Universitatea Alexadru Ioan Cuza

Facultatea de Teologie Ortodoxa “Dumitru Staniloaie” Iasi

Istoria Religiilor

Ce ofera Crestinismul omului contemporan?

Student: Chirliu Daniil

 Ce ofera Crestinismul omului contemporan ?

Omul este posedat de dorinta indumnezeirii, in mod involunar, deoarece suntem

creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Crestinisul ofera aceste experiente ale
spiritualitatii si raspunde tuturor problemelor oamenilor indiferent de confesiunea
religioasa. Din punct de vedere al vesniciei, soarta oricarui om nu depinde, sub nicio forma,
de circumstantele vietii lui, ci numai de modul cum se foloseste de circumstantele
respective, date de Dumnezeu. Domnul cunoaste structura duhovniceasca a fiecaruia dintre
noi si, in iubirea Sa, ii ofera fiecarei persoane conditiile vietii pamantesti cele mai favorabile
pentru dobandirea vietii vesnice. Noi vedem doar caracterul exterior al faptelor straine, dar
nu avem idee deloc despre sensul si motivatiile lor interioare. Urmarind faptele altora,
incercam cu naivitate sa evaluam in mod corect omul si faptele lui. Dar nu asa judeca
Dumnezeu, Care se uita nu la fapta, ci la inima omului, stiind toate circumstantele vietii sale
si miscarile sufletului. El evalueaza intr-o cu totul alta cheie chiar si ceea ce, fara nicio
indoiala, reprezinta un pacat in ochii nostri. Noi vedem doar caracterul exterior al faptelor
straine, dar nu avem idee deloc despre sensul si motivatiile lor interioare. Urmarind faptele
altora, incercam cu naivitate sa evaluam in mod corect omul si faptele lui. Dar nu asa judeca
Dumnezeu, Care se uita nu la fapta, ci la inima omului, stiind toate circumstantele vietii sale
si miscarile sufletului. El evalueaza intr-o cu totul alta cheie chiar si ceea ce, fara nicio
indoiala, reprezinta un pacat in ochii nostri.

Creștinismul nu este o filosofie, nu este o teoremă abstractă. Este viața omului cu

Dumnezeu. Domnul îl ridică pe om din groapa păcatului și îl cheamă în Împărăția cerurilor,
spunând: „Urmează-Mi” (Ioan 1, 43). Și omul trebuie să facă un efort și să-L urmeze pe
Hristos. Este o trudă atât trupească, cât și duhovnicească – atât o lucrare exterioară, cât și o
muncă lăuntrică permanentă, o luptă continuă cu păcatul, care nu încetează în această lume.
Fiecare pas, fiecare efort de dragul lui Hristos este precedat de pocăință și nu există opriri pe
această cale către Împărăția cerurilor.

Una este să citești și să admiri apoftegmele frumoase ale Sfinților Părinți și cu totul
altceva este să încerci singur să aplici în viața ta sfaturile lor sfinte. La început, omului i se
pare că este ușor să-și schimbe viața, că este ușoară și plină de bucurie slujirea lui
Dumnezeu, dar perioada plăcută și plină de har trece și încep zilele de muncă. Atunci omul,
pentru a rămâne cu Dumnezeu, trebuie să se silească, căci numai cei ce se silesc pun mâna
pe Împărăția cerurilor (cf. Matei 11, 12). Și această trudă zilnică, lupta cu sine însuși, devine
viața creștinului și creștinul veghează, petrece în trezvie, permanent se controlează pe sine,
cuvintele și gândurile sale. Creştinismul afirmă că orice om, ca persoană umană, posedă
libertatea în natura sa. De asemenea, creştinismul a fost cel dintâi care a privit fiecare
persoană ca imagine (chip) a lui Dumnezeu. Astfel, pentru creştinism, libertatea nu e
nicidecum un termen străin. Unul din marii filosofi ai perioadei moderne, Hegel afirma că
principiul libertăţii s-a născut o dată cu creştinismul1 . Datorită „chipului lui Dumnezeu” din
el, omul depăşeşte limitele vieţii pământeşti şi tinde la infinit să urce în unirea personală cu
Arhetipul. El este chemat să trăiască teocentric, iar dacă Îl refuză pe Dumnezeu printr-o
hotărâre liber consimţită, se refuză şi se distruge pe sine însuşi. De aceea, ca omul să se
menţină ca şi „chip” al lui Dumnezeu, între om şi Dumnezeu trebuie să fie o comuniune
continuă, o relaţie vie, în care să fie activ nu numai Dumnezeu, ci şi omul. Adevărata
libertate e robia liber acceptată a binelui, a iubirii altuia, a iubirii faţă de altul, dar şi a
obligaţiei benevole faţă de binele aproapelui, de Dumnezeu care ne cere să slujim binelui
celorlalţi şi binelui nostru adevărat. Pentru că numai în condiţiile libertăţii adevărate există
slujire adevărată. Există „robia” iubirii, care e în acelaşi timp adevărata libertate. Iubirea este
o „revărsare a binelui”. Adevărata libertate trebuie înţeleasă în sensul comunicării de sine a
binelui. Unul din conceptele prin care caracterizăm lumea modernă este fără îndoială cel de
libertate. Libertatea originară, care era esenţială omului a fost pervertită prin păcatul
protopărinţilor. Omul zilelor noastre a devenit rob al păcatului, al falsităţii şi al iluziei. Totuşi,
libertatea originară a fiinţei umane nu a fost total anulată. Prin urmare, astăzi, libertatea
umană există, dar însăşi noţiunea de libertate fiind greşit înţeleasă, idealul libertăţii spre care
tinde omul nu este cel revelat, ci unul inventat de om. În acest scop Crestinismul ofera sansa
unei noi vieti, unui nou inceput prin Taina Sfintei Marturisiri.

Credinţa dinamizează şi însufleţeşte omul, făcându-l să se simtă mai puternic, mai curajos, să
aibă forţa morală de a birui ispitele şi greutăţile vieţii, devenind echilibrat, iubitor, optimist,
recunoscător Domnului pentru toate, încercând să cultive virtuţile necesare atingerii
perfecţiunii umane, în nădejdea mântuirii. Mircea Eliade spunea că "a fi sau mai degrabă a
deveni om înseamnă a fi religios", adăugând şi că "experienţa sacrului constituie un element
în structura conştiinţei". Conştiinţa creştină, fiind luminată de credinţă şi de harul lui
Dumnezeu, este o putere spirituală care are o prezenţă activă în om, este legea morală
interioară care îndrumă spre bine gândurile şi faptele omului. Credinţa este prima dintre cele
trei virtuţi teologice: "credinţa, nădejdea şi dragostea" (I Corinteni 13, 13), este
"încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute" (Evrei 11, 1), căci "a
crede este o dispoziţie naturală a omului, fundament şi elan al vieţii sale sufleteşti. Puterea
credinţei vine şi se manifestă pe calea conştiinţei" (Ernest Bernea), dar "credinţa nu este a
tuturor" (II Tesaloniceni 3, 2), ci ea este un dar de la Dumnezeu către omul care simte
chemarea harului Său, devenind colaborator al Domnului şi lucrător în slujba Lui, căci
"credinţa fără de fapte moartă este" (Iacov 2, 20).