IMPORTANȚA PAROHIEI PENTRU MISIUNE

UNITATEA DINTRE PAROHIE ȘI BISERICA LOCALĂ,

DINAMICA MISIONARĂ ȘI ORGANIZAREA PAROHIEI ÎN
CONTEXTUL SOCIETĂȚII CONTEMPORANE

Misiunea ca zidire a Trupului Lui Hristos. Liturghie si misiune

De-a lungul istoriei sale, Ortodoxia a dobandit un etos misionar specific, care nu
poate fi inteles fara a lua in considerare o serie de notiuni teologice, institutii
bisericesti si realitati sociale, cum ar fi: Biserica locala, simfonie politica,
autocefalie, asceza, filantropie sociala, etc. Acest spirit misionar a fost
determinat de circumstante istorice, adesea nefavorabile, in care Ortodoxia a fost
nevoita sa se restranga la pastoratie interna si cult, la protejarea membrilor sai,
fara libertatea unei misiuni externe de anvergura.

Viata de toate zilele, cotidiana, familia crestina, spiritualitatea parohiala, etica

personala si sociala, toate acestea joaca acum un rol vital pentru marturia
Bisericii. Biserica a capatat astfel un profund caracter popular, comunitar,
integrand in sfera ei toate aspectele si elementele vietii umane: folclor, arta,
cultura, muzica. Ortodoxia devine o religie populara, transmiterea credintei fiind
dependenta intr-un mod foarte direct de succesiunea fizica a generatiilor de
familii crestine.

1. Biserica, numită trupul lui Hristos (Rom.12,4), este comunitatea celor care
sunt botezaţi (născuţi din nou – Ioan 3,5), în numele Sfintei Treimi (Mt. 28, 19-
20). Hristos este Capul Bisericii (Efeseni 5, 23); deci, aceasta este un organism
teandric, o instituţie divino-umană.

Misiune inseamna trimiterea Bisericii in lume, in vederea extinderii imparatiei

lui Dumnezeu, inaugurata de Iisus Hristos pe pamant. Misiunea se intemeiaza nu
numai pe porunca explicita a lui Iisus Hristos catre Apostolii Sai, de a
propovadui Evanghelia, de a chema la pocainta si de a boteza in numele Sfintei
Treimi, ci mai ales, pe trimiterea vazuta a Fiului si a Duhului Sfant, voita si
initiata de Tatal (Ioan 20, 21). Misiunea Bisericii isi are punctul ei de plecare in
insasi viata intima a lui Dumnezeu, in miscarea iubirii Tatalui catre Fiul si, prin
Acesta, catre intreaga lume.

De la inceput, misiunea Bisericii s-a angajat in doua mari directii: misiunea ad

intra, sau interna, adica Biserica s-a ocupat de cei botezati, organizand viata
interna, liturgica si sociala a comunitatii crestine si misiunea ad extra, externa,
adica Biserica a propovaduit si marturisit Evanghelia celor din afara, a intrat la
cei netaiati imprejur si a mancat cu ei (Fapte 11, 3). Astfel, Biserica apare atat ca
o comunitate euharistica - poporul lui Dumnezeu deja rascumparat, care se aduna
sa comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria mantuirii, traind o viata noua in
Duhul Sfant - cat si ca o comunitate apostolica misionara, care are constiinta
unei trimiteri speciale la cei necredinciosi. Asadar, Biserica are doua brate cu
care actualizeaza iconomia mantuirii: cel pastoral, avand disciplina ei interna,
euharistica, si cel misionar, avand proiectul ei apostolic, de a raspandi
Evanghelia.

Parohia, ca şi lumea întreagă de altfel, este loc de mărturisire a Evangheliei de

către clerici şi credincioşi, tot timpul şi cu toată fiinţa, cu credinţă puternică şi
dragoste jertfelnică. Parohia reprezintă un spațiu geografic și spiritual unde
preotul desfășoară activități liturgice și pastoral-misionare, care propun o trăire
religioasă autentic creștină. Preotul poate săvârşi activități misionare în parohie
prin: 1. Sfintele Slujbe; 2. Predică sau cuvinte de învățătură; 3. Activități
culturale; 4. Activități filantropice. În aceste activităţi, preotul nu lucrează
singur, ci ajutat de harul lui Dumnezeu şi enoriaşii parohiei și din alte locuri.
Parohia reprezintă locul unde ne naștem pentru eternitate, locul unde străbatem
calea de acasă la Biserică, locul unde primim Sfintele Taine, locul unde așteptăm
Învierea din morți, având ca semn al biruinței lumii Crucea Domnului Iisus
Hristos.

Parohia și mănăstirea, familia și școala au fost în comuniune și conlucrare pentru

sfințirea vieții pământești și dobândirea celei cerești. Clerul Bisericii s-a format
din generație în generație pe lângă mănăstiri, episcopii și mitropolii, în școlile
elementare ale timpului, având perseverență și vocație misionară, iar în secolele
XIX-XXI, viitori slujitori s-au format în Semnariile Teologice și Facultățile de
Teologie. În condițiile provocate de război și alte evenimente sociale, ierarhii și
preoții s-au mobilizat alături de credincioși să apere țara și patrimoniul spiritual-
cultural. Preoții militari ofereau pe front soldaților români asistență religioasă:
rugăciuni, slujbe, sfințiri, Sfintele Taine, Sfânta Liturghie, prohodirea celor
morți, educație religios-morală și ridicarea moralului în condițiile apăsătoare
provocate de război. Preoții rămași în parohii aveau datoria să aibă grijă de
familiile celor plecați pe front și înlocuiau învățătorii la programul școlar. În
timpul regimului comunist, supusă unor presiuni și agresivități permanente,
Biserica Ortodoxă Română a fost forţată să-şi limiteze activităţile desfășurate în
mijlocul poporului. Confiscarea proprietăţilor (1948), închiderea şcolilor
teologice (mai rămăseseră două Institute Teologice la Bucureşti şi Sibiu şi cinci
Seminarii teologice), persecutarea unor ierarhi, preoţi şi monahi (mulţi au fost
închişi şi torturaţi), dărâmarea de biserici, închiderea de mănăstiri şi alungarea
personalului monahal, cenzura publicaţiilor bisericeşti, sunt câteva dintre
măsurile întreprinse de un regim ostil Bisericii şi neamului românesc. Atitudinea
jertfelnică a clerului din timpul comunismului a făcut ca la sfârşitul anului 1989,
situaţia Bisericii noastre să se prezinte astfel: 17 catedrale, 8232 biserici
parohiale, 3588 biserici filiale şi 256 biserici de cimitir, 273 paraclise, 20 de
capele şi 132 biserici mănăstireşti. În ultimii 30 de ani (1990-2019), societatea
românească s-a transformat, Biserica a păstrat şi dezvoltat activităţile liturgice,
pastorale, cultural-educaţionale şi social-filantropice. Biserica Ortodoxă Română
s-a dezvoltat nu numai la nivel naţional, ci şi internaţional prin înfiinţarea de
parohii şi eparhii acolo unde comunităţile româneşti ortodoxe s-au stabilit şi
înmulţit. Diaspora ortodoxă românească este organizată încă de la începutul
secolului al XX-lea.

Parohia este comunitatea de baza a Bisericii locale, punctul de plecare si de

sosire al vietii crestine si al misiunii preotesti, locul unde se exercita cele trei
mari slujiri ale mirenilor si clericilor. Comunitatea parohiala este Biserica in mic,
de aceea structura ei nu se poate intelege fara o clara viziune eclesiologica.

Parohia ortodoxa trebuie sa puna in evidenta imaginea unei comunitati care

invita pe toti membrii ei sa-si realizeze ca atare chemarea si talentul lor propriu.
Este imaginea unei Biserici ospitaliere, in care exista un loc si o raspundere
pentru toti cei care intra in ea. Preotul si parohia sunt intr-o permanenta stare de
"convocare", de dialog reciproc, de concelebrare si de co-slujire. Aceasta nu
numai in directia membrilor, luati individual, ci si in directia grupurilor
parohiale.

Intreaga viata parohiala depinde de dinamica proprie Liturghiei. Ritmul parohial

este impus de ritmul liturgic. In actul liturgic, crestinii sunt, pe de o parte, trasi
din lume pentru ca nu sunt din lume, pe de alta parte, ca sunt trimisi in lume
deoarece lumea trebuie sa fie sfintita prin ei. Pe de o parte, Biserica este o
"institutie", cu identitatea ei proprie, pe de alta parte, ea este in miscare, in
situatie de pelerinaj, cautand cetatea viitoare (Evrei 13, 14). De altfel,
eclesiologia actuala inclina din ce in ce mai mult spre intelegerea comunitatii
crestine ca o realitate calitativa, ca o institutie avand o chemare si slujire divina
unica. Biserica are o vocatie de slujire nu pentru ca lumea are nevoie de
serviciile ei, ci pentru ca Dumnezeu o cheama si trimite la aceasta slujire in lume
in numele Sau.

Astfel, avand ca sursa Liturghia bisericeasca, parohia desfasoara o intreita

activitate: de hranire sau pastorala, de marturie sau misionara, de slujire sau
diaconala. Parohia se hraneste spiritual nu numai Duminica, la Sfanta Liturghie,
la care sunt invitati toti, ci permanent. Parohia este un organism viu, o
comunitate vie, in continua "zidire si innoire".

Participarea activa a mirenilor la viata bisericeasca devine astazi una din

preocuparile principale ale pastoratiei Ortodoxe. Aceasta nu numai pentru ca
preotul nu mai poate concentra in mainile sale multiple activitati pastorale si este
obligat sa recurga la asistenta nemijlocita a credinciosilor, ci si pentru ca exista o
mai profunda intelegere a Bisericii ca o comunitate autentica de frati si surori, de
barbati si femei, care poseda impreuna, o identitate noua in Iisus Hristos.

Participarea mirenilor, a laicilor la viata parohiei este deci, plina de sens

eclesiologic. Biserica este una "pentru ca, voi toti, una sunteti in Hristos Iisus"
(Gal. 3, 28).

Slujirea Bisericii are o continuitate vie, organica in credinciosi, fiecare

credincios devenind pentru sine si pentru ceilalti "un Hristos" care slujeste mai
departe in Biserica. Biserica se face prezenta in lume prin lucrarea ei de slujire.
Deci, ea n-a fost trimisa in lume pentru a stapani triumfator, ci pentru a servi,
facandu-se tuturor toate, dar fara a-si pierde identitatea de comunitate teandrica a
oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos in Duhul Sfant.

Vocatia misionara a Bisericii tine de caracterul ei apostolic, de apostolicitatea ei.

Biserica este o comunitate mesianica in care apostolii au primit, dupa invierea lui
Iisus Hristos, autoritatea si puterea de a fi "martorii" Sai: "Voi veti primi putere,
cand Se va pogora Duhul Sfant peste voi si-Mi veti fi martori in Ierusalim, in
toata Iudeea, in Samaria si pana la marginile pamantului."(Faptele Apostolilor 1,
8).

Ortodoxia a inteles notiunea de misiune intr-o perspectiva eclesiala foarte bine

determinata. Desigur, scopul propovaduirii Evangheliei este convertirea
personala prin acceptarea cu credinta a cuvantului lui Dumnezeu, care este
samanta unei noi vieti (Matei 13, 1-30)

Evanghelia se adreseaza tuturor, ea are o valoare si o destinatie universala.

Vestea cea buna, cuvantul lui Iisus Hristos, nu este rezervat unui grup, unui
popor sau unei natii sau unei anumite varste, ci el apartine tuturor. Aceasta
constituie una din ideile fundamentale ale Noului Legamant, pe care Biserica a
trebuit sa o apere chiar de la inceputul ei. Trimiterea sau chemarea misionara a
Bisericii isi are temeiul ei profund in universalitatea mantuirii in si prin Iisus
Hristos.Aceasta "noua dimensiune" a Bisericii sau mai bine zis, aceasta
dimensiune a ei, este opusa atat tendintei de dominare, cat si celei de introvertire
pietista nepasatoare, indiferenţa fata de problemele lumii, tendinte care au
coplesit in trecut chipul autentic, evanghelic, nu numai al crestinilor singulari, ci
si al crestinismului in general si al unei mari parti a teologiei. De aceea, in
pledoaria pentru dimensiunea servirii, se subliniaza totodata, necesitatea ca
crestinii si Biserica sa nu mai pastreze in dimensiunea servirii spre care se
indreapta, nimic din vechile porniri de cucerire, de dominare, sau de introvertire
nepasatoare. In lumea care a aparut in era noastra, Biserica va renunta la orice
intentie de dominatie clericala, nu pentru ca ea este fortata sa faca asa, ci pentru
ca trebuie sa realizeze adevarata natura a servirii sale fata de lume. Servirea
trebuie sa se faca pentru om, din dragostea fata de el si pentru nici un alt scop.

De la inceputul ei, Biserica s-a angajat in aceste doua directii: pe de o parte, a

hranit pe cei ai sai, organizand viata interioara, liturgica si sociala a comunitatii
crestine, pe de alta parte, a propovaduit Evanghelia celor din afara, a intrat la cei
netaiati imprejur si a mancat cu ei (Faptele Apostolilor 11,3).

Astfel, Biserica apare atat ca o comunitate euharistica, poporul lui Dumnezeu

deja rascumparat, care se aduna sa comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria
mantuirii, traind o viata noua in Duhul Sfant, cat si ca o comunitate apostolica
misionara, care are constiinta unei trimiteri speciale la cei credinciosi.

Viata noastra, a crestinilor - misionari in Iisus Hristos ne obliga sa urmam lui

IisusHristos in societate, in trei directii importante. Mai intai, suntem chemati sa
aparam adevarul de credinta revelat impotriva confuziei si dezorientarii
religioase care confrunta omul contemporan si sa aratam lumii ca acest Adevar
nu inseamna ideologie abstracta, ci persoana di vino - umana a lui Iisus Hrstos
care a spus ca El este Calea, Adevarul si Viata. Avem datoria apoi sa ne ingrijim
de cei ce au nevoie de sprijinul si ajutorul nostru material, ca sa putem avea
raspuns bun la judecata din urma, cand vom fi intrebati de Iisus Hristos insusi
daca am hranit, daca am dat de baut si daca am imbracat pe cei ce se aflau in
suferinte si necazuri. Din raspundere fata de Iisus Hristos trebuie sa ducem lupta
cea buna impotriva influentelor nocive care se abat asupra societatii noastre,
impotriva agresivitatii, violentei, urii, intolerantei, avortului, pacatelor impotriva
firii, erotismului sau sexualitatii excesive si exclusive, care nu fac decat sa
transforme omul in sclavul patimilor irationale, si sa-l desfigureze din punct de
vedere spiritual.

Lumea in care traim a suprimat distanta dintre oameni, a sporit considerabil

distanta dintre inimi. Renasterea spirituala si morala a neamului nu se va realiza
daca nu incalzim relatiile personale dintre membrii societatii prin iubire, iertare
si comuniune. Sa vedem mereu in mintea si inima noastra cuvintele
Mantuitorului nostru Iisus Hristos care ne spune ca va marturisi inaintea Tatalui
din ceruri doar pe cel care L-a marturisit pe El inaintea oamenilor. Mantuirea
noastra va fi deplina atunci cand lumina invierii lui Hristos si Hristos insusi va
salaslui in noi, ca sa fim sare a pamantului si lumina a lumii. Iisus Hristos este
piatra care ne confera puterea si stabilitatea sa infruntam si sa biruim incercarile
ceasului de fata, caci acesta este mesajul adresat ucenicilor Sai in ajunul jertfei si
invierii Sale: "indrazniti, Eu am biruit lumea".