate fi mai usor influențat religios-
moral decât mai târziu, iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru
întreaga viață.
72
În educația religioasă, este necesar ca profesorul să cunoască și să țină cont de etapele dezvoltării
psiho-fizice a elevului.
În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educația religioasă a copilului îl are familia. De
asemenea, programa de învățământ școlar prevede elemente de educație religioasă care au ca scop
familiarizarea copiilor cu concepte religioase elementare. La această vârstă, copilul este capabil să
memorize mecanic povestiri și istorioare. Ținând cont de acest lucru, ei pot fi învățați diferite rugăciuni,
poezii și povestiri religioase adecvate vârstei. Mergerea la biserică și diferitele evenimente religioase cum
ar fi: colindatul, cununiile ș.a. pot constitui momente prielnice care trebuie valorificate în educația religios-
morală a copiilor. Trăirile religioase din această etapă pot deveni hotărâtoare pentru întreaga viață. Acum,
copilul observă și înregistrează actele religioase și morale pe care le vede în familie și în cercul
cunoștințelor sale. El imită cu fidelitate și încredere atitudini, gesture și cuvinte. Fondul sufletesc al
copilului este nepervertit, de aceea el crede că tot ce face omul matur este bine. Rezultă deci faptul că
părinții și creștinii maturi au datoria de a fi modele de comportament pentru copii și de a nu sminti pe
niciunul din ei. În perioada preadolescenței și adolescenței, elevul evolueaza treptat, de la faza
„heteronomiei morale“ la „autonomia morala“ (cf. Jean Piaget). În planul educației religioase se pot
semăna în sufletul copiilor sentimente nobile și adânci. Este perioada în care se prezintă copiilor Istoria
Vechiului și Noului Testament, evenimentele principale din Istoria și viața Bisericii, noțiuni fundamentale
de credință. De asemenea, elevii asimilează și pun în practică norme de comportament religios-moral.
Perioada adolescenței se caracterizează prin schimbări majore în dezvoltarea psiho-fizică, fapt care
are puternice influențe asupra educației religioase a elevului. Este perioada în care acesta își poate forma
convingeri religios-morale temeinice sau poate să cadă pradă multor tentații cu urmări negative asupra
personalității sale. Spiritual, tânărul se preocupă de marile probleme ale vieții și concepe planuri pentru
reforme religioase, morale, politice și sociale. Se manifestă simțul critic și al aprecierii. Acum apare
interesul pentru ceea ce este general valabil, adică pentru legile naturii, ale istoriei, ale vieții morale și
pentru filosofie, dar și pentru ceea ce este abstract. El nu se mulțumește doar cu asimilarea cunoștințelor, ci
le prelucrează și le aprofundează. În această perioadă, adolescentul are nevoie de modele de viață și își
conturează un ideal. Cele mai mari schimbări în această perioadă au loc în planul volițional. Acum
adolescentul este capabil de tărie, de voință și de îndreptarea acesteia spre scopuri morale – condiție
esențială pentru formarea caracterului moral. În această perioadă, viața religioasă a tânărului trece printr-o
criză de multe ori foarte periculoasă. Concepția religioasă pe care tânărul și-a dobândit-o în copilărie este
zdruncinată de îndoieli generate de conflictul dintre viață și ideal, dintre credință și unele teorii științifice.
Soluționarea acestui conflict depinde de felul în care educatorul știe să-și îndeplinească în mod conștiincios
activitatea educativă. Dacă în copilărie accepta fără nicio rezervă și cu smerenie spusele celor mari, acum
atitudinea tânărului se modifică complet . În locul smereniei și acceptării pe temeiul autorității apare simțul
critic, îndoiala și căutarea argumentelor raționale. Pentru a contracara consecințele nefaste ale unui
asemenea criticism, în educația religioasă, profesorul va trebui sa utilizeze în mod special metoda
argumentării. Fiindcă tânărul este animat acum de idealuri înalte și este entuziasmat de tot ceea ce este
frumos, nobil și moral, acestea pot fi folosite de educatorul creștin spre a-l câștiga pentru viața religioasă.
73
Acum este momentul să i se predea tânărului învățăturile fundamentale de credință și de morală. În
domeniul religios, mulți tineri revin la idealurile religioase din copilărie, înțelese acum mult mai bine și mai
profund. Practica religioasă face mult bine tânărului în această perioadă. Ea îi îndreaptă privirile spre
idealul sfințeniei, îi purifică sentimentele, mai ales pe cel al iubirii, îi trezește nostalgia spre idealuri înalte
și-i înnobilează sufletul, conducându-l spre lumea frumosului, binelui și sfințeniei (Șebu. Metodica)
Percepţiile, sentimentele şi trăirile religioase se conturează şi se încheagă în funcţie de etapele de
vârstă. Pentru cei implicaţi în realizarea educaţiei religioase, în special pentru profesorii de religie,
cunoaşterea percepţiilor, a trăirilor şi a caracteristicilor educaţiei religioase în funcţie de etapele psihice şi
biologice de dezvoltare devine un imperativ. În funcţie de etapele de vârstă, fundamentarea sentimentelor şi
a conştiinţei religioase presupune parcurgerea anumitor stadii de instruire.
Procesele gândirii religioase se vor relativiza şi contura în diferite stadii de vârstă. În Epistola către
Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil,
judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (1 Corinteni 13).
Referitor la perioada în care ar trebui să înceapă educaţia religioasă, unii cercetători susţin că
educaţia religioasă a copilului începe înainte de a se naşte, prin formarea unei maturităţi spirituale a
părinţilor. Părinţii sunt responsabili pentru procrearea şi creşterea copiilor. Majoritatea psihopedagogilor
susţin că unele acte necontrolate ale părinţilor au efecte nefaste asupra copiilor lor. Este important să
acordăm o atenţie deosebită educaţiei religioase a copiilor încă de la vârsta fragedă. Sfântul Ioan Gură de
Aur aprecia: „așa cum se va deprinde copilul de mic, aşa va rămâne şi când se va face mare; ca şi copacul
pe care de-l va îndrepta cineva când e mlădiţă, rămâne drept; iară de-l va lăsa strâmb, când se va întări nu se
va mai îndrepta”. Primii ani ai copilului sunt cruciali pentru formarea religioasă ulterioară. Copilul
constituie un teren favorabil pentru primirea normelor şi conduitelor religioase, totodată copilul este
receptiv la credinţa în miracole. Prin imitare el va primi credinţa practicată de părinţii lui. Inoculându-li-se
copiilor respectul autorităţii părinteşti, se trece cu uşurinţă la inocularea respectului autorităţii divine.
Exercitând asupra copilului o autoritate chibzuită şi ponderată, este facilitată sădirea sentimentelor de
veneraţie pentru autoritatea lui Dumnezeu. Nu cumva în unele societăţi în care lipsa de autoritate a
părinţilor este tot mai evidentă, se ajunge şi la o lipsă de percepţie şi respect faţă de autoritatea divină şi
invers? Copilul îşi măreşte spectrul de înţelegere spirituală începând cu vârsta de 3-4 ani. „Un copil îşi
formează imaginea sa despre Dumnezeu după imaginea pe care şi-o face despre om şi aceasta este mai întâi
imaginea părinţilor săi. Rezultă de aici că rolul exemplului este mai important decât cel al teoriei”. Un rol
covârşitor în educarea moral-religioasă a copiilor îl constituie mediul familial. Multe dintre actele
comportamentului religios se formează prin contaminare, prin observarea şi imitarea a ceea ce fac părinţii.
De la 3-4 ani, copilul se fortifică spiritual, i se amplifică puterea de discernământ şi înţelegere. Predomină
cunoaşterea de tip intuitiv şi, drept urmare, mediul educativ trebuie să fie cât mai bogat în stimuli cu
caracter religios. Este recomandabil să fie stimulaţi factorii interni care contribuie la trezirea atenţiei, cel
mai important fiind interesul. După vârsta de 4 ani copilul începe să-şi pună unele întrebări: de ce asta? de
ce aşa?, etc. Apare dorinţa de cunoaştere. Reţinem faptul că în jurul vârstei de 3 ani apar şi se conturează
primele trăiri religioase. Aducerea copilului la Biserică şi împărtăşirea lui cu Sfintele Taine lasă amintiri şi
74
amprente asupra lui care îl vor marca toată viaţa. Copilul începe să conştientizeze că atunci când face un
lucru bun, se bucură Dumnezeu, iar când săvârşeşte răul Îl supără pe Dumnezeu. Aceste atitudini se
imprimă profund în inconştient, care influenţează activitatea noastră conştientă din fiecare moment. Până la
vârsta de 6 ani educaţia religioasă a copilului rămâne mai mult o sarcină de familie, părinţii fiind pe deplin
responsabili.
Educaţia religioasă pentru copiii din şcoala primară va fi realizată prin mijloace şi procedee
adecvate şi se realizează de personalul didactic calificat (profesorii de religie). Ar fi de dorit ca preotul şi
profesorul de religie să acţioneze în comun pe linia catehizării copilului. Conţinutul educaţiei religioase la
această vârstă trebuie să realizeze un echilibru optim între concret şi abstract, să devină interesant şi
atractiv, să fie motivat. Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi
modificarea conduitei. Prin urmare, se impune ca elevii să fie motivaţi în vederea unei participări constante
la viaţa Bisericii, deprinzându-se pe această cale cu o experienţă religioasă constantă. Folosirea unor
metode şi procedee adecvate de prezentare a mesajului catehetic facilitează apropierea şi colaboarea între
profesor şi elev. A ne adresa tineretului de azi este o operaţie delicată, folosirea unor clişee şi repere
teoretice şi abstracte conduce către indiferentism. Se va evita orice încercare de impunere cu forţa, precum
şi atitudinile de tip criticist. Un copil are nevoie să simtă că “nu este necesar ca el să fie premiant sau
olimpic pentru a fi iubit”. Afecţiunea profesorului de religie faţă de elevi nu trebuie să fie condiţionată de
performanţă. Utilizarea unor etichete comportamentale are efecte negative imprevizibile; uneori, aceste
etichete nu fac decât să întărească un anumit tip de comportament. Dacă i se spune des unui elev: eşti timid,
copilul ajunge să creadă că este o persoană timidă, şi se comportă în consecinţă. Alteori, etichetele
comportamentale reduc motivaţia de schimbare; dacă i se spune cu consecvenţă unui elev că este un
antitalent la o anumită disciplină, atunci s-ar putea ca elevul să recurgă la următorul raţionament: oricum nu
sunt talentat la această materie, n-are sens să fac eforturi pentru a fi mai bun.
La vârsta de 7-10, ani copiii încep să îşi aleagă modele şi se raportează la ele până în cele mai mici
detalii. Acest lucru atrage după sine o mare responsabilitate, atât pentru profesorul de religie, cât şi pentru
părinţi sau cei apropiaţi.
În gimnaziu, preocupările şi interesele determină extinderea şi amplificarea religiozităţii. Acum
creşte gradul de socializare, de solidaritate, apar formele de organizare în grupuri în funcţie de prietenii şi
simpatii. Copiii se încred unii în alţii, îşi mărturisesc anumite lucruri. Raportarea la normele biblice îl
determină pe copil să-şi rezolve unele probleme de ordin moral, existenţial etc. Participarea la ceremoniile
religioase nu mai este receptată ca o simplă obligaţie, ci ca o necesitate (copilul simte nevoia de a se ruga).
Copilul devine mai responsabil de raportul dintre el şi Dumnezeu. De obicei se roagă dimineaţa şi seara
fără să fie atenţionat pentru a face acest lucru. Există şi riscul ca în această fază unii tineri să intre într-o
stare de incertitudine şi confuzie.
Între 12 şi 14 ani intră în joc pubertatea. Tot în această perioadă are loc închegarea caracterului,
precum şi a principalelor trăsături de personalitate. O atragere forţată înspre ora de religie poate avea
consecinţe imprevizibile. Sunt necesare tactul şi mai ales răbdarea din partea profesorului de religie. Acum
75
copiii sunt capabili de performanţă, de aprofundarea unor noţiuni de catehism într-un mod cu totul de
excepţie.
Adolescenţa reprezintă o perioadă delicată, dacă nu chiar dificilă, în privinţa educaţiei religioase. O
dată cu preadolescenţa şi continuând până spre 20-21 de ani tinerii se orientează spre făurirea unei cariere,
spre propriile lor împliniri spirituale, profesionale, sportive etc. În perioada adolescenţei are loc o
schimbare radicală faţă de copilărie. Apar tot acum unele forme de interiorizare, de raţionalizare. Acum
tânărul îşi pune întrebări legate de rostul vieţii, de menirea lui; apar întrebările legate de existenţă, de
existenţa lui Dumnezeu, de nemurire; în acelaşi timp tânărul ia hotărâri esenţiale pentru viaţă. Din
perspectivă intelectuală, unii adolescenţi sunt apţi ca şi adulţii să înţeleagă probleme de ordin doctrinal şi
liturgic, dar „sunt mai puţin stabili decât adulţii”.
În perioada adolescenţei, implicarea profesorului de religie şi a preotului se va realiza discret pe
baza unor argumente şi a unui dialog sincer; este recomandabil să fie respectată poziţia interlocutorului,
evitându-se tentele ironice sau culpabilizatoare. Se impune ca “adolescentul să fie invitat la o reflecţie
asupra lui însuşi… reflecţia catehetică s-ar dori a fi pluridisciplinară”. Discursurile moraliste şi criticiste nu
duc la atingerea scopurilor propuse, “formarea unui sistem de valori, convingeri şi atitudini sănătoase nu
poate fi realizată prin prelegeri moralizatoare”.
Adesea, tinerii sunt inundaţi cu teorii agnostice şi materialiste, “ei pleacă de la orele de curs cu convingerea
că adevărul este relativ, iar virtuţiile sunt imposibile sau nefolositoare. Toate acestea îi influenţează să
proclame o relativitate a valorilor”. Fără să ne dăm seama, de multe ori educaţia pentru valoare se
transformă în educaţie pentru libertinaj. De aceea, considerăm că e un imperativ ca profesorul de religie,
precum şi preotul, să cunoască în termeni realişti elementele demoralizatoare ale unor compartimente
educaţionale. Tot acum apare nonconfor¬mismul şi dorinţa de independenţă.
Observăm la adolescenţi o adevărată ceartă cu autoritatea. Acest fapt se constată mai ales în cazurile
în care autoritatea este impusă într-un mod nedelicat, necontrolat. Profesorul care ştie să-şi impună
autoritatea într-un mod mai discret are mult de câştigat. Autoritatea se cere a fi impusă mai degrabă ca o
formă de protecţie şi nu ca o formă de dirijare. Unii elevi nu refuză neapărat autoritatea profesorului, ci mai
degrabă refuză impunerea autorităţii într-un mod excesiv.
Perioada adolescenţei „este o perioadă hotărâtoare în centrarea individului spre credinţa religioasă”,
„acum e momentul când de obicei se pierde, se câştigă sau se capătă credinţa. Religia devine o formă de
viaţă, a cărei expresie desăvârşită o constituie vocaţia. Dumnezeu încetând de a mai fi o reflectare a
imaginii părinteşti, întruchipează atunci valoarea supremă în care se contopesc toate celelalte”.
Influenţa mediului social asupra elevilor trebuie observată atent de către profesorii de religie.
Societatea contemporană duce lipsă de modele, dar ce este mai grav, unii tineri de azi nu prea caută modele,
iar alţii le caută în rândul starurilor de muzică, al vedetelor de televiziune, în rândul unor magnaţi şi, mai
rar, printre sportivi. Dar sentimentele inferioare (satisfacţii de ordin financiar, alimentar, erotic) nu
dăinuiesc; ambiţiile materiale dau satisfacţii limitate. Ca dovadă, faptul că în urma lipsei educaţiei
religioase şi a unor relaţii familiale şubrede fiii unor mari bogătaşi îşi părăsesc căminele, încep să se
drogheze, unii recurg chiar la sinucidere. Educaţia religioasă ar putea atenua din unilateralitatea deplasării
76
spre raţionalitatea sau pragmatismele excesive; experienţa religioasă îl face pe elev să înţeleagă şi să
acţioneze mai conştient în societate, îl invită la reflecţie; educaţia religioasă presupune prezenţa dimensiunii
transcendentale în viaţa şi faptele de zi cu zi, pentru a transforma societatea într-o comunitate de oameni
care să trăiască în comuniune şi înţelegere unii cu alţii.
Plecând de la premisele psihologice ale educaţiei religioase, putem evidenţia unele reguli cu caracter
orientativ. Astfel, în copilărie, când copilul preia orice idee sau enunţ fără critică, este bine să-i prezentăm
realităţile religioase sub formă de povestiri, parabole etc., înlăturând discuţiile şi temele complicate sau
controversate. La pubertate este recomandabilă prezentarea unor noţiuni de morală creştină, noţiunile
esenţiale de doctrină. La această vârstă elevul poate aprofunda şi experimenta anumite virtuţi creştine:
„credinţa creşte cu vremea… dar creşte pe măsură ce împlinim poruncile şi dobândim virtuţile”. Credinţa
este prima virtute cu care pornim la drum, atât cei mici, cât şi cei mari. Adolescenţilor este indicat să le
predam elemente de filozofie creştină, de psihologia religiei, de doctrină, de artă creştină. Fără îndoială –
indiferent de vârsta elevilor cu care dialogăm –, mijlocul principal în educaţie este exemplul personal.
Biserica are în istoria sa nenumărate exemple. Mai întâi, Biserica îl prezintă pe Hristos în toată măreţia Sa.
Apoi urmează şirul apostolilor, sfinţilor, martirilor etc. Îndatorirea şi mijloacele de a lucra la desăvârşirea
credinţei le-a aşezat Mântuitorul în Biserica Sa. Apartenenţa creştinilor la Biserică exprimă sentimentele lor
de a exista ca nişte membre lucrătoare. Educaţia religioasă este doar o componentă care face parte din
lucrarea generală mântuitoare, care pentru a fi posibilă are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. De la acest
temei porneşte lucrarea Bisericii spre ridicarea tuturor membrilor ei până la a ajunge toţi “la statura
bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 6) (Timiș)
16. Profesorul de religie. Consilierea

77
A. Profesorul de religie, model și formator de caractere în școala contemporană:
Gordon: Reuşita orei de religie depinde nemijlocit de conştiinciozitatea celui care o predă. Copiii
văd religia prin prisma profesorului, deoarece calităţile şi defectele lui se proiectează fast sau nefast
asupra materiei în sine.
Unui profesor de care depinde formarea caracterelor, i se cere neapărat a fi un om cu personalitate.
Fără a i se cere să fie desăvârșit, el trebuie însă să dovedească o permanentă strădanie spre a-şi contura
personalitatea, să tindă neîncetat spre desăvârşire.
Din punct de vedere intelectual, un profesor de religie trebuie să posede o bună cultură generală,
dublată de cultură specială teologică. De asemenea, să aibă, între altele, inteligenţă vie, imaginaţie
creatoare, memorie durabilă şi fidelă. El trebuie să fie un specialist în materia pe care o predă, având
totodată şi cunoştinţe psiho-pedagogice solide, care să-i permită o comunicare optimă cu elevii. În acelaşi
context al calităţilor intelectuale, profesorul de religie trebuie să fie un cititor pasionat al literaturii
teologice, dar şi al cărţilor din domeniile ajutătoare. Mai ales, el nu este un simplu transmiţător de
cunoştinţe, ci un propovăduitor, iar una dintre notele esenţiale ale personalităţii propovăduitorului creştin,
din punct de vedere intelectual, este cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.
Din punctul de vedere al calităţilor morale, nominalizăm: credinţă puternică, iubire neţărmurită,
smerenie, discreţie, discernământ şi bun simț. Întâi de toate, profesorul de religie trebuie să aibă conştiinţa
că nu predă o lecţie oarecare, ci un crez anume, drept, curat, deplin şi neştirbit al adevărului, al mântuirii:
crezul ortodox. Astfel, credinţa neabătută, unită cu celelalte virtuţi pomenite, vor confirma vocaţia autentică
şi mărturia lui de catehet. Căci profesorul de vocaţie este, de fapt, un martor şi mărturisitor al Învăţătorului
Suprem, Iisus Hristos şi al Evangheliei Sale. Profesorul nu învaţă în nume personal, ci în numele lui
Hristos.
Cu privire la calităţile fizice menţionăm că profesorului i se cer: un trup sănătos, fără defecte
izbitoare; voce plăcută, curată, sonoră; faţa prietenoasă, atrăgătoare; ţinută vestimentară curată şi lipsită de
excentrisme. Ordinea sau dezordinea externă a unui om, o reflectă, desigur, pe cea interioară. Este de prisos
să insistăm că profesorul de religie reprezintă Biserica nu numai prin cultura teologică şi viaţa morală, ci şi
prin înfăţişare, îmbrăcăminte, gestică, mimică. El trebuie să fie îmbrăcat la ore la fel ca pentru biserică, ca
pentru Sfânta Împărtăşanie. Căci catedra orei de religie trebuie să fie pentru el un altar sfânt, nu o tribună
oarecare.
Timiș: a) Profesorul de religie este mentorul şi conducătorul oricărei activităţi didactice de factură
religioasă. Profesorul este cel care dă sens şi finalitate proiectelor, obiectivelor şi secvenţelor educaţionale
propuse. Personalitatea profesorului de religie se conturează în funcţie de calităţile aptitudinale (vocaţia) şi
în funcţie de cultura de specialitate (formaţia teologică). Componentele pregătirii profesionale a dascălului
de religie sunt cultura generală, cultura de specialitate şi pregătirea psihopedagogică.
78
b) Într-o primă etapă orice profesor începător este marcat de optimism, dar nu întotdeauna are şi
deprinderile formate. Lipsurile sunt foarte greu sesizabile din partea celui în cauză. Etapa a doua este
marcată prin conştientizarea anumitor lipsuri şi chiar prin unele îndoieli. În timp, odată cu unele neîmpliniri
scade şi optimismul. La unii dintre dascăli apare un moment critic, care dacă este dublat de speranţă, se
poate converti în realism, pragmatism şi revizuiri, iar dacă acest moment critic este dublat de îndoială se
poate ajunge la renunţări. Etapa a treia e marcată de realism şi de câştigarea unor competenţe profesionale.
Etapa a patra se constituie într-o etapă a competenţelor şi a realizărilor. Există şi riscul ca în această etapă
să apară o formă de plafonare sau rutină. Etapa a cincea este etapa în care profesorul îşi desăvârşeşte
anumite abilităţi, aici putem vorbi de profesionalism. Într-o a şasea etapă se trece de la competenţă si
profesionalism la creativitate şi măiestrie. Apogeul unei cariere didactice, am putea spune că se împlineşte
într-o a şaptea etapă, atunci când putem vorbi de erudiţie.
c) Pentru o mai bună formare a deprinderilor profesionale, e imperios necesară colaborarea cu
colegii de catedră, cu colegii de cerc pedagogic, dar mai ales cu duhovnicul. Important este să
conştientizăm faptul că a fi profesor de religie înseamnă a avea o bună pregătire teoretică şi didactică,
înseamnă a ne pregăti mereu, şi mai presus de toate a cere ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu în tot
ceea ce facem.
B. Consilierea și îndrumarea duhovnicească în cadrul educației religioase. Aspecte și atitudini:
1. Consilierea educaţională:
Reforma învăţământului în România subliniază importanţa comutării accentului de pe latura
informativă a procesului educaţional pe cea formativă, precum și optimizării relaţiei profesor-elev, elevul
trecând drept partener în derularea actului didactic. Învăţământul românesc trebuie să aibă ca scop nu doar
formarea unor specialişti bine informaţi, ci şi formarea de persoane cu putere de adaptare la solicitările
sociale şi psihologice ale vieţii, şcoala fiind o instituţie socială cu funcţii multiple, aptă să răspundă
nevoilor sociale şi psihologice ale elevilor. Observăm o creştere a eşecului şi abandonului şcolar; aceşti
indicatori atenţionează asupra faptului că şcoala este obligată să observe mai atent problemele legate de
consiliere şi orientare. Disciplina de consiliere şi orientare oferă cadrul formal în care profesorul poate să
lucreze nu doar cu dimensiunea raţional-intelectuală a elevului, ci şi cu cea afectivă şi motivaţională,
atitudinală şi socială. Prin consilerea şcolară, instituţiile de învăţământ îşi urmează scopul primordial de
proces formativ centrat pe elev şi totodată răspund nevoilor comunităţii, dând societăţii persoane
competente pentru viaţa privată, profesională şi publică. În acest sens, se cere o concretizare a spectrului
consilierii. Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici care o diferenţiază vizavi de
asistenţa psihologică. După A. Băban, o primă caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se
adresează. Consilierea vizează persoane normale ce nu prezintă tulburări psihice. Consilierea le ajută să
facă faţă mai eficient sarcinilor vieţii cotidiene. O a doua caracteristică definitorie pentru consiliere este
aceea de asistenţă pe care o oferă utilizarea unui model educaţional şi al dezvoltării, nu unul clinic curativ.
Sarcina consilierului este de a învaţa pe elevii să-şi valorizeze propriul potenţial. A treia caracteristică a
79
consilierii este preocuparea pentru prevenirea problemelor ce pot afecta dezvoltarea şi funcţionarea
armonioasă a persoanei. Astfel spus, procesul de consiliere pune accentul pe dimensiunea de prevenţie a
tulburărilor emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării personale şi a rezolvării de probleme.
Scopul fundamental al consilierii educaţionale este funcţionarea psihologică optimă a elevului şi a grupului
de elevi.
2. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească:

Între diferitele tipuri de consiliere: educaţională, profesională, informaţională, vocaţională, de
dezvoltare profesională, consilierea duhovnicească are un loc privilegiat. La prima vedere termenul de
consiliere duhovnicească ne trimite la o consiliere pastorală pe care o realizează preotul în relaţia cu
enoriaşii săi. Totuşi, consilierea duhovnicească are un spectru mult mai larg.
O consiliere duhovnicească susţinută o pot face atât părinţii, cât şi profesorul de religie, care,
împreună cu duhovnicul poate contribui atât la dezvoltarea capacităţii elevilor de a înţelege unele realităţi
duhovniceşti cât şi la sprijinirea elevilor în vederea rezolvării anumitor probleme. Zi de zi, elevii au parte
de conflicte unii cu alţii, în familie şi în societate. Modul în care rezolvăm anumite conflicte sau situaţii
delicate este influenţat de ceea ce simţim faţă de noi înşine, de relaţiile pe care le avem cu semenii, de
valorile la care ne raportăm, de felul cum vedem lumea. Pregătirea universitară a viitorilor profesori de
religie nu oferă suficiente cursuri care să furnizeze suport informaţional şi formativ relevant pentru
consiliere. La disciplina religie, mai mult ca la oricare disciplină, avem obligaţia de a consilia şi îndruma
elevii atât sub aspect educaţional cât şi duhovnicesc. Pentru a consilia şi îndruma pe altul se impune
cunoaşterea unor strategii, a unor procedee şi tehnici de consiliere şi totodată se impune să ne cunoaştem pe
noi înşine. Dictonul cunoaşte-te pe tine însuţi a rămas celebru peste veacuri deoarece el are valenţe
duhovniceşti, axiologice, pragmatice şi mai ales ontologice. Fiecare dintre noi avem pretenţia că ne
cunoaştem foarte bine, dar în realitate ne cunoaştem foarte puţin, unii cercetători susţinând că asistăm la o
superficializare a cunoaşterii de sine. În lumina doctrinei creştine, cunoaşterea este un act teandric, un act
de împreună lucrare (Dumnezeu-om), un act interferenţial (transcendent-imanent). Din perspectivă
ontologică, cunoaşterea de sine are valenţele infinitului, ale veşniciei. Percepând cunoaşterea de sine ca
fiind un proces ce interferează cu cunoaşterea adevărului, deducem că acest fapt ţine şi de domeniul
revelaţiei. Mântuitorul Iisus Hristos proclamă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14).
Consilierea duhovnicească a elevilor se poate focaliza atât pe identificarea unor soluţii pentru
problemele cu care se confruntă elevii, cât şi pe cunoaşterea de sine ca ipostază a cunoaşterii şi aprecierii de
Dumnezeu. Prin consilierea duhovnicească elevii pot fi conştientizaţi de faptul că toate relele pe care le
suferă omul sunt o urmare a păcatului. Omul înnoit în şi prin Iisus Hristos are puterea, prin credinţă, de a
găsi soluţii la problemele şi conflictele cu care se confruntă.
Cunoaşterea noastră înşine, precum şi a surselor problemelor cu care ne confruntăm, se face prin
lucrarea Sfântului Duh; vindecarea şi iluminarea minţii noastre dezvăluie existenţa patimilor şi a
nejunsurilor noastre şi, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, putem să luptăm împotriva acestora. Dincolo de
legile biologice şi fizice care reglează viaţa, există şi legile duhovniceşti, iar „nerecunoaşterea acestora din
80
urmă constituie boala duhovnicească, în timp ce cunoaşterea lor constituie sănătatea duhovnicească”. Cine
are sănătate duhovnicească priveşte fenomenele şi aspectele vieţii din altă perspectivă, omul sănătos şi
matur duhovniceşte raportează totul la Dumnezeu. Omul supus patimilor nu se poate privi înlăuntrul său şi
îi este greu să se separe de patimi, trăind în ele şi prin ele. Însă, atunci când harul lui Dumnezeu începe să
lucreze asupra lui, omul poate să distingă între ce este pătimaş şi păcătos, recunoscându-şi greşelile şi
căutând soluţii pentru îndreptare. Acesta este motivul pentru care elevii trebuie să fie consiliaţi că singurul
lucru de care trebuie să se teamă este moartea spirituală, adică păcatul. Luptând împotriva păcatului putem
accede spre fericire, atât pentru viaţa de aici, cât şi pentru viaţa veşnică.
3. Atitudini fundamentale în cadrul relaţiei de consiliere:

1) Crearea unei atmosfere degajate de dialog (constituie un factor decisiv pentru reuşita actului
pedagogic; măcar din când în când este indicat ca profesorul şi elevii să se găsească de aceeaşi parte a
catedrei: în timp ce elevii învaţă anumite lucruri despre materia profesorului, profesorul să înveţe ceva
despre elevii săi);
2) Informarea (o bună informare asupra problemelor cu care se confruntă elevii ne ajută foarte mult
în alegerea strategiilor şi a tehnicilor de consiliere; informarea se poate face prin discuţii directe cu elevii,
prin discuţii cu alţi colegi profesori despre problemele elevilor, prin teste şi chestionare anonime);
3) Reflecţia (încercând să observăm în profunzime problemele elevilor putem să înţelegem starea
celui în cauză; este contraproductivă etichetarea imediată a unui tip de comportament sau a unei atitudini;
orice problemă mai gravă sau mai puţin gravă a unui elev trebuie privită şi prin prisma mediului familial şi
social din care provine elevul);
4) Dialogul (a avea un dialog cu cineva nu înseamnă doar a sta de vorbă, ci şi a ştii să-l asculţi pe
acesta, înseamnă a încerca să-l cunoşti mai profund; un dialog degajat şi deschis poate inspira încredere, ba
mai mult, elevul îl va considera pe profesor ca fiind o persoană în care poate avea încredere, o persoană la
care poate apela la nevoie);
5) Încrederea (s-ar putea ca la un moment dat să apară senzaţia de ineficienţă a activităţii de
consiliere; totuşi, nu e indicat să-i întoarcem spatele celui care nu ne ascultă; manifestând încredere în
activitatea noastră, nu vom dramatiza situaţia şi atunci există şanse de reuşită);
6) Păstrarea calmului (dacă vom dramatiza o situaţie pe parcursul consilierii, există riscul ca
persoana consiliată să nu ne mai asculte; elevul va încerca să evite anumite discuţii sau va minţi în unele
privinţe; orice discuţie trebuie purtată cu calm şi bunăvoinţă; se recomandă să se pornească de la
identificarea şi anticiparea cauzelor care le creează probleme elevilor noştri);
7) Apelul la rugăciune şi la ajutorul lui Dumnezeu (de fiecare dată când încercăm să ajutăm un elev
ca acesta să-şi rezolve problemele, nu trebuie să uităm cuvintele Mântuitorului care spune: Fără Mine nu
puteţi face nimic – Ioan 15).
4. Aspecte ale consilierii duhovniceşti:
81
Consilierea şi îndrumarea duhovnicească vizează nu doar rezolvarea problemelor, ci urmăreşte şi
dobândirea de către elevi a unor deprinderi şi practici religioase. Profesorul de religie poate influenţa elevii
privind felul lor de a se raporta la Dumnezeu, de a-şi asuma calitatea de creştin.
Din aceste considerente, consilierea duhovnicească trebuie focalizată pe mai multe aspecte:
1) Viaţa duhovnicească;
2) Descoperirea unui sens al existenţei: Remarcăm că mulţi dintre părinţi sunt preocupaţi realmente
de cariera copiilor lor, dar sunt indiferenţi faţă de învăţătura creştină şi neglijează să-i înveţe pe copiii lor să
trăiască precum nişte creştini. Astfel de părinţi îşi nasc copiii pentru viaţa de aici, dar le închid poarta spre
veşnicie. Buna educaţie dată copiilor vizează nu doar pregătirea lor pentru viaţa de aici, ci şi pentru viaţa de
dincolo.
3) Mărturisirea credinţei: Credinţa este păstrată şi transmisă de toţi cei ce formează poporul lui
Dumnezeu. De aceea, fiecare preot, fiecare credincios, bărbat sau femeie, după rânduiala proprie fiecăruia
în locul şi la timpul lor, sunt obligaţi să înveţe şi să mijlocească credinţa comună care leagă mădularele
între ele pentru ca astfel să ajungem toţi la unirea credinţei şi la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu (Efeseni
4).
4) Împărtăşirea cu Sfintele Taine: Profesorul de religie va monitoriza şi îndruma elevii să participe
sistematic la împărtăşirea cu Sfintele Taine.
5) Citirea Sfintei Scripturi: Orice profesor de religie are obligaţia de a consilia elevii să citească
sistematic din Sfânta Scriptură.
6) Practicarea postului şi a rugăciunii: Orice tânăr trebuie îndrumat şi învăţat că postul şi
rugăciunea ajută atât în ceea ce priveşte problemele de zi cu zi, cât şi în ceea ce priveşte formarea
personalităţii, modelarea caracterului, felul de a fi. Prin asceză, omul cel vechi se răstigneşte cu Hristos,
astfel încât omul nou să învieze cu El şi să trăiască pentru Dumnezeu (Romani 6).
7) Conştientizarea apartenenţei la comunitatea parohială: Încă de mici, elevii vor fi consiliaţi spre
înţelegerea faptului că au datoria şi responsabilitatea de a se angaja în viaţa parohiei, de a participa şi
sprijini activităţile parohiei. Iată motivul pentru care considerăm că ar fi bine ca tinerii să-şi cunoască bine
preotul paroh, să-l cunoască pe episcopul locului. Pentru o apropiere a tinerilor de parohie şi de activităţile
acesteia se impune realizarea unor activităţi comune ale preotului şi profesorului de religie.
Preotul sau profesorul de religie, folosindu-se de unele tehnici şi procedee propuse de către unii
specialişti în domeniul învăţării comportamentului, pot determina unele modificări comportamentale ale
elevilor cu probleme. Cât timp un comportament poate fi indus, poate fi învăţat, de multe ori el poate fi şi
dezvăţat. Când ne propunem să schimbăm un anumit tip de comportament sau o anumită atitudine a
elevilor, se impune ca prin acţiunile noastre să-i determinăm pe elevi să-şi aleagă priorităţile, să-şi găsească
un rost în tot ceea ce fac. O intervenţie pragmatică propune o radiografiere clară a idealurilor, a
propunerilor şi a simţămintelor elevilor: ce-şi doresc de la viaţă, cum gândesc, care le sunt bucuriile, care le
sunt împlinirile şi lipsurile, etc. Pentru mulţi tineri şi tinere, dorinţa de a fi în centrul atenţiei, de a fi vedetă,
este mai mare decât dorinţa de a fi bine instruit. Înainte, idealul pentru o fată era să devină o mamă bună, o
soţie respectată, o creştină devotată. Pentru mulţi tineri, aceste idealuri sunt de domeniul trecutului.
82
Zygmund Baumand, făcând o diagnoză a stării morale a societăţii contemporane, afirmă că în zilele noastre
ideea de sacrificiu de sine a fost delegitimizată; oamenii nu sunt stimulaţi sau nu doresc să facă eforturi
pentru a atinge idealuri morale şi pentru a păstra valorile morale. Tehnologizarea excesivă presupune
fragmentarea vieţii într-o succesiune de probleme. Viaţa duhovnicească reprezintă una dintre victimele
tehnologizării; eul moral nu poate supravieţui fragmentării şi izolării. Iată motivele pentru care preotul şi
profesorul de religie au obligaţia de a face din ora de religie o oră de consiliere şi îndrumare a elevilor spre
viaţa cu şi în Hristos, spre împărtăşirea cu Sfintele Taine, spre o viaţă responsabilă, mai plină de sens. Să
încercăm, în măsura posibilităţilor, să ajungem la inima tinerilor, chiar dacă uneori trebuie să le vorbim pe
limba lor. Oare nu ne învaţă Sf. Apostol Pavel în acest sens: Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice
chip să-i mântuiesc pe unii (1 Corinteni 9)
17. Interdisciplinaritatea si contextualizarea ei
Interdisciplinaritatea și contextualizarea ei la ora de religie:

Ca exemple de activităţi de învăţare, Programa analitică prevede şi încadrarea evenimentelor din
Istoria Bisericii în cadrul Istoriei Universale. În cazul acesta activităţile de învăţare la religie interferează cu
cele de la istorie. Referitor la problema reformei, profesorul de religie va prezenta reforma ca o schismă
produsă în sânul Bisericii precum şi urmările acesteia. Profesorul de istorie prezintă reforma ca un salt
benefic în cadrul istoriei şi civilizaţiei europene. În cazul în care profesorul de religie va constata că elevii
au o atitudine duplicitară în raport cu cele două puncte de vedere, în prima fază va relua în discuţie
problematica reformei apreciind că într-adevăr în plan cultural şi economic reforma a fost un proces cu
urmări pozitive, dar în acelaşi timp va prezenta urmările reformei în plan religios, conflictele de ordin
doctrinar care s-au ivit, precum şi faptul că reforma a constituit terenul fragmentării religioase medievale,
precum şi fondul apariţiei cultelor neoprotestante de mai târziu. Aceste efecte le simţim până azi:
dezbinarea religioasă, disputele interconfesionale etc. Problematizarea acestor teme poate continua prin a
învăţa elevii că menirea noastră este aceea de a nădăjdui şi lupta pentru refacerea unităţii creştine, după
cuvintele Mântuitorului, “Ca toţi să fie una”. În a doua fază profesorul de religie poate să propună factorilor
responsabili cu Programa analitică pentru cele două discipline, soluţii în vederea revizuirii şi îmbunătăţirii
activităţilor de învăţare specifice.
Profesorul de religie poate propune în cadrul curriculum-ului la decizia şcolii discipline opţionale.
Opţionale specifice religiei ar putea fi: Istoria religiilor, Arta creştină, Muzică Bisericească, Elemente de
iconografie etc. Un opţional se poate propune: a) la nivelul disciplinei: Pictura religioasă în ţările române în
secolele XVI – XVII; b) la nivelul ariei curriculare, unde se va viza o temă interdisciplinară: Misiuni
creştine în afara Europei în evul mediu (religie, geografie, istorie); c) la nivelul mai multor arii curriculare,
pornind de la un obiectiv transdisciplinar: Spovedanie, psihanaliză, consiliere (religie, psihologie,
consiliere, biologie).
83
Astfel, un opțional la “Istoria religiilor” poate avea ca Obiective de referinţă: lărgirea orizontului
cunoaşterii civilizaţiei şi istoriei universale; localizarea geografică a zonelor acoperite de una sau alta dintre
religiile lumii; identificarea unor valori sociale şi morale promovate de diferite religii; realizarea unor
comparaţii între diferite sisteme religioase; localizarea unor obiective turistice cu semnificaţii religioase; să
identifice influenţa religiei asupra unor culturi şi civilizaţii.
Un opțional cum ar fi “Biserica şi problemele tineretului” poate avea printre obiectivele de referință:
descrierea cauzelor anumitor boli trupeşti şi sufleteşti deopotrivă; înţelegerea consecinţelor datorate unor
acte iresponsabile (avort, clonare, eutanasie etc.).
Cum contextualizăm (aplicăm) programa școlară la disciplina religie:

După cum se ştie programele şcolare sunt “documente reglatoare, componente ale Curriculumu-lui
Naţional”. În nota de prezentare a programei şcolare pentru ciclul inferior al liceului şi pentru şcolile de arte
şi meserii, obiectivul general al disciplinei religie constă în formarea personalităţii elevilor în concordanţă
cu valorile creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în structura de atitudini moral-creştine şi prin
aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii. Finalităţile predării religiei vizează
formarea unor caractere moral-creştine care să faciliteze o nouă concepţie asupra relaţiei Dumnezeu-om,
om-semeni, şi totodată o atitudine morală şi responsabilă faţă de propria persoană.
Important este ca profesorul de religie să-şi adapteze discursul şi activităţile didactice în funcţie de
caracteristicile clasei, în funcţie de evenimentele şi sărbătorile religioase, în funcţie de puterea de înţelegere
a elevilor, şi de ce nu în funcţie de interesele şi preocupările elevilor. Astfel riscăm ca ora de religie să fie
mai mult teoretică, iar finalităţile acestei ore să nu fie cele scontate.
Conţinuturile didactice ale programei şcolare în vigoare pentru disciplina religie sunt, în general,
bine structurate. Totuşi unele teme dau impresia că ar fi indicate pentru elevii care urmează o şcoală
teologică. Atunci când aplicăm programa şcolară să nu uităm că elevii din şcolile laice nu sunt seminarişti.
Pentru îmbunătăţirea programei şcolare considerăm că se impune cooptarea în Comisia Naţională pentru
disciplina Religie a mai multor profesori care predau religia în învăţământul preuniversitar.
Activitatea complexă de predare – învăţăre nu poate fi deprinsă prin învăţarea unor principii
teoretice care urmează să fie aplicate mai târziu în practică. Este timpul să înţelegem că “experienţa în şcoli
este necesară pentru a şti ce idei merită transpuse în practică, care pot fi tanspuse şi în ce condiţii sunt
necesare”. Numai în şcoală se poate învăţa ce înseamnă a fi profesor.
Orice temă din programă se impune a fi adaptată în funcţie de situaţiile concrete, spre exemplu la
clasa a IX-a, printre altele, avem tema Cinstirea Sfinţilor. Observăm că unii dintre elevii noştri nu sunt
întotdeauna interesaţi de cinstirea sfinţilor, dar toţi aceşti elevi sunt interesaţi de propria reuşită, de
mijloacele prin care poţi reuşi în viaţă. În această situaţie tema mai sus amintită poate fi nuanţată şi
formulată astfel: Sfântul ca model de reuşită şi de împlinire (spirituală, socială, profesională etc). În acest
mod tema poate stârni curiozitate şi chiar interes din partea elevilor.
La clasa a XII-a în cadrul conţinuturilor apare şi tema Rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul. Această
temă poate stârni mai mult sau mai puţin curiozitatea în rândul elevilor. Cu siguranţă orice elev este
84
interesat să-i meargă bine în viaţă, să aibă parte de succese. În această situaţie tema poate fi adaptată sub
următoarea formă Rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul, ca formă de respect pentru înaintaşi şi
garanţie a binecuvântării lui Dumnezeu pentru noi. Pe această cale elevii vor învăţa că rugăciunile pentru
cei morţi constituie atât o obligaţie a noastră cât şi o formă de respect şi de “milostenie” pentru suflele
înaintaşilor, iar faptele noastre nu vor rămâne nerăsplătite. Cu siguranţă vom stârni motivaţia elevilor.
Sfântul Chiril al Ierusalimului se întreba: “îşi va propune vreodată un om să slujească lui Dumnezeu, dacă
nu crede că Dumnezeu îl răsplăteşte”.
Conţinuturile la clasa a X-a încep cu tema argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui
Dumnezeu. În urma inspecţiilor avute în şcoli precum şi a discuţiilor cu profesorii de religie am constat că
această temă este foarte greu de adaptat la nivelul elevilor, există şi riscul ca această temă să fie luată şi
predată după manualele de dogmatică. În acest caz riscăm să nu reuşim atingerea obiectivelor şi finalităţilor
propuse.
Iată motivul pentru care se impune să fim mereu atenţi la felul în care predăm anumite adevăruri de
credinţă, să redescoperim interferenţa între a cunoaşte şi a înţelege. Cine cunoaşte un fenomen (teoretic) nu
neapărat îl şi înţelege. Cine ajunge să înţeleagă un fenomen, acela până la urmă îl va cunoaşte. Credinţa nu
poate fi neapărat învăţătă, în schimb poate fi trăită. Scopul primordial al predării religiei, constă în a
restaura demnitatea elevilor, în a le forma şi cizela caracterul, în a-i ajuta să se redescopere, în a-i ajuta să-şi
evalueze şi să-şi desăvârşească relaţia lor cu Dumnezeu şi cu semenii.
Atunci când prezentăm o secvenţă didactică nu trebuie avute în vedere doar strategiile de care ne
vom folosi, ci se cere ca lecţia să fie gândită ca un eveniment inţiatic, indiferent de tema abordată. Orice
lecţie de religie se poate constitui într-o analogie la istoria mântuirii, istorie care, teologic vorbind este
recapitulată în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii. Aşa cum “parohia, pentru ca să devină o comunitate
disciplinată, sănătoasă şi sfântă trebuie să aibă în centrul vieţii ei Liturghia Euharistică şi credincioşii sunt
îndemnaţi să participe la jertfa euharistică”, tot aşa şi lecţia de religie se cade a fi un mijloc de îndrumare a
elevilor, pentru a se apropia cât mai des de Sfintele Taine.
Elevii pot fi îndemnaţi, pe parcursul activităţilor didactice, să participe la viaţa liturgică a parohiei şi
conştientizaţi de faptul că toţi suntem mădulare ale trupului lui Hristos, “anamneza liturgică reînoind
neîncetat identitatea noastră de mădulare ale trupului lui Hristos”.
Conştientizarea fraternităţii liturgice a avut un rol fundamental în spaţiul ortodox şi sta la baza
tuturor formelor de comunitate şi comuniune creştină. Scopul ultim al moralităţi personale şi sociale este
acela ca Hristos - în Care locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2,9) - să ia chip în tot şi în toate
(Galateni 4,19). Este menirea noastră să purcedem la atingerea acestui scop “lăsându-L pe Hristos să ia chip
în acţiunile noastre personale şi sociale”. În acest fel elevii pot fi responsabilizaţi cu privire la faptele şi
preocupările lor, pot fi îndrumaţi să se raporteze mereu la principiile creştine. Soloviov, învăţa şi îndemna
ca “înainte de a te hotărâ la un pas cu o oarecare importanţă pentru viaţa personală şi socială, să-ţi chemi în
suflet chipul moral al lui Hristos, să te cercetezi şi să-ţi răspunzi: ar face El acest pas, sau - cu alte cuvinte -
l-ar saluta sau nu, m-ar binecuvânta dacă îl fac sau nu”.
Finalitatea orei de religie are în vedere convertirea personală, trăirea credinţei şi conştientizarea aparteneţei
85
elevilor la o comunitate de cult şi de credinţă organizată. Strategiile, mijloacele şi procedeele didactice
specifice pentru predarea unei anumite teme din programa şcolară sunt diverse; alegerea lor ţine de
profesor. Pentru ca activităţile didactice şi misionare să fie reuşite este nevoie mai întâi de ajutorul lui
Dumnezeu. În lucrarea Educaţia religioasă. ...
.Învăţături pentru copii şi tineri, Irineu, episcop de Ekaterinburg şi Irbit, le adresa profesorilor de religie
următorul îndemn: “Nu uitaţi să chemaţi mereu binecuvântarea lui Dumnezeu asupra muncii voastre de
educaţie şi, având această binecuvântare, efortul, grija şi munca vă vor fi încununate de dobândirea unor
copii ascultători”.
Concluzionăm prin a susţine că orice programă şcolară este perfectibilă, dar importante sunt strategiile şi
mijloacele didactice folosite precum şi modul în care profesorul îşi adaptează conţinuturile pentru ca
discursul didactic să devină unul accesibil şi interesant. Aceste argumente ne îndreptăţesc să afirmăm că
deprinderea predării Religiei este un drum anevoios, complex şi interesant pe parcursul căruia învăţăm
mereu.
Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate:

Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea
transpunerii în practică a efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor.
Altfel spus „nivelul de instruire al elevilor nu este dependent numai de cantitatea de informaţii acumulată,
ci mai ales de valoarea instrumentală şi operaţională a acesteia”. Credem că la disciplina religie,
aplicabilitatea practică a cunoştinţelor este una dintre cele mai importante metode de evaluare. Este
deosebit de important ca profesorul de religie să îşi urmărească elevii, pas cu pas, să îi îndemne să participe
la slujbele Bisericii, precum şi la o observare atentă a poruncilor şi normativelor creştine. O colaborare
bună între preotul paroh şi profesorul de religie poate conduce atât la o observare mai atentă a
comportamentului şi a felului de a gândi al elevilor, cât şi la un îndemn pentru elevi de a pune în practică
cunoştinţele şi informaţiile primite. La clasele mici profesorul poate realiza acest tip de evaluare în
colaborare cu părinţii. După ce profesorul a predat noţiunile legate de familia creştină sau despre faptele
bune, el va înştiinţa părinţii în legătură cu temele predate. Pe parcursul prezentării acestor teme el va vorbi
elevilor despre importanţa întrajutorării părinţilor, despre faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe cei care îşi
ascultă părinţii, despre faptul că Dumnezeu răsplăteşte orice faptă bună. După o anumită perioadă de timp
profesorul le va cere părinţilor să schiţeze în câteva fraze o scurtă evaluare a elevului: despre felul în care
îşi face temele, despre felul cum se comportă la masă, despre modul în care îşi ascultă părinţii. Acest tip de
evaluare are cel puţin două aspecte importante: pe de o parte elevul va învăţa să fie mai responsabil, iar pe
de altă parte chiar şi părinţii vor fi familiarizaţi cu unele aspecte ale educaţiei religioase. Misiunea
profesorului se va extinde de la elevi la părinţi. Un alt mod de realizare a acestui tip de evaluare ar fi ca
profesorul de religie să organizeze anumite activităţi cu caracter religios şi cultural în cadrul parohiei, iar
părinţii acestora să fie invitaţi la aceste activităţi în vederea aprecierii şi evaluării.
86

Religie Metodica Didactica Complet Teme Grad 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Religie Metodica Didactica Complet Teme Grad 2

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PEDAGOGIE RELIGIE GRAD II

1. Valente si implicatii eclesiale

Factori concreţi ai educaţiei religioase:

b. Familia creștină = cunună a creaţiei şi expresie a iubirii şi comuniunii

d. ŞCOALA, ca instituţie, cuprinde ansamblul mijloacelor materiale şi spirituale

2. Religia ca disciplină de învătământ

1. Locul și rolul disciplinei religie la nivelul învățământului preuniversitar:

2. Baza legislativă a predării religiei în școală:

3. Programa școlară: structură, importanță:

1. Manualele școlare. Auxiliarele didactice și importanța lor:

Principiile didactice sunt normele generale pe care se întemeiază procesul de învăţământ,

A. Principiile didactice generale:

B. Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și principiul eclesiologic:

4. Lectia de religie. Tipuri de lectie

Lecția de religie e principala formă de organizare şi desfăşurare a activităţii didactice şi de

d) Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor: Lecția de recapitulare se realizează la

e) Lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor:

A) 1. Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a etapelor ce vor fi

3. În consens cu hotărârile Ministerului Educaţiei şi Cercetării, planificarea şi proiectarea

4. Planificările calendaristice anuale şi semestriale au menirea de a organiza activitatea în

2. Proiectarea didactică a unei lecţii consta în punerea în relaţie a obiectivelor, a conţinutului

a) Proiectul didactic: Proiectul didactic este un plan anticipativ al modului de

b) Schiţa de lecţie: După obţinerea defnitivatului în învăţământ, pentru fecare

B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECȚIEI

D. REGLAREA SAU AMELIORAREA

Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt:

Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă avantaje

În predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-educative. Ele

6. Forme de activitate extrascolară

Datorită caracterului programat, planificat şi organizat metodic al tuturor activităţilor educative,

2. Serbarea religioasă. Manifestările cultural-religioase antrenează un număr mare de elevi.

3. Vizitele și pelerinajele: Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri oferă elevilor nu numai

4. Expozițiile: În cadrul manifestărilor cultural-religioase se pot organiza expoziții cu lucrări ale

5. Cercul de religie este o activitate suplimentară, în interdependenţă cu activitatea de la clasă:

7. Metode de comunicare orală

1. Povestirea: Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor întâmplări,

3. Explicația: Explicația este metoda expozitivă prin care se lămurește o noțiune

parabolă, o figură de stil, un verset din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o

vieții religios-morale a elevilor.

Înțelegerea poruncilor dumnezeiești și a legilor morale reprezintă fundamentul

trebuie să se manifeste împreună: una cognitivă sau informativă și alta formativă.

Elevii trebuie informați despre rolul și cerințele poruncilor/normelor morale și despre

consecințele respectării sau nerespectării acestora, pentru a fi stimulați spre respectarea și

aplicarea lor. Fără funcția formativă, educația morală nu se poate realiza.

Explicația trebuie să îndeplinească anumite condiții:

a) să țină cont de pregătirea religioasă și laică a elevilor și de natura temei;

b) să fie corectă și din punct de vedere doctrinar;

c) să fie completă și sigură, fară a omite vreun element care ar determina

scopul lecției respective;

d) să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor;

e) să fie convingătoare, argumentată și întregită prin fapte concrete;

f) să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informație, de aceea și forma pe care o

poate lua este descrierea literară sau narațiunea.

cât și consecințele respectării sau nerespectării lor. În Predica de pe munte, Mântuitorul

Explicația apare și în convorbirile Mântuitorului cu Nicodim, cu femeia samarineancă, etc. În

(Agapi = Iubirea, Irina = Cea pașnică, Hiona = Cea albă ca zăpada).

1) În lecția despre vindecarea slăbănogului din Capernaum, profesorul va explica cuvântul

slăbănog, înțeles de copii ca sinonim cu slab.

oameni care prin post au biruit ispitele.

B. Metode interogative: Metodele interogative se realizează pe baza dialogului dintre profesor și

Ţinând cont că în evaluare se vor urmări conţinutul, organizarea şi prezentarea

Conversaţia are mai multe forme: conversaţia catehetică, conversaţia