Sunteți pe pagina 1din 7

Hirotonia femeii

În întreaga istorie a creștinismului nu a fost niciodată vreo îndoială cu privire la faptul că


misiunea sacramentală a preoției a fost rânduită de către Dumnezeu ca o slujire specifică
bărbatului. Faptul că femeii nu îi este deschisă această poartă de săvârșire a Sfintelor Taine nu
trebuie să însemne că ea este inferioară bărbatului, răspunsul se află în planul dumnezeiesc de
a da fiecărei părți în parte o anumită menire sau rol în viața sa, specific naturii sale.

Doctrina protestantă este punctul de plecare al acestei mari probleme pe care Biserica
Ortodoxă și Romano-Catolică nu o pot accepta. În primul rând putem observa, conform
teoriilor reformatorului Martin Luther, că protestanții recunosc doar Taina Botezului și a
Euharistiei. În al doilea rând, hirotonia făcută de aceștia, care nici nu există ca taină în
Biserica lor, nu se realizează prin ,,punerea mâinilor” de către episcop așa cum a lăsat
Mântuitorul apostolilor Săi, ci prin simplul vot al comunității care desemnează pe unul din ei
să devină slujitorul Tainelor. Pe lângă faptul că această preoție este nevalidă mai apare și
problema că nu se impune o anumită condiție pentru a primi slujirea sacramentală. În acest
caz, și o femeie poate adera la slujirea preoțească.

Biserica anglicană este cea care va pune în scenă problema hirotoniei femeii. Apariția
acesteia în secolul al XVI-lea s-a realizat prin ruptura de Biserica Romano-Catolică. Doctrina
lor s-a realizat sub unele aspecte care au venit ca o împotrivire asupra catolicilor. Tocmai
pentru că papa nu era de acord cu hirotonia femeii, anglicanii au venit cu o inovație, și au
hotărât că femeia poate sta pe scaunul slujirii preoțești și chiar să păstorească o întreagă
comunitate de oameni din funcția de episcop. Favorizarea realizării acestui ideal a fost dată și
de mișcările feministe, care s-au manifestat mai întâi în Statele Unite ale Americii în jurul
anilor 1960-1970, urmând ca mai apoi fenomenul să pătrundă și în Europa Occidentală.
Astfel, femeile au început cu timpul să ocupe importante funcții în majoritatea domeniilor ce
până atunci erau destinate doar bărbaților. O singură funcție nu au reușit acestea să o ocupe,
cea sacramentală din interiorul Bisericilor ortodoxe și catolice.

Pentru a se argumenta imposibilitatea slujirii preoțești a femeii, s-au format congrese


teologice interortodoxe. Semnificativ pentru această problemă a fost Congresul Teologic
Interortodox din Rhodos, susținut între 30 octombrie și 7 noiembrie 1988. Pe lângă
reprezentanții a 12 Biserici Ortodoxe, au participat și un număr mare de teologi, referenți și
consultanți, ierarhi și profesori, călugări și călugărițe, bărbați și femei, formând astfel un
număr de 80 de participanți. Mesajul Patriarhului Ecumenic Dimitrios, trimis prin prezidentul
congresului, I.P.S. Hrisostom de Mira, a fost legat de efectul emancipării femeii în ziua de
astăzi:,,Efortul în vederea egalității împinse până la depășirea limitelor proprii pune obstacole
de netrecut în calea unității creștinilor, atât de dorită și căutată, și prin urmare nu-și are locul
în Biserica lui Hristos”. 1

1
Pr.Prof. Constantin Galeriu, Congresul teologic interortodox privind problema hirotoniei
femeilor în revista Ortodoxia, nr. 1, 1989, București, p. 72.
1
Analiza doctrinei Bisericii anglicane s-a făcut pe baza unui document trimis de Grația Sa
Robert Runcie, întăi-stătător al anglicanilor, către Cardinalul I. Willebrands de la Roma,
undeva prin anul 1986. Din opera sa se poate desprinde pe ce se sprijină Biserica anglicană
atunci când susține hirotonia femeii. El afirmă faptul că umanitatea luată de Hristos la
Întrupare este cea a întregii creații, care în prezent este înviată și înălțată la cer. 2 În această
umanitate trebuie integrată și femeia, pentru ca și ea să beneficieze de Răscumpărarea dată de
Iisus Hristos. Dacă în umanitatea Marelui Preot subzistă atât natura umană masculină, cât și
cea feminină, înseamnă că misiunea slujirii sacramentale este deschisă atât bărbatului cât și
femeii, pentru ca astfel sacerdoțiul să fie desăvârșit și complet în Iisus Hristos. Deci, din cele
susținute de autor, se poate concluziona că sacerdoțiul actual în Biserică este săvârșit doar pe
jumătate, grație doar participării bărbaților la misiunea preoțească și episcopală. De aici ar
rezulta necesitatea integrării femeii în activitatea sacerdotală, care să desăvârșească întreita
slujire pe care Hristos a lăsat-o în Biserica Sa prin harul preoției, în plenitudinea umanității
duale, atât prin bărbat, cât și prin femeie.

Paul K. Jewett, profesor de teologie sistematică la Fuller Theological Seminary of


Michigan, este un alt susținator al hirotoniei femeii. El pleacă de la idee că preotul atunci când
oficiază sacerdoțiul, nu îl oficiază în persoana proprie, ci în numele comunității ce îi aparține,
in persona Ecclesiae3, reprezentând în acest mod Biserica. Astfel, dacă sacerdoțiul se
realizează în numele tuturor celor prezenți în biserică, atât bărbați cât și femei, înseamnă ca
această misiune poate fi preluată și de către femeie, căci nu contează firea preotului, el având
rolul doar de conducător al comunității, oficializarea slujirii sale nefiind independentă de
aceasta. Ca argument biblic, el se foloseșt de epistola lui Petru:,,Iar voi sunteți seminție aleasă
, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiți în lume
bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată”(I Petru 2; 9). Prin
acest temei s-ar justifica că toți creștinii constituie împreună preoția împărătească, deci:,,
Biserica în totalitatea ei este Mireasa lui Hristos și astfel femeia ar trebui și ea să slujească la
altar”.4

O altă idee ce coagulează concepția protestantă cu privire la acceptarea hirotoniei femeii o


constituie cea a anglicanului John Riches. Din cele afirmate de el deducem că în tradiția
anglicană a existat întodeauna o putere ce a încercat să nu dezbine foarte precis preoția tuturor
credincioșilor de preoția slujitoare. De asemenea, preotul care îl reprezintă pe Hristos, în
sensul că Hristos este punctul de plecare al puterii și iubirii, nu poate depinde de genul său
pentru a lua asupra sa sacerdoțiul ministerial. Astfel, puterea preoțească poate fi reprezentată
de bărbați, iar iubirea în plenitudinea ei desavârșită de către femei, tocmai pentru ca slujirea să
capete o unitate, pentru a nu rămâne incompletă. Orice prunc care se naște într-o comunitate
anglicană poate fi văzut ca un viitor slujitor sau viitoare slujitoare a comunității respective,
dacă la timpul cuvenit aceștia îl vor pune ca și conducător tainic al lor prin votul universal.

Pe lângă ideile unor teologi anglicani, au existat și concepții rezultate din mișcările
feministe care ar putea să aducă un avantaj în ceea ce privește doctrina protestantă legată de
2
Cf. Irenikon, nr. 3, 1986, pp. 26-27.
3
Toma d’Aquino
4
Op. cit., p. 83.
2
hirotonia femeii. O figură emblematică feminină a secolului XX, care a încercat să
argumenteze că femeia poate fi hirotonită, în special în Biserica Ortodoxă, a fost Elizabeth
Behr-Sigel. Ea consideră în primul rând că lipsa de emancipare a femeii în cultul ortodox,
face ca nici să nu poată fi vorba de o hirotonie a femeii, pentru că majoritatea nu își dau o
opinie clară sub acest aspect, poate din indiferență sau pentru a nu se ajunge la o revoluție.
Autoarea nu crede că nehirotonirea femeii înseamnă o inferioritate a acesteia sub aspect
social, ci dimpotrivă chiar o superioritate a ei pe alte planuri, realizată printr-o harismă
specială feminină, diferită de cea a bărbaților.5 Aceasta se observă din faptul că Fecioara
Maria, care deținea ,,sfințenia ființei”, nu a primit o hirotonie tocmai datorită unei sfințenii
,,peste măsură”, care i-ar fi fost înjosită prin aderarea la slujirea preoțească. În condițiile
socio-istorice actuale, problema asupra hirotoniei femeii ar trebui sa urmărească 3 direcții:
1)trebuie să se renunțe la tabuurile sexuale ce provin din mentalitatea vechi-testamentară, ce
continuă să persiste în ceea ce le privește pe femei; 2)noțiunea de persoană trebuie înțeleasă în
esența ei deplină, astfel încât persoana bărbat-femeie să fie concepută ca valoare deplină a
Bisericii; 3)preoția creștină trebuie repusă în discuție, întrucât ea nu mai este asemenea celei
din Vechiul Testament, la momentul actual teologia sacramentală ortodoxă nepârănd să
interzică accesul femeii în slujba liturgică.

Până acum am prezentat în linii mari argumentele protestanților prin care ei își susțin
opiniile cu privire la slujirea preoțească feminină, fie din pricină faptului că nu ar altera cu
nimic adevărata învățătură, fie că aceasta apare ca necesitate, din perspectiva unor teologi
anglicani. La acestea se pot adăuga argumentele de emancipare ale femeilor în Biserică ce nu
țin de doctrina protestantă, însă care beneficiază astfel de un ajutor involuntar, argumente ce
aveau ca scop, de fapt, de a pune în statutul social femeia in deplină egalitate cu bărbatul. În
cele ce urmează, voi expune poziția ortodoxă în ceea ce privește problema hirotoniei femeii,
explicând totodată și concepțiile greșite precizate anterior.

Biserica Ortodoxă a susținut încă de la începutul erei creștine, pe atunci având denumirea
de Biserică Primară, faptul că slujirea preoțească și arhierească este o datorie ce aparține de
drept bărbatului. Taina preoției a fost instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, mai întâi
apostolilor, urmând ca aceștia la rândul lor să transmită același har pentru a desemna slujitori
drepți pentru comunitățile creștine. Observăm că Mântuitorul Iisus Hristos nu a ales printre
cei 12 apostoli ai Săi nicio femeie. Nici în cei 70 de ucenici nu întâlnim vreo femeie căreia să
i se fi întrebuințat slujba preoțească. Apoi, în întreaga istorie și până la noi, Biserica Ortodoxă
a rămas pe aceeași unde de linie a ei, păstrând în continuare cu strictețe interzicerea femeii de
a săvârși Jertfa Supremă. Sfânta Scriptură nu scoate la lumină o definiție a preoției. Acest
lucru se întâmplă și în Sfânta Tradiție, unde Sfinții Părinți au lăsat o bogată învățătură
coerentă sub multe aspecte, însă asupra preoției nu a fost lăsat un răspuns complet și
satisfăcător în ceea ce privește hirotonia femeilor.

Din punct de vedere ontologic, Dumnezeu i-a creat pe oameni egali. Această egalitate însă
a fost frântă prin caderea în păcat a femeii, ce a avut ca urmări poziționarea ei într-un loc
inferior față de bărbat. În ciuda acestui fapt, Vechiul Testament relatează câteva fizionomii
5
Prof. Ciprian Iulian Toroczkai, Eseu bibliografic la ,,Rolul diaconițelor și problema
hirotoniei femeii”, Sibiu, 2011.
3
feminine excepționale: Iudita, Estera și Rut, care simbolizează înțelepciune și putere divină, și
tocmai prin această vestire tipologică și profetică, arată întruchiparea desăvârșită a femeii,
Sfânta Fecioară Maria. Egalitatea celor doua firi reiese clar din cuvintele Sf. Ioan Gură de
Aur:,,femeia este egală cu bărbatul”, iar Sf. Vasile cel Mare spune:,,Femeia are și ea ca și
bărbatul privilegiul de a fi fost creată după chipul lui Dumnezeu. Deopotrivă vrednice de
cinstire sunt cele două firi ale lor, egale virtuților lor, egală răsplata lor și de asemenea osânda
lor”.6 Distincția ontologică între bărbat și femeie, datorită vocațiilor specifice, implică o
slujire specifică fiecăruia în Biserică, subliniindu-se astfel că vocația preoțească aparține de
drept bărbatului.7 Preotul, care îl reprezintă pe Hristos, trebuie să dețină paternitatea divină a
Tatălui pe care Fiul a comunicat-o Bisericii. Astfel, bărbatul ca tată îl reflectă și îl imită pe
Dumnezeu Tatăl, pe care Îl reprezintă aici, pe pământ.

Caracterul bărbătesc al preoției sacramentale este definit prin temeiurile scripturistice,


vocația bărbatului fiind în relație cu locul și misiunea proprie a femeii. Sf. Ap. Pavel
precizează interdicția femeii de la activitatea sacramentală în epistolele sale astfel:,, Femeia să
tacă în biserică.”(I Corinteni 14; 34). Sensul cuvintelor pauline nu este acela de a subestima
natura feminină, ci de a o exclude de la o posibilă inversare de roluri, de a deține o funcțiune
ce nu ține de firea și capacitățile ei, ceea ce ar altera ordinea pe care Dumnezeu a hărăzit-o
pentru a fi respectată.8 Chiar capul acoperit al ei în sfântul locaș semnifică ascultarea și
supunerea, iar lipsa acestui acoperământ reprezintă un simbol al autorității, ce îi este
impropriu firii sale. Ordinea dumnezeiască neschimbabilă este precizată prin următorul
verset:,,Hristos este capul oricărui bărbat, capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos:
Dumnezeu”.(I Corinteni 11; 3). Deci, atât în dumnezeire, cât și în umanitate putem vorbi de
această ordine definită. După cum Hristos este dupa Dumnezeu și nu poate deveni capul lui
Dumnezeu, tot așa este și femeia este după bărbat și nu poate să devină capul bărbatului. 9
Pentru a nu ajunge la subordinațianism, trebuie precizat că ordinea nu se întemeiază pe
raportul superioritate-inferioritate, ci pe cel de egalitate care are în esența persoanei un rol
exact și o funcțiune specifică. Prof. Vulgaris, prezent la congresul interortodox din Rhodos,
afirmă și susține clar imposibilitatea hirotonirii femeii în preoția sacramentală:,,Femeii nu-i
este permisă însușirea funcției de slujire preoțească, pentru că în acest caz ea și-ar exercita
autoritatea asupra bărbatului și astfel se închipuie pe sine Dumnezeu, sau îl închipuie pe
Dumnezeu în sine cu toate atributele sale. Un astfel de fapt, oricum nu-și are temei în
Scriptură, ci în păgânism.”

Reciprocitatea dintre bărbat și femeie, conformă cu planul lui Dumnezeu, se află în relația
lui Hristos cu Biserica Sa. Mitropolitul Hrisostom de Mira stabilește o concluzie în ceea ce
privește relația fiecărei naturi umane în parte. Astfel, în concepția sa:,,Bărbatul este unit
ființial cu Hristos Arhiereul în funcțiile sale preoțești. El pătrunde tainic în elementele lumii
pentru a le sfinți, pentru a transmite viață...”. În ceea ce privește femeia, el o numește
,,principiu al maternității și leagăn al vieții”. Prin Maica Domnului, femeia este menită să
realizeze și să trăiască în sine Preoția împărătească a Trupului lui Hristos. Față de bărbat,
6
Sf. Vasile cel Mare, Despre originea omului, Om. I, 18.
7
Op. cit., p. 75.
8
Idem
9
Ibidem, p. 76.
4
femeia are o harismă maternă, specifică doar firii sale, netransmisibilă, de a naște în sufletul
omului pe Hristos. Astfel, cinstea ei în Biserică este bogată, ea putând să fie ,,un vas ales” din
care se poate naște un arhiereu sau un preot, însă fără să beneficieze ea însăși de puterea
sacramentală. Putem concluziona din cele relatate că misiunea femeii în Biserică are un
caracter sacru, de a fi mamă a fiilor lui Dumnezeu, a tuturor celor ce primesc Taina Botezului.
Pe lângă aceasta, tot ea trebuie să se ingrijească de educația duhovnicească a copilului, pentru
că doar așa să își îndeplinească în mod desăvârșit statutul său deosebit în Biserică. Vocația
preoției sacramentale este a bărbatului, prin aceasta făcându-se următor al Mântuitorului
Hristos, manifestându-și asemenea Lui, paternitatea față de Biserică.

Prof. Vlasios Fidas, în referatul său:,,Imposibilitatea hirotoniei femeilor după Sfintele


Canoane, vorbește de două tipologii, disntincte pentru fiecare fire. Tipologia hristocentrică,
cea specifică bărbatului, este iconică, pentru că ea reflectă chipul preotului în cel al lui
Hristos. Femeii îi corespunde tipologia pnevmatocentrică, deci în legătura cu Duhul Sfânt.
Aceasta are un aspect ministerial și se referă la taina în Hristos, având o legătură liturgică a
iconomiei speciale a Duhului Sfânt.10 Astfel, dinstincția dintre bărbat și femeie se reflectă în
diferența iconomiei Fiului cu cea a Duhului Sfânt. Se poate observa aici un fond teologic-
eclesiologic: bărbatul și femeia lucrează potrivit firii și vocației proprii, asemenea planului
creației deținut de Tatăl, realizat prin Fiul și desăvârșit prin Duhul Sfânt. Biserica Ortodoxă
păstrează echilibrul dintre hristologie și pnevmatologie, realizând astfel un tot unitar, ce nu
amestecă cele două funcțiuni distincte între ele, și nu strică legătura intimă a acestora.

Istoria amintește de o slujire în treapta diaconală a femeilor în primele veacuri ale


creștinismului. Sf. Ap Pavel vorbește în acest sens de diaconița Febe.(Romani 16; 1) Rolul
diaconatului feminin nu presupunea nicidecum o implicare în activitatea sacerdotală, ci mai
degrabă o funcție socială, un ajutor bisericesc. Diaconițele le pregăteau pe femei pentru a
primi botezul sau ajutau la pregătirea meselor pentru agapele creștine. Hirotonia lor putea fi
clasificată mai degrabă ca hirotesie, căci nu se aflau la același nivel de slujire ca al diaconului,
deci erau inferioare acestuia, însă superioare treptei de ipodiacon. Această perioadă a fost
singurul moment în care a existat o așa-zisă hirotonie a femeii. O reînviere a acestei trepte nu
ar putea afecta cu nimic Biserica Ortodoxă, intrucât ea a fost recunoscută de 3 Sinoade
Ecumenice și nedesființată de vreo hotărâre bisericească autoritară.11

Din cele prezentate rezultă clar ideea că hirotonia femeii nu a fost, nu este și nu va fi
posibilă niciodată. Totuși, femeii i se poate îngădui să se implice în învățământul teologic sau
chiar activitatea de catehizare a credincioșilor. În acest sens, prof. Nicolae Chițescu enumeră
o serie de slujiri pe care ele le pot face în conformitate cu Biserica: înzestrarea și
înfrumusețarea bisericilor, formarea și susținerea corului bisericesc, ajutorarea săracilor și a
orfanilor, îngrijirea bolnavilor, înființarea și susținerea unei biblioteci parohiale, ajutorarea
preotului la cercurile misionare ș.a.m.d.12 Din toate acestea se poate observa că femeia se
poate implica destul de activ în activitatea bisericească, și chiar să aibă un rol deosebit în

10
Op. cit., p. 91.
11
Idem, p. 93.
12
Op. cit., p. 188.
5
incinta acesteia, rămânându-i înafara slujirii preoțești ce nu i se cuvine un vast domeniu de
implicare social-filantropic.

Protestanții au făcut o confuzie între preoția obștească și preoția sacramentală, argumentând


faptul că prima o poate justifica pe a doua. Deci,după concepția lor, dacă preoția universală
cuprinde atât natura masculină, cât și feminină, logic ar fi ca și slujirea clerică să fie deschisă
ambelor firi, ceea ce de fapt este o aberație. Însăși sintagma de ,,sacerdoțiu ministerial” arată
de fapt ca slujitorul comunității este un preot-ministru, care deține un mandat al Bisericii, ceea
ce reprezintă o altă greșeala a protestanților, căci preotul nu este un delegat ales de popor, ci
un ales de Dumnezeu. Preoția sacramentală, purtând în ea preoția universală a credincioșilor,
nu derivă reprezentativ din natura sacerdotală a Bisericii, ci provine haric din preoția lui
Hristos, Izvorul Unic al acesteia.13

Așadar, Biserica Ortodoxă rămâne pe linia dreaptă în ceea ce privește slujirea preoțească,
fără ca femeia să fie discriminată în vreun fel în incinta acesteia. Așa cum Dumnezeu a lăsat
ca Jertfa cea nesângeroasă să fie săvârșită de un bărbat, ca urmaș al lui Hristos și al
apostolilor, așa a lăsat și femeii menirea de a da naștere sfințeniei, unor posibili viitori
slujitori, sau unor fii și fiice în Hristos. Astfel, vocația paternă nu poate fi nicidecum
schimbată cu cea maternă întrucât acestea au fost hărăzite de Dumnezeu pentru a aparține
fiecărei firi în parte, diferența dintre persoana bărbatului și a femeii reflectându-se în
deosebirea Persoanelor Sfintei Treime, care deși au aceeași natură, dețin însușirile proprii
fiecăreia în parte.

13
Op. cit., p. 85.
6
7