ATITUDINEA MORALEI CRESTINE ORTODOXE FATA DE AVORT, DIVORT,

ABANDONUL COPIILOR, IMORALITATE, ETC.

1. Familia este prima si cea mai mica celula a organismului social si o biserica in mic
in marea comunitate a Bisericii. De aici, interesul, deopotriva, pentru familie din
partea Statului si din partea Bisericii. Desigur, in masuri diferite pentru Stat, dar
totdeauna prezentand acelasi interes major indiferent de ideologiile veacului privind
familia si problema demografica, pentru Biserica si Morala crestina ortodoxa, de-a
lungul timpului si mai cu seama astazi intr-o societate cu o gandire sociala
secularizata. Originea casatoriei si deci a familiei sta in insasi natura sociala a omului
si a vietii lui, precum si in vointa lui Dumnezeu exprimata pozitiv la crearea
omului: <<Si a zis Dumnezeu: <<Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea
noastra, … Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau … a facut barbat si
femeie. Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: <<Cresteti si va inmultiti si
umpleti pamantul si-L stapaniti si domniti … peste toate vietatile ce se misca pe
pamant si peste tot pamantul>> (Fac. 1, 26-28).

Ca orice institutie, familia se intemeiaza printr-un act, si anume prin casatorie, adica
prin legatura de buna voie si pe toata viata, a unui barbat si a unei femei. Casatoria ca
institutie divina naturala (jure divino naturale), a fost asezata in forma monogama de
Dumnezeu in rai, la crearea omului: <<Nu este bine sa fie omul singur; sa-i facem
ajutor potrivit pentru el>> (Fac. 2, 18). Pentru a reface caracterul monogam al
casatoriei, intinata si ea prin caderea protoparintilor, Mantuitorul Hristos a ridicat
casatoria la rang de Sfanta Taina, redandu-i prin impartasirea harului comuniunii
bipersonale celor ce realizeaza impreuna legatura ei naturala, rostul si importanta ei
primordiala. De aceea si Sfantul Apostol Pavel o numeste <<mysterion mega>> si o
asemana cu legatura dintre Hristos si Biserica (Efes. 5, 23 si 32), subliniind astfel ca
in casatorie legatura sufleteasca dintre soti sta pe primul plan, determinand
comuniunea si unitatea sotilor in aceasta comuniune si prevaland insotirea conjugala.

Tinand seama si de acestea si avand in vedere rostul divin natural al casatoriei,

definitia data acesteia, acceptata de dreptul civil, suna simplu: <<Casatoria este
unirea legitima a doua persoane de gen diferit ca sa vietuiasca in comunitate
nedespartita, sa nasca copii, sa-i creasca si sa se ajute reciproc>>. Juriconsultul
Modestinus († 228 d. Hr.) a formulat o definitie mai potrivita cu scopul ideal al
casatoriei, astfel: <<Nuptiae sunt conjunctio maris et feminae (primul moment al
casatoriei este: monogamia) et consortium omnis vitae (momentul al
doilea: indisolubilitatea) divini et humani juris comunicatio (momentul al
treilea: comunitatea de viata si de drepturi), incluzand drepturile vietii sexuale intre
soti. Prin urmare, in lumina Moralei crestine ortodoxe si a dreptului
canonic, casatoria este legatura si unirea monogama dintre un barbat si o femeie
pentru toata viata si o participare reciproca la dreptul divin si uman. Aceasta
definitie corespunde vointei insesi a lui Dumnezeu exprimata la creatie: <<Si a facut
Dumnezeu pe om, barbat si femeie>> (Fac. 1, 27); <<sotii, vor fi amandoi un
trup>> (Fac. 2, 24; Mat. 19, 5), implinid astfel porunca: <<cresteti si va inmultiti si
umpleti pamantul>> (Fac. 1, 28) caci <<femeia nu este fara barbat, si nici
barbatul fara femei in Domnul>> (I Cor. 11, 11), si <<cine-si iubeste femeia pe
sine se iubeste>> (Efes. 5, 28).

Din definitia data retinem ca contractul nuptial-matrimonial, adica consimtamantul

unui barbat si al unei femei de a trai impreuna viata, in comunitatea casatoriei, este
premisa si conditia naturala a Tainei cununiei si deci a familiei crestine. Desigur, acest
contract matrimonial nu are voie sa contrazica legile bisericesti si nici pe cele civile.
Exista deci anumite impedimente absolute sau relative care se opun acestui contract
matrimonial si deci prin aceasta savarsirii Tainei insesi a Cununiei.

Harul Tainei Cununiei consfinteste si da putere dumnezeiasca daruirii reciproce ce si-

au fagaduit-o cei doi, un barbat si o femeie, in totala libertate de decizie, pentru a duce
viata in doi, bucurandu-se deopotriva de drepturile divine si umane ale acestei legaturi
matrimoniale in iubire, odata cu implinirea deopotriva si a indatoririlor ce le implica
aceasta. Cei doi isi apartin reciproc si formeaza o unitate, fara ca unul dintre ei sa se
simta anulat ca existenta personala; se simt una si formeaza un trup, cele doua euri
purtandu-se reciproc si afirmandu-se reciproc atat in viata lor personala cat si in viata
vlastarelor lor.

Instituita de Dumnezeu la crearea si restaurata si ridicata de mantuitorul Hristos la

rangul de Taina, casatoria crestina, anume casatoria civila implinita prin Taina
Cununiei administrata de episcop sau preot celor doi care au incheiat in fata ofiterului
starii civile contractul nuptial-martimonial-casatoria civila- a fost privita totdeauna ca
ceva venerabil si cu demnitate etica: <<cinstita sa fie nunta intru toate si patul
nespurcat, iar pe desfranati ii va judeca Dumnezeu>> (Evrei 13, 4). Desigur
celibatul pare a fi un ideal fata de casatorie (Mat. 19, 12), la care vor fi partasi cei
credinciosi dupa invierea cea de obste: <<caci la inviere nici nu se insoara, nici nu
se marita, ci sunt ca ingerii lui Dumnezeu din cer>> (Mat. 22, 30), idee subliniata
si de Sfantul Apostol Pavel cand zice: <<cel ce isi marita fata bine face, dar cel ce
n-o marita si mai bine face>> (I Cor. 7, 38), <<caci cel necasatorit se ingrijeste de
cele ale Domnului, cum sa placa Domnului. Cel ce s-a casatorit se ingrijeste de
cele ale lumii, cum sa placa femeii>> (I Cor. 7, 32-33); insa nu pacatuieste cine se
casatoreste (I Cor. 7, 36). Dar nu orice celibat, ci numai celibatul ca juruinta sau vot
evanghelic, inteles ca o castitate permanenta sufleteasca si trupeasca ce si-a asumat-o
cel ce a depus acest vot, pentru dobandirea imparatiei cerurilor (Mat. 19, 12). Viata de
familie, voita si poruncita de Dumnezeu (Fac. 1, 27 si 28; 2, 18; Marcu 10, 9) este
calea obisnuita, la indemana tuturor, pentru vietuirea morala dupa voia lui Dumnezeu,
pe pamant (I Cor. 7, 2-5). De aceea Biserica a condamnat totdeauna dispretul fata de
casatorie practicat de ereticii gnostici, manihei, eustatieni si altii (can. 51, ap si 13
Trulan) privind casatoria si familia crestina prin prisma principiului ca <<toate sunt
bune foarte>> si ca in consecinta ea este singura institutie asezata de Dumnezeu
pentru perpetuarea omenirii si singura impreunare sexuala legala si permisa.

Desigur odata incheiata, casatoria in general, adica cea civila, si casatoria crestina
creeaza si o serie de efecte juridice si respectiv efecte sau consecinte religios-morale
si canonice.

Cununia fiind o Sfanta Taina care impartaseste celor casatoriti civil, harul
dumnezeiesc pentru dragostea totala si deci neprihanita intre ei harul dumnezeiesc al
unirii bipersonale, casatoria bisericeasca, crestina, este din punct de vedere canonic
cea mai perfecta si deplina casatorie (matrimonium ratum) cu autoritate obligatorie in
Biserica si ar trebui si in Stat, ca una ce este indeplinita potrivit atat legilor si formelor
bisericesti, cat si celor civile. De aici si dispozitia Bisericii noastre Ortodoxe de a
administra Taina Cununiei numai celor casatoriti civil. In cazul acesta, simpla
casatorie civila (matrimonium legitimum seu legale) incheiata numai dupa legile si
formele civile inaintea forurilor civile si deci cu putere numai in Stat, este o casatorie
imperfecta. Din punct de vedere dogmatic si canonic casatoria civila neurmata de
Taina Cununiei este privita drept concubinaj, bineinteles daca sotii sunt crestini
ortodocsi, iar pentru Biserica Romano-Catolica aceasta casatorie este socotita un
concubinaj condamnabil.

Dupa codul civil, casatoria poate fi: obligatorie, impusa deci tuturor cetatenilor care
doresc sa se casatoreasca, sau facultativa cand ramane la aprecierea fiecaruia de a
incheia o cununie sau o casatorie civila.

Din punct de vedere al dreptului canonic romano-catolic, casatoria

este: neconsumata (matrimonium non consumatum) daca nu a urmat copula carnalis,
in acest caz casatoria putandu-se desface, daca papa acorda dispensa, sau daca unul
dintre soti intra in manastire, sau consumata (matrimonium consumatum), daca a avut
loc copula carnalis in care caz casatoria nu se poate desface decat prin moarte. Dreptul
canonic ortodox nu face o astfel de distinctie, iar Pravila cea Mare stabileste (cap.
204): <<Nunta incheiata cu binecuvantarea bisericeasca este pre lege si nedespartita
chiar daca nu s-a impreunat cu femeia>>; deoarece mai mare importanta are
comuniunea spirituala pe care o implica in primul rand casatoria crestina>>.
Din punct de vedere al dreptului in general casatoria poate
fi: presupusa (matrimonium praesumptum) daca cei ce vor sa se casatoreasca au
indeplinit inainte copula carnalis; putativa (matrimonium putativum), cand ea este
lovita de un impediment necunoscut ambilor soti, sau cel mult unuia dintre ei, legile
civile recunosc o atare casatorie, precum si dreptul de mostenire pentru copii. Dar
dupa aflarea impedimentului trebuie sa se ceara imediat dispensa si trebuie sa urmeze
convalidarea casatoriei, caci daca aceasta nu s-ar face, urmeaza desfacerea ei, iar
copilul nascut din ea nu mai este legitim 1.

Desigur mai sunt si alte urmari juridice legate de casatorie de-a lungul istoriei, ca act
civil precum si de cea religios-crestina, pe care renuntam a le aminti intrucat acestea
par a nu avea implicatii directe asupra a ceea ce numim rani, lipsuri si pacate care
pandesc, lovesc si nimicesc chiar casatoria in sine si buna convietuire si impreuna
misiunea sotilor, pentru societate si comunitatea bisericeasca, in lucrarea ei de zidire
sociala si moral-religioasa a acestora din urma.

2. Casatoria, ca legatura naturala pe viata intre un barbat si o femeie. Ca legatura

naturala pe viata intre un barbat si o femeie, casatoria se intemeiaza pe faptul ca
barbatul si femeia numai impreuna alcatuiesc umanitatea completa. <<Nu este decat
o suferinta, aceea de a fi singur>> 2. Nici Dumnezeu nu este o singura persoana. Caci
in acest caz n-ar fi iubire, ba n-ar fi peste tot persoana, deci n-ar fi Dumnezeu.
Dumnezeu este Unul si Trei in acelasi timp. De aceea nici omul n-ar fi chipul lui
Dumnezeu, daca ar fi o monada inchisa. In acest caz existenta lui ar fi un chin, o
suferinta, daca ar exista totusi. Cartea Facerii ne spune ca Dumnezeu a facut pe Eva,
pentru ca a vazut ca <<nu este bine sa fie omul singur>> (Fac. 2, 18). Si anume
dumnezeu a creat pe Eva nu numai pentru ca se completeaza reciproc, ei sunt omul
deplin. <<Barbat si femeie>> i-a facut Dumnezeu pe ei, dupa chipul sau si i-a
binecuvantat (Fac. 1, 27 si 28); si a chemat numele lui om (Adam) in ziua in care i-a
facut pe ei (Fac. 5, 2). Omul este o unitate completa, deci chip al lui Dumnezeu,
pentru ca unitatea sa de om se realizeaza in dualitate personala neuniforma, ci
complementara de barbat si femeie 3. Desi vorbeste de doi atunci cand zice ca:
Dumnezeu a facut pe ei barbat si femeie, Dumnezeu vorbeste de fapt <<de unul
singur>>, spune Sfantul Ioan Gura de Aur 4, iar Sfantul Chiril din Alexandria
afirma: <<Dumnezeu a creat coexistenta>> 5. <<aceasta conceptie patristica este
fundamentala pentru Orient si inspira toate textele canonice. Casatoria este definita:
unitatea celor doua persoane intr-o singura fiinta, intr-o singura esenta; sau inca:
unirea intr-un corp si un suflet, dar ca doua persoane. Definitia este importanta, eu-ul
conjugal nu suprima deloc persoanele, ci dupa chipul Sfintei Treimi, uniunea intr-o
singura fiinta (natura) a celor Trei Persoane formeaza un singur subiect, Dumnezeu
Cel Unul si Trinitar in acelasi timp; de asemenea unirea conjugata a celor doua
persoane formeaza o diada-monada, doi si unul in acelasi timp uniti in al Treilea
termen divin>> 6.

Scoaterea Evei din Adam inseamna ca Eva a fost cuprinsa virtual in Adam si inainte
de aducerea ei distincta la existenta. Dar ea a fost cuprinsa in Adam nu ca ceva identic
cu el si deci ea nu e rezultatul unei simple dezvoltari a lui. Omul este bipolar in sine
insusi. Numai asa el e fiinta dialogica. Partenerii insisi in dialog trebuie sa aiba ceva
comun, dar si ceva deosebit, mai deosebit decat are un individ de acelasi sex fata de
un alt individ 7. Ca protoparinte al neamului omenesc, Adam implica totdeauna pe
Eva, sau cum spune Paul Evdokimov, <<Adam a fost totdeauna Adam-Eva>>. Iar
modul aducerii la existenta a Evei este marea taina a consubstantialitatii conjugale a
barbatului si femeii 8.

Dumnezeu a creat pe Adam si Eva pentru cea mai mare iubire intre ei, <<reflectand
cum spune Teofil de Antiohia, misterul unitatii divine>> 9. Deci omul conjugal este
chipul lui Dumnezeu trinitar, si dogma trinitara este Arhetipul divin, icoana
comunitatii conjugale 10.

Deosebirea complementara trupeasca a celor doi, a barbatului si femeii, reda si

conditioneaza o diferenta complementara sufleteasca. Aceasta nu face pe fiecare
dintre cei doi mai putin om. Dar umanitatea este traita de fiecare, in casatorie, in alt
mod si intr-o daruire si intr-o completare reciproca. Fiecare este la fel de om, dar
integritatea umana si-o traiesc numai impreuna, intr-o completare reciproca. Adica,
aceasta unitate umana in doi, diferentiata si complementara este o unitate conjugala.
<<Fiinta umana este de la origine, in principio, o fiinta conjugala>> 11.

Dar pentru a fi o unire desavarsita, intr-un trup si suflet, dar in doua persoane,
casatoria implica o iubire desavarsita care sa asigure uniunea in doime si a doimei in
uniune. De aceea, casatoria trebuie sa fie indisolubila. De altfel, casatoria a avut chiar
de la inceput, din paradis, atributele unitatii si indisolubilitatii. Barbatul avea, in mod
deplin, in unirea desavarsita cu o femeie, tot ce-l completa esential si femeia la fel.

Dupa caderea protoparintilor, prin egoismul descatusat si dezvoltat de ea, casatoria ca

legatura naturala a fost slabita si desfigurata in multe forme. Ea a pierdut prin aceasta
harul legat de starea paradisiaca. Totusi n-a fost desfiintata in esenta ei, caci natura
umana n-a fost desfiintata ci numai intinata. De aici si fluctuatiile in viata oamenilor
privind casatoria ca legatura naturala intre un barbat si o femeie, precum si goana
dupa placeri ale acestei legaturi. <<Trecerea, insa de la legatura cu o femeie la
legatura cu alta sau de la un barbat la altul, nu procura nici unuia completarea deplina
printr-o unire desavarsita. Femeiescul e mereu cautat fara sa fie gasit deplin in acea
daruire a lui deplina si pentru toata viata; si barbatescul la fel. Fiecare jumatate
ramane mai mult sau mai putin un individ necomplet ca om, mai mult sau mai putin
intr-o singuratate>>. De aceea, numai <<unirea deplina intre un barbat si o femeie,
corespunzand unei iubiri desavirsite e netrecatoare. Caci fiecare a gasit in celalalt nu
un obiect, ale carui posibilitati de satisfacere sunt limitate si care se ascunde ca
persoana atunci cand e tratat ca obiect, ci o persoana inepuizabila si vesnic noua in
capacitatea si imaginatia ei de autodaruire. Cei doi se iubesc pentru ca se completeaza,
pentru ca nu-si sunt uniformi. Iubirea nu se naste intre doua suflete care sunt la fel, ci
care suna <<armonic>> cum spunea Schiller 12.

Vietuind impreuna, sotii se configureaza unul dupa celalalt, si se intregesc si se

imbogatesc reciproc prin iubirea care-i uneste pentru ca in iubire fiecare primeste si
daruieste la nesfarsit. Numai ura si pofta nesatioasa, precum si simpla convenienta
sociala saracesc pe cei doi, pentru ca nici unul din cei doi nu da si nu primeste nimic.
In casatoria ca legatura naturala binecuvantata si intarita prin Taina Cununiei, cei doi
se completeaza si ca persoane, barbatul prin femeie si invers. Fiecare devine un fel de
copersoana si amandoi o unitate copersonala. Si prin educatie, caracterele personale
imbinate ale celor doi le capata si copiii lor; sau cei doi, in calitatea lor de soti si
parinti, se resimt cu vremea de trasaturile personale ale copiilor 13.

Prin casatorie, si anume prin casatoria crestina, <<oamenii se pregatesc sa devina o

universala comunitate co-personala in Imparatia cerurilor. Aceasta reciproca
configuratie personala n-a lipsit cu totul nici dupa cadere, ba ea a fost ajutata intr-un
fel chiar de legea naturii>> 14. O anumita sfintenie a casatoriei a ramas si dupa cadere
si chiar dupa potop. Sfantul Efrem Sirul spune: <<De la Adam pana la Domnul,
iubirea conjugala autentica era Taina desavirsita>> 15, iar Fericitul Augustin
precizeaza: <<Hristos a intarit la Cana ceea ce a instituit in rai>> 16.

Cu toate acestea, atributele naturale ale casatoriei: unitatea si indisolubilitatea ei au

fost nesocotite de multi oameni si de popoare si de religii intregi pana la Hristos,
precum si dupa aceea de multe filosofii si ideologii seculare si secularizante. Dintr-o
astfel de constiinta pun si fariseii lui Iisus Hristos intrebarea: <<Se cade omului sa-si
lase femeia sa, pentru orice pricina ?>> (Matei 19, 3).

Intelegerea e corecta si pe toata intinderea ei a casatoriei in general si a casatoriei

crestine in special ne va da posibilitatea si temeiurile doctrinare pentru a prezenta
atitudinea Moralei Crestine Ortodoxe fata de problemele si realitatile negative grave
care confrunta, astazi, casatoria crestina si familia in general si prin acestea, societatea
romaneasca si Biserica, intre care: avortul, divortul, abandonul copiilor s.a.

3. Avortul, o crima cu premeditare. Familia este prima alcatuire de viata obsteasca si

samburele din care cresc toate celelalte forme de viata sociala. Ea este mediul cel mai
prielnic pentru nasterea, dezvoltarea si desavarsirea fiintei umane. Copilul are o
neaparata nevoie de ajutorul neincetat al parintilor sai, care in aceasta lucrare nu pot fi
nici substituiti si nici intrecuti de nimeni.

Scopul casatoriei si familiei, ca legatura naturala pe viata intre un barbat si o femeie,

consfintita si intarita haric prin Taina Cununiei, il constituie implinirea reciproca a
celor doi, prin daruiri si primiri infrinarea trupeasca si indeosebi stabilirea unei stari
desavirsite in iubirea dintre soti in vederea impinirii lor reciproce, si inmultirea,
perpetuarea si cresterea omenirii. Procrearea, intretinerea, ingrijirea, cresterea si
pregatirea copilului pentru viata sociala constituie preocuparea centrala a familiei. Ea,
familia, procura membri pentru societatile superioare, pregatindu-i cea dintai pentru
viata sociala.

Copiii care reprezinta <<fondul de aur al neamului>>, sunt stimulente si puteri

innoitoare care sporesc potentialul natural uman, afectiv energic si spiritual al
poportului caruia apartin, contribuind la regenerarea fiintei noastre spirituale.

Practicarea avortului atat in cadrul casatoriei cat si in cazul relatiilor extraconjugale si

intamplatoare este o crima impotriva vietii umane in general si a copilului in special,
in ciuda intalnirii lui, pe tot parcursul istoriei omenirii, ca o realitate, din nefericire,
constanta, aparuta si justificata de multi reprezentanti ai omenirii. Ierburi si practici
care provocau avortul erau pretutindeni cunoscute si se foloseau. In vechime insa,
oricare metoda folosita pentru intreruperea de sarcina era considerata nepermisa. Fatul
a fost socotit totdeauna si in mod constant om deplin. Intreruperea artificiala a sarcinii
era considerata crima, omucidere. Constiinta omului n-a considerat fatul mai putin om
decat adultul, desigur un om in plina crestere si manifestare, chiar din pantecele
mamei. De aceea si in juramantul lui Hipocrate, care este acceptat pana astazi drept
juramant medical, medicul ca slujitor al vietii, marturiseste in fata lui Dumnezeu si a
oamenilor: <<…nu voi da femeii substante avortive…>>. Pozitia aceasta a fost pusa
insa astazi sub semnul intrebarii, considerandu-se avortul, ca si practicarea lui, o
problema indiferenta din punct de vedere moral, fiind asemanata cu fumatul.

Proavortiostii, adica adeptii intreruperii artificiale de sarcina, sunt astazi o adevarata

miscare internationala, concretizata in asociatii, grupuri de initiativa, conferinte,
manifestari de protest cerand ca avorturile sa nu fie, in nici un fel, pedepsite de legile
civile, motivandu-se ca s-a schimbat insasi conceptia morala si ca este anacronic sa fie
considerate avorturile crima, ucidere. Sustinand aceasta, profesoara de criminalistica
A.C., scrie: <<In constiinta comuna, avortul a incetat sa fie considerat delict penal.
Legiuitorul este dator sa urmeze constiinta sociala. Aceasta se intimpla in toate
timpurile (si astazi) cu sanctionarea sau nesanctionarea legala a diferitelor
comportamente. Asa de exemplu, odinioara fumatul simplelor tigari se pedepsea, in
multe tari europene, cu moartea; in zilele noastre, aceasta ni se pare o gluma. Din
contra pirateria era socotita o fapta de vitejie, astazi insa se socoteste o crima…>>.
Sustinerea de fata a avortului este mai mult decat simplista. Caci constiinta comuna
sociala cu mutatiile ei in timp nu este identica cu constiinta morala si nici sursa a
acesteia, chiar daca aceasta din urma cuprinde in continutul ei si elemente dobandite
din partea societatii. Constiinta morala adevarata implica relatia subiectului ei cu
Dumnezeu si legea morala ca expresie a vointei lui Dumnezeu privind pe om in relatia
lui cu Dumnezeu si cu semenii, cu ajutorul careia ea, constiinta morala, sfatuieste,
opreste si judeca din punct de vedere moral faptele omului. Avortul care inseamna
suspendarea sau nimicirea vietii nu poate fi comparat cu fumatul si nici chiar cu
pirateria.

Mitropolitul Kalamaras de Nikopole – Grecia precizeaza ca <<principalul argument

al adeptilor scoaterii de sub incidenta legii a avorturilor (in incercarea lor de a ocoli
protejarea constitutionala a valorii vietii), a fost ca fiecare femeie sa aiba dreptul sa
dispuna ea insasi de trupul ei si ca nu permite unei a treia persoane, oricarei
persoane sau grup de persoane, sa intervina si sa hotarasca asupra unei teme atat de
personale, ca cea a dispunerii de propriul trup>> 17. La o manifestatie pentru
legiferarea avorturilor, manifestantele strigau ritmic lozinca: <<Afara legile din
corpul nostru>>. Argumentul invocat pare sa cuprinda o doza de progresism, dar, nu
e mai putin adevarat si o mare doza de defaimari la adresa opiniilor contrare avortului,
calificate ca arme obscurantiste, anacronice, arme ale inapoierii, regres si
medievalism 18.

Si fiindca gestatia este crearea unei vieti, pe care nimeni intr-un studiu al evolutiei nu
o poate nega, proavortionistii declara ca fatul este om, deoarece nu are viata proprie,
intrucat embrionul, sustin ei, este o bucata de carne a carei expulzare din corpul
mamei este o problema absolut personala si deci nu constituie o problema morala si cu
atat mai mult nu poate fi considerata crima. <<Fatul devine omul separat de
personalitatea mamei sale numai cand poate sa aiba existenta de sine, adica odata cu
cresterea sa>>, scrie o adepta a avortului 19.

Dar este, intr-adevar, fatul fara suflet si deci fara viata autonoma? Este doar o parte a
corpului mamei sale, care are atunci si dreptul de a dispune de el dupa cum doreste,
sau fatul are viata cu totul independenta, este o persoana absoluta independenta care
se afla totusi intr-o relatie de dependenta sub raportul hranei, al mediului corpului
matern, asa cum ne aflam, de altfel, toti intr-o relatie de dependenta de mediu natural,
sub raportul hranei, imbracamintei, locuintei etc.? Acestei intrebari multiple ii da
astazi raspunsul medicina, combatand prin marile ei personalitati avortul insusi si
legiferarea paracticarii lui.

Tema avorturilor nu poate fi limitata astazi doar la cei care-l practica. Ea constituie
problema constiintei morale a omenirii intregi, intrucat priveste insasi viata omului, ca
dar al lui Dumnezeu fata de care fiecare este responsabil.
Fatul reprezinta o evolutie somatica si sufleteasca in corpul matern. Asupra acesteia
toti medicii sunt de acord chiar daca nu toti dau aceleasi date privind inceputul
manifestarii vietii fatului. De pilda, cu multi ani in urma, medicii din S.U.A. sustineau
ca viata fatului incepe dupa implinirea a 12 saptamani de la momentul conceperii.
Parerea aceasta a avut ca rezultat faptul ca in S.U.A un numar imens de avorturi (91%
din numarul total) se faceau inainte de implinirea a 12 saptamani de viata.

Astfel medicul american obstretician ginecolog Bernard Nathanson, fost director al

unei clinici speciale de avorturi, care in decursul a doi ani a intreprins 60.000 de
avorturi, folosind cele mai moderne mijloace tehnologice (ultrasunete, examinarea
electronica a inimii fatului, embrioscopie etc.) a ajuns la concluzia ca <<fatul este
fiinta omeneasca separata, cu toate caracterele personale specifice>>, <<este o
persoana umana deplina>> 20.

Pentru fundamentarea concluziilor sale, Nathanson a folosit filmarea cu ultrasunete a

avortului unui fat de 12 saptamani (3 luni). Video-caseta inregistrata, care poarta titlul
de <<Strigatul mut>> dovedeste ca:

a. fatul presimte amenintarea instrumentului ucigas al avortului;

b. manifesta perceperea pericolului care reiese din urmatoarele actiuni:

1. se misca intr-un mod violent si agitat;
2. cresc bataile inimii de la 140-200;
3. deschide gura larg ca intr-un strigat: strigatul mut.

Astazi concluziile medicului Nathanson au fost depasite de medicina nucleara

contemporana care constata urmatoarele:

a. la 18 zile se face simtita bataia inimii fatului si se pune in functiune sistemul

circulator;

b. la 5 saptamani se vad clar: nasul, obrajii si degetele fatului;

c. la 6 sapatamani, incepe sa functioneze sistemul nervos, se distinge clar scheletul si

incepe sa functioneze stomacul, rinichii si ficatul fatului;

d. la 7 saptamani (50 de zile) se fac simtite undele encefalice (undele encefalice

constituie principalul criteriu pe baza caruia stiinta contemporana stabileste daca o
persoana adulta continua sa se afle in viata). Micutul copil are toate organele interne si
externe definitiv conturate. Are ochi, nas, buze, limba;
e. la 10 saptamani (70 de zile), copilul nenascut are toate caracteristicile pe care le
vedem clar la copil dupa nasterea sa (9 luni);

f. la 12 saptamani (92 zile, 3 luni), copilul in pantecele mamei are toate organele sale
definitiv conturate, chiar si amprentele degetelor, nu-i lipseste decat respiratia. La 3
luni, fatul are atata viata incat reuseste sa-si intoarca capul, sa-si schimbe expresia
fetei si sa se miste, sa stranga pumnul, sa gaseasca gura si sa-si suga degetul 21.

In acelasi fel s-au pronuntat si alti multi doctori si specialisti in astfel de probleme din
diferite tari si parti ale lumii. Concluziile medicului Ernest Haupt, dintr-un studiu
moral, sociologic si biologic foarte documentat, sunt definitorii pentru cei ce si opun
avortului calificandu-l drept crima cu premeditare. El afirma: <<Ovulul fecundat nu
este o simpla masa celulara fara caractere specifice. El nu este in acest stadiu nici
farama de viata botanica, nici macar embrionul vreunui sir biologic de viata. Este pe
deplin si absolut viata unei existente umane. Si are atata viata cat are noul nascut,
copilul de gradinita, adolescentul si adultul. Prin urmare, prin avort se omoara viata
omeneasca, existenta omeneasca, chiar daca ea se afla in stadiul cel mai de
inceput>> 22.

Deci fatul are viata lui personala, ca este fiinta omeneasca autonoma si persoana
umana deplina, traind si dezvoltandu-se in dependenta de mediul matern. Intreruperea
sarcinii nu este deci dreptul aceleia care-l poarta.

Deci faptul ca sarcina nu este inca persoana deplina, conturata, nu inseamna ca poate
fi redusa la un lucru, devenind obiect de proprietate, de vanzare sau de inmagazinare.
De asemenea nu inseamna ca femeia insarcinata poate sa dispuna libera de fat, cum
poate sa dispuna de oricare alta parte a corpului ei. Fatul nu este lucru sau obiect, sau
o simpla parte a corpului femeii ci gena cu viata in evolutie intrepatrunsa cu viata
celei insarcinate. Aceasta particularitate minunata si deosebita a fatului ca persoana in
devenire, nu poate nimeni sa o nege. De aceea fatul este si trebuie sa fie protejat de
dreptul civil ca ceva deosebit. Protejarea speciala a fatului prin lege este astazi o
necesitate imperioasa 23. <<Omul exista ca om, din clipa conceptiei pana in clipa
mortii lui biologice. De aceea, in orice moment din viata lui 24, daca are loc o
interventie impotriva supravietuirii lui, aceasta se considera omucidere>> 25. Copiii
nu sunt deci proprietatea mamei, a parintilor si nici chiar proprietatea societatii, ca sa
dispuna ea cum vrea de ei inca din pantecele mamelor lor.

Biserica, cu intreaga ei invatatura dogmatica, morala si canonica, intemeiata pe Sfanta

Scriptura si Sfanta Traditie, a fost in toate timpurile si locurile impotriva avortului ca
teorie si practica, calificandu-l drept crima impotriva vietii umane, in randul pacatelor
strigatoare la cer, care diminueaza si nimiceste comuniunea savarsitorilor acestora cu
Dumnezeu.
Binecuvantand casatoria, ca legatura naturala intre un barbat si o femeie (Fac. 1, 28),
si ridicand-o la rangul de Taina (Mat. 19, 4-5, Ioan 21-11, Efes. 5, 31-32), Dumnezeu
a aratat pe copii ca fiind marturii personale ale acesteia. Dobandirea de copii a fost
vazuta inca din vechiul Testament ca un dar pretios si ca o binecuvantare din partea
lui Dumnezeu, noua oamenilor (Fac. 48, 16; Deut. 28, 44; Ps. 127, 2-6). Lipsa copiilor
era socotita ca o pedeapsa cereasca si ca o ocara (Fac. 30, 1, 6; Is. 54, 1; Fac. 22, 30;
Luca 1, 14). Mantuitorul Insusi pretuieste pe copii, ca fiind obiecte ale proniei divine,
pe care nimeni nu are dreptul de a-i ocari sau dispretui (Mat. 18, 1-14; Marcu 10, 13
s.u.).

In randuiala Sfintei Taine a Cununiei se cuprind rugaciuni pentru rodnicia casatoriei,

iar in epitimiile de la Spovedanie sunt condamnate toate abaterile de la porunca data
primilor oameni: <<Cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul>> (Fac. 1, 28).

Sfintii Parinti hotarasc pedepse bisericesti pentru cei ce predica infranarea de la

procrearea si socotesc virtute numai fecioria (Can. 9 si 10, Gangra, can. 5 ap., can. 13
Trulan si can. 14 Gangra).

Dar nu numai defaimarea casatoriei este osandita, ci si indeletnicirea cu pregatirea si

practicarea mijloacelor de avort pentru intreruperea sarcinilor (Can. 9, Trulan, can. 65
ap., 21 Ancira, can. 2 si 8 ale Sfantului Vasile cel Mare, can. 33 al Sf. Ioan Postitorul).

Tertulian (Apologeticum CIX) se ridica energic impotriva avortului pe care il califica

de crima. La fel Lactantiu (Institutiones, P.C. VI, c. 20) si Minucius Felix in Octavius.
Sf. Vasile cel Mare in can. 52 considera tot atat de vinovate pe femeile care suprima
fatul ca si pe cele care-si parasesc copiii, nu-i hranesc si-i expun milei publice. Can.
36 al Sfantului Ioan Postitorul prevede ca <<femeii care nu se ingrijeste de fatul sau
si din cauza neglijentei dansei avorteaza, i se da pedeapsa pentru uciderea
premeditata>>.

Sfantul Justin Martirul (Apologia pro christianis 29; P.G. VI, 373) si Clement
Alexandrinul (Stromata II, 233, P.G. VIII, 1089 B.C.) afirma ca omului nu-i este
ingaduita casatoria decat in vederea continuarii speciei umane si ca o piedica in calea
desfranarii. Datoria de a naste copii reiese in direct si din canoanele ce opresc
desfranarea si pacatele impotriva firii pe care Sfantul Grigorie de Nyssa, in can. 4, le
asimileaza adulterului 26.

Fiind un act direct impotriva vietii umane, avortul in sine si diferitele practici si
mijloace folosite in comiterea acestuia sunt cuprinse si interzise prin insasi porunca a
VI-a a Decalogului: <<Sa nu ucizi>> (Deut. 5, 17), de indata ce fatul chiar de la
inceput este si se manifesta ca o existenta umana, deplina, autonoma, ca persoana
umana, in dependenta, desigur, de mediul matern. Dependenta aceasta nu-i da insa
mamei dreptul de a dispune cum voieste de ceea ce s-a zamislit in pantecele ei, cu atat
mai mult nu da nici un drept legii civile sa scoata de sub incidenta sa avorturile si
practicile avortive, intrucat ea nu trebuie sa contrazica prin nimic dispozitiile legii
morale naturale care interzice in principiu uciderea, cum se afirma prin porunca a VI-a
a Decalogului. Cartea folositoarea de suflet: <<Mantuirea pacatosilor>> (Partea a II-
a, cap. VI, 5), aprofundand cuprinsul poruncii a VI-a, precizeaza: <<Prin aceasta
porunca se intelege, uciderea sufleteasca si trupeasca, adica daca ai sfatuit pe
aproapele tau sa desfraneze sau sa ucida sau alt pacat sa faca, sau l-ai insotit, sau l-
ai ajutat la aceasta, esti socotit ucigas sufleteste al fratelui tau>>. Iar despre trup se
spune: <<Daca ai ucis pe cineva, sau ai cugetat sa ucizi.. sau daca ai batut femeia si-
a lepadat pruncul sau, daca a luat plante sa ucida pruncul sau sa nu ramana
insarcinata, toate acestea si altele asemenea se socotesc ucideri si se canonicesc cu
multa asprime>> 27.

Crestinismul nu contesta in vreun fel importanta legaturii trupesti pe care o implica cu

necesitate casatoria, dar nu ramane in exclusivitate la aceasta. Cand Sfantul Apostol
Pavel declara casatoria ca un remediu impotriva arderii dificile de suportat sau a
satisfacerii ei dezordonate, el include in acest rost al casatoriei si pe acela de
transfigurare a unirii trupesti. Acest inteles este cuprins si in cuvintele Sfantului Ioan
Gura de Aur care atribuie casatoriei si rostul nasterii din prunci. <<Sunt doua motive
pentru care a fost instituita casatoria… pentru a face pe om sa se multumeasca cu o
singura femeie si pentru a face copii. Dar motivul principal e cel dintai… Cat despre
procreare, casatoria nu antreneaza in mod absolut… Dovada sunt multele casatorii
care nu pot avea copii. Iata de ce prima ratiune a casatoriei este sa reglementeze
viata sexuala, mai ales acum cand neamul omenesc a umplut tot pamantul>> 28. Dar,
Sfantul Ioan Gura de Aur nu pierde din vedere sa atribuie casatoriei, in multe randuri,
si rostul realizarii unei uniri spirituale a celor doi, ca imagine a unirii dintre Hristos si
Biserica Sa.

Desigur, nasterea si cresterea de prunci este un mijloc important pentru soti in

inaintarea lor spre o unire mai sufleteasca tot mai adanca si plenara. Este adevarat ca
Sfantul Ioan Gura de Aur declara o casatorie ca fiind realizata cand se implineste
numai scopul ei principal: reglementarea sexualitatii fara implinirea celui de-al doilea
scop: nasterea de copii. Dar precizeaza ca aceasta, casatoria, este realizata fara
nasterea de prunci, numai cand pruncii lipsesc nu din vointa sotilor, ci fara voia lor.
Cand insa nasterea de copii este evitata, fie prin abstinenta fie prin avorturi sau fie
prin practici anticonceptionale sau chiar practici avortive, legatura intre soti devine un
simplu prilej de satisfacere a poftei trupesti, ce trece astfel la acte pacatoase.

Copiii nascuti si crescuti nu au loc in afara legaturii dintre soti si nici nu se substituie
legaturii dintre soti, - <<ci ei sporesc in mod esential comunicarea dinte soti, prin
responsabilitatea comuna in care ei se unesc, deci adancesc aceasta casatorie, care fara
copii se saraceste de substanta spirituala interioara. Sotii devin in acest caz, de cele
mai multe ori, o unitate egoista in doi, poate de un egoism mai accentuat decat cel de
unul singur, pentru ca un sot are in celalalt aproape tot ce-i trebuie pentru a se
satisface in ordinea material-trupeasca si pentru a nu suferi nici de singuratate atat de
mult ca cel inchis in egoismul de unul singur>> 29.

Or, prin copii sotii depasesc acest egoism deschizandu-se spre altii. De asemenea prin
copii sotii depasesc acest egoism deschizandu-se spre altii. De asemenea prin copii
sotii se deschid mai mult spre societate in general, de care ei au nevoie pentru
cresterea copiilor lor, pentru incadrarea lor in societate. Prin copii, sotii intra in relatii
mai bogate si variate cu societatea. P. Florensky spunea ca societatea deci si Biserica
este formata din unitati duale, nu din indivizi: am zice din molecule, nu din atomi. Dar
o familie care nu are copii nu este necesara in mod deplin societatii. Familia
promoveaza coeziunea sociala, biserica, nu indivizi izolati sau singuratici. Celula
familiei desi nu se dizolva in organismul bisericesc sau social, trebuie sa fie intr-o
comunicare cu celelalte celule prin <<sangele>> comun al lor, prin copii.

Nasterea si cresterea de copii si prin aceasta disponibilitatea si obligatia sotilor de a

sluji Bisericii si societatii, carora apartin deopotriva, ca infranare a egoismului in doi
inseamna si o cruce pentru soti care trebuie purtata si onorata cum se si spune intr-un
imn din randuiala Cununiei <<Infrangerea acestui organism in doi include si
infranarea de a folosi legatura casatoriei pentru o singura placere cu evitarea nasterea
de prunci>> 30.

Avortul sau evitarea nasterii de prunci inseamna deci si o saracire spirituala a sotilor si
deci o inchidere a lor intr-un egoism pagubitor lor, dar si o saracire spirituala a
societatii Bisericii.

De aceea, preotii trebuie sa arate credinciosilor lor ca avortul si metodele avortive

echivaleaza cu o crima evidenta si ca, deci, el este un pacat strigator la cer din
moment ce rezultatul acestor metode este totdeauna luarea vietii unei fiinte umane.
Desigur ca sunt si cazuri medicale cand avortul nu poate fi ocolit fara a pune in
pericol insasi viata cele insarcinate si de aceea nu este cazul sa staruim aici asupra
acestora.

Avortul trebuie combatut si pentru saracia spirituala pe care o aduce celor doi soti,
precum si pentru consecintele nefaste asupra sanatatii insasi a femeilor in cauza.

Nu trebuie pierdute din vedere nici consecintele grave ale practicilor avortive si ale
legilor care le permit si le incurajeaza in numele libertatii depline a femeilor, a sotilor,
pentru societate, pentru o natiune, pentru Biserica.
4. Divortul, flagel al societatii moderne. Casatoria incepe cu o iubire in care se
sintetizeaza atractia trupeasca si cea spirituala cu o iubire in care fiecare pretuieste
taina celuilalt si afirma in iubirea spre celalalt disponibilitati nelimitate de a-l respecta
ca persoana, de a accepta toate jertfele, toate daruirile si oboselile pentru el.

Sinteza acestei iubiri initiale, totale, spre o legatura care se cere actualizata si
concretizata in fapte, aspectul spiritual capatand un loc tot mai important in aceasta
legatura de viata a celor doi. Fiecare dintre cei doi soti inscrie in fiinta sa tot mai
multe semne de atentie, de intelegere, de daruire si jertfire din partea celuilalt, iar
acestea ii leaga tot mai mult pe cei doi, ii fac sa se cunoasca si sa se pretuiasca tot mai
mult, iar aceasta <<memorie>> spirituala, vie, care inalta pe fiecare dintre cei doi ca
persoana, inaltandu-l pe unul prin celalalt, face sa se penetreze de tot mai multa
spiritualitate si familiaritate actelor lor de iubire trupeasca.

Trupul fiecaruia devine pentru celalalt un transparent al zestrei lui spirituale, capata o
adancime spirituala tot mai mare, fiecare devine pentru celalalt o taina tot mai
necunoscuta dar si tot mai indefinibila in acelasi timp. Iar aceasta taina a fiecaruia, se
descopera numai celuilalt, se realizeaza numai prin el si pentru el. Taina fiintei si
vietii fiecaruia dintre cei doi se imbina cu a celuilalt intr-o taina unica, fiecare purtand
tot mai mult din celalalt in persoana sa. Astfel casatoria si indeosebi casatoria crestina
este o adevarata taina vie a dualitatii sau a unitatii duale care incepe sa se simta si sa
se realizeze din momentul unirii celor doi in casatorie sau si de mai inainte, dar ei, cei
doi, isi actualizeaza si dezvolta virtualitatile in tot cursul vietii lor fara sa se
plictiseasca unul de celalalt 31.

Casatoria inseamna pentru cei doi o cruce si o impreuna cruce, caci cei doi trebuie sa-
si rastigneasca statornic lacomia si atotsuficienta proprie, fiecare trebuie sa-si invinga
autoidolatrizarea sa si idolatrizarea familiei din care provine, fiecare trebuie sa ramana
mereu proaspat pentru celalalt. Aparand rutina si oboseala unuia fata de altul, apare si
divortul.

Divortul este ruperea tainei unice, fiindca a slabit si a pierit iubirea care tinea pe cei
doi intr-o unitate duala. Bazata pe cuvantul Mantuitorului; <<Ceea ce Dumnezeu a
unit, omul sa nu desparta>> (Mat. 19, 6), Biserica Ortodoxa nu divorteaza pe cei
casatoriti, decat in cazul cand unul dintre ei a rupt unitatea dintre ei prin
adulter: <<Iar Eu zic voua: Ca oricine va lasa pe femeia sa, in afara de pricina de
desfranare, si se va insura cu alta, savarseste adulter; si cine s-a insurat cu cea
lasata, savarseste adulter>> (Mat. 19,9). De asemenea, Biserica Ortodoxa nu cununa
pe cineva mai mult de trei ori. Pentru a doua casatorie Biserica impune o pocainta si o
oprire de la Sfanta Impartasanie pe timp de doi ani, iar pentru a treia, pe timp de 5 ani.
Iar in rugaciunile din randuiala acestei casatorii se cere iertarea pacatelor celor ce se
cununa: <<Stapane, Doamne Dumnezeule… iarta faradelegile robilor Tai, chemandu-
i pe dansii la pocainta si dandu-le lor iertarea greselilor, curatirea pacatelor… celor de
voie si celor fara de voie, Cel ce stii neputinta firii omenesti>>. Cand unul dintre soti
a decedat celalalt era liber sa se casatoreasca fara divort bisericesc, caci casatoria
prima inceteaza (Rom. 7, 2, 3).

Unitatea indisolubila a casatoriei, alcatuita intre un barbat si o femeie, fiind o unitate

in planul uman nu este atat o unitate organica, fiziologica, ci o unitate prin iubire, o
unitate creata din iubirea reciproca a celor doi. Aceasta unitate se bazeaza pe iubirea
dintre doua existente umane care se completeaza si se implinesc nu numai pe plan
trupesc ci si pe cel spiritual, prin iesiri si daruiri reciproce. De aici necesitatea harului
Tainei Cununiei pentru cei casatoriti civil, ca sa intareasca si sa desavarseasca unitatea
spirituala a celor doi, ca suport al legaturii lor naturale. Dar unitatea spirituala este
opera celor doi. Divortul rupe sau marcheaza ruperea unitatii spirituale a celor doi.

Adulterul distruge realitatea insasi, esenta mistica a casatoriei, care este iubirea duala.
Biserica recunoaste ca exista cazuri in care viata conjugala este golita de substanta sa
sacramentala, nemaifiind decat o profanare perpetuata mergand pana la pierderea
sufletului. In cazul acesta, indisolubilitate legaturii risca sa constranga la minciuna;
protejand binele comun se masacreaza binele personal. Deci, daca iubirea duala sau
unitatea duala existentiala a disparut, legea nu poate nici sa tamaduiasca si nici sa
invie ceva mort si nici sa spuna: <<Ridica-te si mergi !>> 32.

Dar nu numai adulterul este cauza divortului si deci a dezbinarii caminului familial.
Sunt si alte cauze, motive sau ocazii ale acestuia. Biserica grupeaza motivele de divort
in urmatoarele patru categorii: motive care provoaca moartea religioasa; motive care
provoaca moartea morala; motive care provoaca moarte fizica partiala; motive care
provoaca moartea civila 33.

Intre motivele care provoaca moartea morala retinute si de legea civila sunt: alienatia
incurabila, crima, avortul, atentatul la viata sotului, osanda grava din partea
duhovnicului data pentru pacatele foarte grele, cum sunt cele strigatoare la cer,
adulterul, bolile venerice, silirea la acte imorale, refuzul convietuirii conjugale, si
parasirea domiciliului.

Motivele care provoaca moartea fizica partiala sunt: neputinta indeplinirii

indatoririlor conjugale sau impotenta, bolile grave incurabile si contagioase.

Aceste doua categorii asupra caraora m-am oprit, adica motivele care provoaca
moartea morala si motivele care provoaca moartea fizica partiala, sunt motivele
clasice importante cu care opereaza nu numai dreptul bisericesc si dreptul laic, in
materie de divort.
Divortul si dezbinarea familiei au devenit o adevarata plaga in societatea nostra
secularizata si secularizanta. Cauzele acestora trebuie cautate in primul rand in
ideologiile secularizante si secularizate ale vremii noastre. S-a pierdut in mare masura
tensiunea misterului persoanei si a misterului pe care il implica casatoria in general si
familia crestina in special. Casatoriile de interes precum si cele concepute doar ca
mijloace de satisfacere a poftei trupesti nu sunt trainice, caci cei doi se plictisesc
repede unul de altul si cauta infinitul in lucruri finite si goale de continut.

Crestinismul nu dispretuieste trebuinta unirii trupesti intre barbat si femeie. Dovada

sunt rugaciunile de la Cununie care nu evita sa vorbeasca despre aceasta. Dar
socoteste ca numai in casatorie, unirea trupeasca intre barbat si femei devine un mijloc
de promovare a unirii sufletesti complete a celor doi, adancind-o.

De aceea crestinismul nu cunoaste decat doua atitudini drepte fata de pofta trupeasca:
sau infranarea totala de ea, in afara casatoriei, sau o folosire a satisfacerii ei ca mijloc
de unire sufleteasca si de inaintare in ea, pentru cei casatoriti.

Aceasta este neprihanirea patului de care vorbesc rugaciunile din randuiala Tainei
Cununiei, sau castitatea conjugala. Biserica atribuie si casatoriei o castitate si o
considera un drum spre o mai mare castitate. Ca si castitatea monahala, si castitatea
celor casatoriti adica curatenia morala a celor casatoriti este o libertate a spiritului.
Pentru amandoua se cere o lupta spirituala.

Satisfacuta in afara casatoriei, pofta trupeasca il robeste pe barbat asa de mult incat el
nu mai vede in femeie decat un instrument, un obiect al satisfacerii si invers. Acelasi
lucru se intampla si in casatorie atunci cand cei doi nu fac efortul sa transfigureze si sa
spiritualizeze, prin unirea lor sufleteasca, unirea lor trupeasca 34. Si aceasta se
intampla aproape intotdeauna acolo unde lipseste harul credintei. In acest caz, pofta
trupeasca plictisita repede de o femeie sau de un barbat cauta in alta parte satisfactie.

Explozia de literatura, de publicistica si de spectacole, cu bogata tenta sexi sau chiar

pornografica contribuie si ea la pierderea acelei sfieli si sensibilitati fata de misterul
unitatii spirituale in iubire pe care o implica casatoria crestina. Pe cei doi ii pandeste
pofta aventurii si curiozitatea noului. Toate acestea fac ca familia moderna sa se
sfarme asa de usor mai ales cand cei doi au uitat sau refuza pur si simplu sa mai poarte
impreuna crucea ce o implica familia. Cel ce ii uneste pe cei doi in Taina Cununiei
este Hristos Insusi. Cand acestia se despart de Hristos sau pierd sensibilitatea, sfiala
fata de El, slabeste si unitatea dintre ei si treptat se nimiceste. Divortul civil este
expresia concreta a nimicirii unitatii spirituale a celor doi si sursa tuturor consecintelor
morale si sociale ale familiilor dezbinate.
5. Abandonul copiilor si imoralitatea. Acestea sunt doua consecinte grave ce urmeaza
aproape cu regularitate dezbinarii familiei prin divort.

Se stie ca copiii sunt cei mai raniti sufleteste si material de dezbinarea celor doi si mai
mult, cei doi se simt stanjeniti de vlastarele lor, iar copiii, in multe cazuri bat
drumurile intre casa mamei si casa tatalui, sau si mai rau, sunt obligati sa apeleze la
autoritatea civila pentru a-i obliga pe cei doi parinti la adapost, intretinere si educatie.
Sunt si situatii in care unul dintre parinti foloseste pe copii in denigrarea si ruinarea
celuilalt, pentru obtinerea de avantaje sau pentru acoperirea unor pacate sau patimi
personale, speculand varsta si mica putere de intelegere a copiilor in problemele grave
care au confruntat pe cei doi.

Sunt si situatii, cand unul dintre soti se sacrifica pur si simplu pentru copii, ingrijindu-
se nu numai de cresterea, hrana, imbracamintea si adapostul lor ci si de o buna
educatie si pregatire profesionala a acestora pentru viata, in societate, fiindu-le in
acelasi timp si tata si mama.

Dar intalnim si situatii cand copii in frageda varsta din casatorii dezbinate ajung pe
drumuri, de care trebuie sa se ocupe societatea si Biserica.

Starea de divort nu este usoara nici pentru sotii insisi indiferent de temeinicia sau
gratuitatea motivelor dezbinarii. Sotii dezbinati se simt liberi mai mult in aparenta,
caci in realitate, tinzand in mod normal dupa o implinire sufleteasca, trupeasca,
sociala sunt vesnic in cautarea unui altul sau a unei alta care sa le aduca aceasta
implinire; n-au stare, n-au multumire, n-au adapost statornic putand repede cadea fie
intr-un ascetism rau inteles, fie intr-o descompunere morala, spirituala si sociala. De
acea Apostolul Pavel sfatuieste pe vaduvele tinere sa se casatoreasca mai degraba,
decat sa arda. Acelasi sfat si pentru tineri sau pentru barbatii maturi, ca si pentru
femei.

*
* *

Familia crestina este un sanctuar, caminul sfant al tuturor virtutilor crestine. Sfantul
Ioan Gura de Aur o si numeste, spre deosebire de Biserica Mare, <<biserica mica>>.
Daca Biserica este mireasa lui Hristos, fiecare familie, intrucat face parte din Biserica,
poate fi socotita si ea mireasa a lui Hristos, care, ca Mire Ceresc al ei, o uneste cu
Sine, o umple de viata divina, o incadreaza in organismul cel mare al Bisericii, o
lumineaza, o intareste si o sfinteste. Prezenta lui Hristos face din familie un organism
in care pulseaza vesnicia 35.
Ea este celula dintre care s-a nascut si pe care se bazeaza societatea omeneasca, dar si
comunitatea bisericeasca, largind deci hotarele imparatiei lui Dumnezeu.

Copiii sunt pentru parintii lor imbold puternic spre munca si economie, dar si spre
sfintenie, antrenandu-i spre cat mai multe virtuti si fiindu-le o puternica pavaza contra
ispitelor din afara. Prezenta copiilor exercita o cenzura morala eficienta asupra
conduitei parintilor. Din dorinta si grija de a-i face cat mai buni si mai fericiti, parintii
simt de datoria lor sa le ofere copiilor pilde personale cat mai bune pentru propasirea
lor in toate domeniile, inclusiv in domeniul vietii morale 36.

Copiii sunt si dascalii parintilor, dar pot sa fie si marturiile nefericite ale vietuirii lor in
imoralitate si in parazitism social.

Avortul, divortul, abandonul copiilor si fuga neobosita dupa placeri, aventurile – care
sunt de fapt o sete si o goana dupa <<nimic>> sunt ranile si dusmanii casatoriei si
familiei crestine si ai oricarui camin conjugal precum si ai societatii omenesti, sapand
la temelia unei natiuni si a comunitatii si vietii bisericesti.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu,

Ortodoxia, anul XLVI nr. 2-3 aprilie-septembrie 1994, pag. 73-89.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Pentru urmarile juridice ale casatoriei, vezi mai pe larg Dr. Dr. Valeria Sesan, Curs
de drept bisericesc universal, editia a IV Cernauti, 1942, Tip. <<Mitropolitul
Silvestru>> Cernauti, p. 192-193.
2. Paul Evdokimov, Sacrament de l'amour, Paris, Editions de l'Epi, 1962, p. 159.
3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia dogmatica ortodoxa, vol. III, Bucuresti,
1978, p. 179-180.
4. P. G. 62, 135, 387.
5. Dupa Evdochimov, op. cit., p. 162.
6. Ibidem.
7. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 180.
8. Paul Evdochimov, op. cit., p. 162.
9. Catre Autolic, II, 28.
10. Paul Evdochimov, op. cit., p. 162.
11. Ibidem, p. 160.
12. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 181.
13. Ibidem, p. 182-183.
14. Ibidem, p. 183.
15. Sf. Efrem Sirul, Asupra Efes. 5, 32; dupa Paul Evdokimov, op. cit., p. 175.
16. In Ev. Ioh. a, 2; dupa Paul Evdokimov, op. cit., p. 175.
17. Meletios Kalamaras, Mitropolit de Nikopole - Grecia, Avortul, trad. Rom. De
Garoafa Coman, Tesalonic, Editura <<Ortodoxos Kypseli>>, 1991, p. 4.
18. Ibidem, p. 4-5.
19. Ibidem, p. 5.
20. Mitropolitul Melitios Kalamaras, Avortul, trad. Rom., p. 9-10.
21. Ibidem, p. 10.
22. Ibidem, p. 10-11.
23. Dupa, Mitropolitul Melitios Kalamaras, op. cit., p. 13.
24. Mitropolitul Melitios Kalamaras, op. cit., p. 19.
25. Dintr-un document elaborat de 92 prof. Universitari ai facultatilor de medicina din
Tesalonic (1986); Apud Mitropolitul Melitios Kalamaras, op. cit., p. 14.
26. Teologia Morala Ortodoxa, pentru Institutele Teologice, vol. II, Bucuresti, 1980,
p. 148-149.
27. Mantuirea pacatosilor (Biblioteca religioasa a Sfintei Monastiri romanesti
<<Prodromul>> din Sfantul Munte Athos), 1939, p. 342.
28. Discours sur le mariage. Traducere franceza de l'Abbe-F Martin, Garnier, p. 139,
dupa P. Evdokimov, op. cit., p. 166-167.
29. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 193-194.
30. Ibidem, p. 195.
31. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 185-186.
32. Paul Evdokimov, op. cit., p. 264.
33. Cf. Arhidiac. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislatie si
administratie bisericeasca, vol. II, Bucuresti, Editura Institutului Biblic si de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Romane, 1990, p. 103.
34. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 190.
35. Prof. Dr. Nicolae Mladin, Familia crestina, in <<Biserica si problemele vremii>>,
Editura <<Dacia Traiana>>, Sibiu, 1947, p. 113.
36. Prof. Constantin Pavel, Familia preotului, in <<Glasul Bisericii>>, IX, (1960), nr.
1-2, p. 81.