1

Curs 1. 20.02.2019 Pr. Vasile Răducă

Începuturile monahismului în Palestina

Tipiconul din Ţara Sfântă:

- la câmpie
- la Muntele Sinai (a ţinut de ep. De Ierusalim)
- din zona Ierusalimului
- din Munţii Iudeei

1.În partea de câmpie a Ţării Sfinte

Monahismul a prelual celelalte forme de monahism din

Gaza (capitla filistenilor)
Gaza e un oraş vechi al filistenilor, cel ma vechi din
Orientul Apropiat, existând de la 3200-3.500 î. de H.

Pe la 1500 î.de H, oraşul Gaza a fost cucerti de Egipt şi e

pierdut după 300 de ani , când e cucerit de filisteni.
Gaza devine capitală şi centru de cultură regional.
După câteva sute de ani, Gaza e recucerită de Egipt, dar
Faza rămâne eminamente cu o gândire filisteană.

În 700 de cucerită de asirienii lui Tigat.

În 323, Alexandru cel Mare cucereşte Palestina şi deci şi

Gaza. Această cucerire nu duce la pacificarea triburilor
din Gaza, filipenii rămânând până târziu în istorie,
neputând sa-i asimileze nicio cucerire: „o femeie canatită
e o femeie flisteană.
 2

)))) Wiki si alte siteuri ți termeni pentru anumite părți din această zonă
sunt: Canaan, Sion, Țara lui Israel,Coelesyria, parte a Siriei-
Palestina sau a Shamului, Siria de Sud sau Shamul de Sud, Jund
Filastin sau Filastin (versiunea arabă a numelui Palestina),
Outremer, Țara Sfântă și Levantul de Sud. Arheologii și istoricii
moderni ai regiunii se referă uneori la domeniul lor de studiu ca
arheologie siro-palestiniană.

Regiunea se numără printre primele din lume care au avut așezări

umane, comunități agricole și civilizație. În timpul epocii bronzului, au
apărut state-orașe Canaanite independente, identice în limbă și
cultură cu Fenicia aflată la nord, influențate de civilizațiile
înconjurătoare ale Egiptului
antic, Mesopotamiei, hittiților, Cretei minoice, ale arameilor din Siria,
etc.
Între 1550-1400 î.Hr., orașele canaanite au ajuns vasale noului regat
egiptean care și-a menținut supremația până în 1178 î.Hr, când, deși
a câștigat Bătălia de la Djahy împotriva popoarelor mării, regatul
 3

egiptean a intrat în colaps. Potrivit tradiției religioase antice a Bibliei,

țara (atunci numită Canaan) a fost promisă de
către Dumnezeu poporului evreu cunoscut in antichitate și ca israelit
sau iudeu, ca o moștenire eternă.
 Filistenii au sosit în zonă ca o parte a Popoarelor mării, au dominat o
vreme zona de coastă și cu timpul s-au amestecat cu populația
locală.
Regatul ebraic unitar al Israelului, despre care povestește tradiția
biblică a evreilor, a fost întemeiat probabil prin jurul anului 1020 î.Hr.
și s-a împărțit curând în regatul Israel la nord și regatul Iuda sau al
Iudeei în sud.
Partea de nord a regiunii a devenit parte a imperiului neo-asirian din
c. 740 î.Hr., urmat prin 627 î.Hr.. de imperiul neo-babilonian.
Ulterior și regatul ebraic de sud, Iudeea, a fost cucerit în anul 586
î.Hr. când capitala lui,Ierusalimul a fost distrus de către regele
babilonian Nabucodonosor al II-lea iar o parte din evrei, mai ale
pătura conducătoare, au fost deportați în Babilon. Li s-a permis să se
reîntoarcă și să reconstruiască orașul în timpul stăpânirii imperiului
persan ahemenid .
În anii 330 î.Hr., Alexandru cel Mare a cucerit țara lui Israel și
regiunea a avut diferite conduceri în timpul războaielor de
succesiune, alăturându-se în cele din urmă imperiului seleucid între
219-200 î.Hr..
 4

Regatul Iudeei in timpul dinastiei ebraice a Hasmoneilor sec II+I î.H.

În 116 î.Hr., un război civil seleucid a dus la independența unui
principat evreu hasmonean în Munții Iudeei. Din 110 î.Hr., dinastia
Hasmoneilor și-au extins autoritatea peste o mare parte din
Palestina, recreând o entitate teritorială iudeo-samariteano-
idumaeano-itureano-galileeană. Controlul iudeu (evreu, vezi Ioudaioi)
asupra unei regiuni mai mari a dus la ceea ce avea să devină
cunoscut sub numele de Regatul Iudeea (Yehuda) în sensul larg,
[1]
 Între 73-63 î.Hr., Republica Romană și-a extins influența în regiune
în timpul celui de-al treilea război mitridatic, cucerind Iudeea în 63
î.Hr. și divizând fostul Regat Hasmoneu în cinci districte.

Palestina sub dominație bizantină

. În această perioadă conducerea entităților statale evreiești sub
tutelă romană a revenit dinastiei Apatrizilor, sau irodiene, de origine
edomită.
Misiunea publică de trei ani a lui Isus, care a început
cu botezarea în râul Iordan și a culminat cu răstignirea Sa, se
estimează că a avut loc în perioada 28 - 30 AD, deși istoricitatea lui
Iisus este contestată de către unii savanți.
În anul 70, Titus a devastat Ierusalimul, ceea ce a dus desființării
autonomiei politice, și la exodul evreilor din oraș la Yavne și Pella.
În 132, Hadrian a reunit provincia Iudaea cu Galileea, pentru a forma
o provincia Siria Palestina, iar Ierusalimul a fost primit numele latin
 5

de Aelia Capitolina. Între 259-272, regiunea a ajuns vreme de câțiva

ani sub controlul lui Odenatus,regele Palmirei.
După victoria împăratului creștin Constantin cel Mare în războaielor
civile ale tetrarhiei (306-324), a început creștinarea Imperiului
Roman. În 326, mama lui Constantin, Sfânta Elena a vizitat
Ierusalimul și a început construirea de biserici și altare. Palestina a
devenit un centru al creștinismului, atrăgând numeroși călugări și
cărturari religioși. Reprimarea revoltelor samaritene (484-572) din
această perioadă au dus la dispariția in foarte mare parte acestei
comunități.
În 1073, Palestina a fost cucerită de către Marele Imperiu Seljuk,
doar pentru a fi recuperată de către Fatimidi în 1098, de la care au
cucerit regiunea cruciații în 1099. Controlul cruciat al Ierusalimului și
a celei mai mari părți din Palestina a durat aproape un secol până la
înfrângerea lor de către forțele lui Saladin în 1187, după care cea mai
mare parte din Palestina a fost condusă de către Ayyubizi. Un stat
cruciat rămas de-a lungul orașelor de coastă nordice a supraviețuit
timp de un secol, dar, în ciuda celor șapte cruciadele ulterioare,
cruciații nu mai erau o putere semnificativă în regiune. Sultanatul
mameluc a fost creat în mod indirect în Egipt, ca urmare a celei de-a
șaptea cruciade. Imperiul Mongol a ajuns în Palestina pentru prima
dată în 1260, ca urmare a incursiunilor mongole în Palestina
ale generalului nestoriancreștin Kitbuqa, incursiuni care s-au terminat
odată cu bătălia de la Ain Jalut (3 septembrie 1260). Începând
cu 1486, s-au dat lupte între mameluci și turcii otomani pentru
controlul asupra Asiei de Vest, otomanii capturând Palestina în 1516.
În 1832, regiunea a fost cucerită de către vice-regele
Egiptului Muhammad Ali, dar în 1840 Imperiul Britanic a intervenit și a
redat controlul Levantului turcilor în schimbul viitoarelor capitulații.
Sfârșitul secolului al XIX-lea a fost marcat de începutul
imigrației sioniste și al renașterii limbii ebraice. Imigrația evreiască pe
tot parcursul secolului a dus la concentrații relativ mari de evrei în
Ierusalim, Safed, Tiberias și Jaffa[2]. Guvernul britanic a
emis Declarația Balfour pro-sionistă în timpul primului război mondial.
Britanicii au capturat Ierusalimul o lună mai târziu și li s-a atribuit în
mod oficial un mandat pentru administrarea Palestinei în 1922.
Mandatul prevedea înființarea unui Cămin național evreiesc în
Palestina. Palestinienii arabi s-au revoltat în 1920, 1929 și 1936.
În 1947, în urma celui de-al doilea război mondial și a Holocaustului,
 6

precum si a intensificării confruntării între arabi și evrei in Palestina,

guvernul britanic și-a anunțat dorința de a încheia mandatul. Ca
urmare, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a votat pentru
împărțirea teritoriului. Arabii au respins planul de împărțire al
Națiunilor Unite și a început imediat, cu ajutorul statelor arabe vecine,
un război, în momentul în care Statul Israel a fost declarat în 1948.
În 1948, în timpul războiului arabo-israelian, Israel a capturat și
încorporat majoritatea teritoriului fostei Palestine
mandatare, Iordania a capturat regiunea cunoscută astăzi sub
numele de Cisiordania și Fâșia Gaza a fost capturată de către statul
Egipt până în 1967. În timpul Războiului de Șase Zile din iunie 1967,
Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și
Cisiordania. După acest război, Israelul a început o politică de
infiintare de colonii sau așezări evreiești pe teritoriile arabe de sub
controlul său. Din 1987 până în 1993, a avut loc Intifada palestiniană
împotriva Israelului care s-a terminat cu acordurile de pace la Oslo
din 1993. În anul 2000, a doua intifadă sau Al-Aqsa a început și
Israelul a construit o barieră. Ca urmare a planului Israelului de
dezangajare unilaterală din 2004, au fost retrași toți coloniștii și cea
mai mare parte a prezenței militare din Fâșia Gaza, însă Israelul a
menținut controlul asupra spațiului aerian și de coastă.

. 

           

            4. Israelul

            Apogeul vechilor civilizatii semite a fost atins de Israel. Faptul

ca-l studiem se datoreaza rolului pe care acest mic popor l-a avut in
istoria antica. Pe de o parte constatam o istorie modesta, limitata in
timp a statului israelit, iar pe de alta parte conservarea poporului
evreu dincolo de limitele evenimentelor.

            4.1. Originile poporului evreu. Incercarea de definire a

inceputurilor poporului evreu este dificila datorita caracterului surselor
de informare. Din Vechiul Testament ca sursa majora de informare,
redactat la o data relativ tarzie, este dificil a separa samburele de
 7

adevar din multimea compilatiilor anterioare. Cele dintai referiri la

evrei provin dintr-un izvor extern, o stela a faraonului Merneptah
(cca.1207 i.Chr.) in care sunt enumerate victoriile sale, prilej cu care
este amintita si supunerea Israelului.

            In jurul Semilunei fertile triburile semite nomade, (numite

habiru[2]in textele akkadiene si egiptene) se manifestau ca o populatie
instabila. In cadrul acestora, cu termenul ebraic de ibri (ivri) sunt
definiti, in special in relatarile privind perioada de dinaintea regalitatii,
evreii. Utilizarea acestui termen in sens etnic este relativ tarzie, fiind
datorat in mare masura unor vorbitori de limba greaca. In textul biblic
nu intalnim termenul de evreu (limba ebraica) in sens etnic., Utilizat
rar, el desemneaza in cateva cazuri doar persoane (gupuri de
persoane) dependente. Singura sursa care permite stabilirea unei
relatii intre acest gentiliciu (ibri) si un trib (clan) este traditia referitoare
la genealogia lui Abraham, al carui stramos ar fi fost Eber [3]. 

            Patrunderea comunitatilor iudaice in spatiul siro-palestinian

este lenta, realizata in timp, fiind consemnate grupe sedentare
agricole in zona colinara (Sichem), grupe de seminomazi crescatori
de animale mici (oi, capre, magari) in centrul si nordul zonei (intre
Ebla si Eufrat), altele integrate in civilizatia urbana (Ebla) sau in
comertul caravanier. Factori de natura externa (expansiunea hitita)
determina  dislocari si miscari de populatie spre zona sudica, in care
sunt cuprinse si unele din triburile evreilor (sfarsitul secolului XVII-
inceputul sec.XVI i.Chr.). Etapele si conditiile cuceririi Palestinei sunt
deosebit de complexe si din acest motiv, greu de urmarit. Traditia
pastreaza amintirea a trei razboaie care au avut loc dupa distrugerea
Ierichonului (in centrul tarii incheiat prin cucerirea cetatii Ai/El Tell;
altul purtat spre sud-vest duce la infringerea confederatiei canaanite
la Gibeon/El Jib; al treilea in nord terminat prin cucerirea si
distrugerea Hazorului/Tell el Qedah). Cercetarile arheologice nu au
reusit insa sa ofere pana in prezent suficiente elemente care sa
sustina istoricitatea traditiei.   

            4.2. Perioadele istoriei evreiesti

            Pe baza textului biblic, istoria poporului evreu se imparte in

mai multe perioade: a) epoca patriarhilor (Avraam, Isaac si Iosif); b)
epoca judecatorilor (exodul in Egipt); c) epoca regalitatii, cu doua
 8

subperioade: c1) regatul unit(1020-928 i.Chr., cu regii Saul, David si

Solomon); c2) cele douaregate Iuda si Israel. Perioada se incheie
prin cucerirea Samarei (722) de catre asirieni si a Ierusalimlui (586)
de catre babiloneni; d) perioada exilului in Babilon; e) revenirea in
patrie a evreilor (538) si reorganizarea statului sub Macabei (167-62
i.Chr.). La aceasta ultima data Pompei cucereste Ierusalimul si
transforma teritoriul israelit in provincie romana.

            4.2.1. Epoca patriarhilor.

            Prima inchegare a nucleului etnic al evreilor este legata, prin

traditia biblica, de numele patriarhului Abraham. Acesta, la
indemnul Domnului, pleaca din Ur [4] si, urmand cursul Eufratului,
ajunge la Haran in nordul Siriei, de unde isi indreapta caravanele
spre Palestina. Aici vor vietui Isaac, Iosif si Iacob. Ultimul dintre ei
pleaca la curtea egipteana, chemandu-i apoi acolo si pe cei din clanul
lui.

            Traditiile biblice prezinta patriarhii ca pe niste Astraini” prin

raportare la populatia locala sau ca niste seminomazi pe cale de a
deveni sedentari, veniti cu turmele in cautare de pasuni pentru
animale. Adesea israelitii se instaleaza in preajma oraselor si intretin
bune relatii cu autoritatile locale. Acest fapt nu exclude folosirea,
atunci cand era cazul, a vicleniei si violentei.

            O analiza a traditiilor biblice permite constatarea ca la

originea confederatiei israelite au fost patru grupuri principale ce se
alatura patriarhilor Avraam, Isaac, Iacob si Israel.

            Grupul ebraic al lui Iosif, datorita unor cauze care nu sunt bine
precizate (cautarea de pasuni, deplasare sub presunea inaintarii
hicsosilor etc.), patrunde in Egipt, la marginea orientala a Deltei
Nilului, unde ramane un anumit timp. Acest grup participa la lucrarile
de constructie ale cetatilor si a bazelor de aprovizionare din zona.
Opresiunea la care au fost supusi va determina exodul evreilor din
Egipt (Afuga din Egipt”) sub conducerea lui Moise, eveniment
petrecut, dupa toate probabilitatile, in timpul domniei lui Ramses II
(?), in jurul anilor 1270-1250 i.Chr. In timpul unei migratii lente (cu
durata de cca 40 de ani), se pare ca evreii au ramas un timp in Sinai,
fapt ce ii permite lui Moise (venerat conducator spiritual, unificator,
 9

legislator si bun organizator) sa impuna grupului principal principiile

religiei yahviste (YHWH va fi unica lor divinitate careia nu-i fac o
imagine cioplita). Ocolind tara Moab, vor ocupa, in Transiordania,
pamanturile de la nord de Arnon.

            Sub conducerea lui Iosua, urmasul lui Moise, evreii trec raul

Iordan si patrund in Cisiordania, ocupand Ierichonul si Bethelul. La
apropierea lor, dregatorii cetatilor aliate din zona (Ghibeon, Chefira,
Beerot) le propun israelitilor un pact, acceptat de Iosua, prin care li se
acorda statutul de vasali. Aceasta alianta reprezenta o amenintare
directa pentru Ierusalim, care riposteaza prin constituirea unei coalitii
a suveranilor caananeeni. Cu sprijinul Egiptului, aliatii angajeaza o
lupta cu israelitii in apropierea inaltimilor Bet-Horon. Probabil in urma
acestei confruntari apare prima mentiune despre Israel pe stela lui
Merneptah (cca.1207 i.Chr.), precum si redarea unei ciocniri
egipteano-israelite pe un basorelief al acestui faraon de la Karnak,
ambele fiind legate de cucerirea Gehezerului. Dupa conflictul armat
amintit, clanurile israelitilor s-au indreptat spre nord, cucerind zona de
munti si coline situata intre Ierusalim si Sichem.   

            4.2.2. Epoca judecatorilor

            In expansiunea spre nord a avut loc o ciocnire intre doua

dintre clanurile evreilor (Israel si Iosua), incheiata printr-un pact
(Aalianta de la Sichem”), in baza caruia fiecare clan isi pastreaza
teritoriul si autonomia. Intelegerea a condus la constituirea
unei Confederatii in cadrul careia Iosua a impus recunoasterea lui
Yahweh ca unica divinitate. Unificarea religioasa, baza confederatiei,
a fost insotita de adoptarea unor reguli fundamentale care priveau
cultul comun si viata sociala. Promulgate, probabil, de Iosua, acestea
reprezinta o forma primitiva a Decalogului[5]. Cele 10 reguli
fundamentale formau intr-un fel constitutia confederatiei israelite.
Unitatea era, in primul rand, de natura religioasa (recunoasterea lui
Yahweh ca unica divinitate si respectarea sarbatorilor sale - sabaat).
Nu se face nici o referire la vreo structura sau institutie confederala.
Acest fapt a inlesnit integrarea a noi grupuri israelite in confederatie.
Clanul, identificat cu satul ce grupa mai multe familii, traia practic in
autarhie economica si sociala. Autoritatile traditionale, caracteristice
fiecarui clan (Abatranii”), veghiau la respectarea regulilor privind viata
sociala, enuntate in Decalog. Adunari comune, care dezvoltau
 10

sentimentul de apartenenta la confederatie, aveau loc in timpul

serbarilor prilejuite de pelerinajul la sanctuarul de la Silo. Doar in
cazuri deosebite, in fata unui pericol venit din exterior, se puteau
organiza, sub conducerea unui sef unic - numit judecator (sofetim) -,
insarcinat sa conduca armata. Dupa indepartarea pericolului el
pastreaza doar o functie onorifica.

            4.2.3. Perioada regatului unificat (1030-931 i.Chr.).

            In cazul unei primejdii din afara, legatura fragila ce unea

triburile confederatiei israelite devenea insuficienta. Aceasta era
evidenta atunci cand persistenta primejdiei din exterior pretindea
necesitatea permanentei unui conducator militar. Ea determina
trecerea de la institutia sporadica a judecatorilor si Asalvatorilor”, la
cea a monarhiei, comuna popoarelor din jur.

            La inceput triburile confederatiei s-au confruntat cu dusmani

pe masura lor: medianiti, amoniti, moabiti sau cetati cananeene.
Situatia s-a complicat atunci cand au inceput sa se confrunte cu
expansionismul filistinilor. Ei sunt mentionati pentru prima data sub
numele de Peleset in inscriptia care celebreaza victoria repurtata de
Ramses III in 1177 i.Chr. asupra Apopoarelor marii”. Dupa
infrangerea acestora, filistinii s-au asezat, probabil cu acordul
egiptenilor, pe o fasie de pamant de-a lungul litoralului mediteranean,
intre Askalon si Gaza. Aici ei se constituie intr-o federatie a cinci
orase (Gaza, Askalon, Asdod, Ecron si Gat), fiecare avand in frunte
cate un comandant (seren). Bine organizati, uniti si dotati cu arme din
fier, filistinii, in incercarea de a-si extinde dominatia asupra intregului
Canaan, s-au lovit de rezistenta israelitilor. Nevoia de a opune fortei
militare si politice a filistinilor o rezistenta armata eficienta va constitui
unul din elementele care au grabit constituirea statului unificat. 

            Primele confruntari cu filistinii (cca 1050 i.Chr.) s-au soldat cu

infrangerea confederatilor si capturarea, din sanctuarul federal de la
Silo, a chivotului Domnului, emblema lor nationala. Infrangerea a
marcat si inceputul misiunii lui Samuel, care stapinea peste Bethel,
Ramah si avea controlul asupra locului de cult de la Gigal. In calitate
de capetenie spirituala a israelitilor, Samuel se pare ca are un rol
esential in desemnarea lui Saul (1029-1004 i.Chr.) drept viitor rege.
 11

            Noul rege incearca sa consolideze uniunea celor 12 triburi

israelite. Caracterul regalitatii este determinat de structura primitiva a
puterii centrale si a administratiei. In procesul de guvernare, Saul se
bazeaza pe rudele apropiate, iar sprijinul puterii centrale il asigura
armata ce o organizeaza, avand ca nucleu un grup de razboinici
atasat datorita legaturilor personale. In aceasta calitate, el infrange
pe amoritii care au atacat triburile de la rasarit de Iordan. De
asemenea, respinge atacurile dinspre sud ale edomitilor si
amalekitilor. Saul poarta mai multe lupte si cu filistinii [6], care isi
construisera puncte intarite in teritoriile aflate sub autoritatea lui. In
confruntarea desfasurata la Muntele Gilboa, regele va cadea
impreuna cu unul din fiii sai. Absenta unor criterii precise in
transmiterea regalitatii explica imprejurarile in care David, ginerele
sau, accede la putere inlaturand pe urmasii naturali ai lui Saul.

            David (1000-970 i.Chr.), din tribul Iuda, isi incepe cariera ca

militar, in slujba lui Saul. Popularitatea ce o dobandeste in urma
victoriei asupra filistinilor, trezeste suspiciunea regelui si un conflict
cu acesta. Obligat sa se refugieze, David intra ca mercenar in slujba
dinastului filistin al cetatii Gath. Dupa moartea lui, David este
proclamat initial rege in sud, in Iudeea, avand ca resedinta orasul
Hebron. Apoi, dispunand de armata, cucereste regatul Israel si face
din Ierusalim capitala noului stat unificat. Astfel David reuseste sa
aduca sub autoritatea sa cele 12 triburi israelite.  Bazandu-se pe o
armata puternica si profitand de o conjunctura internationala
favorabila (slabirea Egiptului, declinul Babilonului si Asiriei),
David  extinde hotarele regatului sau. In doua campanii militare
infrange rezistenta filistinilor, instituind controlul asupra cetatii Gath.
Dupa ce cucereste regatul Edom, de la hotarele meridionale, ii
supune pe aramenii din nord, ca si pe ammonitii si moabitii din sud,
constituind astfel un Aimperiu multinational”.

            Remarcabil om de stat, talentat comandant de osti si stralucit

diplomat, David schiteaza structurile organizatorice ale noului stat
centralizat ce se intindea de la M. Mediterana la Eufrat si la M. Rosie.
David a impus ca principiu dinastic ereditatea si a elaborat si
dezvoltat o ideologie politica menita sa-i consolideze puterea. In
conformitate cu aceasta, regele nu era doar Aalesul” divinitatii, ci
administrator al lui Iahwe pe pamant. Uniunea personala intre regatul
Iuda si Israel este consfintita prin mutarea Chivotului sfant la
 12

Ierusalim. Fortificand dupa cucerire acest oras, David face din

Ierusalim capitala politica si religioasa a Israelului, in care cultul lui
Yahweh este impus ca religie de stat. Astfel, religia prin stabilirea
unor relatii particulare cu statul, va fi transformata intr-un instrument
politic pentru consolidarea puterii. Aceasta relatie se materializeaza
prin rolul direct jucat  de rege in organizarea cultului, in construirea de
temple (marele Templu de la Ierusalim si alte temple in centre
districtuale). Pentru serviciile divine pe care le oficiau slujitorii acestor
temple (levitii), traditia consemneaza ca David a scris Psalmi, care
sunt considerati ca fiind cele mai desavarsite poeme relligioase.
Levitilor li se incredinteaza  si unele atributii administrative, civile si
judecatoresti.

            David a creat o puternica armata, al carui nucleu era format

de un corp de mercenari filistini. Aparatul administrativ, organizat
dupa model egiptean, numara in randurile sale numerosi functionari
si ofiteri, unii apartinand populatiilor neisraelite. Instituie  pentru
supusi indeplinirea unor obligatii in folosul regalitatii, precum taxe si
corvezi constand din zile de seceris si munci pentru constructii.
Aparatul fiscal organizat avea menirea de a tine evidenta tuturor
contribuabililor.

             In lunga sa domnie s-a confruntat cu unele conflicte interne,

razvratiri (precum cea organizata de Avshalom), reprimate fara
dificultate, care reflecta opozitia cercurilor tribale din nord,
nemultumite de ingradirea autoritatii lor.

            Stranse relatii de cooperare sunt stabilite cu Fenicia si

indeosebi cu Hiram, regele Tyrului de la care obtine mesteri
constructori, precum si lemnul necesar ridicarii marilor edificii ale
capitalei. 

            Pentru evrei, David a ramas figura cea mai stralucita din

istoria antica, de viata lui legandu-se numeroase legende care
impletesc un nimb mesianic in jurul figurii lui.
 13

            Succesorul sau, Solomon (970-933 i.Chr.) preia astfel un

regat unificat si consolidat prin sistemul politic constituit de catre tatal
sau. Deoarece in noua guvernare nu-i revin sarcini militare (a purtat
doar un razboi in nord, cu regatul Aram), Solomon isi etaleaza
calitatile de bun organizator, diplomat si constructor iscusit. Urcat pe
tron, Solomon ii inlatura pe rivalii sai, potentiali sau imaginari.
Unitatea intinsului sau imperiu, devenit cea mai importanta forta
economica si politica a spatiului dintre Egipt si Mesopotamia, este
sustinuta de rege printr-o atenta politica defensiva si un abil joc
diplomatic. Intretine stranse relatii cu regatele si principatele vecine,
consolidate prin acorduri, in special de ordin comercial si casatorii
politice.

            Pe plan intern, continua procesul de centralizare a statului

initiat de David prin crearea a 12 districte fiscale, deosebite de
structurile tribale anterioare. Sub domnia sa, regatul Israelului a
cunoscut un inalt nivel de prosperitate economica si de inflorire
culturala. A incurajat dezvoltarea mestesugurilor, in special a
prelucrarii fierului, prin aducerea unor mesteri din Fenicia, iar din Tyr
marinari si constructori de corabii (la M. Rosie ridica portul
Etziongaber, cu un important santier naval). Se instituie un monopol
regal pe minele din Eden si pe comertul de cai. Controland
principalele drumuri comerciale dintre Egipt, Anatolia, Arabia si
Mesopotamia, regele garanta siguranta caravanelor negustorilor in
schimbul perceperii unor taxe speciale de tranzit. Solomon intretine
stranse relatii cu puternicul rege al Tyrului, Hiram I, cu al carui sprijin
organizeaza expeditii comerciale pe mare spre Arabia si Africa
occidentala (in enigmatica tara Ofir). Au fost create puternice unitati
de care de lupta, ca forte de interventie rapida. De asemenea, se
constituie o retea de cetati regale, mici fortarete in care erau prezenti,
pe langa trupe si functionari regali care strangeau impozitele din
districte.

            Solomon a fost si initiatorul unor vaste constructii. In capitala

Ierusalim este ridicat un fastuos complex arhitectural, cuprinzand
templul, simbolul religiei israelite si palatul regal. Totodata, negustorii
straini au primit permisiunea de a-si ridica temple pentru propriile
divinitati. Acest fapt  a nemultumit populatia conservatoare, dar mai
ales marea preotime.
 14

            Efortul de consolidare a statului si a dinastiei nu au dat

rezultatele scontate. Domnia lui Solomon consemneaza si inceputul
unei crize interne. Rivalitatile tribale au supravietuit politicii de
unificare, iar opozitia dintre interesele  dinastiei si ale supusilor in
probleme de natura sociala sau de cult s-au accentuat. Pentru a
sustine material marile lucrari publice pe care le-a initiat, Solomon a
introdus un sistem fiscal excesiv. In acelasi timp, organizarea unei
curti fastuoase, asemanatoare celor ale monarhiilor orientale si
asimilarea unor divinitati straine au determinat ruptura dintre traditia
religioasa si monarhie. Razvratiri interne precum cea condusa
de Ieroboam sau rascoale ale populatiilor supuse (Edom) -
declansate de regimul dur al corvezilor obligatorii, de obligatia celor
12 triburi de a acoperi timp de cate o luna fiecare cheltuielile curtii
regale, de fiscalitatea excesiva etc. -, sunt inabusite. Aceste rivalitati
si tendinte de dezmembrare vor face ca unitatea statului sa nu
supravietuiasca mortii lui Solomon.   

            4.2.4. Regatele israelite Iuda si Israel

            Dupa dispaitia lui Solomon, disensiunile etnice si politice

dintre triburile nord si cele din sud vor duce la scindarea unitatii
statale. Deoarece Roboam, fiul si succesorul lui Solomon, a refuzat
revizuirea si diminuarea obligatiilor ce le avea populatia israelita fata
de curtea regala, in urma unei rascoale 10 triburi, din centrul si nordul
tarii, il incoroneaza rege pe Ieroboam. Iau nastere astfel doua state
rivale: regatul de nord (Israel), cu capitala la Samaria, mai puternic
sub aspect militar si regatul de sud (Iuda), constituit din triburile
Iehuda si Beniamin, cu centrul politic la Ierusalim. Cele doua regate
iudaice vor desfasura in urmatoarele secole, pana la cucerirea lor
(722 si 586 i.Chr.) o activitate politica lipsita de anvergura si de
perspective, marcata in interior de crize dinastice, sociale sau
religioase (incercari de revenire la religia pagiaa), de slabirea
capacitatii de aparare si, ca urmare, prin cresterea autoritatii politice,
morale si religioase a profetilor. Infatisindu-se drept constiinta
Israelului, acesti profeti erau preocupati in special sa protejeze
societatea israelita de influente venite din partea populatiilor vecine.
Singurul element care-i mai uneste este cultul lui Yahwe si unele
traditii. Nu rareori intre cele doua regate au loc lupte fratricide.
 15

            Pe plan extern, cele doua regate se angreneaza in atmosfera

politica si rivalitatile comune spatiului est-mediteranean, penduland
intre cei doi poli de putere: Egiptul intr-o scadere accentuata de
autoritate si Asiria, noua forta in ascensiune a Orientului Apropiat.
Incepand cu a doua jumatate a secolului IX i.Chr., Asiria inaugureaza
o politica de cuceriri care va avea ca urmare plasarea statelor din
spatiul siro-palestinian in raporturi de dependenta fata de imperiul
asirian. In fata amenintarii asiriene, regatele Israel (slabit de crize
dinastice care determmina o accentuata instabilitate interna) si
Iuda  reusesc sa preintampine cucerirea prin angajarea platii unui
tribut. Fara a mai avea forta necesara, in situatii care li se par
prielnice, se angajeaza in aliante antiasiriene pentru redobandirea
independentei, actiune care vor determina in cele din urma disparitia
lor ca state.  

            Impreuna cu regatul Damascului, Israelul organizeaza o

coalitie antiasiriana care regrupa statele din spatiul siro-palestinian.
Interventia armata asiriana condusa de Tiglatpalassar III determina
insa ocuparea Damascului (732) si obligarea suveranilor din zona la
recunoasca autoritatea Asiriei. Dupa moartea lui Tiglatpalassar III,
dorinta redobandirii independentei de catre Israel, cu sprijinul
Egiptului, determina o noua interventie in forta a Asiriei, in acest
spatiu. In urma unui asediu de doi ani, Sargon II va cuceri Samaria
(722). Aproape 30.000 de israeliti, alesi din randul capeteniilor,
meseriasilor si negustorilor, sunt luati prizonieri si deportati in
Babilonia, iar tara a fost transformata in provincie asiriana.

            In sud, regatul Iudeei, cu o suprafata mai mica, condus de

urmasii lui David si-a asigurat  pentru o perioada ceva mai lunga
linistea interna prin plata unui tribut. Pentru regatul Iudeei urmeaza
apoi un secol de confruntari aproape continue cu puterea asiriana. La
moartea lui Sargon II (705), Iezechia, regele Iudeei, organizeaza o
coalitie locala, sprijinita de Egipt, pentru inlaturarea dominatiei
asiriene. Sennacherib, noul rege al Asiriei, infrange fortele coalitiei,
determinand supunerea regatului Iudeei, trimiterea in captivitate in
Babilon a catorva mii de evrei, ca si plata unui tribut (30 talanti aur si
800 talanti de argint).
 16

            Abia dupa moartea regelui Assurbanipal, razboaiele civile

care i-au urmat, permit, pentru scurta vreme, regatului Iudeei sa-si
declare independenta.              

            Imperiul babilonean, noua forta politica si militara a Orientului,

isi insuseste curand posesiunile asiriene. In anul 605 i.Ch.,
babilonenii ii infrang pe egipteni in batalia de la Karkemish, iar Siria si
Palestina cad in zona de influenta a noii puteri.

            Nabucodonosor II (605-562 i.Chr.), regele babilonean,

intreprinde mai multe campanii in zona palestiniana, deoarece Iudeea
participase la doua coalitii antibabilonene. In timpul acestora,
Nabucodonosor pustieste Iudeea (598 i.Chr.), exiland elita populatiei
israelite (aristocrati, mestesugari si negustori). Apoi, in 587 i.Chr.,
asediaza si distruge Ierusalimul (demoleaza fortificatiile, incendiaza
marele templu, masacreaza familia regala), ducand in captivitate la
Babilon o buna parte a populatiei.

            4.2. Perioada exilului in Babilon

            In Babilon, exilatii din Iudeea au gasit comunitati intregi de

evrei colonizati acolo dupa desfiintarea regatului Israel. Diferendele
dintre triburi s-au estompat treptat, evreii exilatii, grupati in mai multe
centre, au putut duce o oarecare viata comunitara. In aceasta epoca
a aparut forma de comunitate evreiasca care a durat apoi in timp, ca
si organizarea scolilor de rugaciune, care devin si scoli pentru tineri si
loc de intalnire pentru adulti. Acolo erau citite textele Bibliei si se
praznuiau sarbatorile. Sabatul era respectat cu strictete iar zilele ce
aminteau caderea Ierusalimului, a Templului si parasirea tarii,
intrasera in ceremonialul religios ca zile de post. In timpul captivitatii,
scrierile profetilor (Iezechil) au contribuit in mare masura la
mentinerea sentimentului national si religios al evreilor, a sperantei
revenirii in patria parasita.

            In Babilon , evreii practicau comertul, mestesugurile si

agricultura. Cu timpul exilatii din Iudeea s-au amestecat in asa
masura cu cei din Israel incit ideea apartenentei tribale este treptat
anulata, creind astfel un popor unificat.

            4.2.6. Revenirea in patrie a evreilor. Reorganizarea

statului sub Macabei
 17

            Dupa cucerirea Babilonul (539 i.Chr.), regele persan Cyrus da

un edict prin care permite intoarcerea evreilor captivi in tara lor.
Conducatoriimiscarii de reintoarcere in patrie urmareau in primul rind
renasterea politica, religioasa si culturala a comunitatilor evreiesti. Ei
militau pentru unificarea triburilor si crearea unui singur popor.

            In renasterea nationala a evreilor, un rol important l-a avut

Erza care impune Tora drept constitutie a statului iudaic, care
pretindea respectul legii si a unei justitii drepte. Una din prevederile
acesteia se referea la interdictia casatoriilor mixte. Administratia
persana, in afara obligatiei platii tributului, era toleranta fata de
populatiile supuse, respectandu-le obiceiurile religioase. Templul de
la Ierusalim, recladit (515 i.Chr.), a fost proclamat drept centru al
iudaismului. Limba ebraica a fost restabilita ca limba vorbita in locul
aramaicei folosita anterior. Se infiripa acum si structurile
administrative si de conducere, fiind revigorate in parte elemente ale
organizarii anterioare perioadei regalitatii. Orasele sunt puse sub
conducerea Abatrinilor” si a judecatorilor. Pentru conducerea
statului  a fost instituit un orgamism (Aparlament”) compun din batrinii
alesi din toate localitatile.

            Apoi, dupa victoriile obtinute de Alexandru Macedon asupra

armatei persane conduse de Darius III (331 i.Chr.), Palestina a intrat
in orbita politica a elenismului. Ptolemeu I (320) invadeaza Israelul,
cucereste Ierusalimul, prilej cu care deporteaza o parte a populatiei in
Egipt. Palestina va ramane timp de un secol sub stapanirea lacizilor.
Aceasta dominatie este adeseori disputata cu Seleucizii din Antiochia
in cadrul celor cinci Arazboaie siriene”. Dominatia lacida in Palestina
pare sa fi reprezentat o epoca de bunastare.

            Dupa al cincilea razboi sirian, castigat de Antiochus III,

Palestina va trece in sfera de influenta a Seleucizilor (200-167 i.Chr.).
Iudeii sunt supusi unui proces sistematic de elenizare fortata de catre
Antiochus IV, care interzice (167) practicarea cultului mozaic. Erau
sanctionati cu pedeapsa cu moartea toti cei care practicau
circumcizia sau respectau sabatul. In Templul din Ierusalim,
transformat intr-un lacas inchinat lui Zeus, a fost ridicat un altar in
cinstea acestuia. Asemenea altare au aparut in toate localitatile din
Iudeea, populatia fiind indemnata, sub amenintari grave, sa aduca
sacrificii si sa se inchine lui Zeus.
 18

            Acest fapt declanseaza o rascoala a iudeilor (167 i.Ch.),

condusa de seful familiei marelui preot Matitiahu si de fiii sai.
Comanda trupelor a fost incredintata lui Iuda (Iehuda) care a fost
poreclit Macabi deoarece atacurile sale asupra seleucizilor aveau
forta si efectul unor lovituri de ciocan [7]. Dupa victoria obtinuta la
Amaos asupra armatei lui Antiochus, Iuda elibereaza Ierusalimul (164
i.Chr.). Templul a fost purificat si s-au reluat slujbele divine. In
amintirea acestui eveniment s-a instaurat sarbatoarea Hanuka in
intelesul reinnoirii serviciilor divine in templul pangarit de seleucizi. O
delegatie trimisa la Roma va incheia un pact de amicitie prin care
romanii, care jucau rolul de arbitru in spatiul mediteranean, se obligau
sa vina in ajutorul Iudeei in caz de razboi. Dupa moartea lui Iuda,
lupta impotriva seleucizilor va fi condusa de fratele sau, Ionathan.
Dupa alte confruntari militare, seleucizii sunt constrinsi sa recunoasca
autonomia deplina a Iudeei, libertatea cultului, dreptul de-a reconstrui
zidurile Ierusalimului.  Ionathan va fi numit  ca mare preot si sef al
statului. Dandu-si seama ca prin razboi nu-l va putea infringe,
generalul seleucid Trifon il convoaca pe Ionathan in cetatea Acco sub
pretextul tratarii unei intelegeri, unde il ucide. Comanda armatei va fi
preluata de Shimon, ultimul dintre fiii lui Matitiahu, care reuseste sa-i
alunge pe seleucizi in Siria. Dupa acest succes, Shimon va fi
proclamat de catre Marele Knesset, parlamentul vremii ca si
conducator al poporului (etnarh) si mare preot. Astfel, dupa 25 de ani
de lupte neintrerupte, iudeii isi redobandesc independenta
politica. Shimon, solicitind aplicarea tratatului de amicitie si aparare,
obtine recunoasterea de catre senatul roman pentru evrei a calitatii
de aliati ai Romei. In anul 139 i.Chr. Shimon incheie un tratat similar
cu Sparta. Avand acest sprijin extern, perioada care urmeaza se
bucura de o oarecare liniste si de prosperitate economica  si inflorire
culturala in spatiul palestinian.  Shimon si urmasul sau Ihanan
Horknos vor bate moneda, manifestandu-si astfel independenta fata
de economia instituita in Orientul Apropiat de urmasii lui Alexandru
Macedon.

            Durata ei in timp este insa restransa deoarece romanii intervin

direct in istoria Israelului. In anul 63 i.Chr., in urma actiunii energice
intreprinse de Pompeius, Israelul isi va pierde independenta, intrind
sub administratia Romei. Tara, impartita in provincii, a fost obligata la
plata unui greu tribut. Apoi, pentru o mai buna administrare si o mai
usoara supraveghere, teritoriul palestinian a fost transformat in
 19

provincia Iudeea. Acest teritoriu isi va pastra o oarecare autonomie

administrativa sub conducerea Sanhedrinului ca factor suprem,
legislativ si judecatoresc, al carui presedinte era Marele preot.

            Duritatea si rapacitatea administratiei romane, ca si lezarea

sentimentului religios al evreilor, vor face ca in acest spatiu revoltele
sa fie dese, incat Iudeea isi castiga reputatia de cea mai inflamabila
si cea mai greu de guvernat provincie romana. Cea mai puternica
dintre aceste razvratiri a izbucnit in anul 66 d.Chr. Interventia
guvernatorului Siriei, Questius Gallus, se soldeaza cu o grea
infrangere pentru romani, in timpul careia au pierit 6.000 de soldati.
Vestea desprinderii Iudeii de imperiu determina senatul roman sa
trimita pe generalul Vespasianus in fruntea unui numeros corp de
armata pentru pacificarea si recucerirea acestui teritoriu rebel. Desi a
intampinat o rezistenta puternica, Vespasianus reuseste sa
cucereasca aproape intreaga  Palestina, cu exceptia zonei
Ierusalimului, considerata focar al rascoalei. Datorita darzei rezistente
a rasculatilor, bine organizati sub aspect militar si condusi de Shimon
Bar Ghiora, Titus, fiul de acum imparatului Vespasianus, dupa lupte
grele cucereste si distruge Ierusalimul, deporteaza populatia si
incendiaza Marele Templu (70 d.Chr.). Din imensa sa constructie, azi
a ramas doar o parte din zidul apusean al cetatii, care va deveni in
timp AZidul Plangerii”. Iudeea va ramane, totusi, un focar de revolte
pana cand Hadrian o va supune definitiv (135 d.Chr.).

             Ajunsi minoritari in propria lor tara, evreii sunt nevoiti sa se

raspandeasca in diferite zone ale imperiului roman, iar cultura lor
supravietuieste in aceste comunitati dispersate (diaspora). Dupa
distrugerea Ierusalimului, cu ajutorul unor conducatori, preoti si
invatati retrasi la Iavne, Rabi Iohanan Ben Zakai a creat un sistem
legislativ religios care s-a raspandit in toate tarile in care se aflau
dispersati evreii. In acest fel evreii si-au putut pastra un specific si
mod de viata proprii, care-i unea intr-un Astat spiritual”, legat
sufleteste de teritoriul national care apare cu titlul de  Eretz Israel.

             Cultura in spatiul siro-palestinian

 20

            Cultura popoarelor din acest spatiu cu toata fragmentarea

datorata structurilor politice si elementelor etnice care s-au  succedat,
cu toate influentele din exterior pe care le-a suportat, se
caracterizeaza prin originalitate si bogatie, dublate de forta de
penetratie si influenta ce o  exercita asupra altor culturi.

            Semitii din Siria si Palestina dezvolta, pe baza sistemului

grafic cuneiform, o scriere proprie, alfabetica. Cu aceasta descoperire
se produce o adevarata revolutie in cultura Orientului Apropiat,
scrierea devenind un instrument facil de exprimare. Prima etapa in
procesul de formare a scrierii alfabetice, intalnita la Ebla (2500
i.Chr.), utiliza 100 de semne care redau semne sau cuvinte. Daca
luam in seama traditia greaca, inventarea alfabetului propriu-zis,
compus din 27 de consoane,  apartine fenicienilor. Scrierea feniciana
va fi apoi preluata si adaptata de catre alte neamuri semitice
(arameii) sau de catre greci.

            Creatia literara a spatiului siro-palestinian este cunoscuta in

primul rind datorita textelor  descoperite la Ebla si Ugarit. Acestea
evidentiaza larga circulatie a numeroase poeme epico-mitologice
dezvoltand mituri legate de Ciclul lui Baal si Anat, mitul fenician al
creatiei lumii (transmis de Filon din Byblos) sau mituri ale eroilor
(Povestea lui Aqhat).

            A doua sursa de cunoastere este datorata tezaurului literar

conservat prin intermediul Vechiului  Testament. Dupa continutul si
caracterul scrierilor, acestea se grupeaza in: a) Scrieri  care cuprind
cele cinci carti ale Pentateuhului (Geneza, Leviticul, Exodul, Numerii
si Deuteronomul), cunoscute in ebraica sub numele de Torah
(ALegea”). In ele intalnim o istorie in care se impletesc evenimente
reale cu mituri, traditii si legende tribale. Alte carti (Judecatorii, Cartea
lui Samuel, Cartea Regilor, Cartea Cronicilor) au o valoare istorica si
documentara mai accentuata. b) Scrieri morale, sapientiale
(Proverbele, Cartea lui Iov, Eclesiastul); c) Poezie lirica (Psalmii,
Plangerile lui Ieremia si Cantarea Cantarilor); d) Proza narativa si e)
Scrierile profetilor.

            Cunoasterea panteonului din spatiul siro-palestinian este

facilitata de datele cuprinse in textele descoperite in diferite orase
(Ebla, Ugarit, Tyr, Sidon, Byblos), ca si de paginile Vechiului
 21

Testament. Acesta, datorita trasaturilor specifice zonei, este mai fluid

si inconstant (schimbari de atributii, functii, de rudenie intre zei etc.),
in comparatie cu panteonul mesopotamian. Textele ugaritice il
prezinta pe El,  zeul creator, stapan al haosului, ca pe un batrin  cu
barba alba. Tatal sau, Dagan, stravechiul zeu al graului, nu are o
pozitie bine definita in ierarhia panteonului semitic din zona. Sotia lui
El era Asherat, nume cunoscut din Biblie ca simbol al paganismului
predecesorilor lui Israel. El va trece apoi intr-un plan secundar,
puterea suprema fiind preluata de catre Baal (cunoscut si sub numele
de Haddu, Hadad), zeul tunetului si al furtunii, stapanul inaltimilor,
protector al regilor din Ugarit si Karkemish. In acest cult un rol
important il juca Anat, prezentata de textele ugaritice fie ca sotie, fie
ca sora a lui Baal. In ciclul vegetativ, elementul feminin era
reprezentat de zeita Astrate, care are elemente comune cu Istar,
zeita babiloneana.    

Analiza unor texte din Ebla, Karkemksh si Mari arata faptul ca

El apare si intr-o ipostaza nepersonificata (Yahw). Aceasta
componenta veche a panteonului vest-semitic dobandeste o
semnificatie deosebita in cadrul procesului de diferentiere a evreilor
de alte populatii cu care se inrudeau, determinand cristalizarea unei
divinitati unice, Yahve. Aceasta ipoteza este confirmata de faptul ca
in calendarul de la Gezer (sec.X i.Chr.), apare alaturi de Yahve si
zeita Asherat.

            Cadrul panteonului siro-palestinian este completat de Azeii

nationali” protectori ai fiecarui popor (Kamas la moabiti, Milgom la
amoriti) sau zei ocrotitori ai oraselor-stat (Melqart din Tyr, Baal
Eshmun la Sidon etc.).

            Fara a cunoaste cu exactitate cauzele, imprejurarile si

momentul  in care s-a produs, probabil ca rezultat al unei evolutii
istorice si etnice specifice, evreii adopta printr-o reforma religioasa
credinta intr-o singura divinitate (Yahve), care devine zeul lor
national. Reforma Yahvista a fost insotita de epurarea cultului de
elemente idolatre, nereprezentarea divinitatii, de simplificarea
ceremonialului etc. Forma originala a noii credinte a fost completata
apoi in perioada exilului in Babilon si dupa revenirea in Israel prin
adaugarea unor principii zoroastriene (opozitia dintre bine si rau;
 22

ideea de fapta si rasplata pentru lumea cealalta; introducerea cultului

ingerilor).

            Datorita caracterelor generale ale culturii siro-palestiniene,

alaturi de zeitatile locale sunt preluate si venerate din spatiile vecine
unele zeitati egiptene (Hathor, Amon, Ptah etc.) sau mesopotamiene
(Marduk, Nergal, Samas, Sin etc.).

            O particularitate a pantheonului vest-semitic o constituie

modul de reprezentare al divinitatilor. Datorita naturii si atributelor
care li se asociaza, acestea dobandesc o dubla imagine:
antropomorfa (El ca un batran, cu par si barba alba, suveran ceresc
purtand coarnele sacralitatii; Baal ca tanar, cu boneta si coarne
scurte, avand in mana stanga lancea arborescenta, simbol al
fulgerului) si zoomorfa (El ca taur; Baal ca vitel).

            Detinem relativ putine date pentru a putea reconstitui viata

religioasa. Administrarea cultului revenea unor categorii specializate.
Unele functii religioase depind de regalitate. Texte din Ugarit vorbesc
despre existenta unor conducatori ai sacerdotilor si de un personal
ajutator important (slujitori ai sanctuarelor, jeluitoare, prostituate
sacre, vrajitori etc.). O categorie speciala o alcatuiesc profetii care
constituie fundamentul social al unei categorii religioase care va avea
o importanta de prim ordin in Israel. Practicile de cult se desfasurau
in temple sau in sanctuare in aer liber cu un altar. O particularitate
pentru aceste locuri de cult  este prezenta in sanctuare a unor pietre
sacre sau in temple a unor blocuri de piatra (mazzebach) in care se
considera ca salasluieste divinitatea.

            Divinitatilor le erau aduse ofrande de hrana, libatii (vin,

untdelemn) sau sacrificii de animale. Uneori, in cazuri extreme, erau
practicate si sacrificiile umane.

            Pe plan religios, importanta este reforma Jahvista ale carei

cauze, imprejurari si momentul in care s-a produs sunt dificile de
stabilit. Mai ales modul in care s-a realizat fuziunea intre religie,
divinitate si neam. Spre deosebire de alte religii iahvismul este
exclusivist, respingand contactul cu strainii si orice idee de
prozelitism. Prin aceasta reforma sunt eliminate din cult elementele
idolatre, a impus nereprezentarea unicei divinitati Yahwe, care devine
 23

zeul national al evreilor. Este aplicata si o simplificare ceremonialului

prin excluderea riturilor orgiasice legate de Baal, Adonis sau Astrate,
o reducere a slujitorilor cultului. Alegerea de catre Yahwe a poporului
lui Israel pentru a-i revele existenta si legea orala presupune un dublu
pact (intre Abraham si Dumnezeul lui si intre Yahwe si Moise pe
muntele Sinai, cand sunt revelate Tablele Legii sau Torah). Forma
originala a iahvismului a fost modificata in perioada exilului si dupa
revenirea in patrie prin adoptarea  unor principii zoroastriene (de
exemplu opozitia dintre bine si rau, ideea de fapta si rasplata pe
lumea cealalta, introducerea cultului ingerilor).

            Arta siro-palestiniana se caracterizeaza printr-o dezvoltare

restransa, absenta aspiratiei spre o arta de mari dimensiuni si
precumpanirea elementelor straine, datorita amprentei situatiei
politice impusa domeniului artistic. Succesiunea migratiilor si
navalirilor, dominatia straina, ca si intensul flux comercial au facut ca
sa se intalneasca sau completeze elemente dispersate, dand contur
unei arte complexe in care motivele mesopotamiene se imbinau cu
cele egiptele, anatoliene sau grecesti. In plus, pentru spatiul
Israelului, interdictia religioasa de a reprezenta divinitatea, a anulat
dezvoltarea sculpturii si picturii la vechii evrei.

            Ca prima problema de arhitectura aparuta in aria siro-

palestiniana este ridicarea zidurilor de imprejmuire pentru apararea
nucleului urban constituit de fluxul invaziilor straine, de presiunea
popoarelor nomade sau de atacurile armatelor oraselor rivale. In
nordul Siriei fortificatiile se ridica dupa model hitit (de exemplu
cetatea Samal, cu dublu zid de piatra prevazute cu bastioane si
turnuri). Materialul de constructie este in primul rand piatra.

            Dintre constructiile civile amintim palatele regale (Alalakh,

Ugarit, Ierusalim, Samaria), construite dupa modelul cunoscut in
cadrul civilizatiei din Mesopotamia, insa de proportii mai modeste,
prin gruparea camerelor in jurul curtilor interioare. Utilizarea
functionala a coloanei este limitata in etapa tarzie.     

            Pe langa locurile de cult sub cerul liber, delimitate de simple

imprejmuiri, avand un altar sau pietre sfinte in care se considera ca
se afla divinitatea, din unele orase sunt cunoscute si temple ale caror
planuri sunt simple (Alalakh, Ebla, Ugarit, Byblos). Descrierea biblica
 24

face posibila reconstituirea faimosului templu din Ierusalim (curtea

templului cu altarul pentru sacrificii si  bazinul pentru apa; poarta
pentru accesul in vestibul marginita de doua coloane din bronz;
incaperea centrala de forma rectangulara in care se afla altarul de
aur pentru tamaieri si masa din lemn de cedru pentru ofranda
painilor; o camera intunecoasa in care se pastra Chivotul Sfint,
accesibila doar marelui preot o data pe an cu prilejul zilei Ispasirii).

            Sculptura, slab dezvoltata, este reprezentata prin statuia

regelui Idrimi de la Alalakh, prin figurine reprezentand diferite
divinitati, modelate adeseori primitiv, dar cu redarea expresiva a
miscarii (Ugarit). Sculptura animaliera (lei, sfincsi), de inspiratie hitita,
este intalnita in partea septentrionala a Siriei. Mai raspandit,
relieful  este intalnit pe stele gravate (stela de la Ugarit inchinata lui
Baal) sau pentru decorarea peretilor (incizii pe blocuri de piatra in
nordul Siriei). Artele minore, gen caracteristic spatiului siro-
palestinian sunt reprezentate prin utilizarea reliefului pe obiecte mici
de aur sau fildes, masti lucrate din aur, sigilii cu motive figurative de
influenta egipteana (grifoni, sfincsi, discuri solare inaripate), ca si prin
obiecte de podoaba (inele, cercei, medalioane, bratari) cu incrustatii
reprezentand palmieri, capete de lei, pasari, tapi salbatici.     

[1]
.Texte sumeriene din timpul ultimului rege al dinastiei a III-a din Ur,
Ibi-Sin, ii numesc Aoamenii din vest”.
[2]
.Un punct de vedere aparte sustine ca termenul de habiru nu ar
avea inteles etnolingvistic, ci social. Grupurile de habiru ar reprezenta
nu triburi, ci diverse elemente dislocate prin migratie sau cuceriri. Ele
constituiau o amenintare permanenta in zona, practicind sub
comanda unor sefi autoritari, jaful ca sursa de imbogatire. Termenul
de habiru, probabil datorita acestei agresivitati, a intrat si in limbajul
unor cancelarii ale Orientului, avind sensul de rebel sau de persoana
care incalca un juramint de loialitate.
[3]
.Numele de Eber (in traditia biblica figureaza drept stramos al lui
Abraham) este asimilat cu Ebrum (Ebrium) din limba eblaita.
 25

[4]
.Observatiile facute in timpul cercetarilor de la Ebla permit emiterea
unei noi ipoteze privitoare la patria lui Abraham. Prezenta in texte a
mai multor antroponime legate deciclul lui Abraham (Abramu, Ebrium,
Is-ra-i-lu), ca si descoperirea intr-un mormint a imaginii unui rege
pastor permit avansarea ideii ca in aceasta cetate ar putea fi plasat
locul (daca nu patria) unde a fost elaborat nucleul oridinar al temei.   
[5]
.”Eu sunt YHWH Dumnezeul tau/ Nu te vei prosterna in fata unui
zeu strain/ Nu imi vei face chip cioplit/ Nu imi vei lua numele in
desert/ Nu imi vei necinsti sabbatul/ Nu-i vei blestema pe tatal sau pe
mama ta/ Nu-ti vei ucide aproapele/ Nu vei lua femeia aproapelui tau/
Nu-l vei prada pe aproapele tau/ Nu vei jura strimb impotriva
aproapelui tau/ Nu vei incerca sa iei casa aproapelui tau” (Iosua,
24,25).
[6]
.Conform traditiei, in una din aceste ciocniri are loc intilnirea intre
uriasul Goliat si David. Deoarece conducatorii filistinilor propun ca in
locul unei confruntari intre cele doua tabere sa se desfasoare o lupta
intre doi combatanti, David isi invinge adversarul cu o piatra aruncata
cu prastia.)))))

Alexandru Ianeus, în.......după un asediu de un an,

cucereşe Gaza şi va distruge oraşul coplet. Pe locul lui
construieşte un oraş ce se voia evreiesc.

În 63, Pompei cucereşte Palestina, şi pentru că locuitorii

din Gaza şi din jurul ei l-au ajutat, va acorda orasului
Gaza o anume independenţă, ceea ce face ca Gaza să
devină un centru prosper în comparaţie cu alte oraşe din
O. Apropiat.

Irod cel Mare va cuceri în 37 i.d.H, Gaza cu acceptul

romanilor, dar va respecta autonomia dată oraşului de
Pompei.....
 26

Conflictele dintre evrei şi romani au dus în anul 66 la

situaţia când evreii ard o parte din Gaza, în ciuda
protecţiei imperiale pe care oraşul o avea.
Romsanii încep represaliile care se termină prin anii 60.

Împăratul Adrian a venit în 119,130 în Gaza, după

confictele cu evreii răsculaţii, când filistenii din Gaza au
construit un templu închinat lui Zeus, templu numit
Marneon.
El întrecea Templul lui Zorobabel, dărâmat în 79+70 î. de
H.
După ce Adrian în învinge pe evrei în 119, va da
conducătorului Gazei dreptul de a-i vine pe evrei ca sclavi
oriunde.
Acest comerţ cu sclavi va duce la prosperitatea oraşului
care în creştinism era numit Splendida delcizio
deceziozo???????

În sec V-VI , Gaza are o şcoală retorică şi juridică.

În aceste conditi, creştinismul nu a pătuns prea uşor în
Gaza.
.Refuzul şi repulsia celor din Gaza faţă de creştini venea
din convingerea acestora că ei constituia o sectă iudaică.
Încet, aceştia ajung în ţinutul Gaza, apoi creştinii ajung
chiar în oraş, unde vor fi şi martiri.
Biserica comemorează la 31 august fecioarele care au
fost martirizate în Gaya (nu se ştie anul şi împrejurările).

Eusebiu de Cezareea relatază în istoria sa că în Gaza au

fost martirizaţi în vremea impărtului Deocleţian, iar
guvernator era Urban(304+307)

Între mucenici: Timotei, Agapie, Teca şi alţi 8 mucenici.

 27

Sf. Silvan e chinuti şi trimis în minele de cupru din

Palestina, iar după ce iese ajunge episcop.

((((( wiki. Flavius Claudius Iulianus (331 –  363) a fost un împărat

roman care a domnit între 361 - 363, el fiind ultimul împărat
roman păgân.
A abandonat religia creștină în 351 în favoarea
unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355 este
desemnat de împăratul Constantin II caesar al provinciilor din
Occident. În februarie 360, la Luteția (astăzi, Paris), trupele din
Occident îl proclamă împărat. Scurta lui domnie stă sub semnul
reacției anticreștine și încercărilor de reînviere a cultelor păgâne, a
obiceiurilor și moravurilor străbune.

Adoptă edicte anticreștine, care-i aduc cognomenul de Apostatul.

Apostatul e numele după renunţarea la credinţă, căderea din
credinţă – apostaziere. Mai semnifică şi numele de păgîn, fiind
numit şi Iulian Păgânul.Posesor al unei vaste culturi filosofice și
filologice, Iulian a lăsat o bogată și multilaterală operă literară
scrisă în limba greacă.))))

Iulian Apostatul a încercat să reînvie păgânismul în Gaza.

Aşa se face că locuitorii din timpul domniei lui s-au dedat
la atrocităţi şi intră în conflict cu creştinii din Gaza, care se
stabiliseră în timpul păcii lui Constantin si avuseseră o
oarecare stabilitate. Violentele din Gaza au dus atunci la
executarea multor creştini. Pe scaunul de episcop al
Gazei era Irenion( moare în 393). El a construit sediul
Eposcopiei şi Biserica Păcii, după ce vechea biserică
fusese dărâmată de anticreştinii din Gaza.

Pe vremea împăratului, Teodosie,episcoul Gazei, Porfirie,

e supus presiunilor păgânilor şi pleacă la Constantinopol
să se plângă împăratului . Intră n graţiile împăratesei
Euoxia şi împreună cu ea pun la cale, în ziua botezului lui
Teodosie cel Tânăr, la ieşirea din biserică, Porfirie să aibă
acces la viitorul împărat şi să i se plângă. Porfirie ajunge
 28

la viitorul împărat, i se plânge, iar în acest timp copilul

mişcă întâmplător capul. Acest semn este interpetat în
sensul că viitorul împărat a înţeles plângerea. De faţă a
fost şi împăratul Arcadie, soţul Eudoxiei.
Eudoxia îl ajută să dărâme templul şi apoi se ridică
Eudoxiana, ce a dăinuit până la cucerirea arabă.((( Chiar
deasupra ruinelor arse teplului ars a fost ridicată o mare biserică, cu
treizeci și două de coloane masive de marmură, pe cheltuiala
împărătesei. Biserica, numită Eudoxiana în cinstea împărătesei.
Acest moment a marcat sfârșitul oficial al păgânismului în Gaza.
Porfirie e cel care distruge tempul Marneos şi pe ruinele lui
se construieşte Biserica, al cărei proiect de făcut chiar de
Eudoxia. Biserica a fost sfinţită de Paşti, cu numele
Eudoxiana, în 405-406.

Sf Ioan Gură de Aur spune că rolul Eudoxiei a fost unul

negativ, dar a făcut şi fapte bune. Ea a contribuit la exilarea
Sf. Hrisostom, care o acua de influenţă negativă asupra
împăratului Arcadie.
((((wikiorto. Împărăteasa Eudoxia, având o puternică personalitate,
a intrat în conflict cu patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură
de Aur, din cauza obiecțiilor acestuia cu privire la influența nefastă
exercitată de către Eudoxia asupra lui Arcadie. Împărăteasa și-a
folosit din plin influența ei la curtea imperială împotriva patriarhului.
Folosindu-se de episcopulTeofil al Alexandriei, ea a reușit ca
Sfântul Ioan Gură de Aur să fie detronat din demnitatea de patriarh
al Constantinopolului și exilat în anul 403. A urmat o revoltă a
cetățenilor capitalei și împăratul a fost nevoit să îl recheme pe Ioan,
câteva zile mai târziu. Dușmănia de moarte a împărătesei față de
patriarhul Ioan a continuat și, în anul 404, Sfântul Ioan Gură de Aur a
fost exilat din nou, de data aceasta definitiv.
În ianuarie 400, Eudoxia a primit titlul de Augusta, o distincție
acordată pentru doar trei femei în tot secolul IV. În anul 401
 29

împărăteasa Eudoxia a dat naștere fiului lui Arcadie, viitorul

împărat Teodosie al II-lea;
 ((((net. O tiranie şi păgânătate ca aceasta se săvârşea în
cetatea Gâzei care avea într-însa atât popor, încât nimeni nu
putea s-o cureţe şi s-o lumineze desăvârşit cu sfânta credinţă,
până la Sfântul Porfirie, episcopul, pentru care ne este cuvântul.
Acesta a întărit-o desăvârşit, pe toţi idolii i-a sfărâmat şi a ridicat
biserică în mijlocul cetăţii şi a câştigat lui Dumnezeu toată Gaza,
cu mare osteneală, precum va arăta povestirea de faţă. Gaza era
un oraș cu o tradiție de ostilitate împotriva creștinilor, încă din primele
secole ale creștinismului. Mai mulți creștini primiseră
aici mucenicia în vremea Marii Persecuții a lui Dioclețian (303-313),
precum și în vremea scurtei renașteri a păgânismului din vremea
lui Iulian Apostatul (362-363), când basilica creștină a fost arsă, iar
mai mulți creștini au fost omorâți. Ostilitatea poporului din gaza față
de creștini rămăsese atât de mare încât biserica creștină fusese
construită în afara zidurilor cetății, la o distanță destul de mare, iar
episcopii creștini din secolul al patrulea purtau titlul specific
de "episcopi ai bisericilor din împrejurimile Gazei".
Potrivit Vieții Sf. Porfirie scrisă de Marcu Diaconul, comunitatea
creștină din Gaza abia dacă număra pe atunci 280 de persoane.
Populația orașului în schimb era foarte atașată de păgânism și se
împotrivea vehement tendinței de închidere a templelor și de
distrugere a imaginilor păgâne care se răspândea pe atunci în
regiunile unde creștinismul era mai răspândit. [note 4]
Datorită credinței lui nestrămutate și răbdării de care a dat dovadă,
Sf. Porfirie a reușit să îi convertească treptat pe mulți dintre locuitorii
din Gaza la credința în Hristos. A săvârșit aici multe minuni și i-a
povățuit pe mulți păgâni la cunoașterea Adevăratului Dumnezeu.
Într-o vreme pe când asupra orașului se abătuse o mare secetă,
preoții păgâni au adus jertfe zeilor lor și le-au cerut să pună capăt
secetei, însă rugăciunile lro s-au dovedit zadarnice. Atunci Sf. Porfirie
le-a cerut tuturor creștinilor să postească și, făcând priveghere de
toată noaptea, a pornit împreună cu toți credincioșii în procesiune în
jurul orașului. De îndată, cerul s-a acoperit de nori, a bubuit tunetul și
s-a pornit o ploaie îmbelșugată. Mulți păgâni au strigat atunci:
"Hristos este singurul Dumnezeu Adevărat!", iar 127 de bărbați, 35 de
 30

femei și 14 copii au primit atunci Sfântul Botez, urmați la scută vreme

de alți 110 bărbați))))9.

Păgânii rămași au continuat totuși să îi hărțuiască pe

creștinii din oraș. Impăratul Acradie dă un edict prin care dă
o lovitură capitală păgânismului din Gaza. El interzice orice
cult religios păgân. E de luat în calcul şi zelul Sf. Porfirie şi
creşterea nr de monahi în sudul Gazei.
Aceste comunităţi monahale au crescut datorită Sf. Ilarion
din Gaza (Cel Mare), socotit întemeietorul creştinismului în
Gaza.
Părinţii lui Ilarion erau păgâni înstăriţi şi îl trimit pe fiu foarte
devreme la studii în Egipt. Ilarion studiază la Alexandria şi
intră în contact cu comunitatea creştină de aici şi aşa îl
cunoaşte pe Hristos.. Totul corespunde şi cu ieşirea Sf.
Antonie cel Mare din cavou. Copil fiind, il caută pe Sf
Antonie, care stârnise o emulaţie în jurul său de monahi şi
credincioşi. Acesta se afla atunci la Qoolzum, în partea
orientală, între Nil şi Marea Roşie. A stat 3 luni lângă Sf.
Antonie, pentru a învăţa de la el. Nu a fost o adevărată
ucenici, dar a fost marcat de personalitatea Sântului.

Ieronim spune în “Viaţa Sf. Ilarion” că acesta a învăţat

ordinea ascezei creştine la 15 ani, însă probabil că avea mai
mulţi.
)))) Sfântul Ilarion s-a născut în anul 291 în satul palestinian Tavata
(Tabatha). Trimis în Alexandria la studii, s-a familiarizat cu credința
ortodoxă și s-a botezat acolo. După ce a auzit despre viețuirea
asemenea îngerilor a Sfântului Antonie cel Mare (prăznuit în 17
ianuarie), Ilarion a plecat să-l întâlnească și să învețe de la el cele
plăcute lui Dumnezeu. Însă curând s-a întors acasă pentru moartea
părinților săi și, împărțind tot ce i-a rămas săracilor, Ilarion s-a dus în
deșertul din vecinătatea orașului Maium (Maiuma).
 31

El s-a aşezat într-o zonă pustie , la 6-7 mile de Madjaba,

care atunci făcea parte din zona în care Gaza era reşedinţă,
pe drumul ce duce spre Egipt. De-a lungul Mării….
Era o zona pustie cu puţină vegetaţie, cu puţin stuf,
primejdioasă din cauza ţâlharilor.
Sf. Ieronim spune despre el că “dispreţuia moartea pentru a
scăpa de moarte”.
La acea vârstă, foarte tânăr, îşi asumă un regim de viaţă
auster. Se îmbracă cu sac, peste care punea un cojoc uşor
primit de la Sf. Antonie.
Hrana era uscată. Mânca numai după apus. Reduce hrana
dunpă 21 de ani: doar linte inmuiata in apa rece. Apoi doar
pâine cu apă şi sare.
După 35 dea ani începe să consume puţin ulei pentru
sănătate.
Trăieşte 83 de ani. Între 63 şi 83 de ani a mâncat doar
pâine şi legume puse în apă, după apusul soarelui.

Cânta imne, rostea ore întregi rugăciuni.

Împletea coşuri din stuff şi răchită, după modelul ucenicilor
Sf. Antonie.
Ca adăpost avea o chilie din trestie şi Frunze de smochin,
unde stă până la 20 de ani. Apoi îşi construieşte altă chilie,
care era de statura lui de înaltă, puţin mai largă decât
lăţimea trupului, “era mai mult un morânt decât o cască”
Dormea direct pe pământ.
Nu-şi spăla sacul şi nu-şi schimba tunica decât dacă se
rupea.
 32

Ştia pe de rost Sf. Scriptură.

Minuni.
La 20 de ani se ştia de el între credincioşi că are darul facerii
de bine.
Soţia unui salariat imperial rămâne însîrcinată, prin
rugăciunile sf. Ilarion.
Vindecă de friguri.
În jurul sf. Ilarion s-au adunat mulţi monahi, de ordinal miilor.
Pentru că nu erau toţi angajaţi în viaţa monahală, apar
conflicte pe care Sf. Ilarion nu le poate gestiona. De aceea
părăseşte comunitatea şi se stabileşte în sud peninsulei
Sinai, spre vârf. Ucenici insă nu i-au permis să plece. După
ce sfântul s-a autoclaustrat o săptămână, aceştia i-au făcut
bagajele şi l-au lăsat liber. Spre apus se uită în urmă şi vede
că toată comunitatea venea după el şi-I roagă să se
întoarcă, după ce allege 40 de monahi cu care pleacă în
Egipt. Nu s-a oprit din drum până la Ooulzum, acolo unde
stătuse 3 luni cu Sf. Antonie. După o vreme, pleacă de aici la
Afrodition, la Memphis (in perioada lui Iulian Apostatul).

Sf. Ilarion i-a cu el pe Gazanos(armean) şi pe Isihios, cu

care se stabileşte în zona deşertică.
Lumea află de el şi începe să-l caute şi din acest motiv se
retrage într-o mănăstire din Alexandria.

E exilat la ordinul lui Iulian Apostatul. După moartea

acestuia, Sf. Ilarion se întoarce în Egipt. Va traversa până în
Sicilia şi va sta într-o pădure lângă Pachymum.
E şi aici asaltat de lume.
 33

Isihios ăl găseşte după ce s-a întor din Palestina.

Cei trei asceţi se stabilesc într-un sat din Dalmaţia. Aici
ucide în chip minunat o reptilă uriasă ce crea probleme
locuitorilor.
Pentru a nu fi cinstit de lume părăseşte coasta dalmată şi se
duce în Cipru, în Pathos.. Nici aici nu rămâne necunoscut.
Prin gura unora din care a alungat diavolul, locuitorii din
insulă află de el..
Stă în Cipru 2 ani, şi pleacă pentru că nu mai are linişte,
retrăgându-se într-o insulă la 20 de km de Cipru, unde stă 5
ani.
E descoperit după ce îl vindecă de o boală incurabilă fostul
administrator al pământului pe care se stanilise. Nu a mai
putut părăsi insula, avea 80 de ani..
Moare şi lasă un testament în care îl lasă lui Isihios
Evanghelia sa.. Intors în Cipriu, Isihios (Isighios) l-a găsit
déjà înmormântat..
Isighios? A rămas o vreme paznic al schitului şi al
mormântului său. După 10 lui, l-a deshumat pe ascuns şi l-a
dus la o cunoştinţă la Maima. De aici moaştele sunt mutate
în comunitatea pe care o fondase. El lasă în urma sa o
comunitate uriaşă, din care apoi se vor forma mănăstiri mai
mici.
În Gaya se vor forma mînăstiri construite de călugării din
comunitatea lui Ilarion. Altele au fost înfiinţate în şesul
Paletinei, in sec V, de călugării care au părăsit pustiul Sketi.
(ei au părăsit Sketi în urma prigoanei pornite de Teofil al
Alexandriei impotriva intelectualilor, susţinându-I pe
neintelectuali, care îl ameninţau că-l vor da jos din scaun).
Şi sf. Silvan pleacă din Egipt
 34

L-a vizitat pe avva Antonie de mai multe ori, una din aceste întâlniri
fiind relatată de o apoftegmă din Patericul egiptean:
A mers avva Ilarion din Palestina, la munte, către avva Antonie.
Și i-a zis lui avva Antonie  [1]: "Bine ai venit, luceafărule cel ce
răsari dimineața!" Și i-a zis avva Ilarion: "Pace ție, stâlpule de
lumină care luminezi lumea!".  [2]
În deșert, călugărul s-a luptat mult cu gândurile necurate, cu
risipirea minții, cu patimile trupului, dar pe toate le-a învins cu
munca fizică grea, post și rugăciune neîncetată. Diavolul vrăjmaș
vroia să-l sperie pe Ilarion cu închipuiri și năluciri. Astfel, în timpul
rugăciunii el auzea copii plângând, femei tânguindu-se, lei răgind
și alte dobitoace făcând gălăgie. Sfântul a înțeles meșteșugirile
diavolului care căuta să-l izgonească din pustie dar rugăciunea
puternică l-a ajutat să depășească frica. Odată, niște hoți l-au
atacat pe Ilarion și numai cu puterea cuvântului sfântul i-a
îndreptat de la viața păcătoasă pe care o duceau.
În scurt timp, toată Palestina a auzit de sfântul pustnic. Domnul l-a
învrednicit pe Sf. Ilarion cu puterea izgonirii duhurilor necurate,
eliberând cu harul primit multe suflete din legăturile vrăjmașului.
Bolnavii veneau la Sf. Ilarion pentru vindecare și acesta îi
slobozea tămăduiți la casele lor, fără să le ceară plată, spunând
că harul lui Dumnezeu nu era de vânzare. (Matei 10:8). Harul său
era într-atât de mare încât numai după mirosul omului sau al
hainei ce o purta, sfântul știa felul patimii care
robea sufletul omului.
Ei veneau la Sf. Ilarion cu nădejdea de a se mântui sub povața sa.
Cu binecuvântarea sfântului, mănăstirile au început să se
înmulțească în toată Palestina, iar el mergând în vizită de la una la
alta, a impus la mănăstiri un mod de viață ascetic strict. Printre
ucenicii săi s-a numărat și sfântul episcop Epifanie de Salamina.
Cu șapte ani înainte de moartea sa (+ 371 / 372), Sf. Ilarion s-a
mutat înapoi în Cipru, unde l-a reîntâlnit pe Epifanie de
Salamina [3] dar a trăit în singurătate și liniștire până în clipa în
care Domnul l-a chemat la El.
 35

Viața sa a fost scrisă de fericitul Ieronim către anul 391, și s-a

bucurat de o mare circulație.))))

((((Auzind Cuviosul Antonie de Ilarion şi de toate cele ce le făcea

el, se bucură cu duhul şi îi scria adeseori, iar celor ce veneau la
dânsul din Siria, pentru tămăduire, le zicea: "Pentru ce vă
osteniţi, făcând atât de lungă cale şi venind la mine? Aveţi
aproape de voi pe iubitul meu fiu întru Hristos, Ilarion, care a luat
de la Dumnezeu darul să tămăduiască toate bolile".)))
(((((NET. Un mare rol in raspandirea monahismului l-a avut
cartea "Viata Sfantului Antonie cel Mare" scrisa de Sfantul Atanasie.
Raspandirea ei in Rasarit, apoi in Occident prin traducerea in limba
latina a suscitat vocatii monahale si convertiri in Spania, Galia, Roma,
Africa.
Nu numai in desert, ci si in regiunile muntoase iau fiinta manastiri,
prin efortul Sfantului Antonie. Pe la anul 313 ucenicii lui au intemeiat
viata monahala in peninsula Sinai si in partea muntoasa de langa
actualul Canal Suez. Dintre vietuitorii celebri de pe muntele
Sinai spiritualitatea rasariteana retine numele Sfantului Nil Ascetul si
Ioan Scararul.
In Palestina, viata manastireasca a fost intemeiata de Sfantul Ilarion,
originar din Gaza. Sfantul Epifanie, ucenicul Sfantului Ilarion
intemeiaza in regiunea muntoasa a Palestinei colonii de monahi.
Viata monahala din Palestina se intinde apoi spre Siria si
Mesopotamia.

In muntii din jurul Antiohiei, unde la inceput a pustnicit Ieronim

si Sfantul Ioan Gura de Aur se aflau si ravnitori calugari, ucenici ai Sf.
Antonie si Vasile cel Mare. Un alt egiptean, Eustatiu din Sevasta va
introduce viata monahala in Asia Mica.
In Apus viata monahala se formeaza si se consolideaza odata cu
exilul Sf. Atanasie la Roma, in aprilie 339. Luand cu el doi ucenici,
unul din ei ajunge duhovnicul unui asezamant de 70 de calugarite. Sf.
Atanasie si ucenicii sai il fac cunoscut pe Sfantul Antonie in Cetatea
eterna, devenind modelul desavarsirii crestine pentru multi credinciosi
printre care si Fericitul Ieronim, dupa ce mai intai cunoscuse viata
monahala in Egipt.
 36

In Italia se converteste la monahism Fericitul Augustin si prietenul

sau Alipius, cand erau la Milan, insufletiti tot de. Viata
Sfantului Antonie. scrisa de Atanasie. In Galia monahismul este
intemeiat de Sfantul Martin (401). El a temeluit aici o manastire,
atragand prin bunatatea inimii sale foarte multi vietuitori. Se spune ca
a fost condus pe cel din urma drum de 2 000 de monahi veniti din
toate partile.
In 410 episcopul Honoratus de Arelate a intemeiat o manastire pe
insula Lerin. Sfantul Ioan Casian (435) intemeiaza la Marsilia (de azi)
in jurul anului 415 o manastire in care va impune regulile Sfantului
Vasile.
Cel ce va oficializa monahismul in Apus este Benedict de Nursia. El
va intemeia in 529 manastirea de la Monte Cassino, Italia. Preluand
Regulile Sfantului Vasile cel Mare, le va mai domoli gradul de
austeritate, incat se vor forma doua ordine monahale: vasilienii care
se vor orienta dupa regulile Sfantului Vasile si benedictienii, care si-
au insusit privala lui Benedict.

Mai tarziu, Sinodul de la Aachen, din 817 a dat monahismului latin

caracterul de ordin monahal, condus de un prior general. Revenind la
monahismul rasaritean al secolului al V-lea, vom avea prilejul sa
cunoastem pe siliti, sau stalpnici. Celebru ramane Simion Stalpnicul
(489), care si-a ridicat in pustia Sinai un stalp de 20 de metri, pe care
va vietui 30 de ani.

Tot in Sinai, la poalele muntelui va zidi, in 527, Justinian, Manastirea

Sfanta Ecaterina. In Capitala Imperiului vor aparea
calugarii "achimiti" (nedormiti), vesnic rugatori, pentru ca Alexandru,
conducatorul lor, i-a impartit in trei cete pentru a asigura privegherea
la neincetata rugaciune publica. In timp ce o ceata se ruga, alta
muncea, iar alta se odihnea, incat prin alternanta si succesiune, era
asigurata rugaciunea continua.
Tot la Constantinopol, se va intemeia in 463 Manastirea Studios,
unde calugarii impleteau armonic activitatea monahala cu studiul
teologiei. In sfarsit, este de necontestat existenta monahismului pe
teritoriul tarii noastre, in partile Scitiei Minor (Dobrogea), sub forma
organizata a manastirilor inca de pe timpul Sfantului Epifanie.
Raspandindu-se in ciuda vicisitudinilor vremii pe intregul teritoriu
romanesc si ortodox, manastirile au indeplinit un rol cultural de prim
ordin in istoria de doua ori milenara a poporului nostru. Ele au fost
 37

primele scoli romanesti, iar primele tiparituri s-au facut in manastiri.

Existenta manastirilor pe langa episcopii, ca si rolul duhovnicesc al
acestora, a facut ca ele sa fie de-a lungul vremii oaze de credinta si
cultura, pe masura sa afirme si sa mentina identitatea si constiinta
noastra nationala.)))))

Porfirie.

Sfântul Porfirie s-a născut către anul 347 într-o familie

creștină înstărită din orașul Tesalonic. A rămas în orașul său
natal până la vârsta de douăzeci și cinci de ani.
Călugăr în Schetia.
La 25 de ani părăseşe Elada şi se stabileşte in Sketi,
unde stă 5 ani, apoi pleacă la Ierusalim şi locuieşte într-
o peşteră lângă Iordan. La 40 de ani e hirotonit preot de
Ioan episcopul Ierusalimului care i-a dat responsabilitea
păzirii Lemnului Sfintei Cruci.
Având chemare spre viața monahală, a plecat în Egipt la vârsta de 25 de ani și s-a stabilit
în Schetia, unul din marile centre monastice ale vremii, unde s-a așezat sub îndrumarea
spirituală a Sfântului Macarie cel Mare. Sub povățuirea acestuia, tânărul Porfirie a
fost tuns în monahism și a rămas în în deșertul egiptean vreme de cinci ani. Acolo l-a întâlnit
și pe Fericitul Ieronim, care vizita pe atunci mănăstirile egiptene.

Viața ascetică în pustia Iordanului

Apoi Porfirie a plecat în pelerinaj la Ierusalim, predicând Evanghelia lui Hristos iudeilor și
grecilor.[1][note 3]
A petrecut alți cinci ani într-o peșteră din pustia Iordanului, în apropiere de
Ierusalim. Acolo s-a îmbolnăvit foarte grav de ciroză, [1] dar în ciuda sănătății sale
șubrezite, vizita adeseori Biserica Învierii Domnului din Ierusalim și alte Sfinte
Locuri. În această perioadă l-a cunoscut și pe Marcu, originar din provincia Asia,
care mai târziu a devenit diaconulbisericii sale și biograful său. [1]
Marcu i-a fost un ucenic și însoțitor credincios și a acceptat să se ocupe de
chestiunea nerezolvată a vinderii averilor pe care Porfirie încă le deținea la
Tesalonic. La întoarcerea din Tesalonic, Marcu a adus cu sine tezaurul rezultat
din vinderea averilor Sf. Porfirie - 4.400 de monede și multe vase de argint și
veșminte prețioase, care au fost apoi împărțite săracilor sau donate pentru
împodobirea mănăstirilor din Ierusalim și din Egipt. [1]
 38

În timpul călătoriei lui Marcu la Tesalonic, Sf. Porfirie a fost vindecat în

chip miraculos, după ce a avut o viziunea Răstignirii Domnului și a Tâlharului
celui bun.[1]
Hirotonia
În anul 392 d.Hr., la vârsta de 45 de ani, Sf. Porfirie a fost hirotonit preot de
Patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului (386-417) și a fost numit Custode al
Cinstitului Lemn al Crucii Mântuitorului.
Episcop de Gaza
În anul 395 d.Hr., episcopul orașului Gaza din Palestina a murit. Creștinii de
acolo s-au dus atunci la Mitropolitul Ioan al Cezareei Palestinei, cerându-i să le
trimită un nou episcop care să îi poată înfrunta cu succes pe păgânii care
dominau pe atunci cetatea și care îi hărțuiau pe creștinii din Gaza. Dumnezeu l-a
inspirat atunci pe mitropolit să îl cheme la el pe preotul Porfirie. Cu frică și
cutremur, cuviosul a primit rangul episcopal, s-a închinat până la pământ înaintea
Lemnului de viață dătător al Cinstitei Cruci și a plecat să își îndeplinească noua
ascultare de episcop.

În 395 ajunge episcope de Gaza..

??+++GHERASA, Gadara, Pela.

Gherasa. Această regiune se află la est de Iordan, între Marea Moartă (Sărată) şi Marea
Galileei. Aproximativ din centrul acestui platou fertil, rîul Iaboc coboară spre Iordan.
Gherasa, numită acum Jarash, care se află aproape de Iabocul superior.

Curs 2. 05.03.2018

Sfântul Silvan (moare in 412....)

Pleaca din Egip dup prigoana lui Treofil al Alexandriei.

S+a întors împotirv grupului de intelectuali pe care-i
susţinea, acuzându-i de origenism,la ameninţările celor
din grupul neintelectalilor: Pentru nu-şi pierde scaunul,
Teofil se intoarce impotriva pritenilor sai mohani, care
pleacă din Egipt ăn Palestina.
 39

Atunci a fi origenist era o etichetă greu de dus,

exclusivistă, care mergea pana la amenintari si progioana,
ca in cazul lui Teofil.
Atunci , Dumnezeu era vazut mai mult substantial, sub
inflenta filozofiei greceşti.
Pe acest fond conflictual, monahii din Egipt pleacă în
Palestina, unde îşi fac comuntăţi după modeul egiptean.
Silvan a venit în Palestina însoţit de 8 ucenici şi s-a stabilit
n Gaza, aproape de Gherara, la N-E de Gaza, pe Valea
râului Gaze.

Comunitatea Sf. Silvan număra 14 persoane, între care

mai importanti : Zaharia, Marcu, Netras, Zenon.

Un aparte între ei l-a avut Zenon.

Netras devine episcop de Faran, Paran???

Marcu era ucenicul preferat al Sf. Silvan şi pentru că ştia

care şi era copis, o profesie foarte căutată atunci.
Silvan era în relaţii bune cu Moise Arapul (Etiopianul, care
trăise şi el în Nitria).
Nu se cunoaşte data părăsirii Sketiului pentru a veni la
Sinai, probabil cu puţin înainte de prigoana lui Teofil.

Comunităţile Sf Silvan vor locui in chilii, monahii trăiau din

cultivarea grânelor, mâncau o dată pe zi.

Aici, Marcu primeşte vizia mamei sale ( o doamnă din

înalta societate).
Marcu moare cu puţin înainte.... să părăsească Sianiul şi
sî vină în Palestina.

Între timp, Netras ajunge episcop de Faran??, de-e lungul

Canalului Suez, spre Vîrful Sinai.
 40

Mai târziu, Netras se retrage din scaunul episcopal în

Plestina la Quadiazeh (Qasidah?)

Sf. Silvan avea darul viziunii. Era răpit în extaz deseori şi

dura uneori mai multe ore.
După moartea sa, un ucenic spune că l-a văzut pe Sf.
Silvan strălucind cu chipul şi trupul ca un înger.
Moare în 412, iar comunitatea este preluată de Zaharia.

Despre Sf. Silvan a scris istoricul Sozovmen. ((((Sozomen era,

probabil, originar din Betelia, un sat in apropiere de Gaza si apartinea unei
pioase familii crestine. Ajungand la Constantinopol, el va exercita profesiunea de
avocat.

Opera. "Istoria bisericeasca" - in noua carti, a suferit o severa cenzura din partea
imparatului Teodosie II. Ea trateaza evenimentele bisericesti intre anii 324-
425.))))

De la eSf Silvan s-au păstrat 12 apofgtegme.

Zaharia, care preia conducerea, va avea un rol deosebit

îndescoperirea moaştelor Sf. profet Zaharia, la Madava,
unde imediat se cosntruieşte o bazilică pe moaştele
profetului. Apoi Madava se va chema Zaharia (În Iordania
de azi).
În 415, o parte din aceste moaşte ajung la Constantinopol
şi sunt depuse în Biserica Arhiepiscoului Aticus, ucenic al
lui Hrisostom.
O altă parte au fost duse la Mînăstirea Melaniei cea
Tânără, pe Muntele Măslinilor.
Sozomen relatează că lângă Mormântul Profetului Zaharia
s-a găsit trupul unui copil cu coroană regală pe
cap.Acesta mai spune că Zaharia a găsit informaţia într-o
carte foarte veche în care se spune că, după ce regele
iudeu Iezechel l-a ucis pe Profetul Zaharia, acesta şi-a
 41

pierdut un fiu. Regele a înţeles căă moartea fiului său a

fost pedeapsă pentru că l-a omorât pe profet. Din acest
motiv, îl înmormântează pe fiul său la picioarele Profetului
Zaharia.

((((NET.Monahismul din ținuturile Schitopolisului are origini egiptene, de vreme

ce primii monahi de aici despre care avem informații scrise sunt fugari veniți
din Egipt după dezlănțuirea, la anul 400, a prigoanei contra monahilor de
către patriarhul Teofil al Alexandriei, același sumbru personaj care va juca
rolul principal în depunerea și exilarea Sfântului Ioan Gură de Aur. Printre cei
aproape 80 de monahi refugiați în Schitopolis se aflau și vestiții pustnici „Frații
Lungi“ (patru frați de sânge), între care cei mai cunoscuți erau Dioscor și
Ammoniu, prieteni și protejați ai Sfântului Ioan Gură de Aur. Ei aparțineau
monahilor cultivați ce viețuiau în Sketis, denumiți „origeniști“ de la o vreme,
continuatori ai liniei duhovnicești contemplative, așa cum reiese că a fost
trasată de Sfântul Antonie cel Mare în epistolele sale. Chiar dacă unii dintre
acești monahi egipteni, după cum ne spune Sozomen [5], vor pleca după un an
la Constantinopol, cei rămași au făcut ca sămânța monahismului egiptean
neptic și cultivat să încolțească în pământul Schitopolisului, iar înclinația spre
o teologie cultă și deschisă culturii să însoțească mereu, ca o umbră, viața
bisericească din capitala provinciei Palestina II [6]. Astfel, istoricul Sozomen
spune că mulți monahi trăiau în oraș sau în împrejurimile lui, având ca
rucodelie facerea de frângii și coșuri din frunzele de palmier din pădurile din
împrejurimi[7].)))))

Petrul Iberul. (417-490).

Petru a fost un mare teolog şi,din nefericire, a jucat un rol

foarte important în schisma de la Calcedon (Sinodul al IV-
lea ecumenic, unde s-a prezentat poziţia Bisericii cu
privire la cele două firi ale lui Iisus).
Cele două tabere gândeau la fel, dar se exprimau diferit,
ambele fundamentându-şi teologia pe cele spuse de Sf.
Chiril al Alexndriei. Până azi, alexandrinii nu acceptă
 42

formula că în Persoana lui Iisus avem două firi şi deci

două voinţe. Ei ne consideră pe noi, pe ortodocşi,
nestorieni, iar noi pe alexandrini, monofiziţi.
Prin urmare, e vorba de neînţelegerea diferitiă unor
termini.
Icoana e o dovadă că Iisus are două firi. Dacă era doar
Dumnezeu nu putea fi reprezentat, iar alexandrinii au
icoane.)
Cele două formule:
1. Ela prosopon- o persoană două firi, la orotodocşi.
2 O fire a Cuvântului făcută trup, la alexandrine.
E acelaşi lucru, exprimat diferit.

Acest conflict a fost menţinut artificial de greci care aveau

interese politice imperiale. Voiau să fidelizeze cetăţenii
faţă de ideea formulată de ei despre firile lui Iisus, excact
in felul în care era exprimată de ei.
Acest conflict a fost liniştit de venirea turcilor..
După sinodul de la Calcedon (451), Dioscoros, nepot al lui
Teofil al Alexandriei, fiere violentă, dar care l-a iubit e Sf.
Fabian. El a fost acuzat de violenţe chiar în pirma zi a
sinodului şi a fost exilat.

((((NET. Pulcheria, sora lui Teodosie, care era o creștină pioasă, a menținut o
atmosferă austeră la curte. Sub influența sa, Teodosie și soția sa Aelia Eudoxia
au devenit credincioși creștini. Deși se arăta indiferentă față
de arianismul practicat de triburile germane, Pulcheria s-a opus cu hotărâre
învățăturilor eretice ale lui Nestorie. Cu orice ocazie în care Teodosie înclina să îl
sprijine pe Nestorie, care era patriarhul Constantinopolului, Pulcheria, care îl
sprijinea pe Chiril al Alexandriei, își reafirma influența asupra fratelui ei ținându-l
departe de nestorianism. Aceste controverse au dus în cele din urmă la Sinodul
III Ecumenic, care s-a ținut la Efes, în Asia Mică, în anul 431.
Sub influența eunucului Hrisafie, în 441, Teodosie a fost convins să o demită pe
sora sa. De atunci, Teodosie a început să sprijine erezia monofizită care era
promovată de arhimandritul Eutihie și de Dioscor (patriarhul Alexandriei și
succesorul Sf. Chiril). Vederile lui Eutihie au fost validate de „Sinodul tâlhăresc”
din 449.
 43

În privința creștinismului, acțiunile lui Teodosie cel Tanar au fost puternic

influențate de sora sa Pulcheria care sprijinea poziția ortodoxă în
disputele Hristologice, dar în ultimii ani de domnie sprijinul său pentru
partea monofizită a aruncat temporar creștinii ortodocși în dezordine, înainte de
moartea sa.
În 28 iulie 450, Teodosie a murit după ce a căzut de pe cal în timp ce traversa
râul Lycus, când s-a rănit grav la coloana vertebrală. Noul împărat, Marcian,
soțul Pulcheriei s-a reîntors la ortodoxie și a convocat Sinodul de la Calcedon în
anul 451, care a declarat monofizismul ca fiind o erezie.))))

(Pelagie, irlandez, ca teolog, greşeşte când spune că

omul se poate mântui fără har. Sf. Ioan Casian era
consierat semipelagian)

()))). Wiki ortodox. Papa Leon I, în vremuri foarte dificile pentru Biserică, Leon cel
Mare a fost unul din apărătorii dreptei-credinței atât în fața susținătorilor
lui Nestorie, cât și în fața ereziilor lui Eutihie și Dioscor al Alexandriei, care
învățau că în Iisus Hristos nu este decât o singură natură/fire, cea omenească
fiind absorbită de cea dumnezeiască.
Sfântul papă Leon a fost unul din promotorii convocării Sinodului IV Ecumenic de
la Calcedon în 451, care a condamnat erezia monofizită. La Sinodul de la
Calcedon, în fața a 630 de episcopi prezenți, delegatul episcopului Leon citește o
scrisoare a acestuia către Sfântul Flavian, patriarh al Constantinopolului (447-
449), apărător și mărturisitor al Ortodoxiei la Sinodul tâlhăresc de la Efes din anul
449. În această scrisoare învățătura ortodoxă despre cele două naturi în Iisus
Hristos este afirmată cu putere. Episcopii participanți la Sfântul Sinod, în acord
cu papa Leon al Romei, condamnă monofizitismul și excomunică din Biserică pe
Eutihie și pe Dioscor al Alexandriei. După ținerea Sinodului de la Calcedon, Leon
cel Mare acceptă formulările doctrinare sinodale și le comunică totodată
episcopilor apuseni.
Scrisoare dogmatică către Flavian (a 28-a), numită și Tomosul către Flavian.
Este cea mai cunoscută dintre scrisorile sale, fiind importantă pentru discuțiile
hristologice ale timpului și în care Leon îl combate pe Eutihie și susține doctrina
ortodoxă. Aceasta este scrisoarea care a fost citită de legatul său la Sinodul de
la Calcedon.))))
Documenul Sinodului l-a constituit Scrisoarea Sf.Leon cel
Mare, singurul papă numit „cel Mare”.
 44

Scrisoarea a fos suspectată de un uşor nestorianism, prin

urmare se formulează altă concluzie, rămasă până
astăzi.
Mulţi episcopi nu au semnat documentul pentru că se
temeau să nu fie linşaţi de credincioşi ???, ceea ce nu
însemna că nu au fost de acord cu sinodul.
În acest context istoric apare Petrul Iberul care are un rol
important în înfiinţarea Bisericii Neocaldeene în Egipt.
E fiul lui Cosmirios Nabarugi- regele Georgiei.

A ajuns la Constantinopol la 10 ani, ca ostatec la curtea

impărătească.

În 437- 438 pleacă în Palestina, la 22, 23 de ani, unde a

fost primit de Melania cea Tânără şi Sfântul
Gheorghio????, duhovnicul ei, care îl călugăreşte şi
primeşte numele Petru.

În 455, Petru Iberul se stabileşte la Naiuma la 29 de ani,

în Gaza. Aici e hirotonit preot şi apoi va fi numit episcop al
Maiubei, exact în timpul sinodului de la Calcedon (451), la
31 de ani.
La sinod a reprezentat monofiziţii (necalcedonenii)
El pleacă în Egipt, pentru a evita atrocităţile dintre
calcedonei şi necalcedoneni.
Nu a fost un monofizit radical, dar nu a putut accepta
punctul de vedere impus de Constantinopol.

Formaţia sa intelecuală, calităţile sale deosebite au făcut

ca Petru Iberu să fie socoti unul dintre autorii tratatelor
aeropagitice.
Mareste imaginea.
 
 45

(((Monofizismul. Sinoadele din Constantinopol (448) si Efes (449). Sinodul

IV ecumenic de la Calcedon din 451

1. Eutihianismul sau monofizismul

Eutihie din lupta contra ereziei lui Nestorie, a dus la extrem invatatura din
Alexandria despre unirea celor doua firi din persoana Mantuitorului. Exagera asa
de mult unirea celor doua firi, incat facea din ele o singura fire. De aceea erezia
lui Eutihie a primit numele de monofizism sau eutihianism. Eutihie sustinea ca
firea omeneasca luata de Mantuitorul la intrupare a fost absorbita de firea Sa
dumnezeiasca. Ca atare Iisus Hristos a avut in persoana Sa o singura fire, numai
firea dumnezeiasca, iar trupul Sau a fost dumnezeiesc, nu omenesc. Plecand de
la afirmatia ca Mantuitorul, dupa unii monofiziti, n-a avut un trup omenesc real,
monofizismul apare pe de o parte ca o forma a dochetismului, dupa care
Mantuitorul a avut un trup aparent, iar pe de alta ca o varianta a apolinarismului,
care afirma ca locul ratiunii umane din persoana lui Iisus Hristos l-a luat ratiunea
sau Logosul lui Dumnezeu, pentru a explica astfel modalitatea unirii firii umane
cu firea divina.))))

((((( Ortodox. Calcedonul (gr. Χαλκηδών) a fost un oraș maritim în Bitinia (Asia

Mică), în partea asiatică a strâmtorii Bosfor, de cealaltă parte față de
vechiul Constantinopol. O mare biserică din Calcedon a găzduit Sinodul IV
Ecumenic în anul 451. Orașul se numește azi Kadikoy și este situat în Turcia.
Oraşul Calcedon se găseşte în Turcia de astăzi, fiind aşezat pe o mică peninsulă
de pe coasta de nord a Mării Marmara, în aproape de gura strâmtorii Bosforului,
pe partea asiatică. Dovezile arheologice disponibile indică faptul că pe partea
asiatică a Bosforului există urme de locuire încă din perioada eneolitică (sau
chalcolitică, perioadă de tranziţie între Epoca Pietrei şi cea a a Bronzului, între
anii 5500-3300 î. Hr.). O primă aşezare greacă, de colonişti originari din Megara,
în Attica (Grecia) a fost întemeiată cândva între anii 685-676 î. Hr., cu câţiva ani
mai înainte de întemeierea Bizanţului, de partea cealaltă a strâmtorilor.
Poreclită în Antichitate ‘Oraşul orbilor’, datorită aşezării sale la un nivel mult mai
jos decât Bizanţul, al cărui port din Cornul de Aur se putea vedea de dincolo de
strâmtori [1], Calcedonul a cunoscut o perioadă de înflorire datorită aşezării sale
pe drumurile comerciale practicate de fenicieni.
De-a lungul secolelor, oraşul a împărtăşit aceeaşi soartă cu Bizanţul: au trecut
peste el perşii lui Darius, şi oraşul s-a aliat uneori cu Atena şi Sparta. În secolul I
î. Hr. a căzut în mâinile romanilor, când regele Nicomede al Bitiniei le-a lăsat
acestora Calcedonul prin testament. Pus în umbră de proximitatea
 46

Constantinopolului, refondat drept capitală imperială de către Constantin cel

Mare, Calcedonul a fost folosit frecvent ca sursă de piatră de construcţie pentru
monumentele din capitală.
În 361, Iulian Apostatul i-a adus la judecată pe duşmanii săi la Calcedon.
Oraşul, ajuns reşedinţă episcopală, a devenit celebru prin faptul că a fost locul
desfăşurării Sinodului al IV-lea Ecumenic din anul 451. Lucrările Sinodului s-au
ţinut în splendida biserică înălţată pe ceea ce este astăzi dealul lui Haider Paşa.
Biserica a fost distrusă ulterior de sultanul Soliman Magnificul (1520-1566), când
acesta a construit la Constantinopol moscheea care îi poartă numele. După
Sinodul IV Ecumenic, Calcedonul a fost ridicat la rangul de mitropolie.
În secolul al VII-lea, Calcedonul a fost capturat temporar de forţele persane ale
lui Chosroes al II-lea[2] şi de către arabi.
După căderea Constantinopolului în mâinile latinilor în 1204, oraşul a fost
transformat într-o episcopie latină sufragană scaun de Nicomidia.)))))
Calcedonul a căzut în mâinile turcilor otomani în anul 1454. În prezent,
Calcedonul este un district cunoscut sub numele de Kadıköy, parte a oraşului
Istanbul. Mitropolia de Calcedon este o jurisdicţie din cadrul Bisericii
Constantinopolului, având drept reşedinţă Catedrala Sfintei Eufimia. Actualul
mitropolit de Calcedon este Înaltpreasfinţitul Athanasios (Papas).

(((( Wiki ortodox.Melania cea Bătrână se naște în 342 (la Roma sau în Spania),
într-o familie din aristocrația spaniolo-romană, bunicul ei, Antonius Marcelinus,
fiind consul (în 341). Melania este măritată de foarte tânără cu consulul Valerius
Maximus, care în anii 361-363 a deținut funcția de prefect al Romei. Rămâne
văduvă la 22 de ani, soțul și doi dintre copiii ei murind în urma unei epidemii.
După acest moment Melania se apropie din ce în ce mai mult de creștinism și în
372 pleacă în Egipt, ca să-i întâlnească pe părinții pustiei.
Timp de mai multe luni îi vizitează pe părinții pustiei de la Nitria și Schetia.
Când în 373, după moartea sfântului Atanasie al Alexandriei (+ 2 mai 373),
arienii declanșează persecuția împotriva ortodocșilor din Alexandria și Egipt,
Melania pleacă împreună cu monahii alungați din Nitria spre Palestina,
susținându-i material și protejându-i din poziția de mare personalitate a
aristocrației romane.
În 374 Melania vine la Ierusalim și a înființat o mănăstire de pe Muntele
Măslinilor, în care au trăit un timp și Rufin din Acquileea și Evagrie Ponticul (în
anii 381-383).
În 399 Melania a revenit la Roma. În timpul șederii sale în Italia s-a întâlnit
cu Paulin de Nola (care îi era rudă), cu Augustin de Hipona și cu nepoata
sa, Melania cea Tânără.
În 408 s-a întors la Ierusalim, unde moare în pace la anul 410.
 47

Portretul și etapele vieții ei sunt reconstruite în principal după scrierile lui Paulin
de Nola, Rufin din Acquileea și Paladie al Elenopolisului (care îi consacră
capitolul 46 din a sa Istorie lausiacă).
(((((( Orodox. Cuvioasa maica noastră Melania Romana (numită și Melania cea
Mică sau Melania cea Tânără) a trăit în timpul împăratului Honorius, fiul
lui Teodosie cel Mare și fratele lui Arcadie, în jurul anului 400. Prăznuirea ei se
face la 31 decembrie.
Nu trebuie confundată cu Sfânta Cuvioasă Melania cea Bătrână, care a fost
bunica ei (pomenită pe 8 iunie).
Sfânta Melania Romana , cea Tânără, era dintr-o familie senatorială bogată și
influentă. Din tinerețe, Sfânta a dorit să rămână fecioară și să slujească mereu
doar lui Dumnezeu. Părinții însă au măritat-o, împotriva voinței ei, și a avut doi
copii. Murindu-i părinții și copiii, a părăsit cetatea și s-a mutat într-o reședință a ei
de la țară. Acolo trăia în rugăciune și schimnicie, vindeca pe bolnavi, primea pe
străini, cerceta pe cei din închisori și pe cei surghiuniți. Apoi și-a vândut averea
considerabilă pentru suma de 120.000 de monede de aur, dăruindu-i la mănăstiri
și biserici. A început să postească din ce în ce mai aspru: la început mânca o
dată la două zile, apoi o dată la cinci zile, sâmbăta și duminica, învățându-se
treptat și cu discernământ cu toate practicile ascetice. Fiind de familie aleasă, era
educată și avea o scriere foarte frumoasă și împodobită.
După o vreme a plecat în Africa, unde a stat șapte ani. După ce și-a împărțit
restul de avere acolo, s-a dus în Alexandria (Egipt). Din Alexandria a plecat
la Ierusalim, unde a trăit într-o chilie. A strâns apoi în jurul ei 90 de fecioare, pe
care le ținea pe cheltuiala ei cu tot ce le trebuia. Îmbolnăvindu-se foarte greu de
durere de coaste, l-a chemat pe Teofil, episcopul Elefterupolei. S-a împărtășit
cu Sfintele Taine, și-a luat rămas bun de la surorile ei și a rostit aceste ultime
cuvinte: „Așa s-a făcut, precum a hotărât Dumnezeu!”; și îndată și-a dat duhul în
mâinile Domnului ei.

Sever al Antiohiei, un mare teolog neoclacedonean.

El are rolul de a fi format o comunitate puternică

neocalcedoneană în Egipt.. Azi ei se consideră
nemonofiziţi, dovadă că au icoane.
(Contextul era unul politic, de dominaţie a Imperiului
Greco-roman.
Bisericile din Siria, Irak, Iran, Asia Mică au fost foarte
puternice, cele mai misionare de-a lungul istoriei (au ajuns
până în India). Ele s-au opus Constantinopolului (şi erau
 48

considerate nestoriene ( Constantinopol sau Bizanţ, pe

teritoriul Turciei de azi).
Toţi cei care credeau altfel decât Constantinopolul erau
consideraţi eretici, pentru că se politizase credinţa.
Dovadă a fost reacţia musulmanilor faţă de creştini. Ei l-au
situat pe Mohamed desupra lui Iisus.

Bisericile necalcedonene din Egipt , Armenia, considerau

că nu puteau folosi icoana ca pe o imagine , pentru că
această metodă era folosită de impărat, care pentru a se
face cunoscut poporului, distribuia prin supuşii săi,
imaginea sa, care însemna prezenţa sa. Acolo unde erau
reprezentăriile împăratului, era şi el prezent, pin statui şi
imagini ale sale. De aceea, pentru a face deosebirea
dintre reprezentările împărtului şi icoane, s-a trecut la
sfinţirea icoanelor şi aşa apare sfinţirea lor, pentru a face
diferenţa dintre sacralitatea lor şi umanitatea împăratului.
(Pr. Raducă consideră că crucea nu ar trebui sfinţită. Ea e
de fapt pecetea prin care se face sfinţirea. Crucea nu
poae exista fără Iisus, prin urmare, fără forţa lui. Ar fi o
sfinţire a sfinţeniei?)

În ce priveşte Gaza, a fost reprezentată printr-o serie de

personalităţi care au marcat acest oraş în secolele V şi VI,
până la venirea musulmanilor. (Retori ai vremii: Zosima,
Procopie,istoric, Isidor, Enea, Timotei, Ioan).

În 541-542, în timpul împăratului Iustinian, la Gaza, s-a

ţinut un sinod la care a participat diaconul Pelagius-
repezentant al Bisericii la Constantinopol.

Motivul sinodului a fost acela că Pavel din Alexandria a

voit să-l destituie pe duce, pe Guvernatorul militar al
Egiptului, şeful celor care păzeau graniţele Egiptului.
 49

Diaconul Prois, iconomul Bisericii din Egipt, l-a avertiz pe

ducele în cauză.
Episcopul Pavel face ca ducele să fie arestat, iar diaconul
Prois moare torturat.
Pelagius prezidează sinodul, iar siodul a semnala Papei
mişcarea origenistă. Impăratul a semnalat şi el
neoorigenismul palestinian.

În uma luptei de la Tadoun (634+635), Gaza e cucerită de

arabi, creştinii suferind multe atorcităţi pornite impotriva
lor.

Ulterior, Gaza se bucură de o situaţie deosebită din partea

arabilor musulmani, pentru că acolo se află mormântul lui
Haseim, bunicul lui Mohamed. Din acest motiv nu este
distrusă.

((( În 634 CE, Gaza a fost asediat de armata Rashidun sub generalul "Amr

ibn al-'As după bătălia de la Ajnadayn între Imperiul Bizantin și Califatul
Rashidun din centrul Palestinei. A fost capturat de forțele lui Amr cam trei ani
mai târziu. 
Considerat locul în care a fost îngropat străbunicul lui Mohamed Hashim ibn
Abd Manaf , Gaza nu a fost distrusă, iar locuitorii săi nu au fost atacați de
armata lui Amr, în ciuda rezistenței rigide și lungi a orașului, deși garnizoana
bizantină a fost masacrată. [32] 
Sosirea arabilor musulmani a adus schimbări semnificative în Gaza; la
început unele dintre bisericile sale au fost transformate în moschei , inclusiv
prezent Marea Moschee din Gaza (cea mai veche din oraș), care mai târziu
a fost reconstruit de sultanul Baybars I , care a înzestrat cu o bibliotecă
manuscris imens care conține peste 20.000 de manuscrise din secolul al 13
- lea, [32]
 într- o mare proporţie, populația a adoptat rapid Islamul [33] [34],  arabă
a devenit limba oficială. [34] 
În 767, Muhammad ibn Idris ash-Shafi'i s-a născut în Gaza și a trăit acolo
copilăria timpurie;
 el a fondat codul religios Shafi'i , una dintre cele patru mari școli de drept
ale musulmanilor sunni ( fiqh). [35] Securitatea, care a fost bine întreținută în
timpul dominației musulmane timpurii, a fost cheia prosperității
Gaze. Deși alcoolul a fost interzis în Islam, comunitățile evreiești și creștine
au avut dreptul să mențină producția de vin , iar strugurii , o cultură majoră de
numerar a orașului, au fost exportate în special în Egipt . [36]))))9
 50

Gaza e parte a lui Ash Shafi, fondatorul comuntăţii sunite.

Recomandari:

Scara, Sf.Ioan Scărarul

Lucrările Sf. Dorotei de Gaza şi scrisorile Sf. Varsanufie şi
Ioan (Filocalie 6 sau 7 sau 9, de cautat)

Sfinţii Stâlpnici, H. Deseilly

Viaţa şi opera Sf. Sofronie al Ierualimului

Sf. Efrem Sirul

Monahismul din Capadocia- V. Răducă.

Istoria Lausiacă
...

(((( ortodox.Sever al Antiohiei (459-538) a fost patriarh al Antiohiei între anii

512 și 518, și unul dintre teologii proeminenți ai vremii care s-a
împotrivit Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon, jucând un rol important în
susținerea argumentarului lui Dioscor al Alexandriei (monofizit) din partida care
continua opoziția față de sinodul de la Calcedon.
Sever s-a născut în jurul anului 459 în Sozopolis, Pisidia (azi în Turcia). Bunicul
său din partea tatălui, și el numit Sever, era mitropolit de Sozopolis și a participat
la Sinodul III Ecumenic din Efes în anul 431.
După moartea tatălui său, care era senator în Sozopolis, Sever a plecat în Egipt,
la Alexandria, unde a studiat retorica și limbile greacă și latină. În timpul șederii
în Alexandria a citit scrierile sfinților Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz.
În 486 Sever s-a mutat în Beirut (astăzi capitala Libanului), unde a studiat
filosofia și jurisprudența romană, iar în 488 lângă Tripoli (în unele părți ale
creștinătății din acea vreme, exista obiceiul ca băieții să se boteze după ce
deveneau adulți).
Călugăr
După botez Sever a început să ducă o viață din ce în ce mai ascetică, pentru ca
să devină mai apoi călugăr în mănăstirea Sf. Romanus din Maiuma,
 51

în Palestina de sud-vest (Maiuma era portul cetății antice Gaza). Mai apoi s-a
retras în pustia de lângă Elefetropolis (Beit-Djibrin oraș din Palestina, la cca. 50
de kilometri de Ierusalim), unde a întemeiat o mănăstire împreună cu ucenicii săi
din Maiuma care l-au urmat în deșert. Sever a trăit aici până la sosirea lui
Nefalius în Gaza în 508. Nefalius condusese inițial fracțiunea ereziei eutihiene,
pentru ca mai apoi să renunțe la vederile lui eretice și să accepte sinodul de la
Calcedon. Sever a insistat în susținerea terminologiei și argumentarului lui
Dioscor al Alexandriei, refuzând să accepte formulările teologice ale lui Chiril al
Alexandriei și ale sinodului de la Calcedon, motiv pentru care a fost alungat din
mănăstirea sa de lângă Elefetropolis.
Din Elefetropolis Sever a plecat cu 200 de călugări din regiunea Gaza
la Constantinopol, capitala imperiului bizantin, unde a rămas trei ani, încercând
să obțină sprijinul împăratului Anastasie I (491-518), care și el era
necalcedonian. Când patriarhul Macedonie al II-lea al Constantinopolului a
fost depus în anul 511, Sever a fost și el propus spre a deveni patriarh al
Constantinopolului, dar Timotei, care era miafizit și necalcedonian a fost întronat
ca patriarh, iar Sever a primit permisiunea să se întoarcă în Palestina
cu ucenicii săi.
Patriarh
Când patriarhul Flavian al II-lea al Antiohiei a fost depus, un an mai târziu, în
512, Sever a fost ales patriarh al Antiohiei, fiind întronizat pe 6 noiembrie 512. În
518, la moartea împăratului Anastasie, Iustin I a fost ales împărat (iulie 518).
Nepotul împăratului Iustin, viitorul împărat Iustinian I, deja influent la curtea
împărătească, l-a chemat pe Sever la Constantinopol, încercând să-l convingă
să accepte sinodul de la Calcedon. Când Sever a refuzat, se spune că Iustinian
ar fi ordonat ca să fie ucis, și că a fost salvat doar de intervenția lui Teodora,
soția lui Iustinian, care era fiica unul preot necalcedonian din Siria. Cu ajutorul ei,
Sever a fugit din Constantinopol, fiind declarat depus din tronul patriarhal al
Antiohiei, în care împăratul a numit un calcedonian, pe Pavel al II-lea al Antiohiei.
Fugind din Constantinopol, Sever a mers în Egipt, unde s-a întâlnit cu papa
Timotei II Aelurus al Alexandriei și s-a refugiat în diferite mănăstiri deghizat în
simplu călugăr. În anii în care s-a ascuns în Egipt, Sever a continuat să predice
învățăturile sale anti-calcedoniene și să întărească partida celor care îl urmau în
ideile lui împotriva Sinodului IV Ecumenic. În acești ani a scris multe cărți și
scrisori împotriva ereziilor și pentru a-și susține vederile teologice. Deși a scris în
limba greacă, scrierile sale s-au păstrat mai ales în limba siriacă.
În 535 Sever s-a întors la Constantinopol ca să discute reunificarea Bisericii cu
împăratul Iustinian. În timpul șederii lui în capitală Sever l-a convins pe
patriarhul Antim I al Constantinopolului (535-536) să respingă Sinodul de la
Calcedon, dar schisma devenise prea mare, așa că în 536 împăratul Iustinian a
obținut excomunicare formală a lui Sever.
Întors în Egipt redus la starea de simplu laic, Sever s-a instalat în casa lui
Dorotei, în cetatea Sakha, și a continuat acolo să scrie și să predice ideile sale
teologice până la moartea sa, la 8 februarie 538.
 52

Curs 19.03.2019

Isaia Pusnicul

Ajunge în Palestina, aproape de Gaza, ca urmare a

prigoane monahilor din Egipt de Teofil al Alexandriei

Filocalia 12.
Isaia a scris „Despre păzire aminţii în 27 de capete”
Numele Isiaia e foate cinstit în literatura ascetică.
Isaia era monofizit şi foarte apopiat de Petru Iberul, prin
urmare, fiind monofizit, unii ar putea spune că lucrarea lui nu
ar trebui apreciată.
Există şi alte puncte de vedere. Monahul Augustin
Areisticonul.....
Isaia a trăit în sec. V, în apropiere de Gaza,
Colecţia cuvintelor sale (30 de cuvinte ascetice), în care nu
se întâlneşte nicio urmă de monofizitism.
(n.a. Rufinus şi Palladius (Rufinus: Historia monachorum;
Pallasius: Historia Lausiaca) vorbes şi ei despre un Isaia
Pusnicul, ca fiind autor al celor 27 de capete despre păzirea
minţii, dar autorul real este un monah cu acelaşi nume din
pustia sketică a Egiptului, care se stabileşte apoi în pustia de
lângă Gaza Palestinei. Acest Isaia e acelaşi cu cel care s-a
opus sinodului de la Calcedon, iscălind „Enoticon”-ul
impăratului Zenon, la anul 482, chiar dacă nu a fost
monofizit. Henoticonul, docmuent a ămpăratului Zenon prin
care a încercat să împace ortodocşii şi monofiziţii, după
sinodul al Ivl-lea de la Calcedon.(Cercetările au fost făcute
de Kruger, pe baza unei biografii a lui Isaia Pusnicul scrisă
de Zaharia Retorul (momnofizit). Florovski spune şi el că
 53

Isaia Pusnicul nu a murit monofizit, pentru că nimic din

scrierile sale nu trădează acest lucru.
El moare în 488. El a fost mai tânăr decît celălat Isaia căruia
i-au fost atribuite scrierile sale, de acea în cercetările făcute
e cunoscut sub numele de Isaia cel Tânăr

Cartea scrisă de Isaia este ascetică şi conţine îndrumări

duhovniceşti.
Cuvintele lui sunt scrise aşa încât arată o rânduiala
monahală, dar nu în sensul unor prescripţii scurte, ci mai
degrabă e rânduială expusă în cuvântări ascetice.

Cap. 1.
Atrage atenţia monahilor să se gândească zilnic la moarte.
Îi sfătuieşte pe fraţi:
- să nu vorbescă între ei.
Vorbeşte despre smerenie pe care o recomandă ca o
preocupare permanentă.
„ca un dar continuu după întâlnirea cu El”, şi acestă întâlnire
nu va fi posibilă fără smerenie în gândire, vorbire şi
comporament.

Dragoste de Dumnezeu e ca un dor neostoit pentru El şi

această dragoste trebuie manifestată şi faţă de
aproapele( prin ospitalitate reciprocă)

Atrage atenţia ca în chiliile unde mai mulţi monahi, aceştia

să nu ajungă la jigniri şi să se lupte să nu audă conţinutul
discuţiilor ce nu erau ziditoare de suflet.

„Dacă auzi convorbirea unora, să n-o ţii minte, s-o spui şi

altora. Dacă îţi ţii urechile, limba ta nu va păcătui”

- Când un frate te-a primit ca oaspete, smereşte-te, să

nu porunceţi în ceva şi să nu faci pe stăpânul.
 54

- Taie-ţi voia cu ei, ca să nu-i întristezi, nici să-şi pierzi

pacea cu ei.
- Repară orice cu râvnă.
- Să nu fii invidios când lucrezi ceva în comun cu fratele
- Supune-te, căci cel ce se supune e mai mare.
- Pe cel obosit, lasă-l să se odihnească şi spală-i
picioarele.
Se pare că mînăstire în care a trăit Avva Isaia era un
chinoviu, cu program de rugăciune zilnică şi noapte, mai
ales.

Practica monahală a examenului de conştiinţă era din şcolile

pitagoreice şi aceste şcoli filozofice făceau concurenţă.

Isaia vorbeşte
- despre priveghiere, despre care spune că „trebuie
făcută cu pricepere”.
- Rugăciune, etc.

Despre priveghiere: „Nu lipsi trupul de ceea ce are nevoie şi

rânduieşte privegherea cu măsură, ca sufletul sănu
obosească şi să părăsească nevoinţa”

Hrana: pânie cu sare

El acordă o mar atenţie echilibrului mohanului, a temeprarii
entuziasmului. Pahomie, care se confrută cu această
problemă, a gândit o rânduială anume pentru a echilibra
abuzul şi entuziasmul tinerilor şi al noilor venţi.

Isaia Pusnicul venea din Egipt, unde monahismul era aşezat

în sec. V
În Palestina avem de-a face cu un monahism infuenţat de
spiritualitatea siriacă.Aici, asceţii, cu cât duceau o viaţă mai
dură, cu atât erau mai veneraţi. Aşa se face că Isaia vine în
 55

contact cu acest monahism eroic şi atrage atenţia că

privegherea trebuie făcută cu măsură.
El spune că jumătate de noapte ajunge pentru rânduială, iar
cealaltă jumătate pentru odihnă.
În Palestina, noapate e mai lungă, jumătate fiind sufcient
atât pentru priveghere, cât şi pentru odihnă.

El nu excludea intepretarea literală a Sfintei Scripturi (după

modelul Şcolii din Antiohia. El era insturit în sprititul Scolii de
la Alexandria, în care se cultiva exegeza alegorică.
(n.a.Şcoala din Antiohia, ale cărei exegeză se pratica în
Palestina şi Siria, punea accentul pe sensul istoric, literal, al
textului bibilic, fără igonora sensul spiritual, alegoric, care
era un tip de intepretare predominant în scoala din
Alexandria. Aceasta a fost cea mai veche şcoală, unde s-a
dezvoltat prima prezentare sistematică a teologiei, iar
metoda de interpretare folosită a fost cea alegorică.
Ieronim spune că Şcoala de la Alexandria îşi avea originea
din vremea Sf. Apostol Marcu, care l-a numit pe primul
conducător al şcolii, Sf Iustus.Iniţial şcoala avea scopul de a-
i instrui pe catehumeni în credinţa creştină înainte de primire
botezului.)

Isaia spunea: „Dacă unele cuvinte ale Sfintei Scripturi ţi şe

par uşor de tâlcuit din punct de vedere alegoric, tălmăceştele
aşa, dar fereşte-te să nu neglijezi litera, pentru a nu ajunge
să crezi mai mult în proprul tău înţeles, căci e semn de
mândrie”

Are multe sfaturi pentru tineri:

- Să nu se lase furaţi de învăţătura eretică

- Să nu se pună în situaţia de a se sfătui reciproc,
folosind propriile virtuţi.
 56

- Trebuie să-şi supună trupul unor nevoinţe, aşa încât să

devină limbajul sufletului doritor de Dumnezeu.

„Virtuţile nu vin fără să le creşti prin nevoinţă, iar dacă le

vei face,ele vor veni singure”
Prin urmare, nu e suficient să imiţi virtutea cuiva, ci ea
trebuie crescută cu paşi mărunţi, prin nevoinţă.
Virtute este un sen pentru cel care începe să-L slujească pe
Dumneuzeu.

În toate acţiunile ascetice şi gândire trebuie să existe

discernământ. El e cel prin care se ajunge la liniştea
sufleteasă.
„Taie voia trupească!”, şi prin acesta e posibil a nevoitorul să
ajungă la trezvie în toate faptele sale ( trezvie- luarea aminte
la gânduri, la suflet, la toate acţiunile din exterior).

Isaia atrage atenţia la scopul pe care Dumnezeu l-a avut

când a crat omul.

„Dumnezeu vrea ca omul să fie asemenea Lui, să fie străin

de tot ceea ce e potrivinic firii sale”
- Faptele lui Dumnezeu fac ca Duhul Sfânt să locuiască
în nevoitor ; aceste fapte „nasc un suflet nepătimaş”.

2. În acea zonă din Gaza, în S-V Palestinei, la începutul sec.

6, avem o altă mînăstire, Aveseridos, ?? în care au trăit
monahi îmbunătăţiţi.. Mănăstirea e făcută tot de părinţii
veniţi din Egipt, ce au găsit aici locul prielnic ascezei.

Exodul monahilor din Egipt s-a continuat şi prelungit datorită

unor pericole la care erau expuşi monahii: vandalii care
veneau din Africa de Nord (Cartagina , 430), care îşi
continuau cuceririle spre Egipt.
 57

Datorită acestor riscuri ale atacurilor barbarilor asupra

comunităţilor monahale. De aceea, mănăstirile se construiau
aşa încât să nu poată fi cucerite. Mînstirile din Nitria, care
există şi azi, erau gândite în aşa fel încât intrarea se făcea
cu un lift. Erau înconjurate de ziduri.

În Palestina nu avem acest tip de mănăstiri, pentru că aici nu

existau aceste pericole.
Motivele ce justifică prezenţa abundentă a monahilor în
Palestina, în sec. 5 , le-au constituit prigoana lui Teofil şi
cucderirile vandalilor.

Silvan a fost primul care a construit o mănăstire şi a fost

urmat de Seridos care a cosntruit şi el una în Sudul Gazei,
în mijlocul comunităţii vechi se se formase în jurul Sf. Ilarion
cel Mare.

Varsanufie, (adoarmit în 450), supranumit „Marele Bătrân”,

iar Ioan, supranumit „Prorocul, adoarme la anul 430.
Seriodos moare la 14 zile după Ioan. Seridos era stareţul
mănăstirii.
Erau cultivaţi, nu s-au adaptat condiţiilor din comunitate şi s-
au retras.
Erau cunoscuţi şi de laici şi căutaţi foarte mult.
De la Varsanufie şi Ioan s-au păstrat sute de scrisori şi
răspunsuri, care au fost adunate de monahii studiţi şi care
au fost publicate şi în lib română (Filocalia 11).
Toate aceste corespondenţe de secol 5 arată interesul
monahilor pentru viaţa ascetică. Nu era u fenomen, dar
totuşi e vorba de 400 de scrisori.
Faptul că Seridon a ţinut evidenţa corespondenţei că avea
un spirit organizatoric.
Seridon are meritul de a-i fi pus în valoare pe cei doi.
100 de răspunsuri ale celor doi sunt pentru Avva Dorotei din
Gaza.
 58

Dorotei din Gaza

A adormit în 550, în timpul împăratului Iustinian.
El era originar din Siria, Antiohia,dintr-o familie bogată şi
instruită, ce şi-a permis să-i plătească scolile pe care le-a
urmat, între care şi medicina.
Dorotei părăseşte Siria şi vine în sudul Gazei la mănăstirea
avvei Serida, de lângă Gaza, (n.a,punându-se sub
ascultarea bătrânilor Varsanufie şi Ioan, cărora le încredinţa
toate gândurile sale prin scrisori sau întâlniri directe.
La început a fost portar... apoi... şi cu ajutorul fratelui său,
care era foate bogat, a construit un spital în apropierea
mănăstirii Sfântului Serida.

După moartea avei Ioan Prorocul, sub a cărui slujire fusese,

a stareţului Serida şi după retragerea Sfântului Varsanufie,
Dorotei a întemeiat propria sa mănăstire, situată în
Cezareea Palestinei, între Gaza şi Maiuma. Aici înfiinţează o
şcoală, unde va preda ucenicilor săi.
Scrierile sale au fost cuprinse în Filocale şi ele sunt singura
mărturie rămasă peste veacuri de la Avva Dorotei.
Nu se ştie cu exactitate unde şi când a murit şi unde sunt
moaştele lui).

De citit 100 de scrisori şi răspunsuri......

El a scris mai multe decât s-au păstrat.În Filocalia 9 avem

câteva cursuri şi scrisori.
Lucrările avvei Dorotei sunt spontane, cu stil înalt, învăţătura
e directă, ce arată un ascuţit simţ al realităţii.
E singurul care a scris un tratat despre conştiinţă.

El l-a cunoscut pe Sf. Ioan Scărarul, care se pare că s-a

născut la Gaza, când Dorotei era în plină activitate.
Sf.Ioan ajunge la Raid, pe canalul de Suez, apoi la Sinai.
 59

Dorotei revine la tema predilectă: smerenia, lite-motivul vieţii

monahale.

Disciplinarea voinţei.

Dorotei de Gaza merge pe linia Sf. Isaia Pusnicul, ce

recomandă tăierea voii, ca să nu sminteşti.
”Prin tăierea voii ajungem la despătimire sau nepătimire,
căci nimic nu foloseşte oamenilor aşa de mult ca tăiere voii”.

Prin despătimire se ajunge la desăvârşita nepătimire, atunci

când monahul îşi taie voia.

Voia proprie e sinonimă la el cu împătimirea.

Impunerea propriei voinţe nu e neutră firii, ci supusă în
slujba unui afect (patimă) ; (topatos- afect, patimă).ţie

A impune voia ta are în ascuns p formă de răutate, la

Dorotei.Ea vine din ambiţie, patos.
Chiar dacă monahul avea dreptate, trebuiea să renunţe la
voia sa. A impune cuiva ceva ce nu înţelege îl poate vătăma.
Această voinţă proprie e produsul mai multor motivaţii.

El recomandă smerita cugetare, care înseamnă a fi gata în

fiecare moment să spunem: iart-mă.
Cu smerita cugetare se ----- toată lucrarea potrivnicului.

Despre smerenie. Dorotei vede două tipuri de smerenie, aşa

cum sunt două mândrii:
Smerenia cea dintâi e atunci când fratele, mai înţelept, se
pune pe el în toate şi faţă de toti mai prejos
 60

A doua treapă de smerenie: a pune pe seama lui Dumnezeu

toate isprăvile. Smerenia se naşte în mod desăvârşit când
împlinim poruncile

Ele două tipuri de mândrie.

-Mândria e dispreţuirea fratelui, a-l socotii ca fiind nimic şi pe
sine se consideră a fi mai presus de el-. Dacă nu scapă de
ea, ajunge încet, încet la a doua mândrie, punând în seama
sa toate isprăvile, reuşitele şi nu în seama lui Dumnezeu.

Prin urmare, el recomandă lupta împotriva primei mândrii

pentru a nu ajune la cea de-a doua.

El mai vorbeşte şi despre o mândire a mirenilor şi una a

monahilor.

Despre conştiinţă.
Dorotei spune că Dumnezeu a sădit în om ceva
dumnezeiesc, ce-i arată diferenţele dintre bine şi rău, e
legea firii lui.
„e gândul sădit în om ca o scânteie luminoasă”.
Această funcţie a spiritului face ca divinul să se întâlnească
cu umanul.

Conştiinţa e funcţia care confirmă faptul că omul e orientat

cu faţa spre Dumnezeu. Cu cât orientarea e mai evidentă,
funcţiile conştiinţei sunt mai eficiente.
El vorbeşte despre educarea conştiinţei prin păzirea
poruncilor.
El spune că conştiinţa e potrivnicul nostru, pentru că ea se
împotriveşte relei voinţe şi ne mustră.
Dorotei atrage atenţia că păcătuirea începe cu cele mai
mici.
Omul trebuie să păzească conştiina şi să o curăţească.
 61

Conştiinţa se poate păzi faţă de lucruri, faţă de Dumnezeu şi

faţă de oameni.

a. Conştiinţa cu privire la Dumnezeu., se poate păzi prin

păzirea poruncilor lui Dumnezeu.
(în general, omul are impresia că funcţia conştiinţei se
manifestă când omul e observat, văzut. Când e singur,
omul îşi permite să se poarte mai degajat, ca şi cum nu ar
fi văzut.Gândul că Dumnezeu ne vede mereu,
permanentizează funcţia de veghe a conştiinţei.)
„Cele ce se fac întru ascuns”, în intimitate, aceasta e
conştiinţa cu privire la Dumnezeu.

b. conştiinţa faţă de aproapele constă în a nu face nimic

ce l-ar putea necăji.
c. Conştiinţa cu privire la lucruri constă în a nu se folosi
cineva rău de lucruri, în sensul de a-l arunca, strica;
trebuie să-l adune şi să-l pună la locul lui.

În secolul 6, Dorotei gândea că putem avea o conştiinţă faţă

de mediu, de lucruri, veştiminte, arată că avea preocupări
foarte acutale.
El are un punct de vedere interesant cu privire la condiţiile
care favorizează evoluţia corectă a unei persoane..

Cursul următor: despre Sinai. Monahismul din Munţii Iudeei.

De citit: omiliile Sf. Ioan Scărarul
Filocalia 9, Isaia Pusnicul......

Curs. 02.04.2019

Muntele Sinai
 62

(((((Muntele Sinai  „Muntele lui Musa”,  de asemenea, cunoscut sub numele de Muntele
Horeb (în ebraică Har Horev), este un munte în Peninsula Sinai din Egipt, care este o
posibilă localizare a biblicului Munte Sinai. Acesta din urmă este menționat de mai multe ori
în Cartea Exodului și alte cărți ale Bibliei[1], precum și în Coran[2]. Potrivit tradițiilor
biblice evreiești, creștine și islamice, Muntele Sinai a fost locul unde Moise a primit Cele
zece porunci.
Muntele Sinai are o înălțime maximă de 2285 de metri și este situat în apropierea orașului
Saint Catherine (Sant Katrin) din regiunea Sinai și în apropierea Muntelui Catherine (2629 m,
cel mai înalt vârf din Egipt)[3]. Muntele Sinai este înconjurat din toate părțile de culmi mai
înalte ale altor munți.

Semnificație religioasă[modificare | modificare sursă]

Muntele Sinai Biblic(en) este unul dintre cele mai importante locuri sacre ale religiilor
mozaică, creștină și islamică.
Potrivit tradiției beduine, Sinai este muntele pe care Dumnezeu a dat legi pentru israeliți. Cu
toate acestea, tradițiile creștine timpurii spun că acest eveniment a avut loc în apropiere de
Muntele Serbal, la poalele căruia o mănăstire a fost fondată în secolul al IV-lea; mănăstirea
s-a mutat în secolul al VI-lea la poalele Muntelui Ecaterina, în urma cercetărilor făcute
asupra operei istoricului antic evreu Iosephus Flavius care susținea că Sinai era cel mai înalt
munte din zonă.
Creștinii s-au stabilit pe acest munte în secolul al III-lea. Georgienii din Caucaz s-au mutat
în Peninsula Sinai în secolul al V-lea, și o colonie georgiană s-a format acolo în secolul al IX-
lea. Georgienii au ridicat biserici proprii în zona nouă a Muntelui Sinai. Construcția unei astfel
de biserici a fost legată de numele regelui georgian David al IV-lea al Georgiei(en), cunoscut
ca David Ziditorul, care a contribuit la ridicarea bisericilor din Georgia precum și a multora
din străinătate. Au existat motive politice, culturale și religioase pentru întemeierea bisericii
de pe Muntele Sinai. Călugării georgieni care trăiau acolo erau fost profund legați de patria
 63

lor. Unele manuscrise georgiene din Sinai au rămas acolo, dar altele sunt păstrate
în Tbilisi, Sankt-Petersburg, Praga, New York, Paris sau în colecții particulare.

]
La sfârșitul secolului al XVII-lea, spătarul Mihai Cantacuzino (1640-1716), unul dintre marii
boieri din Țara Românească (fiu al marelui postelnic Constantin Cantacuzino, frate mai mic
al voievodului Șerban Cantacuzino și unchi al lui Constantin Brâncoveanu), a făcut
un pelerinaj la Locurile Sfinte, mergând și în peninsula Sinai, unde a ajuns până
la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, ridicată pe pantele Muntelui Sinai. [6] Impresionat de măreția
biblică a locurilor vizitate, a ctitorit în 1695, la reîntoarcerea în țară, o mânăstire pe care a
numit-o Sinaia (actuala Mănăstire Sinaia, de la care provine și numele orașului Sinaia). În
actul de fondare se spune:
„Am zidit din temelie și am înălțat un schițișor, numindu-se Sinaia, după asemănarea
Sinaiei cei mari și după-cum arată și Patriarchul Țarigradului Gavriil (1702), pe care
Sinaia au numit-o bine făcând, îndemnându-se de multă dragoste și cucernicie ce
avea către sfântul și de Dumnezeu umblatul muntele Sinaiei”.[7]))))

((((( Manastirea Sf. Ecaterina.

Aşezată la poalele Muntelui Sinai, Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”

se înalţă chiar pe locul de unde Dumnezeu i-a vorbit lui Moise
dintr-un rug cuprins de o flacără nepământeană, în același loc de
unde Sfântul Proroc a pornit pentru a se ruga lui Dumnezeu și a
primit Tablele Legii cu cele zece porunci.

Fugind din calea prigoanelor din Imperiul Roman, mulți dintre

creștinii primelor veacuri au găsit adăpost pe  Muntele Sinai, iar
din secolul al III-lea în locurile sfinte din jurul Muntelui Horeb și
din sudul Sinaiului s-au creat mici comunități monahale.

În anul 330, Sfânta Elena a construit în locul Rugului Aprins o

mică biserică închinată Născătoarei de Dumnezeu și un foișor
care să servească ca adăpost pentru monahi.

În secolul al IV-lea, pelerina occidentală Egeria consemna faptul

că Rugul la care se închinase Moise încă exista , fiind cinstit de
către credincioşi, dar menţiona şi existența, în Sinai, a unei
comunități monahale semnificative și înfloritoare.

O etapă importantă în istoria acestui loc sfânt începe în secolul

al VI-lea, când împăratul Iustinian (527-565) a ordonat
 64

construirea unei cetăți mari și puternice, care să împrejmuiasc ă

construcțiile Sfintei Elena, adică biserica mare și chiliile pentru
monahi. Ctitoria Sfântului Împărat Iustinian a fost numită
iniţial „Sfânta Mănăstire Împărătească de pe Muntele Sinai, unde
a păşit Dumnezeu”. Pentru a-i apăra pe călugări de repetatele
raiduri ale triburilor arabe, împăratul a adus aici câteva
detaşamente de soldaţi valahi, ca să apere lavra. Aşa se face că,
timp de sute de ani, strămoșii noştri şi-au adus o contribu ţie
importantă la protejarea mănăstirii.

După cucerirea peninsulei Sinai de către arabi în anul 641,

mănăstirea și-a continuat netulburată existența, după ce
Mohamed a semnat celebrul Ahtiname,  prin care musulmanii au
datoria de a-i apăra pe monahi și de a nu le percepe taxe.

Timp de câteva secole, Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” a fost un

puternic centru de pelerinaj pentru creştinii dornici să se închine
la moaştele Sfintei Muceniţe Ecaterina. După o perioadă dificil ă
de ocupaţie mamelucă, a urmat cucerirea Egiptului și a Sinaiului
de către otomani, în anul 1517. Noii stăpânitori au respectat
drepturile mănăstirii.

Când Napoleon a cucerit Egiptul (1797-1804), a luat mănăstirea

sub protecția sa și a reconstruit peretele de nord al acesteia,
care se prăbușise în anul 1798 în urma unor ploi torențiale.

La începutul secolului al XX-lea, Sinaiul devenise o destina ție

greu accesibilă, încât pe la marea lavră nu treceau mai mult de o
sută de pelerini anual. Din 1950, statul egiptean a ini ţiat un
amplu proces de consolidare a infrastructurii. Datorită noilor
drumuri, pelerinii au început să vină în număr tot mai mare
pentru a se închina Sfintei Ecaterina. Astăzi, chiar și o mie de
vizitatori trec zilnic pragul mănăstirii. Pentru aceştia s-a
amenajat un arhondaric care oferă toate condiţiile pentru
cazarea pelerinilor şi o trapeză specială pentru ei.
65
66
 67

Fondarea Israelului a dus la un influx de supravieţuito

68
 69

Muntele Sinai a fost totdeauna un loc de pelerinaj pentru

evrei, apoi pentru creştini. Sf. Ilie..., sec VIII....
Primele aşezări monahale din Muntele Sinai s-au format cu
monahi din Palestina şi Siria, nu din Egipt..
Sf. Iulian Sabas, un calugăr, sirian, care a trăit în sec.IV, a
venit în Sinai cu un grup de ucenici, unde a fondat o
biserică pe Muntele lui Moise, care a rămas până astăzi un
loc de pererinaj. Episcopul Todoret al Cedului.?... spune că
după Iulian Sabas a venit în Sinai şi Simeon cel Bătrân, sec.
V.
Potrivit Egeliei , se pare că la sfîrşitul sec Iv, în Muntele Sinai
exista un mohahism de forma siriană. Egeria vorbeşte despe
biserica de pe Munte, dar şi de cea de lângă Rugul Aprins.
Rugul Aprins se regăseşte oarecum la poalele muntelui
Sinai şi, acolo, semnalează Egeria că exista o altă biserică.
Sf. Silvan, la sfârşitul sec. IV, originar din Palestina, a venit
de la Skit din Egipt pentru o vreme şi a vorbit cu câţiva
ucenici din Muntele Sinai. A stat o vreme aici, înainte să
plece la Gaza, unde a înfiinţat comunitatea monahală.

Dintre uceniicii săi, Netras a ajuns episcop în Faran, un

centru important episcopal pe coasta Mării Roşii, mai precis
orasele Faran şi Rait, care se găseau pe ţărmul de răsărit
al ...... Suez.
În Raiths se afla un vechi centru monastic , sec. Iv-V, La
începu sec V, orasul. Epistas??.... era un centru monahal
important, ptr că s-au pastrat câteva scrisori de la avva
Amun din Rait trimise Sf. Sisoes (care atunci se afla în
mănăstirea Sf. Antonie de la Pispir ,în partea muntoasă
aflată între Nil şi Valea Mării Roşii. la vârsta de 35 de ani, îl găsim pe Sf.
Antonie așezat într-o fortăreață, pe malul drept al Nilului, pe „Muntele dinafară”, la Pispir,
unde va rămâne aproape 20 de ani. Aici a fost urmat de foarte mulți monahi, întemeind și
 70

conducând mai multe mănăstiri, cu toate că ducea o viață retrasă. Cele mai vestite dintre
coloniile ascetice înființate de el sunt Nitria și Sketi. A trecut la Domnul în anul 356 pe
muntele Qoolzum, cunoscut și ca „Muntele dinăuntru”, aproape de Marea Roșie, la vârsta de
105 ani.)
Mai ştim că, la începutul sec V, 3 dintre cei primii 12 ucenici
ai Sf. Eftimie cel Mare, care s-au stabilit în lavra din Rait.
Între Marea Roşie, apoi în insula Sinai, se continuă ..... apoi
cu Canalul Suez, până la Marea Mediterană

....Împăratul Marcian îi scria Sf. Macarie (episcop şi

arhimandrit, fost călugăr din Sinai), pentru a-l pune în gardă
împotriva lui Teodosie (el trăise în Palestina, în Munţii Iudeii,
un înrăit monofizit, s-a ridicat împotriva lui Sava cel Sfânt.

În 536, călugării din Sianai, biserica din Faran şi lavra din

Raid aveau acelaşi superior. Călugării depindeau juridic de
Faran, iar scaunul din Faran depindea de Ierusalim (acum
ţine de Alexandria).

Deoarce monahii din Sinai erau atacaţi de triburile barbare,

ei au trimis o scrisoare împărtului Iustinian în care îl roagă
să ia măsuri va viaţa lor să fie în siguranţă.

Iustinian era cunoscut ca un apărător al credinţei (multe

mănăstiri de azi sunt din vremea lui Iustinian)
.
În cel de-al 30-lea an al domniei sale, pe când era stareţ
Dulas, Iustinian a termiat lucrările castrului construit exact pe
locul Rugului Aprins, împrejmuindu-l şi în care a pus o
unitate militară pentru apărarea călugrilor din Muntele Sinai.
În castru, a construit o biserică , între anii 556-557, cu
hramul Sf. Maria( bis. Există şi astăzi).

Castrul devine ulterior mănăstire. Aici trăiesc călugări de

diferite naţii şi apoi el va avea parte de privilegiul din partea
lui Mohamed, aşa încât, prin el va avea viaţă neîntreruptă
 71

până azi. Muntele Sinai a fost un loc de pelerinaj încă din

perioada constituirii statului ebraic, pentru că aici fuseră date
lui Moise Tabelel Legii.
Eremiţii vin şi se stabilesc aici încă din sec. III.
La începutul sec. IV, se stabilesc alţi asceţi la poalele
Muntelui Sinai şi Muntelui Serban???

Din nefericire, asceţii au avut mult de suferit şi suferinţele au

continuat şi în sec. IV şi V, când arabii cuceresc tot Orientul
Apropiat.
Deseori, băştinaşii, care erau canibali, sacrificau anahoreţi
creştini, jertfindu-i pentru zeii lor.

Sunt consemnate două întâmplări nefericite:

a. În sec. IV, în timpul împărtului Deocleţian, anahoreţii

Sinai au fost atacaţi de etiopieni şi aceştia i-au ucis pe
cei din grote. În Faran, populaţia a fost măcelărită, ca şi
călugrăii din Raid.
Această informaţie a parvenit de la un diacon pelerin,
Amonisu).
Atacurile barbarilor africani nu i-au împiedicat pe anahoreţi
să se stabilească în sudul Peninsulei Sinai.
Apar aşezăminte monahale în Horeb, aproape de Rugul
Aprins şi în Fran. Ei trăiau în peşteri..

b. în anul 330, Sf. Elena, înainte de a muri, a onstruit pe

locul Rugului Aprins o biserică dedicată Sf. Maria şi un
turn fortiticat pentru refigiul asceţilor atunci când erau
atacaţi.
Odată cu pacea constantiniană, toate locurile din Orientul
Apropiat devin locuri de pelerinaj.
În 383-384, ....... a vizitat Muntele Sinai şi a găsit aici mai
multe aşezăminte şi biserica fondată de Iulian Savu?, cea a
Sf. Elena, care avea lângă ea o frumosă grădină.
 72

Pe locul vechii biserici, e posibil ca Iustinian să fi construit

castrul, ea fiind singura mănăstire din Muntele Sinai.

În 570, un pelerin din Plocentia? Consemna că a găsit în

Sinai călugări care vorbeau latina, greca, siriaca şi besica
(lb. Besilor)
Besii erau un trib dacic din sudul Basarabiei de astăzi, iar
limba voritbă de ei e posibil să fie protoromână ..
())Limba protoromână [1]
, numită și română comună[2], română primitivă[3], română primitivă
comună , străromână , romano-balcanică sau tracoromanică [6] este considerată
[4] [5]

de lingviști o limbă unitară din care s-au desprins ulterior idiomurile considerate de unii

lingviști[7] limbi aparte: româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna, iar de către alți
cercetători[8] – dialecte ale limbii române: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân.
Protoromâna s-a format pe un teritoriu și într-o perioadă controversate. Ceea ce este cert,
este că a evoluat din limba latină vulgară numită dunăreană., apărută în 229. Nu este o
limbă atestată, trăsăturile ei fiind considerate cele comune idiomurilor romanice de est
actuale.))))

Un alt atac al arabilor al monahilor din Sinai a avut loc în

vemea lui Hrisostom. Călugării sunt masacraţi şi o parte e
luată în robie.

Nil Sinaitul şi fiul său Teodul au fost luaţi robi. Teodul va fi

vândut şi ajunge , după mai multe vânzări, să răscumpărat
de episcopul de Eluza (Roma, în S-E imperiului, între
Palestina şi Arabia).
Nil va scăpa şi el şi hirotonit.

După cucerirea arabă, călugării cer protecţia lui Mohamed şi

libertatea cultului pentru creştinii din Sinai. Printr-un act,
acesta le acoră protecţie.
În anul 517, sultanul Slim I va confisca actul lui Mohamed.
 73

În sec. V, aici, în castrul lui Iustinian apar moaştele Sf.

Ecaterina, deşi nu se ştie cum au ajuns aici....

Începutrurile monahismului în Nordul Palestinei

În Sinai, cel mai cunoscut era Sf. Ioan Scărarul (649), născut
în sudul Gazie. Ajunge la Rait şi la cererea episcopulu de
aici scrie „Scara”.

Monahismul începe aici în partea centrală şi nordică a

Palestinei (Pe atunci, Palestina se întindea dincolo de
Iordan.

Primul monah din nord este Ghermanos (secIII). El venea

din Sud, mergând spre Nord şi ajunge în Iliops (azi sudul
Libanului). Aici păcătuieşte cu o femeie, El scapă de ea şi-i
cere unui localnic să-i închirieze o casă aproape de casa
curtezanei. Aici începe rugăciunile zi şi noapte. Evcochia
auzea imenele înălţate de el şi-i cere să fie catehizată în
credinţa lui. Ea este obotezată de episcopul Teodot, apoi
vinde toată averea, eliberază sclavii şi merge la mînăstire (la
jumatatea sec. III).
Prin urmare constatăm că avem un monahism din sud, care
se prelugeşte spre nord; mai constatăm ca la acea vreme
erau deja comunităţii monahale atât de bărbaţi, cât şi de
femei, Evdohia retragându-se într-o mănăstire de femei.
Ea este reclamată lui Aurelian, care ducea o misiune în
regiune. Împăratul rămâne uimit de inţelepciunea, motiv
pentru care o eliberează. Este apoi rearestată, după
moartea lui Aurelian, de Diogene, şi după o perioadă de
chinuri. Vicentiu o aresează şi el, iar acesta o omoară prin
executare.
Monahismul din Palestina, acest teritoriu cuprins între Marea
Mediterană şi Iordan, a fost unul de trecere..
 74

Multe timp a fost ocupat de egipteni, apoi de filisteni, î.d.

Hristos.
În sec. XIII î.d.Histos, Orientul Apropiat e confruntat cu
năvălire popoarelor mari
(- Asia Mică- hitiţii, iar imperiul lor se întindea până în Egipt; -
- Roma cucereşte Palestina în anul 63 î.d.Hristos.
- În 68-70 sunt revoltele evreieşti şi războiul cu romanii,
- în 119 avem revoltele din vremea lui Adrian, care dă
dreptul filistenilor să-i vândă pe evrei. Aceşita fug, aşa încât
populaţia băştinaşă nu mai era majoritară. Aici vin apoi
asceţii.)

Mănăstirile din Munţii Iudeii (Iordan, Ierusalim) aparţin

diverselor etnii.

Monahismul în Munţii Iudeii

Dacă în vestul Palestinei, la şes, avem o viaţă monahală ce

începe cu Sf. Ilarion cel Mare, în Munţii Iudeei, începtul e
legat de Sf. Hariton (adormit în 350).
Hariton s-a născut în Asia Mică, a mărturisit credinţa în
timpul lui Aaurelian(270-275).
Vine în Palestina după anul 300, unde a fost capturat de
tâlhari. Ei nu l-au omorât, ci l-au purtat cu ei până în sudul
Palestinei, în Munţii Iudeii, unde aceştia locuiau.
Sf. Hariton avea să-i convertească pe tâlhari, reuşind să
mînăstire din peştera locuită de ei, pe care ei o foloseau ca
ascunzătoare.
Tâlharii vor muri pe rând, iar Sf. Hariton va deveni
întemeietorul primei lavre în Munţii Iudeii.
Lavra va fi construită la Faran sau Farah (alt Faran decât cel
din Sinai), la anul 330. Lavra era aproape de Ierihon.
 75

Consturieşte aici o biserică sfinţită de episcopul Macarie al

Ierusalimului, care era episcop în momentul descoperirii
Lemnului Sfintei Cruci..

(((((a fost un ascet și sihastru sfânt creștin, întemeietorul monahismului lavriot în deșertul

Iudeii - partea de sud a Palestinei. 

În Munţi, fondează lavrele Laduca şi Asuca.

Viaţa monahală era aici cu rugăciune, psot aspru: o masă pe
zi, cu pâine şi apă cu sare.

Lavra din Farah va fi părăsit ( sursa este Ieronim).

Unul dintre Părinţii ce a marcat monahismul palstinian a fost

Sf. Eftimie cel Mare.

Ucenicii lui au fost Teoctis, Sava cel Sfinţit, Teodosie si au

avut un rol important în constituirea monahismului şi
perpetuarea lui până azi în Munţii Iudeii ( din partea de S şi
de Răsărit de Ierusalim) (ei s-au succedat începând cu sec
III până în sec VI)

Sfântul Hariton a fost contemporan cu sfântul Ilarion cel Mare, cel care a întemeiat
monahismul în Gaza și nordul Palestinei, probabil tot prin anii 330-350. Deși influența
sfântului Hariton în Palestina a fost mai mare decât a sfântului Ilarion, acesta din urmă s-a
bucurat mai târziu de o mai mare notorietate, probabil dată unei Vita scrisă de Ieronim (către
anul 391), și care s-a bucurat de o mare circulație.
O mulțime de sfinți monahi au trăit în lavrele întemeiat de Sf. Hariton de-a lungul timpului
(până în 614, când au fost distruse de perși), cum ar fi: Eftimie cel Mare (377-473), Teoctist
(† 467), Ioan Moshu și mulți alții.

((((((Munții Iudeei („Munții Hebronului”;alte denumiri: Dealurile Iudeeisau Dealurile

Hebronului) sunt o entitate geografică din Cisiordania și centrul Israelului.
Denumirea de „Munții Iudeei” provine de la seminția lui Iuda, una din cele 12 seminții ale lui
Israel, care ,după tradiția biblică, a primit aceste pǎmânturi dupǎ pǎrǎsirea Egiptului și
cucerirea de cǎtre israeliți a teritoriului Canaan.
Din punct de vedere politic, teritoriul munților se aflǎ sub controlul parțial al statului Israel, dar
și al administrației Cisiordaniei.
 76

O parte dintre Munții Iudeei formează Deșertul Iudeei.

De obicei, ei sunt divizați în trei părți:

 în nord - Munții Beit El (Betil), cu vârful Har Baal Hatzor, înalt de 1016 m deasupra
nivelului mării;
 în centru - Munții Ierusalimului, zona cea mai scundă, având înălțimea maximă de
918 m;
 în sud - Muntele Hebron, cu vârful Halhul, înalt de 1026 m deasupra nivelului mării.

Localitățile cele mai importante din Munții Iudeei sunt Ierusalim, Beitar

Ilit, Hebron, Betleem, Ramallah și Maale Adumim.

Munții Iudeei formează o barieră naturală între șesurile litoralului mediteranean Shfelá, la
vest, și Depresiunea tectonică a Iordanului la est. În antichitate ei au fost acoperiți de păduri
dese.)))))
(((Deșertul Iudeei  este o zonă geografică semideșertică și deșertică în regiunea istorică
a Țării Israelului sau Palestinei, azi în Israel și Cisiordania, care se întinde în lățime de la
vest la est pe 15–25 km, între Munții Iudeei de o parte și Valea Iordanului și Depresiunea
Mării Moarte,către care coboară în mod abrupt, de altă parte.
Pe axa sud-nord se întinde din nord-estul deșertului Neghev cu depresiunea Arad, până la
răsărit de munții Hebron și Beit El pe o lungime de 85–90 km. Limita vestică a Deșertului
Iudeei, determinată de factorul climatic, trece prin versantul Munților Iudeei, de la
orașul Arad la sud și până la Ramallah la nord. Suprafața acestui pustiu este de circa 1,500
kmp. Deșertul Iudeei nu face parte din așa numita „Centură mondială a deșerturilor” și este
caracterizat ca un „pustiu în umbra ploii” Denumirea de Deșertul Iudeei este târzie, fiind
legată de cea a Iudeei biblice.)))

((((Hebronului, unul dintre cele mai vechi oraşe din Cisiordania, situat la
sud de Munţii Iudeii, este strâns legat de multe evenimente şi personaje
din Vechiul Testament, motiv pentru care a fost considerat, încă din
vechime, loc sfânt de pelerinaj pentru iudei, creştini şi musulmani.
Aceasta pentru că, începând cu secolul al VII-lea, arabii au făcut din
oraşul Hebron al patrulea oraş sfânt pentru musulmani, din cauza
mormântului lui Avraam, considerat strămoşul lor. Ei au şi schimbat
numele Hebronului în Al-Khalil, în traducere „Prietenul lui Dumnezeu“.
Aici vă invităm astăzi să cunoaşteţi alte două locuri cu semnificaţii
biblice: stejarul Mamvri şi mormintele patriarhilor)))).

CURS 09.04. 2019

Munții Iudeei (ebraică: „Harei Yehuda”, arabă: Jibal al-Khalil „Munții Hebronului”) (alte

denumiri: Dealurile Iudeei sau Dealurile Hebronului) sunt o entitate geografică
din Cisiordania și centrul Israelului.
Denumirea de „Munții Iudeei” provine de la seminția lui Iuda, una din cele 12 seminții ale lui
Israel, care a ,după tradiția biblică, a primit aceste pǎmânturi dupǎ pǎrǎsirea Egiptului și
cucerirea de cǎtre israeliți a teritoriului Canaan.
 77

Munții Iudeei sunt traversați de o linie a Căilor Ferate Israeliene, care pleacă din Beit Șemeș,
trece peste râul Nahal Sorekdin valea Refaim și merge pânǎ spre Ierusalim. În prezent este
în aplicare un plan de dezvoltare a regiunii munților Iudeeii.
Din punct de vedere politic, teritoriul munților se aflǎ sub controlul parțial al statului Israel, dar
și al administrației Cisiordaniei.
Munții Iudeei sunt alcătuiți, în special, din roci de calcar și dolomit. O mare parte din ei
formează Deșertul Iudeei.
De obicei, ei sunt divizați în trei părți:

 în nord - Munții Beit El (Betil), cu vârful Har Baal Hatzor, înalt de 1016 m deasupra
nivelului mării;
 în centru - Munții Ierusalimului, zona cea mai scundă, având înălțimea maximă de
918 m;
 în sud - Muntele Hebron, cu vârful Halhul, înalt de 1026 m deasupra nivelului
mării.

Localitățile cele mai importante din Munții Iudeei sunt Ierusalim, Beitar

Ilit, Hebron, Betleem, Ramallah și Maale Adumim.

Munții Iudeei formează o barieră naturală între șesurile litoralului mediteranean Shfelá, la
vest, și Depresiunea tectonică a Iordanului la est. În antichitate ei au fost acoperiți de păduri
dese.

Deșertul Iudeei (în ebraică:‫מִ דְ בַּר י ְהּודָ ה‬ Midbar Yehuda, în arabă: ‫صحراء يهودا‬ Sahara

Yahudan)
este o zonă geografică semideșertică și deșertică în regiunea istorică a Țării Israelului
sau Palestinei, azi în Israel și Cisiordania, care se întinde în lățime de la vest la est pe
15–25 km, între Munții Iudeei de o parte și Valea Iordanului și Depresiunea Mării
Moarte,către care coboară în mod abrupt, de altă parte. Pe axa sud-nord se întinde din
nord-estul deșertului Neghev cu depresiunea Arad, până la răsărit de munții Hebron și Beit
El pe o lungime de 85–90 km. Limita vestică a Deșertului Iudeei, determinată de factorul
climatic, trece prin versantul Munților Iudeei, de la orașul Arad la sud și până la Ramallah la
nord. Suprafața acestui pustiu este de circa 1,500 kmp. Deșertul Iudeei nu face parte din așa
numita „Centură mondială a deșerturilor” și este caracterizat ca un „pustiu în umbra ploii”
Denumirea de Deșertul Iudeei este târzie, fiind legată de cea a Iudeei biblice.
Principalele localități urbane în deșertul Iudeei sunt Ierusalim, Beit
Lehem, Ierihon și Hebron.
În antichitate i se mai spunea și Yeshimon.
Ierusalim (limba ebraică Ierușalaim,   Yerushalayim (ajutor·info) - ‫ ;ירושלים‬identificat uneori și
ca Țion ‫( ציון‬Sion); în ebraică clasică Ierușalaim și uneori Ierușalem ‫ ;ירושלם‬în arabă Al-
Quds ‫ القدس‬sau Ur Shalim al Quds, în latinăHierosolyma,
în greacă: Ιερουσαλήμ sau Ιεροσόλυμα, în engleză Jerusalem) este un oraș din regiunea
istorică Palestina (pentru evrei și creștini „Țara Sfântă” sau „Țara lui Israel”, în arabă Falastin
sau în trecut, Siria de sud), în Orientul Mijlociu, considerat oraș sfânt pentru
credințele iudaică, creștină și musulmană.
Ca număr de populație (850,000 locuitori) și ca arie (12,500 hectare) Ierusalimul este în
zilele noastre cel mai mare oraș din Israel și din regiunea Palestinei istorice. Ierusalimul este
situat în Munții Iudeei, pe cumpăna apelor a Palestinei de la vest de Iordan, dintre Marea
Mediterană și Marea Moartă, la o altitudine de 570-857 metri deasupra nivelului mării.
 78

Oraș cu o zbuciumată istorie antică și medievală, Ierusalimul s-a extins din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea în afara zidurilor cetății vechi, mai cu seamă în partea de vest, care
acoperă în zilele noastre cea mai mare parte a suprafeței orașului. În centrul Ierusalimului se
înalță Muntele Templului (Har Habait) , denumit de musulmani, sanctuarul Haram al Sharif.
Acolo se află Zidul de apus, principalul loc sacru al evreilor, și Moscheea Al Aqsa cu
sanctuarul islamic Cupola Stâncii. În partea de nord a orașului vechi se află Biserica
Sfântului Sepulcru, cu mormântul lui Isus Hristos. În oraș își au sediul Rabinatul central al
Israelului, Muftiul Ierusalimului, Custodia catolică a locurilor sfinte, patriarhii ale mai multor
biserici - romano-catolică (latină), ortodoxă, greco-catolică, armeană,etc.
Între 1920-1948 Ierusalimul a fost capitala Palestinei sub mandat britanic, iar în 1949 partea
de vest a sa, aflată sub control israelian, a fost proclamat capitală a Statului Israel. La
Ierusalim se află principalele instituții politice, administrative și juridice ale Israelului:sediul
prim-ministrului, majoritatea ministerelor, sediul președintelui statului, Knessetul (parlamentul
israelian), Curtea Supremă a Israelului. Orașul găzduiește și alte instituții însemnate
ca Agenția Evreiască ,Universitatea Ebraică, Muzeul Israel, Muzeul Rockefeller, Biblioteca
Națională a Israelului, Memorialul Yad Vashem și Memorialul Herzl.Între anii 1948-1973 17
state au stabilit ambasade în vestul Ierusalimului, dar le-au închis ulterior - în anii 1973-
1980, în urma presiunii statelor arabe și apoi a reacțiilor internaționale negative la unificarea
orașului în 1980 sub jurisdicție israeliană În 2018 Statele Unite ale Americii și-au transferat
ambasada la Ierusalim, iar alte două state au hotărât să redeschidă ambasade în localitate.
Mai multe state, între care Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Italia, Belgia, Grecia și
Turcia dețin consulate în estul Ierusalimului. În anul 19
După tradiția poporului evreu, reflectată în Biblie (după estimări aproximative ale unor istorici
- prin anul 1010 î.Hr.), David, al doilea rege antic al evreilor, a cucerit Șalemul, o cetate a
unei populații canaanene locale, înrudită cu evreii, numită ievusiți, și și-a stabilit aici capitala.
Orașul, care a devenit cunoscut ca Ierușalaim sau Ierușalem, a devenit centrul religios,
politic, economic și administrativ al regatului evreiesc antic. Narativul biblic în general, și cel
cu privire la întemeierea regatului antic unit Israel și la fondarea Ierusalimului ebraic în
particular, este obiectul criticii istoricilor (critica Bibliei) și chiar al scepticismului unui număr
semnificativ de arheologi,[3] fiind apreciate în vremea modernă ca fiind rezultatul unor
redactări mai târzii - denumite deuteronomiste, după numele grecesc al cărții biblice a
Deuteronomului. Conform Bibliei regele Solomon (Shlomó), fiul lui David, a construit în
Ierusalim primul Templuevreiesc și un palat regal, ale căror urme nu au fost găsite de
arheologi, ceea ce-i face pe mulți dintre ei să se îndoiască de faptul că ele ar fi existat
vreodată.[4][5]
„Din punct de vedere arheologic și istoric, redatarea acestor orașe de la epoca lui Solomon la
perioada  omridă  are implicații enorme. Ea înlătură singura dovadă arheologică după care ar fi
existat vreodată o monarhie unită cu capitala în Ierusalim și arată că David și Solomon erau, în
termeni politici, nimic altceva decât căpitani ai ținutului deluros, a căror rază administrativă era
limitată la un nivel relativ local, adică la ținutul deluros. [3]”
—Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of
Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts.
„Dar excavările din orașul lui David au oferit descoperiri impresionante din Epoca mijlocie a
bronzului și din secolele ulterioare ale Epocii fierului - dar nu din secolul al X-lea î.e.n. Cea mai
optimistă evaluare a acestei dovezi negative este că Ierusalimul din secolul a X-lea era limitat ca
suprafață, probabil nu mai mare decât un sat tipic pentru ținutul deluros. [4]”
—Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of
Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts.
În anul 586 î.Hr. Nabucodonosor al II-lea, rege al Babilonului, a cucerit capitala evreiască, a
distrus Templul, palatul regal și zidurile de apărare. Mulți evrei, între care mulți meseriași și
cărturari au fost deportați în Babilon.
 79

În anul 519 î.Hr., cu permisiunea regelui persan Cyrus al II-lea cel Mare, care a cucerit
Babilonul și întreaga regiune, s-au întors mulți evrei din familiile deportate. Evreii au
reconstruit zidurile orașului și au ridicat un al doilea Templu evreiesc. Ierusalimul, având în
centrul său Templul, a redevenit centrul religiei și culturii evreiești.
În anul 332 î.Hr. Alexandru cel Mare a cucerit orașul fără luptă și a permis evreilor să-și
continue cultul și ritualul religios. În anul 167 î.Hr., când Antioh al IV-lea a încercat să
reprime ritualul religios evreiesc și să impună cu forța la Ierusalim politeismul elen, evreii s-
au revoltat sub conducerea familiei Hasmoneilor (Hașmonaim) și în luptele care au urmat i-
au învins pe greci și și-au recîștigat independența statală. Noul regat al evreilor antici,
cunoscut în lumea de atunci ca Iudeea, a avut și el capitala la Ierusalim. După dinastia
Hasmoneilor a urmat pentru o mai scurtă perioadă cea a Antipatrizilor.
Reprezentantul acesteia, Irod cel Mare (sau Herodes, cunoscut în ebraică ca Hordos) a
renovat în mod substanțial Templul din Ierusalim, a construit un nou palat regal și multe alte
edificii în capitală și pe cuprinsul țării.

Poarta principală a Bisericii Sfântului Mormânt

În anul 63 î.Hr. Ierusalimul a fost cucerit de Imperiul Roman. Templul evreiesc și simbolurile
entității statale evreiești a fost distruse de romani în timpul războiului cu evreii răsculați
(primul război evreo-roman) în anii 68 - 73 d.Hr.
După ultima mare răscoală antiromană a evreilor în anii 132-135 d.Hr. Ierusalimul a fost
transformat într-o urbe romană numită Aelia Capitolina în cinstea împăratului Adrian (Aelius
Hadrianus). Vreme de aproape un mileniu a încetat de a fi capitală a unui stat.
În anul 638 Omar ibn El-Hatib (în arabă  ‫ )عمر بن الخطاب‬a cucerit Ierusalimul anulând interdicția
pusă de creștini și repermițând evreilor accesul liber în Ierusalim și la locurile sfinte.
Între anii 1099 - 1187 creștinii au recucerit Ierusalimul și au întemeiat Regatul Cruciat al
Ierusalimului.
După recucerirea Ierusalimului lui de către musulmani i s-a luat din nou statutul de capitală
vreme de încă aproape un mileniu.
La sfârșitul secolului al XIX-lea a devenit capitală a sandjakului otoman al Ierusalimului
(Kuds), iar apoi între anii 1917-1948 a fost sediul administrației britanice în Palestina, inclusiv
al înalților comisari britanici. În urma războiului arabo-israelian din 1948-1949, orașul a fost
împărțit în două zone: cea de vest, mai nouă în cea mai mare parte, a rămas sub controlul
Israelului, iar cea de est, incluzând orașul vechi, cucerite de Legiunea Arabă, a intrat în
componența statului arab al Iordaniei cu capitala la Amman.
În decembrie 1949 Ierusalimul, respectiv partea lui de vest, a fost proclamat de David Ben
Gurion capitală a noului stat evreiesc Israel ]6[.
La 20 iulie 1951, în Moscheea Al-Aqsa din Ierusalim, a fost asasinat
regele Iordaniei, Abdullah I (1921–1951), de către un extremist arab local (arab palestinian).
 80

În 1964, în timpul administrației iordaniene în estul orasului, s-a ținut congresul de constituire
a Organizației de Eliberare a Palestinei, care a reunit o mare parte parte din organizațiile
politice și combatante ale arabilor palestineni.
În iunie 1967, în cursul Războiului de Șase Zile armata israeliană a ocupat partea de est a
orașului, inclusiv orașul vechi, realizând reunificarea teritorială a localității. La 30
iulie 1981 Ierusalimul de acum întregit a fost proclamat de Knesset drept capitala Israelului.
Însă în ultimele decenii mișcarea națională arabă palestiniană reprezentată de Organizația
pentru Eliberarea Palestinei, și după 1994 Autoritatea Națională Palestiniană revendică și ea
Ierusalimul, cel puțin partea lui de est, drept capitală a statului arab palestinian viitor.
Revendicările religioase și politice arabe în Ierusalim sunt susținute,în afară de Liga Arabă,
și de Conferințele statelor islamice care au numit un Comitet al Ierusalimului prezidat de
regele Marocului.
Conducători musulmani extremiști din regiune, ca de pildă fostul dictator al Irakului, Saddam
Hussein, și organizații paramilitare fanatice ca Al-Qaida au lansat apeluri pentru recucerirea
Ierusalimului din mâinile „necredincioșilor” uneori și ca pretext sau lozincă de luptă pentru
inițiative militare sau teroriste având cu obiective diferite sau cu mult mai largi.

Zidul de vest, loc sfânt principal al evreilor, ultima rămășiță din perimetrul celui de-al doilea Templu
evreiesc
În prezent orașul are o populație de 850.000 de locuitori (estimare din 2016); aglomerarea
urbană totalizează aproximativ 1.088.000 de locuitori. Limitele municipale ale Ierusalimului
de astăzi au fost stabilite în urma „războiului de șase zile” folosindu-se criterii „strategice” și
nu de urbanism. "Orașul Vechi" cuprins între zidurile ridicate în secolul al XVI-lea în
timpul Imperiului Otoman și domniei sultanului Suleiman Magnificul, are o suprafață de cca.
1 km pătrat, iar Ierusalimul în limitele lui municipale ajunge la 125 de km pătrați.
După reunificarea și extinderea orașului în anul 1967 a început o intensă activitate de
construcție de cartiere noi, amplasate la sud (Gilo, Har Homa), la nord și nord-vest (Ramot,
Ramat-Eșkol, Ghivat Țarfatit), sau la nord-est (Neve Yakov și Pisgat Zeev).
Ierusalimul este un oraș heterogen, în care sunt reprezentate grupuri dintr-o vastă diversitate
religioasă, națională și socio-economică. Așa-numita "cetate veche" (sau „orașul vechi”) este
împărțită după o tradiție seculară în patru zone: „iudaică”, „creștină”, „armeană” (deși armenii
sunt și ei creștini) și musulmană.
Astăzi majoritatea[necesită  citare] populației în cartierele creștin, armean și musulman din orașul
vechi este de fapt arabă musulmană. La fel și populația părții de est a municipiului. În anul
2016 în Ierusalim trăiesc cca. 521000 de evrei și cca. 329.000 arabi. În partea de vest a
capitalei și în cartierul evreiesc din Orașul Vechi populația este formată din evrei.

Palatul Cărții din perimetrul Muzeului Israel

Note[modificare | modificare sursă]
1
 Ierusalim-ul este capitala oficială a Israelului și sediul președintelui Israelului, al guvernului
și al parlamentului (Knesset) acestui stat. De asemenea aici se află Curtea Supremă a
Israelului și Șef Rabinatul țării. Totuși, datorită litigiului încă nerezolvat dintre Israel și
națiunile arabe și musulmane asupra statutului orașului, în prezent aproape toate țările, (în
trecut au fost aici ambasadele a 17 state, dar ele au fost închise sau mutate începând din
 81

anul 1973) își mențin ambasadele în alte orașe, ca Tel Aviv, Ramat Gan, Herzliya, etc. iar în
estul Ierusalimului mai multe state (Statele Unite ale Americii, Franța, Grecia, Belgia, Marea
Britanie, Italia etc.) dețin numai consulate. Consulatul Statelor Unite la Ierusalim era până în
anul 2018 independent de ambasada aflată la Tel-Aviv, consulul general raportând direct
Departamentului de Stat și nu ambasadorului. Din mai 2018 potrivit hotărârii Congresului
S.U.A din anul 1995 și a decretului președintelui Donald Trump din decembrie 2017 Statele
Unite și-au transferat ambasada la Ierusalim recunoscând orașul drept capitală a Israelului.
Două state - Guatemala și Paraguay - au hotărât în mai 2018 să se alăture și ele inițiativei
americane și să transfere ambasadele lor la Ierusalim. În septembrie o nouă administrație a
Paraguayului a revenit asupra deciziei și a hotărât să retransfere ambasada în orașul
Herzliya.

În apropierea Mormântului lui Iisus au fost mormintele unor

mari anahoreţi.

Ierusalimul a fost supus mai multor conflicte generate de

evrei şi creştini, unii împotiva celorlalţi.
După dărâmarea Ierusalimului, pe muntele Moria, Împăratul
Adrian, dărâmî vechiul oraş şi în partea de sus a muntelui
face un drum principal, CARDO MAXIMA, , numind noul
oraş AELIA CAPITOLINA (în locul Ierusalimului). Denumirea
s-a păstrată până în sec. V.
((În 131, Împăratul Hadrian a redenumit Ierusalimul „Aelia Capitolina” și a construit
un Templu al lui Jupiter pe locul fostului templu israelit. Evreilor le-a fost interzis să
mai locuiască în Ierusalim (interdicția a durat până la ocuparea arabă) iar provincia
romană cunoscută până atunci drept Iudea, a fost redenumită Palaestina. Nici o altă
revoltă din imperiu nu a dus vreodată la schimbarea denumirii provinciei. Din numele
„Palestina” provine și denumirea arabă a regiunii: Filistina, tradusă românește prin
Palestina.
Din 132 până în 136, evreii conduși de Shimon Bar Kokhba s-au ridicat la o nouă
mare revoltă împotriva romanilor și entitatea statală pe care au dorit să o constituie s-a
numit „Israel”. Răscoala a cauzat romanilor probleme serioase, nu mai puțin decât
mai cunoscuta (și mai documentata) revoltă din 70. Minoritatea creștină din țară, care
asimilase tot mai multe elemente de origine greco-romană și alți credincioși non
ebraici, a refuzat să participe la revoltă și din acest punct au considerat creștinismul ca
o religie reparată de iudaism. Revolta a fost în cele din urmă învinsă
de Hadrian însuși.
Deși nu se știe precis, se apreciază că în timpul acestei răscoale, o adunare rabinică a
decis care cărți pot fi considerate parte a canonului Bibliei ebraice, cărțile
denumite apocrife fiind excluse.
Înainte de răscoala din 132-136, se apreciază că aproximativ 2/3 din populația Galileii
și 1/3 din regiunea coastei erau evrei. Totuși, persecuțiile și crizele economice care au
afectat și Imperiul Roman în secolul III au dus la o importantă emigrație a evreilor din
 82

Palestina către mult mai tolerantul Imperiu Persan Sassanid, unde exista deja o
prosperă comunitate evreiască în zona Babilonului.

În 131, Împăratul Hadrian a redenumit Ierusalimul „Aelia Capitolina” și a construit

un Templu al lui Jupiter pe locul fostului templu israelit. Evreilor le-a fost interzis să
mai locuiască în Ierusalim (interdicția a durat până la ocuparea arabă) iar provincia
romană cunoscută până atunci drept Iudea, a fost redenumită Palaestina. Nici o altă
revoltă din imperiu nu a dus vreodată la schimbarea denumirii provinciei. Din numele
„Palestina” provine și denumirea arabă a regiunii: Filistina, tradusă românește prin
Palestina.
Din 132 până în 136, evreii conduși de Shimon Bar Kokhba s-au ridicat la o nouă
mare revoltă împotriva romanilor și entitatea statală pe care au dorit să o constituie s-a
numit „Israel”. Răscoala a cauzat romanilor probleme serioase, nu mai puțin decât
mai cunoscuta (și mai documentata) revoltă din 70. Minoritatea creștină din țară, care
asimilase tot mai multe elemente de origine greco-romană și alți credincioși non
ebraici, a refuzat să participe la revoltă și din acest punct au considerat creștinismul ca
o religie reparată de iudaism. Revolta a fost în cele din urmă învinsă
de Hadrian însuși.
Deși nu se știe precis, se apreciază că în timpul acestei răscoale, o adunare rabinică a
decis care cărți pot fi considerate parte a canonului Bibliei ebraice, cărțile
denumite apocrife fiind excluse.
Înainte de răscoala din 132-136, se apreciază că aproximativ 2/3 din populația Galileii
și 1/3 din regiunea coastei erau evrei. Totuși, persecuțiile și crizele economice care au
afectat și Imperiul Roman în secolul III au dus la o importantă emigrație a evreilor din
Palestina către mult mai tolerantul Imperiu Persan Sassanid, unde exista deja o
prosperă comunitate evreiască în zona Babilonului.

)))

Constantin cel Mare hotărăşte să construiască pe locul

Mormântului lui Hristos biserici şi o trimite pe mama sa, Sf.
Elena, care reuşeşte să depisteze Mormântul şi Sf.Cruce.
Macarie al Aeliei dărâmă templul lui Jupiter construit de
Adrian pe locul Mormântului lui Iisus.
Unii spun că templul ar fi fost Mormântul lui Iisus, alţii că
Adrian ar fi construit templul cananean păgân.
Sf. Elena construieşte Biserica Înălţării pe locul unde este
până astăzi Sf. Mormânt.

Biserica Sfântului Mormânt (denumită și Biserica Sfântului Sepulcru sau Biserica

Sfintei Învieri, ultima mai ales în creștinismul de rit răsăritean) este o biserică aflată în
interiorul zidurilor vechii cetăți a Ierusalimului, la mică distanță de Muristan. Ea este cel mai
 83

însemnat loc de pelerinaj al religiei creștine. Mamei împăratului roman Constantin,

împărătesei Elena, i se atribuie identificarea în anul 325 a locului unde ar fi avut loc
răstignirea pe cruce a lui Iisus, precum și găsirea unor relicve ale crucii într-o grotă din
apropiere. Prin porunca lui Constantin a început în anul 326zidirea primei biserici în acest
loc.
Biserica a fost arsă de persani în 614, reconstruită apoi de patriarhul Modestus pentru a fi
iarăși distrusă de califulfanatic fatimid Al-Hakim bi-Amr Allah în 1009; după cutremurul de
pământ din anul 1033, care a lovit greu Ierusalimul, stăpânirea arabă fatimidă a permis
împăratului bizantin Constantin al IX-lea Monomahul să reclădească biserica între anii 1042-
1048. Edificiul a trecut printr-o reconstrucție generală în timpul stăpânirii cruciaților în secolul
al XII-lea. Cruciatii au identificat în acel loc trei locuri sfinte - Golgota, Mormântul și Capela
cunoscută ca „a Descoperirii Crucii”. Ele au fost incluse într-un singur complex arhitectonic,
sub acelaș acoperiș, din porunca reginei Melisanda, soția lui Foulques de Anjou, al treilea
rege cruciat al Ierusalimului. Noua biserică a fost inaugurată la 15 iulie 1149, la aniversarea
a 58 de ani de la cucerirea orașului de către oștirile catolice. și mai apoi a fost renovată
repetat de-a lungul timpului până azi[1]; biserica actuală e reconstrucția care datează din
1810, după ce în dimineața zilei de 30 septembrie1808 a fost mistuită de un incendiu. Au
fost distruse camerele din lemn, mai ales cele din galeria armeană, rămănând intacte
capelele Sfintei Elena și a Descoperirii Crucii, Biserica latină și o parte din Calvar.
[2]
 Cutremurul violent de pământ din 11 iulie 1927 a produs numeroase crăpături. Autoritățile
mandatare britanice au apelat la experți pentru a verifica pagubele. Cupola Catoliconului a
trebuit coborâtă pentru a fi reconstruită, de asemenea, fațada de sud a rămas acoperită de
schele vreme de 40 ani. Potrivit acordului din 1959 între bisericile catolică, greacă ortodoxă
și armeană, în 1961, sub administrația iordaniană au început lucrări de renovare care au
durat 15 ani. [3] Locul este venerat ca fiind Golgota,[4] dealul pe care Isus a fost crucificat,[5] și
se spune că ar conține și locul în care Isus a fost înmormântat (sepulcrul), însă istoricii
contestă tradiția care e relativ tardivă (biserica creștină din Ierusalim până la finele secolului
III se pare că indica o altă locație pentru Golgota), apărută o dată cu implicarea împăratului
Constantin I.[6][7][8] .
În afară de loc considerat de către tradiția constantiniană a fi cel al execuției și al
mormântului lui Isus, mai târziu complexului i-au fost adăugate de către legendele creștine
noi și noi semnificații istorice și teologice: a devenit astfel noul centru (sau buric) al lumii [9],
dislocând tradiția evreiască care desemna drept centru al lumii înălțimea Moria; contrazicând
chiar Biblia (Facere 22:2), locul ales de Constantin pentru biserica Sfântului Mormânt a
devenit în tradiția creștină și decorul în care Avraam a vrut să-l sacrifice pe Isaac; o curte din
interiorul complexului constantinian a început să fie considerată de tradiția creștină a fi și
locul unde Isus a alungat comercianții din împrejurimile Templului. Iar mormântul (craniului)
lui Adam, primul om creat și alungat de Dumnezeu din Rai, va fi și el considerat de către
tradițiile creștine a se afla sub Golgota, relocalizat fiind din Hebron sau muntele Moria, unde-l
punea de obicei tradiția evreiască[10]
Biserica a devenit un important loc de pelerinaj pentru creștini, fiind atestat în acest sens
încă din secolul al IV-lea, întrucât este considerat de ei a fi locul învierii lui Isus. Astăzi,
biserica este și catedrala Patriarhiei Ortodoxe Grecești a Ierusalimului, biserica fiind însă
controlată împreună de mai multe biserici creștine și instituții laice într-un aranjament
complex rămas neschimbat de multe secole. Astfel, biserica este locul unde se țin slujbe
religioase atât de bisericile ortodoxe răsăritene, cât și de bisericile ortodoxe orientale și de
cea romano-catolică. Creștinii protestanți și anglicani nu au o prezență permanentă în
biserică.[11]
 84

Note

(((după Conciliul de la Niceea, în anul 325, Constantin a poruncit episcopului Macarie al

Ierusalimului să distrugă templul zeiței Venus și pe cel al lui Jupiter. Constantin a dat
poruncă să se clădească nu numai o bazilică mai frumoasă decât toate celelalte din lume,
dar încă și alte construcții, care să depășească tot ceea ce există mai deosebit în celelalte
orașe, și le-a pus constructorilor la dispoziție marmura și coloanele cele mai de preț.
Arhitecții Eustațiu și Zenobiu s-au apucat să construiască o bazilică de primă mărime,
dovadă a biruinței politice a creștinilor și a afirmării Ierusalimului drept capitala lor religioasă.
În anul 335, reuniți în sinodul de la Tyr, episcopii au venit să sfințească noua bazilică care va
purta numele de Biserica Sfântului Mormânt.
Începând cu secolul IV până în al VII-lea, Sfântul Mormânt, gigantic complex monumental,
cunoaște vremea sa de glorie. Loc de pelerinaj de prim ordin al creștinătății, el e slăvit în
toate relatările călătorilor. Sfântul Augustin reproșează zadarnic donatiștilor că adoră țărâna
luată de acolo; pelerinii cară cu ei peste tot vase de plumb conținând uleiul ars în fața
marelui sanctuar palestinian. Aceste relicvare portabile, păstrate azi mai ales printre comorile
lombarde de la Monza și Bobbio, prezintă, datorită desenelor gravate pe fața lor superioară,
o culegere iconografică, e adevărat, cam schematică, a principalelor monumente ale
Pământului Sfânt.
Perioada sa întunecată începe în veacul al VII-lea, fiecare secol fiind după aceea marcat de
catastrofe distrugătoare, urmate doar de niște restaurări sumare. În anul 614, cu ocazia
cuceririi Ierusalimului de către perșii lui Chosroes II, Sfântul Mormânt a fost incendiat și
relicva Crucii furată. Însă împăratul Heraclius a recuperat-o, iar patriarhul Modest al
Ierusalimului i-a refăcut părțile deteriorate. Cucerirea arabă din 632 a pus capăt prezenței
bizantine în această regiune. Toleranța era o regulă, și califul Omar s-a mulțumit să se roage
în afara Sfântului Mormânt, fiindcă, zicea el dacă m-aș fi rugat înaceastă biserică, ea ar fi
rămas pierdută pentru voi [creștinii], deoarece credincioșii v-ar fi luat-o, zicînd că: aici s-a
rugat Omar.
Dar bazilica era oricum amenințată de ruină: un cutremur în secolul al IX-lea a precedat
distrugerea ordonată de califul Hakîm în 1009. Cronicarul Ioan din Antiohia povestește cum
executanții poruncii califului au ras la pământ întreaga biserică, în afară de acele părți
imposibil de dărâmat sau prea greu de mișcat din loc, adică rotonda anastasis, care mai
există, până la primul etaj, și azi. Afost un gest de neînțeles. Din partea lui Hakîm, fiul unei
creștine și nepot a doi patriarhi, asta însemna nu numai persecutarea creștinilor, ci și un act
care anunța o viitoare amenințare la adresa tuturor libertăților de credință.

)))
((((Biserica Sfântului Mormânt (denumită și Biserica Sfântului Sepulcru sau Biserica
Sfintei Învieri, ultima mai ales în creștinismul de rit răsăritean) este o biserică aflată în
interiorul zidurilor vechii cetăți a Ierusalimului, la mică distanță de Muristan. Ea este cel mai
însemnat loc de pelerinaj al religiei creștine. Mamei împăratului roman Constantin,
împărătesei Elena, i se atribuie identificarea în anul 325 a locului unde ar fi avut loc
răstignirea pe cruce a lui Iisus, precum și găsirea unor relicve ale crucii într-o grotă din
apropiere. Prin porunca lui Constantin a început în anul 326zidirea primei biserici în acest
loc.
Biserica a fost arsă de persani în 614, reconstruită apoi de patriarhul Modestus pentru a fi
iarăși distrusă de califulfanatic fatimid Al-Hakim bi-Amr Allah în 1009; după cutremurul de
 85

pământ din anul 1033, care a lovit greu Ierusalimul, stăpânirea arabă fatimidă a permis
împăratului bizantin Constantin al IX-lea Monomahul să reclădească biserica între anii 1042-
1048. Edificiul a trecut printr-o reconstrucție generală în timpul stăpânirii cruciaților în secolul
al XII-lea. Cruciatii au identificat în acel loc trei locuri sfinte - Golgota, Mormântul și Capela
cunoscută ca „a Descoperirii Crucii”. Ele au fost incluse într-un singur complex arhitectonic,
sub acelaș acoperiș, din porunca reginei Melisanda, soția lui Foulques de Anjou, al treilea
rege cruciat al Ierusalimului. Noua biserică a fost inaugurată la 15 iulie 1149, la aniversarea
a 58 de ani de la cucerirea orașului de către oștirile catolice. și mai apoi a fost renovată
repetat de-a lungul timpului până azi[1]; biserica actuală e reconstrucția care datează din
1810, după ce în dimineața zilei de 30 septembrie1808 a fost mistuită de un incendiu. Au
fost distruse camerele din lemn, mai ales cele din galeria armeană, rămănând intacte
capelele Sfintei Elena și a Descoperirii Crucii, Biserica latină și o parte din Calvar.
[2]
 Cutremurul violent de pământ din 11 iulie 1927 a produs numeroase crăpături. Autoritățile
mandatare britanice au apelat la experți pentru a verifica pagubele. Cupola Catoliconului a
trebuit coborâtă pentru a fi reconstruită, de asemenea, fațada de sud a rămas acoperită de
schele vreme de 40 ani. Potrivit acordului din 1959 între bisericile catolică, greacă ortodoxă
și armeană, în 1961, sub administrația iordaniană au început lucrări de renovare care au
durat 15 ani. [3] Locul este venerat ca fiind Golgota,[4] dealul pe care Isus a fost crucificat,[5] și
se spune că ar conține și locul în care Isus a fost înmormântat (sepulcrul), însă istoricii
contestă tradiția care e relativ tardivă (biserica creștină din Ierusalim până la finele secolului
III se pare că indica o altă locație pentru Golgota), apărută o dată cu implicarea împăratului
Constantin I.[6][7][8] .
În afară de loc considerat de către tradiția constantiniană a fi cel al execuției și al
mormântului lui Isus, mai târziu complexului i-au fost adăugate de către legendele creștine
noi și noi semnificații istorice și teologice: a devenit astfel noul centru (sau buric) al lumii [9],
dislocând tradiția evreiască care desemna drept centru al lumii înălțimea Moria; contrazicând
chiar Biblia (Facere 22:2), locul ales de Constantin pentru biserica Sfântului Mormânt a
devenit în tradiția creștină și decorul în care Avraam a vrut să-l sacrifice pe Isaac; o curte din
interiorul complexului constantinian a început să fie considerată de tradiția creștină a fi și
locul unde Isus a alungat comercianții din împrejurimile Templului. Iar mormântul (craniului)
lui Adam, primul om creat și alungat de Dumnezeu din Rai, va fi și el considerat de către
tradițiile creștine a se afla sub Golgota, relocalizat fiind din Hebron sau muntele Moria, unde-l
punea de obicei tradiția evreiască[10]
Biserica a devenit un important loc de pelerinaj pentru creștini, fiind atestat în acest sens
încă din secolul al IV-lea, întrucât este considerat de ei a fi locul învierii lui Isus. Astăzi,
biserica este și catedrala Patriarhiei Ortodoxe Grecești a Ierusalimului, biserica fiind însă
controlată împreună de mai multe biserici creștine și instituții laice într-un aranjament
complex rămas neschimbat de multe secole. Astfel, biserica este locul unde se țin slujbe
religioase atât de bisericile ortodoxe răsăritene, cât și de bisericile ortodoxe orientale și de
cea romano-catolică. Creștinii protestanți și anglicani nu au o prezență permanentă în
biserică.))).
((( GOLGOTA. Cu Constantin a venit relocalizarea Golgotei: împăratul a identificat locul ca fiind exact
sub templul lui Venus. El dorea să distrugă acest templu și să-l înlocuiască cu un nou templu creștin în
onoarea semnului salvator (crucea), care se dovedise instrumentul succesului lui. Dovadă pentru cei
care, membrii ai bisericii creștine a Ierusalimului fiind, s-ar fi arătat sceptici în privința exactității locului
ales, a venit descoperirea lemnului crucii lui Hristos în cursul excavării umpluturii de pământ (pentru
nivelare) a lui Hadrian. Descoperirea unei gropi (cripte) goale, anunțată a fi a lui Hristos, a întărit încă
și mai mult teza lui Constantin. Alte gropi (morminte) care au fost descoperite cu aceeași ocazie au
fost pur și simplu îndepărtate. […] Creștinii au început să perceapă stânca crucii ca fiind
amplasamentul exact al locului unde crucea lui Isus a stat; crucea decorativă se credea că înlocuiește
crucea de lemn pe care a murit Mântuitorul. Stânca crucii, fostul sanctuar al lui Venus, a devenit
 86

Golgota însăși. Credința că Hadrian și-a construit templul pe Golgota poate să fi condus la ideea că
păgânii doreau să anihileze locurile sacre ale creștinilor, astfel încât din acest motiv creștinii erau
înclinați să accepte ideea că locul de naștere al lui Hristos era în grota lui Tamuz-Adonis în Betlehem.
Însă dovezile istorice sugerează că Hadrian nu și-a construit templul exact peste Golgota, și nici
Stânca Calvarului nici presupusul mormânt al lui Hristos identificat de Constantin n-au fost venerate de
către creștini înainte de cel de-al IV-lea secol.)))
((( Goglota nu și-a căpătat numele din cauza craniului lui Adam, ci din cauza faptului că desemna în
jargonul local "zona de execuție", sau "locul de decapitare". El (Sfântul Ieronim) explică faptul că în
afara porții Ierusalimului existau mai multe locuri unde criminalii erau executați, și toate aceste
locuri erau numite "Golgota", chiar și în vremea lui. […] Întrucât Ieronim era familiar cu
Ierusalimul și împrejurimile lui, cunoștințele lui directe în materie de limbă a populației locale
ne furnizează dovezi care cântăresc greu când e vorba să înțelegem numele "Golgota". Dacă
existau și alte "locuri de execuție" în afara Ierusalimului, asta ar explica limbajul lui Chiril din
Ierusalim care folosește în scrierile lui pentru "Golgota creștină" adjectivul "proeminent",
un double entendre al unui termen care pare să se refere atât la înălțimea fizică a locului, cât și
la importanța lui)))

     În decursul istoriei Biserica Sfântului Mormânt, a cunoscut mai multe distrugeri şi

reconstruiri datorate în mare parte succesiunii stăpânitorilor politici ai Ierusalimului. 
Imediat după răstignirea şi învierea Mântuitorului locul Golgotei şi al Sfântului Mormânt au
fost venerate ca sfinte nu numai de către Apostoli  şi de creştinii din Ierusalim dar şi de alţi
credincioşi creştini de pe cuprinsul Ţării Sfinte şi al întregii lumi.
      După înfrângerea ultimelor revolte iudaice împăratul roman Adrian, care nu-i suporta pe
iudei şi nici pe creştini, a hotărât ca toate edificiile creştine şi iudaice să fie profanate şi
transformate în edificii păgâne. Astfel şi pe locul Golgotei, din porunca lui, a fost construit un
templu păgân. 
      Pe la începutul secolului IV, din porunca Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, templul
păgân a fost dărâmat şi în locul său a fost construit un vast ansamblu de edificii menit să
permanentizeze în memoria credincioşilor creştini ultimele momente din viaţa Mântuitorului. 
      În anul 614 perşi au incendiat acest minunat ansamblu, restaurat întocmai ca cel dinainte
de un vrednic egumen al Sfântului Mormânt cu numele Modest. 
      De acum înainte în repetate rânduri cotropitorii Ierusalimului aduceau stricăciuni nu
numai Bisericii Sfântului Mormânt, dar şi conducătorilor şi slujitorilor de aici, mulţi dintre ei
fiind omorâţi în chinurile cele mai groaznice. 
      La începutul secolului XI ansamblul creştin de aici este complet distrus din porunca unui
calif al Egiptului, dar împăraţii bizantini au reconstruit-o imediat. 
      În vremea cruciadelor creştine Bisericii Sfântului Mormânt i-au fost adăugate în imediata
apropiere noi paraclise şi biserici reunite sub acelaşi acoperiş. Deşi uneori cu sacrificii
materiale, de acum înainte, a fost posibil ca biserica să fie frecventată de toţi creştinii. 
      În timp, întregul complex a cunoscut generozitatea unor prinţi şi domnitori, chiar şi a celor
români. Aceste ajutoare băneşti au permis în timp întreţinerea bisericii şi renovarea pe rând
a Rotondei, a iconostasului, sau a altor lucrări de reparaţie şi întreţinere. 
      Din pricina unui devastator incendiu, la începutul secolului XIX, biserica a fost refăcută.
Au urmat apoi repararea stricăciunilor produse în urma unui cutremur, precum şi a altor
stricăciuni pricinuite de război, sau de trecerea timpului. 
 87

      Pentru a evita discuţiile dintre confesiuni s-a realizat o delimitare a drepturilor fiecăreia
asupra zonei, precum şi un statut de funcţionare a bisericii şi a locurilor pentru închinare din
Ţara Sfântă.

BISERICA SFÂNTULUI MORMÂNT ŞI A ÎNVIERII DOMNULUI IISUS HRISTOS

      In decursul istoriei biserica aceasta a avut diferite denumiri, dar în general, majoritatea
oamenilor, o numesc Biserica Sfântului Mormânt, pentru că această biserică a fost construită
pe locul în care Iisus Hristos a fost răstignit şi îngropat într-un mormânt săpat în piatră. Alţii o
numesc Biserica Învierii pentru că aici a înviat Domnul. Biserica are o importanţă deosebită
pentru creştinii ortodocşi, dar şi pentru cei de alte confesiuni creştine, care vin aici să se
închine şi să aducă slavă lui Dumnezeu pentru toate câte a făcut El pentru noi.

În partea din faţă a bisericii se află o curte spaţioasă în care se adună pelerini în timpul
marilor sărbători şi procesiuni creştine de peste an, dar şi pentru a asculta indicaţiile ghizilor
despre istoria bisericii şi a evenimentelor sfinte petrecute în timp aici. Din această curte cu
formă pătrată de pot vedea împrejur mai multe mănăstiri şi paraclise ale ortodocşilor,
armenilor şi copţilor.

— Intrarea —
      Spre nord se deschid sub forma unor arce două intrări, una zidită, iar alta cere permite
accesul în Biserica Sfântului Mormânt. Pe această uşă numită poarta sfântă sunt două
inscripţii adresate pelerinilor: „…închinătorule, intră întru bucuria Domnului, în cerul plin de
lumină” şi „Intraţi, în curţile Domnului, în mormântul dătător de viaţă, unde sălăşluieşte Harul
şi stăpâneşte lumina cea binecuvântată”. Coloanele de marmură albă din stânga intrării sunt
fisurate în partea de jos. Tradiţia ne spune că într-un an, credincioşii ortodocşi, neavând cu
ce să achite taxele impuse de turci pentru intrarea în Sfântul Mormânt au rămas afară pentru
a primi din cer Sfânta Lumină. Atunci, în chip minunat, focul dumnezeiesc, care coboară în
fiecare an în Sâmbăta Mare la Sfântul Mormânt, a lovit aceste coloane lăsând aceste urme
vizibile şi astăzi.

— Piatra Ungerii —
      Intrând în biserică, la numai câţiva metri de la intrare ajungem la Piatra Ungerii. Este de
fapt o lespede din piatră roşiatică care protejează locul în care Iosif din Arimateea şi
Nicodim, au aşezat trupul Domnului după ce l-au coborât de pe cruce. Aici, ne spune
Evanghelia „au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este
obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină
un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat.…Acolo l-au pus pe Iisus, pentru că
mormântul era aproape”. 
Deasupra plăcii de marmură atârnă frumos mai multe candele. Toţi credincioşii care intră
astăzi în Biserica mare a Sfântului Mormânt îngenunchează în acest loc cu multă evlavie,
sărutând şi udând cu lacrimi piatra unde a fost înfăşurat cu arome şi giulgiu trupul
neînsufleţit al lui Iisus. Pe mozaicul din faţă este prezentat în culori foarte vii acest eveniment
cutremurător. Împrejurul acestei lespezi din marmură, acoperită cu mir şi petale de trandafir,
în Vinerea Mare, mulţimile cântă prohodul Domnului.

— Golgota – altarul jertfei mântuitoare —

 88

      La câţiva metri de acest loc spre răsărit se înaltă o stâncă încadrată astăzi într-un
paraclis mai spaţios cu două altare. Acest paraclis este zidit pe piatra Muntelui Golgota, pe
locul în care a fost înălţată Crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos. În dreapta Crucii se
află primul altar şi marchează locul în care Iisus a fost dezbrăcat de hainele Sale şi pironit în
cuie pe lemnul crucii. În mijlocul altarului principal numit Sfânta Golgota este fixată în
crăpătura stâncii o cruce care ne aminteşte de răstignirea Domnului. În imediata apropiere
este o icoană a Sfintei Fecioare Maria, prin inima căreia a trecut durerea ca şi o sabie
văzând pe Fiul ei preaiubit răstignit între tâlhari. „Şi toate mulţimile care veniseră la această
privelişte, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-şi pieptul”. Iar alţii Îl huleau
împreună cu arhiereii şi cărturarii şi îl batjocorea, dar Iisus S-a rugat zicând: „Părinte, iartă-le
lor că nu ştiu ce fac!”   Şi „strigând iarăşi cu glas mare Şi-a dat duhul. Şi iată catapeteasma
templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au
despicat. Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi au înviat s-au sculat.
…Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate,
s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Evanghelia după
Matei, cap 27). Astăzi, pe acest loc se află Sfânta Masă a altarului pe care se slujeşte zilnic
Sfânta Liturghie. În partea de jos a Sfintei Mese nişte panouri transparente protejează
stânca Golgotei crăpată de cutremur. Credincioşii pot atinge această stâncă printr-un orificiu
al unui disc din aur împodobit cu scene de pe drumul crucii, donat Sfântului Mormânt de
către domnitorul român Şerban Cantacuzino. Locul este cunoscut în Evanghelie ca „Locul
Căpăţânii”. Prin panourile protectoare ale stâncii laterale se poate vedea şi astăzi stânca
înroşită de sângele lui Hristos care s-a scurs de pe piatra Golgotei peste căpăţâna lui Adam,
părintele neamului omenesc, al cărui păcat a fost răscumpărat prin jertfa lui Hristos.

— Cuvuclionul sau Sfântul Mormânt —

      Coborând scările de la Altarul Golgotei, ne întoarcem iarăşi spre Piatra Ungerii, în partea
de apus a bisericii şi înaintăm spre Sfântul Mormânt în care a fost pus trupul lui Hristos.
Sfântul Mormânt se află în partea de vest, înaintea Bisericii Învierii, în mijlocul unui spaţiu
circular de mari dimensiuni acoperit cu o cupolă uriaşă susţinută de coloane din piatră. Sub
centrul acestei cupole se află Cuvuclionul cu forma unui mormânt ebraic vechi. Cuvântul
Cuvuclion înseamnă cămară, sau tezaur împărătesc şi aici marchează locul exact al
Sfântului şi Preamăritului Mormânt din care a înviat Hristos. La intrarea în mormânt, în
partea dinspre răsărit, se află icoana învierii Domnului cu inscripţia: „Învierea lui Hristos
văzând să ne închinăm, Sfântului Domnului Iisus…”, iar în partea superioară alte inscripţii
ale învierii: „Toţi credincioşii să se închine ţie mormânt primitor de viaţă, că a fost îngropat în
tine şi a înviat cu adevărat Hristos Dumnezeu”, şi: „Cei care negaţi învierea trupurilor, intrând
în mormântul lui Hristos, învăţaţi că a murit, şi a înviat din nou, trupul Dătătorului de Viaţă,
spre încredinţarea învierii celei de pe urmă, în care nădăjduim”. În faţa acestora atârnă
numeroase candele.

— Capela Îngerului —
      Cuvuclionul este o construcţie micuţă sub formă dreptunghiulară şi are două încăperi.
Intrând pe o uşă joasă în primul spaţiu din interior ajungem în capela îngerului. În centrul
acesteia se află un prestol peste care stă aşezată o piatră sub formă pătrată. Această piatră
protejată de un geam este o bucată din piatra care a fost aşezată la uşa mormântului lui
Hristos. „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului coborând din cer şi venind, a
prăvălit piatra şi a şezut deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui
albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar
îngerul răspunzând a zis femeilor: Nu vă temeţi că ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi. Nu
este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut”. Mt.  20. Pe
această piatră la fiecare miez al nopţii este aşezată o sfântă masă şi se săvârşeşte Sfânta
Liturghie. În dreapta şi în stânga în pereţii sunt două nişe circulare care comunică cu
 89

exteriorul. Prin acestea în Sâmbăta Mare, în sâmbăta de dinaintea Sfintelor Paşti, Patriarhul
Ierusalimului scoate câte o torţă aprinsă cu sfânta lumină care coboară din cer pentru a o
împărţi mulţimii credincioşilor care aşteaptă afară.

— Sfântul Mormânt —
      În cea de-a doua încăpere a Cuvuclionului, în partea dinspre apus, se află o altă
încăpere, numită Sfântul Mormânt. Acesta este prezentat de o inscripţie interioară ca un
purtător de viaţă, mai împodobit decât raiul, şi mai luminos decât toată cămara
împărătească. Intrarea în această încăpere se face pe o uşă mică şi joasă prin care poate
pătrunde doar un singur credincios. Încăperea are vreo doi metri lungime şi permite numai
câtorva credincioşi să stea deodată înăuntru, în vreme ce alţii aşteaptă în rugăciune în
capela îngerului, iar alţii în faţa Cuvuclionului, în biserica mare.  De fiecare dată câte un
călugăr ortodox supraveghează închinarea credincioşilor la Sfântul Mormânt, pentru a se
evita neorânduiala sau îmbulzeala. În dreapta ultimei încăperi a Cuvuclionului se întinde o
lespede din marmură albă care protejează locul funerar în care a fost aşezat trupul mort al
dumnezeiescului Răscumpărător, care după trei zile a înviat. În acest loc milioane de oameni
din întreaga lume au îngenuncheat rostind cele mai sfinte rugăciuni, împletite cu lacrimi de
durere, de mulţumire sau de speranţă. Aceste momente emoţionante nu pot fi uitate
niciodată pentru că ele îţi lasă în suflet o bucurie şi fericire unică, ce te cheamă de fiecare
dată la Ierusalim. Un văl de îndoială şi de necredinţă, se ridică parcă de pe ochii şi sufletul
nostru şi nu găsim cuvinte să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte a făcut el pentru noi.
Aici realizezi, poate cel mai bine că orice jertfă ne conduce spre înviere, că orice gest de
bunătate ne apropie de Dumnezeu şi de semeni şi că nimic nu ne mai poate despărţi de
Hristos, nici chiar şi moartea. Hristos a înviat! Şi noi cântăm cu bucurie troparul imprimat pe
Sfântul Mormânt: ”Învierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi, pe pământ, ne
învredniceşte cu inimă curată să te slăvim”.

— Biserica Învierii —
      Cuvuclionul are un caracter interconfesional, şi acolo slujesc zilnic, după un program
stabilit, mai întâi ortodocşii, apoi armenii, copţii şi catolicii.
Ieşind din interiorul Sfântului Mormânt spre răsărit ajungem în faţa unei biserici mari numită
Biserica Învierii. Această biserică se află în centrul întregului complex bisericesc şi aparţine
în exclusivitate ortodocşilor. Aceasta este catedrala propriu-zisă a Sfântului Mormânt. Aici se
săvârşesc slujbele zilnice ale ortodocşilor, la care de obicei participă un mare sobor de preoţi
şi arhierei. În mijlocul bisericii stă aşezat un sfeşnic special, care marchează după Sfintele
Scripturi centrul geografic şi spiritual al pământului. Biserica este foarte mare şi
impresionează prin stilul arhitectonic de tip romanic şi prin atmosfera interioară tipic
ortodoxă.
      Sub aceeaşi rotondă imensă a Sfântului Mormânt se află şi alte altare creştine începând
din sud cu altarul armenilor, spre apus altarul copţilor, nişte oameni foarte modeşti şi
respectuoşi, iar spre nord capela catolicilor. Acest altar dinspre nord care aparţine
franciscanilor, este construit pe locul în care Domnul s-a arătat după înviere femeilor
mironosiţe: „Şi plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi bucurie mare au alergat să
vestească (învierea) ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele iată Iisus le-a întâmpinat, zicând:
Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat” Mt. 28. Altarul
este cunoscut şi sub numele de Capela Sfintei Maria Magdalena, pentru că aici este locul în
care Iisus s-a arătat iarăşi Mariei Magdalena, care stătea afară lângă mormânt şi plângea: „şi
a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine
cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, i-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai
pus şi eu îl voi ridica. Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea, i-a zis Învăţătorule”. Ioan 20. 
 90

       Urcând câteva trepte ajungem într-o altă capelă catolică, în locul care după tradiţie,
Mântuitorul S-a arătat Sfintei Fecioarei Maria, după înviere.  În interiorul capelei se află şi un
fragment din coloana de piatră de care a fost legat Domnul, la pretoriu, când ostaşii romani l-
au bătut şi l-au batjocorit. Tot aici tradiţia ne spune că Patriarhul Ierusalimului şi Sfânta
Împărăteasă Elena au atins lemnul crucii de un mort şi îndată acela a înviat.

— Altarul închisorii lui Iisus —

      Culoarul interconfesional care înconjoară Cuvuclionul şi Biserica Învierii continuă
dinacest loc spre răsărit până la un mic altar construit peste locul în care soldaţii romani l-au
păzit pe Iisus înainte de a fi răstignit. În pardoseala paraclisului se află o lespede din piatră
cu două orificii în care erau introduse picioarele celor condamnaţi, iar pe dedesubt erau
legaţi cu un lanţ. Din acest motiv locul acesta este numit şi paraclisul butucilor pentru că aici
au stat şi picioarele lui Iisus legate în acest fel înainte de răstignire. Sfânta Sa
Mamă,Fecioara Maria, a stat aici aproape de Iisus împreună cu alte femei evlavioase şi toate
plângeau. Din cauza durerilor pricinuite de pe patimile şi umilirile lui Iisus Maica Domnului a
leşinat aici de durere. Locul leşinului este marcat de o icoană a Maicii Domnului făcătoare de
minuni. Mulţi creştini o numesc şi „Icoana Maicii Domnului care clipeşte”, pentru în icoană
Maica Domnului închide şi deschide uşor ochii.

— Altarul Sfântului Longhin —

      În partea de răsărit a Bisericii Învierii, plecând de la Altarul închisorii lui Iisus spre
Golgota, întâlnim pe rând două paraclise mici.În primul dintre ele tradiţia localizează locul în
care soldaţii romani au omorât un sutaş roman cu numele Longhin.Acest sutaş era un fel de
superior al soldaţilor romani însărcinat cu supravegherea răstignirii lui Iisus. Mişcat profund
toate cele văzute el a mărturisit înaintea tuturor căci „cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost
Acesta” Mt. 27, 54. Pentru mărturisirea acestui adevăr el a fost decapitat, iar capul său
aruncat în groapa de gunoi a oraşului. O femeie oarbă din oraş descoperă prin vedenie
capul Sfântului şi primeşte îndată vindecare. Astfel Sfântul Longhin a devenit primul martir şi
mărturisitor al credinţei creştine.
                 
— Altarul Împărţirii Veşmintelor —
      Acest altar este foarte aproape de Golgota. În acest loc soldaţii romani au aruncat sorţii
(zarurile) pentru hainele lui Iisus: „Iar ostaşii, dacă au răstignit pe Iisus, au luat hainele Lui, şi
le-au făcut patru părţi, fiecare ostaş o parte, şi cămaşa. Şi era cămaşa necusută, de sus
ţesută peste tot. Şi au zis ostaşii între dânşii: să nu o sfâşiem, ci să aruncăm sorţii pentru
dânsa, a căruia va fi, ca să se împlinească Scriptura, ce zice: „Împărţit-au hainele Mele lor şi
pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi” Psalmul. 21, 19 Deci ostaşii acestea au făcut”. (Ioan
19, 23-24)

— Paraclisul Cununii de Spini —

      Acest paraclis se află în imediata apropiere a locului răstignirii, la numai câţiva metri de
paraclisul lui Adam. În centrul paraclisului este un stâlp de granit încadrat sub o sfântă masă
din marmură împrejmuită cu sticlă. Pe această coloană ruptă, tradiţia ne spune că a fost
aşezat Domnul în pretoriu, când soldaţii romani i-au pus pe cap coroana cu spini. Pe
icoanele care împodobesc paraclisul sunt reliefate câteva scene ale judecăţii lui Iisus. Ca o
expresie a chinurilor suferite la Pretoriu şi astăzi din lemnul icoanelor se poate observa cum
sângele încă mai curge din picioarele şi fruntea lui Iisus. În vinerea de dinainte de Paşti mulţi
credincioşi îşi alipesc urechea de sfânta masă de marmură care încadrează stâlpul de granit
şi pot auzi sunetul suferinţelor. Mulţi creştini aud aici loviturile biciului, precum şi bătăile
ciocanului care au bătut cuiele în mâinile şi în picioarele lui Iisus.
 91

— Paraclisul aflării Sfintei Cruci —

      Între Paraclisul Încoronării Domnului cu Spini şi cel al Împărţirii Hainelor se află un culoar
care coboară în partea de răsărit a muntelui Golgota. În vechime aici erau nişte cisterne
imense săpate în piatră pentru acumularea apei care era folosită în anotimpul secetos. După
răstignire Crucea Domnului a fost aruncată de evrei în această cisternă împreună cu cele ale
tâlharilor.  Pentru a se şterge urma acestor evenimente, cisternele au fost umplute cu
gunoaie şi pietre aşa încât pe la începutul secolului patru aproape nimeni nu mai ştia ce s-a
întâmplat cu Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul. În această vreme Sfânta
Împărăteasă Elena a venit la Ierusalim şi preluând unele informaţii de la localnici a săpat în
aceste cisterne până a găsit cele trei crucii în partea cea mai de jos a cisternei. Astăzi aici se
află un mic paraclis închinat Sfintei Cruci, iar în partea de sus este statuia Sfintei Împărătese
Elena care asista la aceste săpături şi arunca bani din aur soldaţilor romani pentru a
continua săpăturile. Urcând câteva trepte spre Biserica Învierii ajungem în altarul „Tâlharului
Dismas, care pe cruce a primit făgăduinţa iertării. Tradiţia ne spune că nimeni nu ştia care
dintre cele trei cruci era a Domnului şi atunci au luat toate cele trei cruci şi au mers pe locul
în care se află astăzi altarul arătării Domnului de lângă Sfântul Mormânt. Şi aşa a lucrat
Dumnezeu că trecând pe acolo un convoi cu un mort spre groapă şi atingând mortul de cele
trie cruci mortul a înviat în momentul în care a fost atins de crucea pe care a fost răstignit
Iisus. 
       Biserica Învierii Domnului este cel mai sfânt loc de pe pământ. Aici s-au petrecut cele
mai mari minuni ale creştinătăţii şi ele continuă şi astăzi să impresioneze sau să
convertească total la credinţă nu numai pe cei mai puţini credincioşi, dar şi pe alţi oameni, de
alte religii, care din simpli turişti devin creştini în cel mai autentic sens al cuvântului. Aceste
minuni sunt realităţi care încălzesc şi bucură nespus sufletele multor credincioşi care vin la
Mormântul Domnului şi se întorc la casele lor cu credinţa că Dumnezeu este aproape şi ajută
fiecare credincios care se închină cu credinţă adevăratului şi unicului Dumnezeu numit Iisus
Hristos.))))

Sf. Mormânt este dărâmat de perşi în 614.

Odată cu libertatea religioasă şi popularizarea lucrărilor făcute la Ierusalim creşte
interesul şi pelerinajele.
Nu există mărturi că la Ierusalim ar fi existat asezămînte monahale, aşa încât nu
putem vorbi de un început al monahismului la Ierusalim. Dovezi ale unei vieţi
eremitice există mai mult în munţii şi văile din jurul Ierusalimului.
Primele secole, IV, sunt legate de numele lui Ieronim şi al ucenicului Rufin şi al
Melaniei cea Batrână, prietena lui Rufin.
Ieronim poate fi socoti unul dintre cei care a dat un impuls consturirii de
monumente.
El s-a născut lângă Trieste (347), din părinţi instruiţi; a studiat la Roma.
La 20 de ani intră în administraţia imperială, unde efervescenţa religioasă a
monahilor.
La 21 de ani, Ieronim intră el însuşi în momahism, (atras de viaţa Af. Antonie cel
Mare?). Lui Ieronim i se altăură prietenii săi; Benose, Rufin, Eliodor, Inocent şi
 92

Evagrie (coleg de la Roma, unde studiaseră împwună) şi Hylas, toţi tineri

intelectuali.
Ieronim intră într-o mănăstire înfiinţată de Cromax,â. La scurt timp, va pleca în
Orient (la Macedonia, Galatea, Cezarea, Siria) şi s-a oprit în Antiohia, unde era
aşteptat de Evagrie.
Deci, Ieronim suferă pentru că nu face faţă rigorilor monahale şi a problemelor
vârstei şi începe să se îndoiască de vocaţia sa monahală.
Studiază Sf. Scriptură şi ebraica. După un an pleacă ăn sudul Antiohiei, unde
erau deja aşezăminte mohahale. Aici stă într-o peşteră la Calicis, 2 ani.
La 30 de ani e hirotonit de Paulin (îi reprezenta pe ultraortodocşi după Sinodul I,
când se formează trei facţiuni: arieni, ortodocşi şi....
La Sinodul al II-leam Ieronim pleacă de la Constantinopol, e aproape de Sf.
Grigore de Nazians, dar după moartea lui Meletie apar probleme cu privire la
succesiune
, la episcopat.
El şi alţii voiau să fie Paulin, ceilalţi să fie Flavian, ucenic al lui Meletie, care îl
avea şi pe Împăratul Teodosie de partea lor.
În final, câştigă partida susţinută de impărat, anume cea a lui Flavian.
Ieronim devine mentor în studiul Bibliei pentru Paula (nepoata Sf. Melania?).
El deveise favorit al Papei Damas....,, care îl ia pe Ieronim ca secretar al său.
După moartea papei, Ieronim devine candidat la scaunul papal, dar pierde şi
urcă pe scaun papa Silicius, aşa că Ieronim se întoarce în Antiohia, vine şi
Paula, apoi vizitează Palestina.
La Ierusalim se întâlneşte cu Rufin însoţit de Melania, al cărei duhovinc era..
Rufin construieşte cu Melania cea Bătrână o mănăstire pe Muntele Măsilnilor.
Ieronim va vizita Egipturl ăn 385, se va întoarce în Palestina. Nu se va stabili la
Ierusalim, ci la Bethleem, care se afla la 15 km de Ierusalim; azi sunt unite, în
aporpierea peşterii venerate ca loc unde S-a născut Histos.
Pe acest loc s-au tot construit biserici, bazilici, care există şi azi.
Paula va construi în Bethleem două mănăstiri, una pentru bărbaţi, unde traia de
fapt Ieronim, şi alta pentru femei, unde a stat Eustokia, fiica Paulei.
Paula a construit 10 mănăstiri în Munţii Iudeii. E înlocuită apoi de fiica sa,
Eustokiia., fără să fi fost scrisă în mod expes o rânduială monahală.
Peştera Naşterii era în apropiere de mînăstirea făcută de Paula şi unde, se pare,
a stat Ieronim.
Ieronim nu a lăsat o rânduială pentru monahi, dar a fost solicitat să spună ce
înseamnă viaţa monahală , şi le-a dat sfaturi.
Sfaturile lui Ieronim sunt cuprinse în scrisorile trimise ca răspuns.
 93

Îl putem considera pe Ieronim între cei care au îndrumat vieţile monahale în sec.
IV-V şi care a lăsat sfaturi scrise (ex. Scrisorile trimise către Nepotian, din
Europa. I-a scris aceste scrisori în care spune că a fi cleric înseamnă a aparţine
Domnului su a avea parte de Dumnezeu, adică să devii parte a Sa. Preotul
poate să-l poarte, să-L aibe pe Dumnezeu în sine, fie să fie stăpânit de
Dumnezeu.
Ieronim mai sune: “Ca să ai parte de Dumnezeu trebuie ca acela ce vrea asta să
nu mai deţină altceva pe lângă ceea ce-i oferă Dumnezeu. El nu permite să fie
parte alături de bogăţiile lumeşti, pentru că inima e legată de ele).
Dacă eşti parte a lui Dumnezeu, şi părtaş al moştenirii Lui eşti.
Fugi de preotul negustor ca de ciumă.
Pe fecioarele consacrate lui Hristos, fie să nu le cunoşti, fie să le arăţi drgoste
creştină la toate.
Ieronim ăl sfătuieşte pe ucenic să nu stea de vorbă cu o femeie singură.
Fereşte-te de ceea ce poate duce la bănuieli, ca să nu se plăzmuiască ceva cu
temei de adevăr.
În Siria se practica un monahism anahoretic marcat de un eroism ascetic, dar şi
un monahism implicat în viaţa socială.
Invată tu, pentru a-i putea invaţa pe alţii.
Predica preotului să nu fie declamativă, cu vorbe fără miez.
Vestimentaţia, hainele să nu fie prea negre, dar nici prea deschise.
Eleganţa ca şi exigenţa excesivă trebuie ocolite, una miroase a lux, alta a
făţărnicie.
Monahii să evite falsa modestie.
Cretinul simplu să nu se creadă sfânt pentru că nu ştie nimic...
Mai bine o ignoranţă curată, decât o elocinţă plină de păcate.

Postul

Un stomac prea gras nu naşte o minte fină

Adevăratul post: pâine şi apî.
Rugăciunea
Să fie lipsită de făţărnicie.
Nu-ţi arăta veşmintele ca fariseii cei făţarnici. Poartă-le în inima ta, nu pe trup, ci
să-l ai martor pe Dumnezeu, nu pe om.
 94

Disciplina limbajului

Limba li limbajul să nu fie pline de puroi.

Fereşte-te de clevetire, nici să bîrfeşti, nici să asculţi bârfa altora.
Păstrează tainele încredinţate. Controlează ochiul şi limba.

Controlează ochiul şi limba.

Ieronim îţi reia sfaturile în scrisorile către episcopul Rusticus
Rusticus a fost orfab de tată. Mama îl trimite la studii în Galia, Roma.
Elocinţa galică e împletită cu măiestira gravă a verbului roman.
Ieronim îi spune să-şi cinstească mama ca pe o sfântă.
Semnalează falsul monahism: crearea de condiţii în viaţa monahala aproape
identice cu cele din lume.
Ii mai spune lui Rusticus că dacă vrea să fie monah, să aibă grijă la suflet.
Haina să corespundă cu vorba.

Chilia să fie ca un paradis..

E mai utilă viaţa în în chinovie decât în sihăstrie, pentru începători. Altfel, riscă să
se rătăcească.
Sihăstria
Primordiale pentru el: paza gândului, paza simţurilor, asceza, studiul şi
rugăciunea..
Trupul şi sufletul să tină numai spre Dumnezeu.
Să ai totdeauna o ocupaţie, să nu te prindă diavolul neocupat.

Ospitalitatea

Să mănânci ce mănâncă toţi

Dimineaţa să nu aştepţi să te trezească alţii.
Staretul să fie stăpân şi părinte.

Ieronim nu avea consideraţie pentru converţi (oameni bogaţi ce optau pentru un

monahism comod, păstrându-şi privilegiile, întâlniţi în Occisent)
Monahul trebuie să uite trecutul.
 95

Să nu se gândească la răul altora, ci la binele pe care e dator să-l împlinească

monahul.

Ieronim e considerat şi un sfătuitor pentru călugăriţe (scrisoare către fiica Paulei,

Eustokia)
Prima virtute e smerenia.
Sărăcia duhului: stăruinţa în necazuri
Paradisul a fost pierdut prin lăcomie, el trebuie recâştigat prin asceză.
Ieronim nu condamnă căsătoria, dar îndeamnă fecioarele să evite femeile
măritate, pentru a nu auzi vorbe nefeciorelnice.

Rugăciunea neîncetată

Ieronim e considerat şi recunoscut ca savant, care parcă trece înaintea omului

duhovnicesc (limbaj incisiv)
Ieronim e unul dintre cei care mărturiseşte că Maria Magdalena nu a fost o
depravată. În Bibilie nu se face nicio referire la această aşa-zisă patimă a ei. El o
consideră „turn şi citadelă a credinţei”.
Ieronim rămâne un mentor al vieţii monahale. El vieţuia într-o peşteră din
Bethleem. Atunci fiecare biserică avea o peşteră, care erau în mod curent
locuinţe.
((((( Ieronim, născut Sophronius Eusebius Hieronymus, (n. cca. 347, Stridon, azi
Strigova, Croația - d. 30 septembrie 420, Betleem, în Palestina), a fost un important teolog
creștin, considerat unul din cei patru părinți ai Bisericii de Apus, doctor al Bisericii.

Viața și activitatea[modificare | modificare sursă]

Ieronim, împreună cu Sfântul Ambrozie din Milano, Papa Gregor I și Augustin de
Hipona sunt considerați pe perioada antică târzie ca patroni ai creștinismului de Biserica
Catolică. Ieronim este plasat alături de Sfinții Atanasie din
Alexandria, Ilarie, Ambrozie, Vasile cel Mare, Ioan Chrysostom - oameni cu o vastă dragoste
față de Dumnezeu și de cultură.
Este bine cunoscut ca traducător al Bibliei din limba greacă, ebraică și aramaică în limba
latină la cererea Papei Damasus I de revizuire a traducerilor vechi a Sfintei Scripturi. Ieronim
a fost sanctificat în Biserica Romano - Catolică și recunoscut ca Doctor al Bisericii. De
asemenea, Ieronim a fost sanctificat și de Biserica Ortodoxă, fiind numit Fericitul Ieronim[1].
Pe lângă traducerea Bibliei, Ieronim a scris comentarii teologice, expuneri istorice și
dogmatice. Ieronim ne vorbește astfel despre Papa Anastasie I ca fiind un bărbat de o mare
sfințenie, a cărei avere era sărăcia. Printre Scrisorile Papei Inocențiu I, este una adresată
către Sf. Ieronim și Ioan, Episcop al Ierusalimului, care are ca subiect condamnarea
acțiunilor ereziei numite Pelagianism în Betleem.
 96

În tradiția artistică a Bisericii Romano-Catolice, se obișnuiește ca Ieronim, patronul erudiției

teologice, să fie reprezentat în calitate de cardinal lângă episcopul Augustin,
arhiepiscopul Ambrozie și papa Grigore I cel Mare Dialogul. În picturile din secolele
ulterioare, Ieronim este înfățișat ca un pustnic sumar îmbrăcat, având în chilia sa numai
crucea, craniul și Biblia. Pălăria roșie de cardinal din pictura lui Rubens indică rangul acordat
de Biserica Romano-Catolică.

Viziunea lui Ieronim[modificare | modificare sursă]

O legendă medievală susține că Ieronim, în timpul unei boli grave la Antiohia (Siria), prin
anul 373, ar fi avut o viziune traumatică în somn. În vis, s-ar fi pomenit în fața tronului lui
Dumnezeu, flagelat (biciuit) de câțiva îngeri, care-l forțau în acest mod să lase deoparte
studiile sale și să se dedice studierii bibliei. Ceea ce ar fi și făcut, după trezirea din coșmar,
lăsȃnd deoparte studiile seculare, dedicȃndu-se studierii bibliei.
Cȃțiva artiști au pictat scena flagelării lui Ieronimus de către îngeri (Ansano di Pietro di
Mencio, Francisco de Zurbarán, Bernardino Mei, Matteo di Giovanni).

Fericitul Ieronim este menționat ca un cărturar de limbă latină pe vremea când limba greacă

era considerată limba învățământului. A fost unul dintre cei mai învățați dintre Sfinții Părinți ai
Bisericii apusene și este menționat ca traducătorul în limba latină a Sfintei Scripturi. Această
traducere, Vulgata, a devenit textul biblic oficial al Bisericii romano-catolice. În tinerețe a
călătorit foarte mult, învățând limba greacă și limba ebraică, în timp ce a studiat arta elocinței
și filozofia. Printre multele sale tratate, comentarii, traduceri și lucrări exegetice pe care le-a
întreprins a fost și revizuirea Sfintei Biblii în limba latină folosind cele mai recente versiuni
ale Vechiului Testament în ebraică. Un ascet și critic dur al exceselor seculare, acesta a fost
un apărător puternic al Ortodoxiei împotriva ereziilor din acea vreme. Prăznuirea lui se face
pe data de 15 iunie.

Cuprins
 [ascunde] 

 1Viața
 2Prăznuirea
 3Surse
 4Legături externe

Viața
Ieronim s-a născut sub numele de Eusebius Sofronius Hieronimus în jurul anului 340 în
orășelul Stridonius, în apropiere de Acvileea, în Italia de Nord, la granița dintre Panonia și
Dalmația, Bosnia-Herțegovina de astăzi. Născut într-o familie de creștini, nu a
fost botezat până în anul 360 când a călătorit la Roma. Sub îndrumarea tatălui său, Fericitul
Ieronim a fost bine educat acasă înainte de a fi trimis la Roma pentru continuarea studiilor.
La Roma a studiat cu Aelius Donatus și a învățat greaca numită koin (dialectul popular vorbit
în bazinul mediteranean). De la Roma a călătorit în Galia (Franța de azi) și mai încolo spre
Trier unde se pare că și-a început studiile teologice. Apoi, prin anul 373 Cuviosul Ieronim a
călătorit spre Răsărit prin Tracia și Asia Mică. A stat o perioadă în Antiohia unde, în urma
unei viziuni avute în timpul unei boli grave, a lăsat deoparte studiile seculare și s-a dedicat
studierii Bibliei. Căutând o viață ascetică, Fericitul Ieronim a plecat în pustia Chalcis, din
Siria. În această împrejurare a început să studieze limba ebraică și și-a găsit timp pentru a
scrie.
 97

Prin 378, la revenirea sa în Antiohia, a primit darul preoției de la episcopul Paulinus. La scurt

timp a călătorit la Constantinopol și a continuat studiul Scripturii sub îndrumarea
Sfântului Grigorie Teologul. Invitat să participe la sinodul din 382, Ieronim s-a întors la Roma
unde era indispensabil Papei Damasus în rezolvarea schismeiAntiohiei.
În această perioadă s-a ocupat de revizuirea textului Bibliei în limba latină pe baza Noului
Testament în limba greacă și a Septuagintei, în încercarea de a pune capăt diferențelor care
au pătruns în textele occidentale. Păstrând stilul de viată călugăresc, criticile sale la
adresa clerului din lume a dus la creșterea ostilității din partea acestuia și a adepților săi. O
dată cu moartea papei Damasus din 10 decembrie 384, Fericitul Ieronim și-a pierdut
protecția și s-a întors în Antiohia în 385. Acolo el a găsit o lume mondenă împovărătoare. S-
a mutat în Palestina, pentru a trăi retras într-o chilie pustnicească.
În acest mediu stabil, și-a început cele mai importante lucrări. În ultimii 34 de ani de viață, el
și-a alcătuit cele mai bune comentarii, dialogul său Împotriva palagienilor, cele mai pasionate
polemici, precum și opera sa de căpătâi: traducerea în limba latină a Vechiului Testament,
făcută pe baza textelor ebraice și cunoscută ulterior sub numele de Vulgata.
A murit la 30 septembrie, în anul 420, lângă Betleem, unde a și fost îngropat inițial. Se spune
că trupul său ar fi fost reînhumat la Biserica Santa Maria Maggiore din Roma, deși unii susțin
că părți din moaștele sale se află în alte locuri.

Prăznuirea
Pomenirea Sfântului Ieronim, prăznuit la 30 septembrie în Apus, a fost introdusă în ziua
de 15 iunie de Sfântul Nicodim Aghioritul, care a identificat-o cu aceea a unui Ieronim,
probabil diferit, prezentă în unele sinaxare. El i-a asociat prăznuirea Sfântului Augustin, alt
mare doctor al Bisericii latine. Biserica păstrează aceste două pomeniri la această dată
convențională, căci ele s-au impus astfel în diferitele Biserici ortodoxe locale.

((((Primul Sinod Ecumenic a avut loc la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) în anul 325 d.Hr. și
a instituit regula pentru toate Sinoadele Ecumenice ulterioare. A abordat în primul rând
problema arianismului, stabilind o primă formă a Crezului de la Niceea și o primă regulă
pentru calcularea datei Paștilor ( sau "Pascalia"). Este cunoscut și ca Primul Sinod de la
Niceea.

Deschiderea Sinodului
Sinodul a fost convocat în anul 325 de către sfântul împărat Constantin cel Mare. Acesta,
având ca prioritate unitatea Imperiului Roman, i-a chemat pe episcopii Bisericii să se
reunească spre a tranșa ampla dispută asupra ereziei arianismului, doctrină conform
căreia Iisus Hristos ar fi fost o creatură (prima creație a lui Dumnezeu), iar nu născut din
veșnicie și Dumnezeu adevărat.
Sinodul ar fi trebuit să se țină la Ancyra, dar locul de desfășurare a lucrărilor acestuia a fost
mutat de Constantin la Niceea (mult mai aproape de reședința imperială din Nicomidia),
astfel încât împăratului să îi fie mai ușor să ia parte la Sinod. Conform tradiției, Primul Sinod
de la Niceea s-a întrunit la 20 mai în anul 325. Ceva mai devreme, în cursul aceluiași an,
avusese deja loc un Sinod în Antiohia, prezidat de Sfântul Osius de Cordoba, care a
 98

condamnat doctrina ariană și pe adepții acesteia, numindu-l chiar explicit și pe Eusebiu de

Cezareea (despre care se crede că a avut o atitudine întrucâtva echivocă pe această temă).
Când Constantin a convocat Sinodul la Niceea, el a făcut acest lucru în primul rând pentru a
păstra unitatea Imperiului, mai degrabă decât încercând să influențeze formularea învățăturii
Bisericii.
După ce împăratul și-a ținut discursul de deschidere, se consideră că Sfântul Osius este cel
care a prezidat Sinodul, fiind convocat în acest scop chiar de către împărat, care și-l alesese
drept sfătuitor în chestiuni teologice. Teologul și istoricul ortodox Prof. Alexander
Schmemann, consideră că împăratul își dorea ca acest sinod să fie „simbolul și
încununarea” victoriei sale asupra lui Licinius și a reunificării Imperiului [1]. În discursul său de
deschidere, Sf. Constantin descrie disputele din interiorul Bisericii ca fiind „mai periculoase
decât războaiele sau alte conflicte; ele îmi provoacă mai multă durere decât orice altceva”. [2]

Crezul
Primul Sinod Ecumenic
Eusebiu de Nicomidia este primul care propune delegaților spre analiză un crez arian, care
este imediat respins. Eusebiu de Cezareea propune atunci un crez baptismal (de rostit
la Botez) originar din Palestina. Acesta este considerat de mulți istoric ca fiind cadrul esențial
pentru articularea Crezului de la Niceea. Alții consideră că versiunea adoptată a Crezului își
avea originea într-o formulare mai veche a unui Crez la un sinod din Antiohia.
Crezul palestinian includea, în descrierea Persoanei lui Hristos, formula, de origine biblică,
"Întâi-născut din toată făptura". Această formulare nu apare în Crezul de la Niceea, probabil
pentru că, scoasă din contextul în care e integrată în scrisoarea
Sfântului Pavel către Coloseni, ar fi putut fi interpretată în sens arian. În locul său a fost
introdusă termenul de-acum celebru de homoousios, un termen filosofic care însemna
că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă (consubstanțial) cu Tatăl. "Homoousios" înlocuia
formula lui Arie, "homiousios" - de ființă asemănătoare, în sensul că Iisus ar fi primit o ființă
asemănătoare Tatălui și nicidecum aceeași ființă.
Este foarte interesant faptul că a fost folosit acest termen, deși el fusese mai înainte utilizat
de ereticii sabelieni (și în special de Paul de Samosata) în cursul secolului al III-lea d.Hr., în
timpul disputei lor cu Sfântul Dionisie cel Mare. Ca și în cazul multor altor termeni
filosofici, Sfinții Părinți au preluat termenul homoousios și i-au dat un sens nou, ortodox.
Conceptul a fost propus pentru prima dată la Niceea de Osius sau chiar de Constantin
însuși, fiind mai apoi susținut de "un mic grup de teologi îndrăzneți și luminați care au înțeles
că nu era suficientă o simplă condamnare a lui Arie, ci era nevoie și de o cristalizare a
Tradiției Bisericii prin folosirea unui termen clar" [3].
În afară de formularea de bază a Crezului, au fost formulate și patru anateme explicite la
adresa arienilor. Toți episcopii de la Sinod au semnat Crezul, cu excepția a doi dintre
ei, Theonas de Marmarica și Secundus de Ptolemaida, care au fost ulterior depuși de
Biserică și exilați de către împărat împreună cu Arie, care a refuzat și el să accepte decretele
Sinodului. Schmemann observă, cu privire la cei exilați, că astfel Constantin "confunda iarăși
judecata Bisericii cu cea a Cezarului" (p. 79), făcând probabil aluzie la nefericita folosire de
către împărat a puterii civile atunci când a ales să îi persecute pe donatiști.

Alte chestiuni
Pascalia
Articol principal: Pascalia
 99

În afară de problema arianismului, Primul Sinod Ecumenic a abordat și o serie de alte

probleme. Dintre acestea, merită amintită chestiunea Pascaliei, metoda calculării datei la
care trebuiau celebrate Paștile. Până în acel moment, existau mai multe metode de calculare
a datei Paștilor, dar episcopii întruniți la Niceea au decis să accepte practica alexandrină de
a face calculele independent de data Paștilor evreiești, stabilind și că data sărbătorii trebuia
să cadă după echinocțiul de primăvară. Astfel, ei au respins practica antiohiană de a face
referire la calcularea datei în funcție de practica iudaică.
Alegerea soluției alexandrine s-a impus de la sine în vremea aceea, întrucât cetatea era
renumită pentru rigoarea și acuratețea de care dădeau dovadă astronomii săi. Până în zilele
noastre, Papa Alexandriei păstrează în titulatura sa o formulă care amintește de această
alegere a Alexandriei: este vorba de un titlu tradus uneori ca "Stăpân al Universului", dar
care se referă în realitate mai ales la capacitatea de a judeca situația astronomică a
Universului.

Canoane
ot cu acest prilej s-au adoptat și 20 de canoane care s-au referit la, în ordine stabilită de
Sinod:

 1. cei care se mutilează sau cer să fie mutilați să nu fie primiți în cler;
 2. cei de curând botezați să nu fie promovați de îndată la hirotonisire;
 3. viața clandestină a clericilor;
 4. cerințe pentru a fi consacrat episcop;
 5. situația celor excomunicați și datoria de a ține sinod de două ori pe an în fiecare
episcopie;
 6. precedența anumitor sedii episcopale; consensul mitropolitului pentru a fi
consacrat episcop;
 7. episcopul Ierusalimului;
 8. atitudinea față de catari;
 9. promovarea la preoție fără examenul recerut;
 10. cei care și-au renegat credința în timpul prigoanei și apoi admiși între clerici;
 11. renegarea propriei credințe de către mireni;
 12. cei care au părăsit lumea pentru viața consacrată și apoi s-au întors la ea;
 13. penitenții care cer Euharistia pe patul morții;
 14. despre catehumenii lași (care au cedat în timpul prigoanei);
 15. despre clericii care se mută din loc în loc;
 16. despre clericii care nu locuiesc în bisericile pentru care au fost aleși;
 17. despre clericii cămătari;
 18. locul diaconilor la celebrările liturgice și rândul lor la împărtășanie;
 19. despre cei care vin în Biserica ortodoxă de la eroarea (erezia) lui Paul din
Samosata și despre diaconese;
 20. în zilele de duminică și-n zilele Cincizecimii nu trebuie să se facă rugăciuni în
genunchi.

))))
 100

Rufin s-a născut la Concordia, în apropiere de Aquileea, din părinți creștini. Și-a făcut
studiile la Roma timp de mai mulți ani (aproximativ 360-368), fiind coleg și prieten
cu Ieronim. Către 370 se întoarce la Aquileea și intră într-o mănăstire.
În 372 pleacă în Egipt pentru a studia cu Didim cel Orb la Școala catehetică din Alexandria.
Întâlnește aici pe mai mulți din Părinții pustiei de la Nitria, între care Macarie Alexandrinul.
Tot aici o cunoaște și se împrietenește cu Melania cea Bătrână și, către 378, pleacă
împreună cu ea la Ierusalim. Mănăstirea pe care o întemeiază sfânta Melania pe Muntele
Măslinilor este o mănăstire dublă, în care Rufin se ocupă de comunitatea călugărilor, unii
dintre ei veniți din Egipt în urma persecuțiilor arienilor [1].
În 386, Rufin se reîntâlnește cu prietenul său Ieronim, venit și el în Țara Sfântă pentru a se
instala la Betleem, în condiții asemănătoare cu cele ale mănăstirii duble a lui Rufin și
Melania.
La Ierusalim, Rufin a fost un apropiat al patriarhului Ioan al II-lea al Ierusalimului (386-417),
fost călugăr în Egipt și considerat un susținător al „origenismului”.
Începând cu anul 394, Rufin și Ieronim se văd implicați în conflictul teologic dintre Epifanie
de Salamina și Ioan al Ierusalimului, pe tema ortodoxiei scrierilor lui Origen.
În 397, Rufin se întoarce la Roma[2], dată care coincide cu debutul unei perioade de relativă
acalmie în disputa origenistă. Aduce cu sine mai multe opere ale scriitorilor greci și își reia
activitatea scriitoricească. Traduce în latină De principiis a lui Origen și Apologia pentru
Origen a lui Pamfil din Cezareea.
În 401 Rufin se retrage într-o mănăstire la Aquileea. Chestiunea origenistă ajunge și la
Roma prin episcopul Teofil al Alexandriei, dar papa condamnă doar anumite teze ale lui
Origen, nu întreaga operă, nici pe autorul ei.
În 408 pleacă spre sudul Italiei, din fața invaziei vizigoților (care cuceresc Roma la anul 410).
Moare în Sicilia în anul 411.

Scrieri
Rufin a tradus din greacă în latină numeroase alte lucrări, jucând un rol important în
cunoașterea creștinătății orientale în Occident:

 Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea,

 mai multe scrieri sau fragmente din scrierile sfântului Vasile cel Mare (de pildă Micul
Asceticon, care este prima versiune a Regulilor monastice ale Sf. Vasile cel Mare,
păstrate doar în traducerea latină a lui Rufin și în siriacă),
 texte ale sfântului Grigorie Teologul,
 Historia monachorum in Ægypto,
 Romanul pseudo-clementin, unul dintre apocrifele Noului Testament
 poate și Războiul evreilor a lui Iosif Flaviu (traducere atribuită uneori lui Ieronim).

Rufin a scris el însuși o urmare a Istoriei bisericești a lui Eusebiu de Cezareea: a fuzionat

cărțile 9 și 10, înlăturând pasajele prea favorabile arianismului sin cartea a 10-a și a adăugat
două cărți care prelungesc relatarea din 325 până la moartea lui Teodosie I în 395 (rezultând
o scriere alcătuită din 11 cărți, prezentată ca un tot unitar, cu un scurt paragraf la începutul
cărții a 10-a în care este indicată schimbarea de autor). Devine astfel în aria latină primul
care procedează astfel, și alții îi vor urma exemplul ( continuarea cărții lui Eusebiu a servit
drept sursă și unor autori greci precum Socrate Scolasticul). Lucrarea îi este dedicată lui
 101

Chromatius de Aquileea, cel care, potrivit prefeței, o comandase după invadarea Italiei de
către vizigoții lui Alaric I-ul în 401.
Împreună cu Marcel de Ancyra, a lăsat o versiune a Crezului apostolic. Rufin mai este și
autorul unor lucrări apologetice și al unor tratate dogmatice considerate a fi de importanță
minoră.

RUFIN

Viata.Rufin s-a nascut pe la 345 langa Aquileea, din parinti crestini.

Studieaza cultura clasica la Aquileea si Roma, unde se imprieteneste cu Fer. Ieronim.

Intors de la Roma, s-a facut calugar intr-o manastire din Aquileea. Mai tarziu va ajunge
si va sta 4 ani in Egipt, unde va audiat pe Didim cel Orb, de la care a sorbit admiratia si
entuziasmul pentru Origen si unde va face numeroase vizite calugarilor vestiti ai
pustiului.

In 378 s-a stabilit langa Muntele Maslinilor unde a format o manastire de calugari
impreuna cu care traia in asceza si studiu.

In 390 a fost hirotonit preot de catre Ioan al Ierusalimului. Rufin publica la Roma unele
lucrari ale lui Origen, insa corectand erorile si prezentandu-le drept interpolari eretice.

Din motive de siguranta in acea vreme, se retrage in Sicilia, in 410.

In 411 moare la Mesina.

Opera

Traduceri:
Traducerile sale nu sunt totdeauna exacte - modifica intentionat textele
originale.
- din Origen - cele mai multe din operele acestuia
- prima carte din Apologia pentru Origen, a lui Pamfil
- Pseudo-Clementinele - Scrisoarea catre Iacob, Recunoasterile, Dialog
despre dreapta credinta
- Sf. Vasile cel Mare - Cele 2 serii de Reguli monahale
- Sf. Grigorie de Nazianz - 9 Cuvantari
- Evagrie Ponticul - diverse colectii de sentinte
- Eusebiu de Cezareea - Istoria bisericeasca (10 carti concentrate in 9 carti
carora le-a adaugat el doua carti - pana la Teodosie)
- Ghelasie de Cezareea - Istoria bisericeasca
- Historia monachorum

Opere personale sau originale:

- Apologia ad Anastasium
 102

- Apologia in Hieronymum - in doua carti

- Comentariu la Simbolul Apostolilor - ne-a pastrat in intregime Simbolul
roman, pentru ca prezinta o sistematizare dogmatica a adevarurilor crestine
de baza si ne-a transmis un canon al cartilor Sf. Scripturi.
- Despre binecuvantarile Patriarhilor - scris la cererea Sf. Paulin de Nola.
- Istoria bisericeasca - alcatuita din cele doua carti pe care el le-a adaugat la
Istoria bisericeasca a lui Eusebiu (de la 324 la 395)
Scrisorile lui Rufin s-au pierdut.
Doctrina.
Este ortodoxa in masura in care ea este personala.
Prin traducerile sale din Origen insa, Rufin a raspandit erorile didascalului
alexandrin privitoare la originea, destinul si mantuirea omului, la ingeri, la
invierea din morti, durata pedepselor din iad, apocatastaza. Evident, Rufin nu
poate fi tras la raspundere de toate aceste erori. Erorile nu erau ale lui, ci ale
lui Origen.
Din Origen, el n-a corectat decat greselile trinitare si inca nici pe acestea in
intregime.

((((ORIENTUL INDEPARTAT
Din perspectivă geopolitică europeană, Orientul Îndepărtat este constituit din Asia
Răsăriteană și de Sud-Est, uneori incluzând și teritoriile extrem răsăritene ale Rusiei (așa-
numitul Orientul Îndepărtat Rus) și cele ale regiunii apusene ale Oceanului Pacific.
Astfel prin Orientul Îndepărtat se poate înțelege o zonă care cuprinde din punct de vedere
geografic șî cultural nord-estul extrem al Rusiei, zona de coastă
a Chinei, Taiwanul, Japonia, Coreea de Sud și Coreea de Nord, Filipinele și
peninsula Indochina, în care se află statele Vietnam, Cambogia și Laos. Poate cuprinde și
statele din Asia de Sud-Est: Malaesia, Singapore, Myanmar, Tailanda și Indonezia,
Taipei, Taiwan

Această denumire a apărut în perioada colonială a Imperiului Britanic pentru definirea

teritoriilor aflate la est de India Britanică. În perioada de dinaintea izbucnirii primului
război mondial, prin "Orientul Apropiat" se înțelegea zona aflată în apropierea Imperiului
Otoman, prin "Orientul Mijlociu" era denumită Asia de Sud și Asia Centrală, iar "Orientul
Îndepărtat" desemna țările de-a lungul coastei vestice a Oceanului Pacific. Și în alte limbi
europene există termeni analogi: în franceză: "Extrême-Orient", în germană: "Ferner
Osten", în italiană: "Estremo oriente", în olandeză: "Verre Oosten", etc.
Singapore, Hong Kong
"Orientul Îndepărtat" evocă o realitate geografică, dar și culturală, care adaugă marii distanțe
față de Europa și exotismul. Astfel, Australia și Noua Zeelandă nu sunt considerate ca parte
a "Orientului Îndepărtat", deși se află plasată mai la răsărit decât China, de exemplu, pentru
că au o cultură predominant europeană.
La încheierea luptelor celui de-Al II-lea Război Mondial, criminalii de război japonezi au fost
judecați de Tribunalul militar internațional pentru Orientul Îndepărtat.
 103

Folosirea termenului "Orientul Îndepărtat" a început să fie folosit din ce în ce mai puțin
datorită asocierii cu Eurocentrimul și perioada colonială. În studiile culturale și economice se
folosesc de preferință denumirile mult mai precise precum Asia Răsăriteană și Asia de Sud-
Est.

Orientul Apropiat este un termen utilizat de obicei de arheologi și istorici, uneori și de către

jurnaliști și analiști, referindu-se la regiunea ce
cuprinde Levantul (Israelul modern, Palestina, Iordania, Siria și Libanul), Turcia, Mesopotami
a (Irak și Siria de est). Termenul alternativ, Orientul Mijlociu — preferat în contexte politice și
economice — nu este folosit de către istoricii și arheologii Orientului Apropiat. O altă
denumire, ne-eurocentrică, apărută recent, este 'Asia de sud-vest', însă această denumire
nu este utilizată pe scară largă.
Egiptul, deși este situat în Africa, este de obicei considerat a face parte din regiunea
Orientului Apropiat, datorită numeroaselor similitudini cu alte state din regiune.

Orientul Mijlociu este o zonă geografică situată în sudul și estul Mării Mediterane, care se

întinde din estul Mediteranei până în Golful Persic. Orientul Mijlociu este o subregiune
a Asiei, însă unii geografi susțin că este o parte a Africii[necesită  citare]. Cele patru culturi
principale din Orientul Mijlociu sunt cea evreiască, cea persană, cea arabă și cea turcă.
Aceste sfere culturale au origini lingvistice și etnice diferite.
Termenul Orientul Mijlociu definește o zonă generală, deci nu există granițe precise.
Majoritatea geografilor consideră că acesta include Arabia
Saudită, Armenia, Azerbaijan, Bahrainul, Egiptul, Emiratele Arabe
Unite, Georgia, Iranul, Turcia, Irakul, Israelul, Iordania, Kuweitul, Libanul, Omanul, Qatarul, S
iria, Yemenul și teritoriile palestiniene (Cisiordania și fâșia Gaza).
Țările din Magreb (Algeria, Libia, Maroc și Tunisia) au legături strânse cu Orientul Mijlociu,
datorită asocierii lor culturale și istorice puternice. Țările africane Mauritania și Somalia au de
asemenea legături cu regiunea. Turcia și Cipru, deși din punct de vedere geografic, fac parte
din Orientul Mijlociu, se consideră părți ale Europei (deși Universitatea Tehnică a Orientului
Mijlociu este situată în Ankara, Turcia). Afganistanul, situat în estul Orientului Mijlociu, este și
el uneori considerat ca făcând parte din acesta.

Unii au criticat termenul de Orient Mijlociu pentru că acesta ar promova eurocentrismul:

regiunea este estică doar din perspectiva Europei occidentale. Pentru un indianse află în
vest; pentru un rus, în sud. Termenul mijlociu a produs la rândul său confuzii. Înainte
de Primul Război Mondial, termenul de Orient Apropiat era folosit în limbile din Europa de
Vest cu referire la Balcani și Imperiul Otoman, în timp ce Orientul Mijlociu se referea
la Persia, Afganistan și uneori la Asia centrală, Turkistan și la Caucaz. (Orientul
Îndepărtat se referea la țări ca Malaezia sau Singapore, situate în estul Asiei.)
Odată cu dispariția Imperiului Otoman în 1918, termenul de Orient Apropiat a ieșit din uz, în
timp ce termenul de Orient Mijlociu a început să fie folosit pentru lumea arabă. Totuși,
termenul Orientul Apropiat, mai este folosit în câteva discipline academice, cum ar
fi arheologia și istoria antică, unde se referă la o zonă identică cu cea descrisă de
termenul Orientul Mijlociu în limbajul cotidian.))))….
 104

16.04.2019

EFTIMIE CEL MARE (378-

A avut un rol important în organizarea monahismului din Ierihon.
S-a născut la Melitene, în Armenia ( înTurcia de azi), din părinţi
creştini, Paul şi Dionisia.
Ei s-au nu aveau copii şi s-au rugat Sf. Polieuct şi aşa se naşte
Euthimios (Curaj), Eftimie cel Mare.
Rămâne orfan de tată, iar mama, care devine diaconiţă, îl
încredinţează fratelui ei, Eudoxiu, jurist al episcopului Etios din
Melitene.
Euthimios a primit o educaţie deosebită. Îţi doreşte viaţa ascetică şi
iubea Biserica.
Episcopul îl hirotoneşte la 20 de ani diacon, apoi preot, după care îl
face superior peste mănăstirile lui.
La sfârşitul sec. IV, avem mănăstiri organizate în Armenia.
Eftimie iubea Mănăstirea Polieutuc.
La 29 de ani, în 406, Eftimie face un pelerinaj la Ierusalim şi trece pe
la părinţii din pustiul Iudeii. Nu se mai întoarce la Melitene şi va
rămâne la lavra din Faran Sf. Hariton (din Capadocia, vecină cu
Armenia). Aici construieşte o chilie.
La Faran se împrieteneşte cu vecinul său, Teoctist. Împreună cu el
peterce posturile mari în pustiul Kutila?( între Marea Moartă şi pustiul
muntos de la este de Ierusalim şi Ierihon, pe albia Iordanului).
 105

În Faran a stat 5 ani, apoi devine eremit alături de Teoctist. Pleacă

spre est şi se stabileşte într-un loc sălbatic, pe valea râului Dabor,
într-o peşteră.
Se hrănesc cu rădăcini de plante: miere sălbatică ( e o plantă, ca
ştevia.
Când sunt descoperiţi de creştini, în jurul lor se stabilesc mai mulţi
asceţi, care rămân sub ascultarea lor.
Foarte repede, în jurul lor se construieşte o mănîstire; peştera devine
biserică, iar Eftimie devine superiorul acestei comuntăţi monahale.
Dar el preferă singurătatea şi-l lasă pe Teoctist educator pentru viitorii
călugări.
Liniştirea şi ascultarea erau criterii fundamentale.
Sf. Eftimie nu încurjează performanţele ascetice, ca la călugării
sirieni..
Mergea pe post cumpătat; salva măsura, nu excesul, care ducea la
piederea smereniei.
Nu încuraja morticările trupului.
Primeşte darul facerii de minuni, vindecă bolnavi incurabili.
Fiind asaltat de credincioşi, părăseşte lavra şi-l lasă pe Teoctist
administrator. Însoţit de ucenicul său, se retrage în sud-estul
Ierusalimului, în pustiul Ruba (Munţii Carantaniei, la este de Ierihon).
Ajunge şi în pustiul Ţifon,( la vest de pustiul Ruba, mai spre
Ierusalim, la Kaparbariha, unde David îi dovedeşte lui Saul că nu are
de ce să se teamă de el, lăsându-l pe Saul în viaţă).
Era o localitate aproape de sarazini; aceştia locuiau în estul
Palestinei (azi Iordania); erau federaţi ai împăratului (asigurau paza
de sud a impăratului).
În acest ţinut, era un om bogat, Aspevetos, care avea un fiu,
Teregon, posedat de un duh rău., iar sf. Eftimie îl vindecă prin
rugăciune. După această vindecare, comunitatea trece la creştinism,
iar Aspevetos ajunge episcop, cu numele de Petru, la fel şi fiul său.
Sf. Eftimie consideră că misiunea lui aici s-a încheiat şi se întoarce la
Faran.
În urma unei revelaţii îi primeşte pe Cosma, Filip şi Gabriel
(capadocieni).
 106

Construieşte aici două lavre.

Sf.ligurghie se săvârşea zilnic.
În post, se retrăgea în pustiul Carantaniei.
Eftimie joacă un rol important la Sinodul din 431 împotriva lui
Nestorie.
Apar discuţii aprinse între monofiziţi şi ortodocşi (Sinodul din
Calcedon).
El devine sfătuitorul împărătesei Evdokia, în anumite probleme în
conflictele vremii, şi aceasta devine creştină până la moarte . Evdokia
construieşte mînăstiri.
În 468, moare prienteul lui Eftimie, Teoctist, pe când Eftimie avea 89
de ani. În locul lui e numit Maris.
Sf. Eftime moare în anul 473 (378-473), la aproape 100 de ani. Îşi
cunoaşte data morţii.
După săvârşirea Sf.Liturghii, îşi citeşte testamentul:
1. prima virtute a monahului este dragostea, legătura dintre toate
virtuţile. Ea va duce la armonie.
2. recomandă smerenia
3. recomandă rugăciunea şi cântarea liturgică
4. Numeşte succesor al său pe Ilie, căruia îi lasă ca sarcină să
transforme lavra în chinovie.
Mormântul său devine loc e pelerinaj şi Sf. Eftime e cunoscut ca
făcător de bine.
De la Sf. Eftimie se revedică foarte mulţi ucenici ce devin
intemeietori de mănăstrii sau ierarhi.
În afară de Gaza, unde Ilarion a înfiinţat primele mănăstiri
În afară de Bethleem, unde Melania şi Paula, Ieronim şi Rufin
construiesc mănăstiri, monahismul palestinian derivă aproape în
întregime de la Sf. Eftimie.
Ucenicii lui fondează Mănăstirea lui Martin şi a lui Luca, lângă
Ierusalim.
De aici provine Sf. Teodosie (din Capadocia), începător de chinovii
Evdokia construieşte o mănăstire în Turnul lui David.
 107

Cosma ajunge episcop în Scitopolis (lângă Marea Galileei; făcea

parte din Decapolis- oraşul celor 10 oraşe.
(((Decapolis a fost un grup de zece orașe la frontiera de est a Imperiului Roman în
aproprierea provincilor romane Iudea și Siria, unite datorită limbii, culturii, locației și statutului
politic comun. Cu excepția orașului Scitopolis, toate se aflau la est de râul Iordan, fiind un
izvor de cultură greacă și romană. Această uniune a fost fondată în 64 î.Hr. în timpul cuceririi
Siriei de către Pompei și dizolvată în 135 d.Hr. la sfârșitul revoltei lui Bar Kohba. )))

Gabriel ajunge episcop la Mănăstirea Sf. Ştefan din Ierusalim,

ctitorită de Evdokia.
Domnus,ucenic Sf. Eftimie, ajunge episcop al Antiohiei.
Participă la înscăunarea lui Eutihie, în calitate de episcop, după
sindoul al IV-lea, şi e decăzut din scaun. Revine în comunitatea lui
Eftimie.
Alţi ucenici ai Sf. Eftimie:
Ilie, din Arabia, va fonda un grup de mănăstiri lângă Ierihon; ajunge
episcop-
Simenon, Ştefan, oma,leonţiu, Gherasim de la Iordan, Sf. Sava cel
Sfinţit.
((((((Eftimie s-a născut în timpul consulatului lui Grațian în anul 377 d.Hr., la 20 ianuarie în
luna august. El era originar din Melitene, capitala civilă și bisericească a provinciei
romane Armenia Inferior (în prezent Malatya, Turcia)[1], fiind fiul unor părinți pioși și
credincioși numiți Pavel și Dionisia. Pentru că Dionisia era stearpă, ea și cu soțul ei, Pavel,
s-au rugat cu fervoare la Dumnezeu să le dea un copil. Atunci ei au avut o vedenie: au auzit
vocea unui înger care le-a spus să se veselească pentru că odată cu nașterea copilului
toate ereziile vor fi desființate iar pacea va cuprinde Biserica lui Dumnezeu. De aceea,
acest sfânt a fost botezat cu numele de Eftimie (grec. Ευθύμιος,Euthymios care înseamnă
„voioșie” sau „voie bună”).
Când tatăl lui Eftimie a murit, mama sa l-a dat în grija lui Otrie, episcop de Melitene, care l-a
trecut în rândul clerului, ca citeț. Deoarece era ager în studiile sale și îi depășea pe toți
ceilalți în virtuți și viață ascetică, el a fost hirotonit preot și însărcinat cu supravegherea
sfintelor sihăstrii și mănăstiri.
La vârsta de douăzeci și nouă de ani, el a mers la Ierusalim, unde a locuit împreună cu
Sfântul Teoctist în peștera unui munte, situată în apropierea lavrei monahale
numită Faran (în prezent Ein Fara), la aproximativ șase kilometri est de Ierusalim.[2][3] În acea
perioadă, Sfântul Eftimie a vindecat mulți oameni de boli.
De asemenea, se povestește că sfântul a hrănit patru sute de oameni, care veniseră la
mănăstire, cu doar câteva pâinici. Mai mult, nu numai că a vindecat sterilitatea mamei sale
prin nașterea sa, ci prin rugăciune a făcut alte femei sterpe să aibă copii. În plus, el a
deschis porțile cerului, cum a făcut și Sfântul Ilie înaintea sa, aducând ploaie într-o perioadă
de secetă. În timpul unei Sfinte Liturghii, cei prezenți au putut vedea o coloană de lumină
care le-a arătat lumina interioară a sufletului îndumnezeit al lui Eftimie. Această lumină a
rămas peste sfânt până la sfârșitul Sfintei Liturghii. Un alt semn, de mai târziu, al purității
 108

și castității sfântului a fost acela că el putea vedea cu ochii sufletului dispoziția și starea

sufletelor care veneau la Sfânta Împărtășanie.
O altă relatare despre clarvederea Sfântului Eftimie are legătură cu un călugăr care era pe
moarte. Din afară, acest călugăr părea să fie un sfânt precaut și reținut, dar în inima sa el era
desfrânat și nestăpânit deoarece a permis ca osteneala sa să fie îndulcită cu gânduri
rușinoase. Deci, acest călugăr fiind aproape de sfârșit, binecuvântatul Eftimie a văzut
un înger luând cu forța sufletul mizerabilului călugăr cu o suliță cu trei vârfuri. Imediat, sfântul
a auzit o voce care i-a arătat toate gândurile ascunse și rușinoase ale călugărului muribund.
În anul 451, atunci când Sinodul IV Ecumenic, de la Calcedon, a
condamnat ereziile lui Eutihie și Dioscor, aceasta s-a datorat și autorității spirituale a Sf.
Eftimie asupra sihaștrilor și monahilor din întregul orient. Prin eforturile sale el a reușit să o
convingă pe împărăteasa Aelia Eudoxia, văduva lui Teodosie al II-lea (care murise în anul
450) să renunțe la erezia monofizită și să revină la dreapta credință - ortodoxia.
Când Eftimie a ajuns la vârsta de nouăzeci și șase de ani (în 473 d.Hr., 20 ianuarie), el a
adormit întru Domnul. La înmormântarea lui a slujit patriarhul Anastasie I al Ierusalimului,
care a trebuit să aștepte o zi întreagă ca să poată încheia slujba, până ce călugării și
credincioșii din Țara Sfântă și-au luat rămas bun de la sfântul monah trecut la Domnul.

Posteritatea
Sfântul Eftimie cel Mare a înființat numeroase comunități monastice în întreaga Palestină și a
fost totodată conducătorul spiritual al mai multor altor comunități întemeiate sau conduse de
prieteni și/sau ucenici ai săi, care s-au construit așadar și s-au hrănit din aceeași "școală"
sau tradiție spirituală. Printre acestea, cele mai importante au fost[4]:

 Mănăstirea lui Teoctist (421 - sec. XII). Fondată împreună cu prietenul și împreună-

nevoitorul său, avva Teoctist în pustia Cutila, inițial ca lavră, transformată la scurt
timp chinovie pentru monahii începători. Descoperită de Féderlin en 1894.
 Lavra de la Marda (~426-sec. VI-VII). Așezată pe muntele Marda (probabil
Masada), la sud de Marea Moartă, avva Eftimie curăță aici izvorul și zidește o biserică.
Descoperită de Lagrange în 1894.
 Mănăstirea Caparbarica (~ 426-sec. VII). Întemeiată de Sf. Eftimie în "pustia Zif", în
apropierea locurilor unde se spunea că David se refugiase, urmărit de regele Saul.
Descoperită de Y. Hirschfeld în 1985].
 Lavra lui Eftimie (428-sec. XII). Întemeiată în pustia Ruva, ca la trei stadii de
Mănăstirea lui Teoctist și unde s-au păstrat multă vreme moaștele Sf. Eftimie, a fost
sfințită de patriarhul Iuvenalie al Ierusalimului. Descoperită de Furrer în 1880 (vizitată de
Guérin în 1874).
 Lavra lui Marinus sau a lui Fotinus (~ 440-sec. VII). Întemeiată probabil de avva
Marinus, ucenic al Sf. Eftimie, convertit de acesta la creștinism și egumen al mănăstirii
cuviosului Teoctist după moartea acestuia. Descoperită de Corbo în 1955.
 Mănăstirea lui Luca (~ 440-sec. VII). Descoperită de Vailhé în 1900.
 Turnul Evdochiei, Mănăstirea lui Ioan Scholarul (~ 455-sec. VII). Zidită pe locul
unde împărăteasa Evdochia a zidit un turn-cisternă, la circa zece stadii de lavra Sf.
Eftimie și unde s-a nevoit mai târziu un ucenic al Sf. Sava cel Sfințit. Descoperită de
Furrer în 1880.
 Lavra lui Gherasim (~455-sec. XII?). Întemeiată de cuviosul Gherasim de la Iordan
între Ierihon și Iordan, legat de cuviosul Eftimie printr-o strânsă prietenie duhovnicească,
a fost după moartea avvei Teoctist o altă mănăstire unde se pregăteau frații începători
înainte de intrarea în lavra Sf. Eftimie. Descoperită de Féderlin în 1903, mănăstirea a
fost restabilită și funcționează în prezent ca mănăstire de maici.
 109

 Mănăstirea Sfântului Petru (459-sec. VII). Descoperită de Schneider în 1934.

 Mănăstirea lui Martirie (~465-sec. VII). Întemeiată de viitorul patriarh Martirie al
Ierusalimului ca o chilie monahală pentru sine însuși, când acesta se retrage după o
vreme de viețuire acolo din lavra Sf. Eftimie; mănăstirea se afla la circa zece stadii de
Lavra Sf. Eftimie. Descoperită de van Kasteren în 1890. În prezent ruinele mănăstirii,
redescoperite, au devenit un sit turistic, în orașul israelian Ma'aleh Adumim.
 Mănăstirea lui Ilie (~465-sec. VII). Întemeiată de avva Ilie, un ucenic al Sf. Eftimie,
originar din Arabia, în afara zidurilor Ierihonului. Descoperită de Féderlin în 1903.
 Mănăstirea lui Gavriil. (~465-sec. VII). Probabil mănăstirea Sfântului Ștefan,
construită cu sprijinul împărătesei Evdochia și așezată sub ascultarea lui Gavriil, un
ucenic al Sf. Eftimie împreună cu frații lui Cosma de Schitopolis și Crisip), eunuc din
naștere, care trăise o vreme singur în apropierea lavrei cuviosului Eftimie. Descoperită
de Corbo în 1951.)))))

07.05. 2019

În pustiul Iudeii au vieţuit şi Sf. Sava cel Sfinţit şi Sf. Teodosie cel
Mare (începătorul vieţii de obşte, arhimandrit peste chinoviile din
Palestina).

Sf. Sava cel Sfinţit (439-

Se naşte la Mutalaska (capadocia, în centrul Turciei de azi; ţinea de
Cezareea)
- de la el avem tipiconul actual
- cel mai vestit ucenic al Sf. Eftimie
- părinţi creştini: Ioan şi Sofia
- Tatăl era militar de carieră, ceea ce explică faptul că Ioan e
trimis în cadrul NUMERUSULUI ISAURIAN, la Alexandria.
- Numerusul isaurian era un corp de armată sau armate
organizate în numerusuri; corpurile erau formate din indigeni
cuceriţi de romani, ce păstrau armele şi instrucţia tradiţionale.
E posibil să fi fost o revoltă a celor veniţi din Isauria, şi tatăl Sf.
Sava să fi fost chemat pentru a opri această revolăt. El rămâne în
Egipt până la moarte ( Sf. Sava avrea doi ani)
 110

Ioan vine aici cu soţia. Averea şi copilul sunt lăsate fratelui Sofiei,
Hernias, la care stă 5 ani, apoi e preluat de un unchi, Grigorie,
care stătea la 3 mile de Mutalaska, unde stă 3 ani.
La 8 ani intră în mănăstirea Flaviane, din Capadocia, unde Sf . Sava
învaţă carte, Psaltirea,etc.
El va excela în viaţa ascetică de mic, ştiindu-se despre el că avea
stăpânire de sine. Aici stă 10 ani-
În 456 (în vremea împăratului Marcian), Sava pleacă la Ierusalim, în
pelerinaj, şi revine la Constantinopol foarte târziu.
Merge la Mănăstirea Pasarie, unde era stareţ Elpidie, ucenic al sf.
Eftimie, iar de aici vine la Mănăstirea Sfântului Eftimie. Acesta nu-l
acceptă, pe motiv că e prea tânăr (avea 17 ani) şi îl trimite la
prietentul său Teoctist (care avea sarcina de a primi novici întru
instruire şi pregătire pentru viaţa ascetică).
Aici Sava se distinge prin asceză, printr-o ascutare mai mare decât a
celorlalţi părinţi.
Sf. Eftimie îl refuzase, dar vedea în Sava o mare personalitate
monahală. Aşa se face că după câţiva ani, aflând de râvna lui Sava,
Sf. Eftimie îl invită să petreacă cu el Postul Mare în pustiul Ruba. Aici
Sf. Sava descoeră în chip minunat apă.
Sava merge la Alexandria şi îşi cunoaşte părinţii, însoţind un confrate
, Ioan. )Monahii ieşeau doar însoţiţi din mănăstiri, aşa încât Sava îl
însoţeşte pe confratele Ioan la Alexandria, şi aşa ajunge săţi
întâlnească părinţii.n
Mama încearcă s-l convingă să renunţe la monahism pentru o carieră
militară, iar Sava refuză, neluând de la părinţi decât trei galbeni,
pentru drumul de întoarcere.
În 466 moare Sf. Teoctist.
În 469, Sava primeşte de la noul egumen Longinus să ducă viaţă
retrasă în peşteră. El revenea în lavră doar duminica, la Sf. Liturghie.

După 5 ani de viaţă ascetică, se afundă în deşertul Kutila, unde e

atacat de sarazinii neafederaţi (cei federaţi erau sarazinii care
asigurau paza imperiului, Aici, v-a fi descoperit de monahul Andros,
bătut de sarazini.
 111

Mănăstirea Katisma ( lângă Metopie, la Teodosie cel Mare),..

La 478, Sava se stabileşte pe valea pârâului Kedon, la 3 leghe de
Ierusalim, în Siloam, într-o peşteră. ( 1 leghe avea 4,8 km), 14 km
până la Ierusalim)
La această peşteră din munte se poate ajunge coborându-se pe o
sfoară. Aici stă 5 ani, complet izolat şi dederanjat.
În jurul anului 483, se adună mai mulţi uncenici în jurul lui şi aşa i-a
fiinţă în timp Marea Lavră, cu 70 de chilii săpate în stâncă.

(((((Din viaţa Sfântului Sava aflăm că în anul 478 Cuviosul s-a

aşezat într-o chilie săpată în peretele abrupt de piatră din stânga
defileului Pârâului Cedrilor – Kedron, undeva la sud-est de
Ierusalim. După cinci ani de vieţuire pustnicească, în jurul
Sfântului Sava s-au adunat şaptezeci de monahi care şi-au săpat
chilii în stâncă pe stânga Văii Cedronului, pe o distanţă de peste
doi kilometri în jurul peşterii sfântului.
Mănăstirea Sf. Sava din Ierusalim sau Mar Saba a fost întemeiată de Sfântul Sava cel
Sfințit în anul 478 ca o așezare monastică. Este amplasată în Defileul Kidron sau al
Cedronului (Wadi en-Nar), în apropiere de Ierusalim. Mănăstirea a avut o mare influență
asupra slujbelor și a tipicului bisericesc. Mănăstirea mai este cunoscută și sub numele
de Marea Lavră. În prezent, adăpostește în jur de 20 de monahi. Este un important loc
de pelerinaj din Israel. Accesul femeilor înăuntrul mănăstirii este permis numai până în
Turnul Femeilor, în apropiere de intrare.
 Cercetări arheologice făcute în zonă spre sfârșitul secolului al XX-lea au dus la
descoperirea a circa patruzeci și cinci de astfel de clădiri, care au fost analizate și
consolidate. În timp, au fost construite în vale două biserici pentru întreaga comunitate.
În prezent, complexul monastic cuprinde două biserici; între acestea, într-o curte, se află
mormântul Sf. Sava. Pe lângă acestea, mănăstirea cuprinde mai multe paraclisuri, o trapeză
(sală de mese), o bucătărie, depozite, cisterne, chilii pentru monahi și un arhondaric unde
sunt găzduiți vizitatorii. La praznicul Sf. Sava, pe 5 decembrie, acesta adăpostește frecvent
mai bine de 200 de pelerini.
Biserica centrală este închinată Maicii Domnului. A doua biserică, inițial cunoscută sub
numele de „Theoktistos”, zidită în stâncă, este acum închinată Sf. Nicolae.
 Cercetări arheologice făcute în zonă spre sfârșitul secolului al XX-lea au dus la
descoperirea a circa patruzeci și cinci de astfel de clădiri, care au fost analizate și
consolidate. În timp, au fost construite în vale două biserici pentru întreaga comunitate.
În prezent, complexul monastic cuprinde două biserici; între acestea, într-o curte, se află
mormântul Sf. Sava. Pe lângă acestea, mănăstirea cuprinde mai multe paraclisuri, o trapeză
(sală de mese), o bucătărie, depozite, cisterne, chilii pentru monahi și un arhondaric unde
sunt găzduiți vizitatorii. La praznicul Sf. Sava, pe 5 decembrie, acesta adăpostește frecvent
mai bine de 200 de pelerini.
 112

Biserica centrală este închinată Maicii Domnului. A doua biserică, inițial cunoscută sub
numele de „Theoktistos”, zidită în stâncă, este acum închinată Sf. Nicolae.

Tipicul Sf. Sava

Pe măsură ce mănăstirea Sf. Sava a crescut, a devenit din ce în ce mai necesară
organizarea slujbelor în cadrul comunității potrivit unor reguli comune. În folosul comunității,
obiceiuri și practicile preluate de la comunitățile monastice din Palestina, Egipt și Anatolia,
precum și din rânduiala slujbelor din catedrala din Ierusalim au fost reunite în „Tipicul
slujbelor bisericești ale Sfintei Lavre de la Ierusalim a de Dumnezeu purtătorului Părintelui
nostru, Sf. Sava”.
Tipicul Sf. Sava a devenit repede un reper important în organizarea slujbelor bisericești
monahale în întreaga Biserică Ortodoxă. Versiunea originală a fost extinsă în secolele VII-
VIII, iar ulterior a fost prelucrat pentru a cuprinde atât practica palestiniană cât și cea
constantinopolitană. Tipicul revizuit al Sf. Sava a ajuns să fie adoptat până în secolul al XV-
lea în mai toată Biserica Ortodoxă, înlocuind tipicul catedralei Sfânta Sofia din
Constantinopol, precum și pe cel al Mănăstirii Studion. În anul 1545, acesta a fost primul tipic
tipărit.
În Marea Lavră a Sf. Sava cel Sfințit au viețuit de-a lungul timpului mulți sfinți și scriitori
bisericești. Unele din cuvintele cuvioșilor părinți savaiți au fost strânse de către Sf. Teofan
Zăvorâtul într-un volum intitulat Patericul Lavrei Sfântului Sava (trad. din limba rus))))

Între ucenicii Sf Sava :

Sf Ioan- fondatorul şi egumenul Marii Lavre
Iacob- fondatorul Lavrei din Turn (lângî Iordan=
Severianus- a fondat Mănăstirea Kapavariha (unde sf. Efrem
vindecase copilul coducătorilor sarazinilor, care devine creştin, apoi
episcop si el si fiul sau vindecat)

(((În calendarul bisericesc se păstrează până în zilele noastre amintirea multora dintre sfinții
care au viețuit în Lavra Sf. Sava:

 Sf. Sava cel Sfințit (5 decembrie), întemeietorul mănăstirii.

 Sf. Cuvios Iona Savaitul (sec. IX) (21 septembrie)
 Sf. Cosma al Maiumei, imnograful (12 octombrie), care a fost tuns în monahism în
Lavra Sf. Sava.
 Sf. Visarion Sarai, Mărturisitorul din Ardeal 21 octombrie, care a fost tuns în
monahism în Lavra Sf. Sava.
 Sf. Cuvios Ştefan Savaitul (sec. VIII-IX) (28 octombrie)
 Sf. Preacuviosul Lazăr, făcătorul de minuni, care a postit în muntele Galisius de
lângă Efes (sec. XI) (7 noiembrie) a viețuit mai mulți ani în Lavra Sf. Sava.
 Sf. Cuvios Ioan Damaschin (4 decembrie)
 Sf. Cuvios Mucenic Vah cel Nou (a doua jumătate a sec. al VIII-lea) (15 decembrie)
 Sf. Cuvios Mihail Singhelul, Mărturisitorul (sec. IX) (18 decembrie)
 Sf. Cuvios Mucenic Anastasie Persul (sec. VII) (22 ianuarie)
 Sfinții 20 de Părinți din Lavra Sf. Sava uciși de sarazini în 796 (20 martie)
 113

 Sfinții Părinți din Lavra Sf. Sava uciși de blemizi în vremea împăratului Heraclie (16
mai)
 Sf. Teodor al Edessei (19 iulie), care a sihăstrit în lavra Sf. Sava înainte de a fi
făcut episcop de Edessa.
 Sf. Cuvios Ioan Iacob Hozevitul (sec. XX) (5 august) a viețuit în Lavra Sf. Sava
vreme de opt ani.

În Lavra Sf. Sava au trăit o vreme și scriitorii bisericești

 Ioan Moshu (sec. VI), autorul Limonarului (Livada duhovnicească),

 Chiril din Scythopolis sau Schitopol (sec. VI), biograful mai multor cuvioși părinți din
Palestina,
 Antioh Monahul sau Antioh Savaitul (sec. VI-VII) (probabil Cuv. Antioh, 24
decembrie), care a alcătuit o culegere de citate din Sf. Scriptură și o Mărturisire de
credință și
 cronicarul Stratègios (uneori identificat cu Antioh), care a scris, între altele, o cronică
a cuceririi persane a Palestinei din anul 614.)))

Sava refuză să fie hirotonit, deşi era şi părinte duhovnic.

La sfîrşitul secolului V, când erau deja în vigoare reglementările de la

Calcedon, una dintre norme cineva mai mic în grad biserisesc să se
supună altora. Între monahi era posibil să fie şi preoţi, aşa încât,
Sava, deşi duhovnic, iera inferior preoţilor, aşa încât apare ideea de a
nu face ascultare de un simplu monah, cum era şi Sava.

În aceste împrejurări, Arhimandritul Ierusalimului.......îl horotoneşte pe

Sava la 12 dec. 490.

În cutuma din Palestina se practica petrecerea Postului Mare în

izolare, în pustie.

Munţii Iudeii erau ca nişte movile uriaşe şi aici se izolau eremiţii.

În 492, lângă lavra sa, lângă Fortăreţele Hiscania , de lângă Kastell,

Sf. Sava a exorcizat locul şi a construit o mănăstire la 2 km este de
lavra sa, pe care apoi a făcut-o chinoviu.

Aici erau primiţi novicii, pentru a-i instrui pentru asceză etc.

În 493, Sava şi Teodosie (alt capadocian) vor fi numiţi de către

Salustius al Ierusalimului armhimandriţi: Teodosie peste chinovii, şi
Sava peste lavre.(În aceste mănăstri ar fi momintele lui Teodosie şi
Sava).
 114

După moartea părinţilor săi, Sava rămâne cu o mare avere. Cu banii

obţinuţi pe bunurile moştenite construieşte marea biserică a lavarei
sale în cinstea Maicii Domnului; cumpră case la Ierusalim pentru
primirea pelerinilor.

În 508, construieşte lângă Kedon o mănăstire zisă din peşteră, în

urma unei viziuni.

Va converti la ortodoxie monofiziţii din Mănăstirea Turnul lui David

construită de Evdokia. Sava va transforma această mănăstire în
chinoviu, sub conducerea lui Ioan Scolarios.

În 515 fondează mănăstirea lavra Eptastoma (7 Guri), la nord de

Marea Lavră. Are conducere bicefală: Andrei şi Pavel (greci).

O altă mănăstire e construită în Valea Izvoarelor, aproape de

Ghenizaret.

La sud de Marea Lavră(cea fondată iniţial), Sava pune bazele unei

noii chinovii la Zammos, şi apoi alta la nord de Mănăstirea din
peşteră.

E plină perioadă a disputelor hristologice, origeniste, după Sinodul al

IV-lea (451), după cel de la Efes (care combate monofizismul lui
Eutihie, în 448. Pentru erezie se aplicau pedepse civile.

Formula prin care se arăta felul celor două firi ale lui Iisus era aceeaşi
şi pentru calcedoneni şi pentru alexandrini, doar că era exprimată
diferit.?

a.Calcedon: două firi, divină şi umană, o Persoană ).,

A adică în Hristos avoem două firi, una divină şi una umană.

Dio fisis, ena prosophi

c. Alexandrinii: În Hristos avem fire bună a Dumnezeului –Cuvânt

făcută trup (înomenită).
 115

În urma disputelor, singurul vinovat era considerat ca fiind

Origen( moare în 254), care e condamnat postmortem)

Sf. Sava părăseşte lavra şi se retrage la Scytopolis (în nordul

Galileei, în Decapole, aproape de Gadara), unde face o nouă
mănăstire. Poştii lui ucenici monofiziţi şi origenişti răspândesc ideea
că Sf. Sava ar fi fost mâncat de fiare şi cer un nou episcop. Noul
episcop ştia unde se afla Sf. Sava cu are comunica şi le spune
adevărul, împuternicindu-l superioar al lor. Origeniştii părăsesc lavra,
Sava reuşeste apoi să-i facă să respecte regulile Sinodului,
împăcându-i.

Toate mănăstirile peste care era arhimandrit Sf. Sava aveau aceleaşi
rânduieli. Rânduiala lui însă a rămas necunoscută.

Despre această rânduială scrie Chiril Eskitopolis ? În „Viaţa Sf.

Sava” şi arată că el a dat rânduieli, canoane în chinovii şi în lavre.

La Sinai avem două manuscrise greceşti care cuprin Tipiconul

(manual de ligurgică) Mănăstirii Sf. Sava.

Tipiconul tratează despre regulile din cadrul programului liturgic,

însirând datele sărbătorilor, zilele comemorative, rânduiala slujbelor
pentru fiecare dintre aceste sărbători.

Tipiconul conţine precizări cu privire la viaţa monahilor. Acesta va fi

preluat şi de Marea Biserică din Constantinopol, care îl îmbogăţeşte
şi l-a transms până astăzi.

Cele două manuscrise din Muntele Sinai sunt publicate în 1890 şi

1984, în rusă.

La noi a ajuns Ceaslovul Sf. Sava preluat de la greci sau ruşi, într-o
variantă completată.

În 527 (când urcă pe tron Iustinian), o revoltă a samarinenilor, care s-

au dedat la atrocităţi, dărâmând biserici şi omorând creştini.

Iustinian înăbuşă în sânge revolta samarinenilor. Aşa afăm că în

Valea Iordanului era o comunitate geto-dacă a monahilor bessi (din
 116

Basarabia de astăzi), descendenţii cohortei a II-a Flavia, care între

105-129 luptă în Dacia.

Nu se ştiu împrejurările strămutării, dar comunitatea besă era foarte

puternică în nordul Mării Moarte, unde la Subiba construiesc o
mănăstire în Valea Iordanului.

Între Iordan şi Marea Moartă a fost şi alte comunităţi monahale, iar

bessi deţineau una dintre cele 4, alături de armeni şi greci. Fiecare
naţiune slujea în limba ei...

((((Cel mai important lucru care trebuie luat în considerare

este prezenţa bessilor la această mănăstire, dar şi la
altele din zonă. Într-un articol intitulat ”Bessi în
mănăstirile din Orient”, pr. prof. Dumitru Stăniloae
inventariază toate izvoarele care se referă la prezenţa
acestui neam la locurile sfinte. Astfel, pe lângă jurnalul de
călătorie al lui Antoninus Placentinus, pomenit mai sus,
din care am aflat că la Sfânta Ecaterina se vorbea limba
bessă, mai aflăm, din Viaţa Sfântului Teodosie, că în
mănăstirea întemeiată de acesta la răsărit de Betleem, în
sec. VI, existau patru biserici: una pentru bolnavi mintal,
una în care se slujea în limba greacă, una în care “neamul
bessilor înalţă în limba lor rugăciunile Stăpânului comun”
şi o alta, în care se slujea în limba armeană. Tot din sec.
VI-VII ne provine o informaţie datorată lui Ioan Moscu,
care spune că, în Palestina, existau două mănăstiri cu
numele Soubiba, una de limbă bessa şi una de limba
siriacă. De asemenea, în «Viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit»
se vorbeşte de mai multe mănăstiri besse în Palestina.
Mai mult, o mănăstire de bessi exista la 553 chiar în
Constantinopol. Cine sunt aceşti bessi, prezen ţi în num ăr
aşa de mare în mănăstirile din Orient? Sunt traci care
vorbeau o latină evoluată spre o limbă romanică? Se
înţelege oare prin “limba bessă” limba autohtonilor traci?
Semnalarea bessilor şi a limbii lor la o vreme când se
presupune ca limba autohtonilor a murit demult şi c ă to ţi
 117

tracii şi dacii romanizaţi vorbeau latina, ar fi uimitoare.

Însă cel mai important lucru care trebuie reţinut este
acela al prezenţei incontestabile a bessilor la locurile
sfinte, inclusiv la Mănăstirea “Sfânta Ecaterina”.
Atestarea lor coincide, în mod surprinzător, cu
semnalarea celor o sută de familii plecate din imperiu s ă
slujească mănăstirea, care stau la baza viitorului trib al
geabelilor. De aici trebuie să pornească viitoarele
cercetări.
Geabelii, “oamenii de la munte”, îşi duc viaţa mai departe,
neştiuţi de fraţii lor de sange. E de mirare că nimeni nu i-a
luat în seamă până acum. E de mirare că istoricii şi
lingviştii români nici n-au auzit de ei. Astăzi, s-ar putea s ă
fie prea târziu să se mai poată face ceva pentru a salva
de la pieire adevărul. Arabizarea ultimilor beduini valahi
pare să fie completă. Legenda va rămâne legendă, dac ă
nu se va găsi o echipă cu mult entuziasm şi cu fonduri,
care să întreprindă cercetări aprofundate, să facă
anchete lingvistice şi teste biologice. Va r ămâne doar
amintirea unei comunităţi de valahi, plecată acum un
mileniu şi jumătate să slujească o mănăstire din Egipt)))).

Sf. Sava a fost trimis la Constantinopol , după revolta samarinenilor,

la impăratul Iustinian. El obţine de la impărat:

-scutirea palestinienilor de impozit, etc.

- Construirea Bis. Sf. Fecioare, care azi e Bis Nea (cea Nouă), un fort
pentru apărarea monahilor.

El îi cere împăratului să-i alunge pe eretici şi obţine acest lucru.

Sf. Sava moare în 532.

 118

Înălţimile Golan au fost cucerite de Israel de la sirieni.

Înălțimile Golan (sau Platoul Golan) ,până în 1967 cunoscut de mulți non-arabi ca Platoul

sirian , este un platou stâncos vulcanic de importanță strategică cu o altitudine medie de
1.000 de metri și având cu o suprafață totală de 1.800 km2.

(((( Platoul este situat la capătul sudic al Munților Antiliban și la granița dintre Siria și Israel.
Altitudinea variază de la 2.000 de metri în nord, la nivelul mării de mai jos de-a lungul Mării
Galileii și râul Yarmuk în sud. Are o populație de aproximativ 120.000 de oameni formată în
principal din druzi și evrei.
Ca urmare a victoriei israeliene împotriva statelor arabe Egipt, Iordania și Siria, în Războiul
de Șase Zile din iunie 1967, Israelul a ocupat Platoul Golan, Fâșia Gaza, Peninsula Sinai și
Cisiordania[2].

Săpăturile arheologice care au început în secolul al XIX-lea au devenit sistematice abia

după Războiul de Șase Zile, s-au constatat numeroase monumente arhitecturale, există
dovezi de existență a unei populații evreiești dense aici în perioadele dintre domnia lui Irod I
cel Mare și până la cucerirea arabă din secolul VII. 

Teritoriul a fost cucerit de Israel de la Siria în timpul Războiului de Şase Zile din 1967 şi,
de atunci, este disputat de ambele ţări. În 1981, Israelul a adoptat o lege care a anexat
efectiv teritoriul.   Însă această mişcare din urmă nu a fost niciodată recunoscută
internaţional, şi o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU din acel an spunea că
„decizia israelienilor de a-şi impune legile, jurisdicţia şi administraţia în Înălţimile Golan
ale Siriei este nulă şi neavenită şi fără efect legal internaţional.”  

Preşedintele american Donald Trump a semnat o proclamaţie prin care recunoaşte

suveranitatea Israelului asupra Înălţimilor Golan, inaite de alegerile din Israel din acest
an, (2019), informează Times.))))

Sf. Teodosie cel Mare a fost contemporat cu Sf. Sava cel Sfinţit.

Se naşte la Mogariasos (Capadocia, tinea de Mitropolia din

Cezarea)., aproape de localitatea Comaa Aurea (alta decât Comana
din Pont).

- în vremea lui Marcian merge la Ierusalim, unde intră în

mînăstirea construită de Eudokia la Turnul lui David.
- Se pune sub ascultarea lui avva Loghin, din Frăţia Sf. Mormân.
Nu se retrage atunci în pustie, pentru că acolo erau monofiziţi.
 119

Hikelia era cea care avea grijă de el... de la Bis. Din Ierusalim,
ocotgonală, Katisma- unde s-a odihnt Maica Domnului în drum spre
Egipt. Rămâne aici, după moartea Hikeliei,unde ajunge egumen.

Merge în pustiul Metopa, alături de Marinos şi Lucas (ucenici ai sf.

Eftimie)

Apoi se stabileşte într-o peşteră lângă Ierusalim, singur. Va primi un

ucenic pe care-l instruieşte în viaţă aspră. Pentru că ucenicul său a
mâncat mâncare gătită l-a alungat, iar ucenicul îi prezice că va
ajunge să fie stareţul unei mari comunităţi şi aşa ajunge.

Teodosie construieşte un chinoviu, face şi o rânduială, şi aşa prorocia

ucenicului său se împlineşte.

Teodosie avea trei virtuţi: asceză severă, ortodoxia credinţei, mare

generozitate, asiduitate constantă pentru slujirea în biserică.

Când moare Marcian, călgării plecaţi din mînăstire s-au întors şi l-au
recunoscut drept arhimandrit al tuturor chinoviilor ce depindeau de
Ierusalim, succedând lui Gherontie, duhovnicul Melaniei cea Tânără.

Sf. ... e numit arhimandrit al tuturor lavrelor şi peste toţi anahoreţii din
Palestina (493).

Sf. Teodosie moarte moare în 529 (429-529), trăind 100 de ani.

Îi urmează Sofronie( armean) ce ajunge la Sebasta?

Sofronie vine de mic la mănăstire, la sf. Teodosie.

Un nepot al său, Marcus, ajunge ubicular al împărtului Anastasios.

Acesta îl ajută pe Sf. Teodosie la construcţia unei biserici în cinstea
Sfintei Fecioare Maria.

În Muntele Măslinilor, patriciana Flavia (contemporană cu Maria cea

Tânără) construieşte o mănăstire. Ea îl face pe Teodosie egumen al
acestei mănăstiri.

Aposchiţii (călugări din sec. IV care nu recunoaşteu sinodul IV

ecumenic.
 120

E hirotonit episcop în Betylios, pe malul Mediteranei. Aici el opreşte

valurile mării care erodau malul. Înfige o cruce în mal şi apa se
opreşete....

14.05.2019.

Monahismul din spaţiul semit

Între popoarele semitice din Orientul Mijlociu,
erau arabi , evrei , mandaeani , samariteni și asirieni / siriaci,
((((Limbile semitice fac parte din familia limbilor afro-asiatice (hamito-semitice).[1] Noțiunea
de "semitic" a fost creată în anul 1781 de filologul August Ludwig von Schlözer, profesor
la Göttingen. Noțiunea face referire la Sem, personajul biblic prezentat în Vechiul
Testament ca strămoș al arameilor, asirienilor, elamiților, caldeenilor și lidienilor.
1) arabă clasică
2) medio-arabă
3) arabă modernă standard
Principalele grupări dialectale sunt:

 Araba egipteană: vorbită de aproape 76 de milioane de egipteni, fiind, varietatea

înţeleasă poate cel mai mult, datorită popularitaţii filmelor şi emisiunilor de televiziune
egiptene.
 Araba magrebină (araba algeriană, marocană, tunisiană şi malteză şi dialectul libian
din vest). Dialectele marocan şi algerian sunt vorbite de câte 20 de milioane de oameni.
 Araba levantină (dialectul sirian, libanez şi palestinian de vest, iordanian din vest şi
araba cipriotă maronită).
 Araba mesopotamiană (vorbită în Irak, Anatolia, estul Siriei, Khuzistan) cu diferenţe
mari între dialectele gilit din sud, şi dialectele mult mai conservatoare qeltu, dialectele din
zonele nordice.
 Araba din estul Peninsulei Arabe (estul Arabiei Saudite, Irakul de vest, Siria de est,
Iordania şi regiuni din Oman).
 Araba din Golf sau Khalīji (Bahrein, Provincia Saudită de Est, Kuweit, Emiratele
Arabe Unite, Qatar şi Oman).

Alte varietăţi includ:

 Hassānīya (în Mauritania şi Sahara de Est).

 Araba sudaneză (cu un dialect care se prelungeşte până în Ciad).
 Araba din Hedjaz (coasta de vest a Arabiei Saudite, nordul Arabiei Saudite, estul
Iordaniei, vestul Irakului).
 Araba din Nedjd (regiunea Nedjd din centrul Arabiei Saudite).
 Araba din Yemen (din Yemen până în sudul Arabiei Saudite).
 Araba central-asiatică.
 Araba andalusă (Iberia până în sec. XVII).
 Araba siciliană (Sicilia, sudul Italiei până în sec XIV).
 121

Malteza, care se vorbeşte în insula mediteraneană Malta, este singura care s-a format ca
limbă de sine-stătătoare, cu norme literare independente. Pe lângă fonologie, malteza se
aseamănă destul de mult cu varietăţile urbane ale arabei tunisiene, deşi, pe parcursul
istoriei, limba a adoptat numeroase împrumuturi, trasături fonetice şi fonologice, dar şi
câteva tipare gramaticale din italiană, siciliană şi engleză. De asemenea, este singura limbă
semitică care se scrie în alfabetul latin.))).

Începuturile monahismului în Siria.

Biserica siriacă a fost afectată de cea ce s-a numit erezia nestoriană
şi cea monfizită.
Spaţiul siro-mespotamian: Siria de azi, Antiohia (Turcia) până la Tigru
şi Eufrat şi Vârful persic. Spatiu dintre Tigru şi Eufrat era numit
“Semiluna fertilă”,pentru terenurile fertile de aici.
(((((Eufrat  este un mare râu ce formează limita vestică a Mesopotamiei, limita estică a
acesteia fiind constituită de un alt mare râu, Tigrul. Atât Eufratul cât și Tigrul izvorăsc
în Turcia și se varsă, reunite, pe teritoriul Irakului, în Golful Persic.
În Biblie Pământul Făgăduinței promis de Dumnezeu lui Avraam și descendenților săi (printre
care se numără Isaac și Iacob) se întindea până la acest râu.
Conform Genezei 2:14 un râu numit Eufrat este una din cele patru ape care curg din Grădina
Edenului. Este al patrulea râu, după Pison, Gihon și Tigru, care se formează din râul care
curge din grădină. Râul cu același nume reprezenta una din limitele țării promise
de Dumnezeu lui Avraam și descendenților săi (Isaac, Iacob, etc). În Biblia ebraică el este
numit simplu „râul” (ha-nahar)))).
Eufratul a furnizat apa care a condus la înflorirea primei civilizații în Sumer, în preajma
mileniului al IV-lea î.e.n. Multe orașe antice importante erau situate la râu sau în apropierea
acestuia, inclusiv Mari, Sippar, Nippur, Shuruppak, Uruk, Ur și Eridu. Valea Eufratului a
constituit inima imperiilor Babilonului și Asiriei. Timp de mai multe secole râul a format limita
răsăriteană a zonei controlate efectiv de egipteni și de Imperiul Roman și limita apuseană
a Imperiului Persan.
Au fost dispute între moştenitori ai mesajului lui Iisus-Hristos( care era semint) şi cei din
vestul Siriei, unde se vorbea mai mult greaca, care, la râdnul lor pretindeau că sunt sirieni.
Biserica din Orientul Mijlociu e puţin cunoscută( Biserica nestoriană şi ce monofizită).
Biserica de aici a fost cea mai misionară, cu o pondere aparte în istoria creştinismului.

Copții (din arabă qubṭi, din greacă aiguptios - egipteni) sunt locuitorii creștini ai Egiptului. Ei

sunt descendenții egiptenilor care au acceptat religia creștină în primele secole ale erei
noastre. Copții reprezintă cea mai mare minoritate religioasă din Egipt, precum și cea mai
mare și una din cele mai vechi comunități creștine din Orientul Mijlociu. Unii oficiali afirmă că
populația coptă reprezintă până la 10% din populația Egiptului, în timp ce unele surse
independente afirmă că numărul lor este mai mare. Limba liturgică a copților este limba
coptă.
 122

Istoria
Întemeietorul Bisericii Copte este considerat sfântul Marcu Evanghelistul. El a ajuns
în Egipt în timpul domniei împăratului roman Claudius, în anul 42 d. Chr., înființând o
comunitate religioasă în Alexandria, care apoi s-a răspândit în tot Egiptul. La începutul sec.
III d.Chr, creștinismul a fost religia predominantă a Egiptului. Biserica alexandrină este
considerată cea mai veche biserică din Africa.
Cea mai veche școală catehetică era școala catehetică alexandrină, fondată
de Pantanaeus în 190 d.Chr. Acolo au predat învățători creștini
precum Athenagoras, Clement, Didymus, și Origen.
Întemeierea monahismului creștin s-a făcut în deșert, în Egiptul secolului al IV-lea. Sfinții
Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost întemeietorii timpurii ai monahismului
egiptean, deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca monah a fost Sfântul Pavel
Tebeul. Ortodoxia îl consideră și pe Sfântul Vasile cel Mare ca fondator al regulilor
monahale, urmând și exemplul Părinților Deșertului. Sfântul Benedict de Nursia, a cărui
Regulă se bazează pe cea a Sf. Vasile, este adesea considerat întemeietorul monahismului
apusean.
În anul 451, în urma conciliului de la Chalcedon, Biserica Alexandrină este împărțită în două
ramuri: calcedoniană(cei care au acceptat prevederile conciliului), și monofizită sau
necalcedoniană (cei care au respins prevederile). Majoritatea egiptenilor erau de monofiziți,
ceea ce a dus la persecutarea lor de către bizantini.
În anul 641, arabii invadează Egiptul, cucerindu-l cu puțină rezistență din partea populației
locale. Mișcările de rezistență au apărut după ce egiptenii le-au impus creștinilor impozite
mari , cunoscute sub numele de Jizya. Egiptenii care se converteau la islam erau scutiți de
plata acestei taxe . În secolul VII, arabii nu foloseau termenul de egiptean, ci cel de copt,
pentru a se referi la populația autohtonă a Egiptului, iar Biserica Egipteană necalcedoniană a
devenit cunoscută sub numele de Biserica Ortodoxă Coptă. Deși la început viața religioasă a
egiptenilor creștini a rămas netulburată, curând aveau să înceapă persecuțiile. Conducătorii
musulmani au interzis reprezentarea grafică a formelor umane în artă, distrugând multe
icoane și fresce din biserici. Persecutarea copților a atins cote maxime în timpul domniei
mamelucilor, imediat după cruciade, timp în care au avut loc multe convertiri cu forța la
islam. Însă convertirea egiptenilor la islam a fost un proces progresiv; în secolul al XIV-lea,
copții încă reprezentau majoritatea populației egiptene.)))))
(((Orientul Mijlociu este o zonă geografică situată în sudul și estul Mării Mediterane, care
se întinde din estul Mediteranei până în Golful Persic. Orientul Mijlociu este o subregiune
a Asiei, însă unii geografi susțin că este o parte a Africii[necesită  citare]. Cele patru culturi
principale din Orientul Mijlociu sunt cea evreiască, cea persană, cea arabă și cea turcă.
Aceste sfere culturale au origini lingvistice și etnice diferite.

Începând din mijlocul secolului XX, Orientul Mijlociu este un centru de afaceri mondial, și
probabil cea mai sensibilă zonă a lumii din punct de vedere strategic, politic, economic și
cultural. În zonă se află importante resurse de țiței, locul de naștere și centrul spiritual
al iudaismului, creștinismului și islamului. De asemenea, Orientul Mijlociu este locul de
desfășurare al conflictului arabo-israelian.

Granițe[modificare | modificare sursă]
Termenul Orientul Mijlociu definește o zonă generală, deci nu există granițe precise.
Majoritatea geografilor consideră că acesta include Arabia
Saudită, Armenia, Azerbaijan, Bahrainul, Egiptul, Emiratele Arabe
 123

Unite, Georgia, Iranul, Turcia, Irakul, Israelul, Iordania, Kuweitul, Libanul, Omanul, Qatarul, S
iria, Yemenul și teritoriile palestiniene (Cisiordania și fâșia Gaza).
Țările din Magreb (Algeria, Libia, Maroc și Tunisia) au legături strânse cu Orientul Mijlociu,
datorită asocierii lor culturale și istorice puternice. Țările africane Mauritania și Somalia au de
asemenea legături cu regiunea. Turcia și Cipru, deși din punct de vedere geografic, fac parte
din Orientul Mijlociu, se consideră părți ale Europei (deși Universitatea Tehnică a Orientului
Mijlociu este situată în Ankara, Turcia). Afganistanul, situat în estul Orientului Mijlociu, este și
el uneori considerat ca făcând parte din acesta.

Lista țărilor din Orientul Mijlociu are ca punct de referință poziția

geografică. Chiar dacă în multe din clasamentele existente, Ciprul este
considerat stat european, pentru proximitatea de coasta Turciei, stat
din Asia Mică, în Orientul Apropiat, a fost inclus atât pe lista țărilor din
Orientul Mijlociu, cât și pe lista celor europene. Turcia, ca și Ciprul, este
un stat transcontinental, cu o secțiune a Istanbulului pe teritoriu
european, în preajma Strâmtorii Bosfor. Egiptul, inclus și el pe lista
noastra, are două din guvernorate pe Peninsula Sinai, în Orientul
Mijlociu și este legat de acesta și din punct de vedere spiritual.
Celelalte state, ordonate alfabetic, nu prezintă situații speciale, fiind de
facto în zona geografică a Orientului Mijlociu.

 01 Arabia Saudita
 02 Bahrain
 03 Cipru
 04 Egipt
 05 Emiratele Arabe Unite
 06 Iordania
 07 Irak
 08 Iran
 09 Israel
 10 Kuweit
 11 Liban
 12 Oman
 13 Qatar
 14 Siria
 15 Turcia
 16 Yemen)))).

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Orientul Apropiat
Orientul Apropiat este un termen utilizat de obicei de arheologi şi istorici, uneori şi de către
jurnalişti şi analişti, referindu-se la regiunea ce
cuprinde Levantul (Israelul modern, Palestina, Iordania, Siria şi Libanul), Turcia, Mesopotami
a (Irak şi Siria de est). Termenul alternativ, Orientul Mijlociu — preferat în contexte politice şi
economice — nu este folosit de către istoricii şi arheologii Orientului Apropiat. O altă
 124

denumire, ne-eurocentrică, apărută recent, este 'Asia de sud-vest', însă această denumire
nu este utilizată pe scară largă.
Egiptul, deşi este situat în Africa, este de obicei considerat a face parte din regiunea
Orientului Apropiat, datorită numeroaselor similitudini cu alte state din regiune.

Din perspectivă geopolitică europeană, Orientul Îndepărtat este constituit din Asia

Răsăriteană și de Sud-Est, uneori incluzând și teritoriile extrem răsăritene ale Rusiei (așa-
numitul Orientul Îndepărtat Rus) și cele ale regiunii apusene ale Oceanului Pacific.
Astfel prin Orientul Îndepărtat se poate înțelege o zonă care cuprinde din punct de vedere
geografic șî cultural nord-estul extrem al Rusiei, zona de coastă
a Chinei, Taiwanul, Japonia, Coreea de Sud și Coreea de Nord, Filipinele și
peninsula Indochina, în care se află statele Vietnam, Cambogia și Laos. Poate cuprinde și
statele din Asia de Sud-Est: Malaesia, Singapore, Myanmar, Tailanda și Indonezia.
Această denumire a apărut în perioada colonială a Imperiului Britanic pentru definirea
teritoriilor aflate la est de India Britanică. În perioada de dinaintea izbucnirii primului război
mondial, prin "Orientul Apropiat" se înțelegea zona aflată în apropierea Imperiului Otoman,
prin "Orientul Mijlociu" era denumită Asia de Sud și Asia Centrală, iar "Orientul Îndepărtat"
desemna țările de-a lungul coastei vestice a Oceanului Pacific. Și în alte limbi europene
există termeni analogi: în franceză: "Extrême-Orient", în germană: "Ferner Osten",
în italiană: "Estremo oriente", în olandeză: "Verre Oosten", etc.
"Orientul Îndepărtat" evocă o realitate geografică, dar și culturală, care adaugă marii distanțe
față de Europa și exotismul. Astfel, Australia și Noua Zeelandă nu sunt considerate ca parte
a "Orientului Îndepărtat", deși se află plasată mai la răsărit decât China, de exemplu, pentru
că au o cultură predominant europeană.
La încheierea luptelor celui de-Al II-lea Război Mondial, criminalii de război japonezi au fost
judecați de Tribunalul militar internațional pentru Orientul Îndepărtat.

Biserici Vechi-Orientale
Termenul Vechi-Oriental se referă la bisericile creștine de tradiție răsăriteană care recunosc
doar primele trei Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe- sinoadele Întâi de la
Niceea, Întâi de la Constantinopol și Sinodul de la Efes. Bisericile Vechi-Orientale resping
definirile dogmatice ale Sinodului de la Calcedon, fiind numite din această cauză și
"necalcedoniene" sau "anticalcedoniene".
Deși se intitulează oficial "Biserici Ortodoxe Orientale", în ciuda denumirii asemănătoare, ele
se deosebesc de Bisericile „Ortodoxe Răsăritene”.
Bisericile Vechi-Orientale s-au despărțit de celelalte Biserici creștine în secolul al V-lea.
Separarea a apărut în parte din refuzul Bisericilor Orientale Ortodoxe de acceptare
a dogmei Hristologice promulgate de Sinodul de la Calcedon, conform căreia Iisus
Hristos are două naturi (firi) – una divină și una umană, cu toate că acestea sunt
inseparabile și acționează ca o singură Persoană. Pentru aceste comunități și
pentru ierarhii lor, acest lucru însemna o acceptare a nestorianismului. În schimb, ei
 125

susțineau o formulă care accentua unitatea Întrupării, dincolo de orice alte considerente.

Bisericile Vechi-Orientale sunt numite în tradiția Ortodoxiei Calcedoniene biserici monofizite,
dar ele resping această etichetă, asociată cu monofizitismul eutihian, folosind în schimb
termenul de biserici „necalcedoniene” sau „miafizite”. Creștinii Vechi-Orientali de astăzi au
respins învățăturile extreme ale lui Eutihie, monofizite, care susțineau existența unei singure
firi a lui Hristos, cea dumnezeiască, adoptând în schimb o credință miafizită, a unei firi
dumnezeiești compuse a lui Hristos. În Ortodoxia Răsăriteană aceste comunități mai sunt
numite și “anti-Calcedoniene”; Ortodoxia Calcedoniană susține existența a două firi în
Hristos, una dumnezeiască și una omenească, potrivit formulei Sinodului al IV-lea Ecumenic:
"nedespărțite, neîmpărțite, neamestecate și neschimbate".
În secolul XX, au fost deschise căi de dialog între Bisericile Vechi-Orientale și Ortodoxia
Calcedoniană; unii teologi susțin că cele două comunități au o Hristologieasemănătoare, dar
folosesc o terminologie diferită (dată fiind complexitatea termenilor grecești folosiți, care nu
au echivalente riguros exacte în alte limbi); dincolo de aceste discuții, Bisericile Vechi-
Orientale refuză totuși să accepte Sinodul al IV-lea Ecumenic și celelalte Sinoade
Ecumenice care au urmat, acest lucru constituind un impediment major în realizarea unei
unificări. Astfel, comuniunea euharistică nu există. De asemenea, Bisericile Vechi-Orientale
au convenit asupra unor declarații hristologice comune cu Biserica Romano-Catolică și cu
Biserica Ortodoxă Răsăriteană (Calcedoniană) [1].

Comuniunea Vechi-Orientală

Comunitatea Bisericilor Vechi Orientale

Biserici autocefale
Armenia | Alexandria | Etiopia | Antiohia | India | Eritrea

Biserici Autonome
Armenia: Cilicia | Ierusalim | Constantinopol
Alexandria: Britanică | Antiohia: Indiană Iacobită

Comuniunea Vechi-Orientală este un grup de Biserici necalcedoniene care sunt

în comuniune euharistică deplină între ele [2]. Comuniunea include:

 Biserica Armeniei (Biserica Apostolică Armeană)

 Biserica din Alexandria (coptă)
 Biserica Antiohiei (Siriacă) (Vechii-Orientali Siriaci, Biserica „Iacobită”)
 Biserica Siriacă Iacobită Malankara, o ramură și parte integrantă a Bisericii
Siriace Vechi-Orientale, sub conducerea Patriarhului Vechi-Oriental al Antiohiei.
 Biserică Coptă Britanică, parte canonică a Bisericii Britanice a Alexandriei din
1994
 Biserica Etiopiei (Biserica Tewahedo)
 Biserica Eritreei (Biserica Tewahedo)
 126

 Biserica Indiei (Malankara, Biserica Siriană a Răsăritului)

Biserica Asiriană a Răsăritului

Biserica Asiriană a Răsăritului este uneori considerată o Biserică Vechi-Orientală. Totuși
aceasta nu este în comuniune cu Bisericile Vechi-Orientale și are o hristologienestoriană,
diferită de dogmele stabilite la Sinodul de la Calcedon, dar într-un mod total opus miafiziților.
Această Biserică era deja separată de Biserica Ortodoxă în vremea controversei monofizite;
aceasta nu recunoaște nici Al Treilea Sinod Ecumenic, fiind astfel nu doar necalcedoniană,
ci și „ne-efesiană”.

Diferențe doctrinale între calcedonieni și vechi-orientali

Potrivit Părintelui profesor Dr. Ioan Rămureanu, „monofizismul riguros, eutihian, a evoluat în
decursul secolelor către un monofizism moderat, numit și monofizism verbal, deoarece
astăzi neînțelegerea între necalcedonieni și ortodocși e mai mult o înțelegere de
termeni.”[1] Totuși, chiar și astăzi, doctrina necalcedonienilor este diferită de cea a
ortodocșilor răsăriteni. Formula hristologică a ortodocșilor orientali, este miafizitismul, potrivit
căreia, în Hristos, divinitatea și umanitatea erau unite într-o singură fire. [2])))))

Bierica din Orientul Mijlociu e puţin cunoscută (Biserica netroiană

şi cea monofizită).
Biserica de aici a fost cea mai misionară, cu o pondere aparte în
istoria creştinismului.Avea centre episcopale, şcoli ce au funcţionat
ce au funcţionat în China şi Antile, cu pelerinaje în Sira Centrală şi
Occidentală, mai multe decâte avea Ierusalimul (stămânit atunci de
greci).
Peninsula Scandidnavă, în 1380, s-a creştinat tot spaţiul de dincolo
de Marea Carspică. Misionarii ajung în Siberia, la Baikal (după
vnirea islamiştilor această lume creştină este distrusă).

Viaţa Monahală.
1. avem un monahism în partea Siriei Occidentale, influenţat
de monahismul egiptean
2. Un alt tip de monahism în partea rărăstitenă a Siriei
1. În partea occidentală (Antiohia, Edessa.....) avem primele forme
de monahism în sec. III.
Era un monahism de sorginte egipteană, dar apoi se impune
monahul Lucian, care a influenţat Şcoala din Antiohia şi decide să
meargă la Nicomdia( a fost monofizit).
 127

Putem vorbi de un mohanism organizat în prima jumătate a secolului

al II-lea.

Edessa a fost un oraș în Mesopotamia Superioară , fondat pe un site mai devreme

de Seleucus I Nicator ca. 302 î.Hr. De asemenea, a fost cunoscută sub numele de Antiohia
de pe Callirhoe din secolul al II-lea î.Hr. A fost capitala regatului semi-independent
al Osronei de la c. 132 î.Hr. și a căzut sub regulă directă romană în cca. 242.
A devenit un important centru timpuriu al creștinismului siriac. Ea a căzut la cucerirea
musulmană din 638 , a fost reluat pentru scurt timp de Bizanț în 1031 și a devenit
centrul statului cruciat al județului Edessa 1098-1144. A căzut la dinastia turcică Zengidîn
1144 și a fost în cele din urmă absorbită de Imperiul Otoman în 1517. Numele modern al
orașului este Urfa și este situat în provincia Șanlıurfa din regiunea Anatolia de Sud-Est din
Turcia.

(((((Școala din Antiohia a fost una din cele două mari centre de teologie și exegeză
biblică din primele secole ale creștinismului, alături de Şcoala din Alexandria.
Școala din Antiohia exprimă tendinţa Bisericii din Siria şi Palestina de a pune accentul pe
sensul istoric, literal al textului biblic (și uneori tipologic), fără însă a ignora sau lăsa la o
parte sensul spiritual, alegoric al acestuia (tip de interpretare predominantă în mediul
elenistic al Şcolii din Alexandria).
Reprezentanţi de seamă sunt : Diodor de Tars (cca. 300 - cca. 390), Teodor de
Mopsuestia (cca. 350 - 428), Teodoret din Cir (cca. 393 - cca. 466), Ioan Gură de Aur (349—
407) care dă o mare importanţă istoricităţii Bibliei.

Istorie
Istoria școlii din Antiohia poate fi împărțită în trei perioade [1]:

 începuturile școlii, de pe la 270 și până la începutul secolului al IV-lea;

 perioada 350-433;
 perioada de după 433.

Începuturile: 270 - începutul secolului al IV-lea

Prima școală creștină cunoscută în Antiohia este cea întemeiată de preotul Lucian din
Antiohia, născut la Samosata către 235 și mort ca mucenic la Nicomidia în 312, după nouă
ani în temniță. Se cunosc însă puține lucruri despre învățătura lui Lucian, a
cărui hristologie era subordinaționistă. Arie pare să fi fost elevul său.

Perioada 350-433
După declinul școlii inițiate de Lucian din Antiohia, preotul Diodor din Antiohia
(viitor episcop de Tars, instalat de sfântul Vasile cel Mare în 378) a reîntemeiat școala la
mijlocul secolului al IV-lea în cadrul unei comunități semi-monastice.
După Sinodul III Ecumenic (Efes, 431), școala din Antiohia se vede discreditată prin
condamnarea nestorianismului și a susținătorilor lui, proveniți din Antiohia. Doi ani mai târziu,
în 433, patriarhii Chiril al Alexandriei și Ioan I al Antiohiei semnează (cu sprijinul papei Sixt al
 128

III-lea al Romei) o ”formulă de unire”, care pune capăt conflictului hristologic cu privire la
nestorianism.

Perioada de după 433

După 433, tradiția teologică promovată de Teodor de Mopsuestia și ucenicii săi este
alungată treptat din Antiohia, dar continuă prin școala din Edesa, până la închiderea
acesteia în 489, și apoi prin școala din Nisibe.

Hristologie
În domeniul hristologiei, Școala din Antiohia s-a făcut cunoscută în controversa provocată de
scrierile lui Chiril al Alexandriei. În general, teologii antiohieni au înclinat spre separarea firii
omeneşti a lui Hristos de cea dumnezeiască şi spre afirmarea unei umanităţi autonome a
Acestuia, ceea ce a încurajat nestorianismul. De altfel, al treilea Sinod ecumenic (Efes, 431)
l-a condamnat pe Nestorie, discipolul lui Teodor de Mopsuestia, iar al cincilea Sinod
ecumenic (Constantinopol, 553) a condamnat cele «trei capitole», adică învăţătura lui
Teodor de Mopsuestia şi respectiv scrierile lui Teodoret din Cir şi Iba de Edesa împotriva lui
Chiril al Alexandriei.[2]
Școala din Antiohia a promovat o tendință hristologică care ar putea fi numită adopționistă.
[3]
 Nestorie, înainte de a fi patriarh al Constantinopolului, a fost călugăr și teolog la Antiohia,
și s-a impregnat de principiile teologice ale școlii antiohiene a vremii. [4]

Cosmologie
Exegeza literală a textelor biblice i-a condus pe teologii din Antiohia să susțină
o cosmologie străină de descoperirile științei grecești: Diodor de Tars, Teodor de
Mopsuestia și Teodoret din Cir, de pildă, susțineau că pământul era plat și
că Chivotul Legământului era imaginea universului (conform unui pasaj din Împotriva
destinuluide Diodor de Tars citat de Fotie cel Mare: «Sunt două ceruri, unul vizibil și altul
invizibil deasupra primului: cerul de deasupra este un fel de acoperiș pentru lume, după cum
cerul de jos este pentru Pământ»). Această concepție s-a păstrat în Biserica nestoriană și
era exprimată din nou în secolul al VI-lea în lucrarea Topografie creștină a lui Cosma
Indicopleustul (gr. Κόσμας Ἰνδικοπλεύστης)[5].

Monahismul din Siria occidentală e legat de Sf. Iulian Sabas

A început viaţa monahală în apropiere de Edessa, într-o peşteră,
Va adopta însă regulile monahale egiptene.
Monahismul era în floare şi vin şi alţi asceţi şi formează un grup sub
ascutarea sa.
El îşi ia câţiva ucenici şi merge spre Sinai şi zideşte în 370, biserica
cunoscuă ca Bierica Horeb ( Muntele Sinai).
S-a întors în Siria unde a făcut misiune.
E hirotonit preot, apoi episcop de Lisibi şi în acastă calitate participă
la Sinodul II ecumenic.
A apărat oraşul de atacurile lui Sapor al II-lea, care a cucerit oraşul
doar după moarta sa.
 129

Între ucenicii Sf.Iulian Sabas:

Sf. Efem Sirul.

În nordul Siriei şi independent de Sabas e Publius, fiul unui senator

din Zengura, ce şi-a vândut averea şi a construit o chilie la 5 kilometri
de unde locuia. În jurul lui vin mulţi tineri şi aşa apare o mare lavră.
În Antiohia, primele forme de monahis apar pe când trăiau Sf. Sabas
şi Publius.
Sf. Ioan Hrosostom se călugăreşte cu ocazia unei vizite a Sf. Iulian
Sabas în Antiohia.
La Sf. Ioan Gură de Aur găsim şi numele altor monahi foate
cunoscutţi:
a. Diodor de Tars, care face o şcoală de teologie,
unde studiază şi Sf. Ioan Hrisostomul.
El a fost ucenic al lui Flavian, viitor episcop al Antiohiei

b. Dimitirie, a avut un rol important în convetirrea

Sf.Ioan Hrisostomul
c. Selenius.

Diodor de Tars (n. cca. 300 - m. cca. 390[1]) este un teolog important al secolului al IV-lea,
reîntemeietor al Școlii din Antiohia și profesor al lui Teodor de Mopsuestia și al sfântului Ioan
Gură de Aur. Episcop de Tars (capitala provinciei Cilicia, în sud-estul Asiei Mici) începând cu
anul 378.

Viața
Diodor de Tars s-a născut la începutul secolului al IV-lea d.Hr. în Antiohia, într-o familie
creștină. A fost instruit sub îndrumarea lui Silvanus, episcop de Tars, și a lui Eusebiu de
Emesa.[2], iar mai apoi a studiat la Atena. Revenit la Antiohia, îl susține pe episcopul anti-
arian Meletie al Antiohiei și reîntemeiază lângă Antiohia școala catehetică în anii 360.
În 372 este exilat în Armenia de către împăratul pro-arian Valens. Devine prieten cu
sfântul Vasile cel Mare. După moartea lui Valens revine din exil și este numit episcop de
Tars în 378. Participă la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol, în anul 381.
S-a opus hristologiei lui Apolinarie de Laodiceea și a scris împotriva lui un tratat „Contra sin-
ousia-ților”, adică împotriva acelora care nu recunosc o singură esență/substanță/natură/fire
(gr. ousia) în Hristos. Învăța de asemenea și apocatastaza universală.
 130

La mai bine de 100 de ani după moartea sa, scrierile sale au fost condamnate ca
inspiratoare ale ereziei nestoriene de un sinod ținut la Constantinopol în anul 499. O mare
parte din scrierile sale au fost distruse, și nu se păstrează decât fragmente.
Doi dintre cele mai celebri ucenici ai săi au fost sfântul Ioan Gură de Aur (349-407) și Teodor
de Mopsuestia (352-428).
Era foarte apreciat de împăratul Teodosie I la un moment dat, acesta numindu-l „calea largă
al Ortodoxiei” [3].

Teologia
Fiind preocupat de respingerea învățăturii lui Apolinarie de Laodiceea, Diodor de Tars a
căzut în cealaltă extremă. El era conștient de importanța adevărului firii omenești a lui Iisus
Hristos și de aceea insista asupra deosebirii între umanitatea și dumnezeirea lui Hristos într-
o manieră care îl va duce la reprezentarea Mântuitorului ca două persoane separate. El face
deosebire între Cel care după esență era Fiul lui Dumnezeu, Logosul veșnic, și Cel care prin
hotărâre și adopție divină devine Fiul lui Dumnezeu. Ca atare, Diodor distinge doi Fii, Fiul lui
Dumnezeu și Fiul Mariei, reuniți în persoana lui Hristos. Astfel, atunci când izbucnește erezia
nestoriană, Sf. Chiril al Alexandriei a sesizat corect faptul că ceea ce se
numea nestorianism nu era altceva decât doctrina lui Diodor de Tars, adusă la zi de către
ucenicul acestuia, Teodor de Mopsuestia. [2]

((((Sf. Ioan Gură de Aur. Acest mare dascăl şi luminător al lumii s-a
născut în marea cetate Antiohia, la anul 344, din părinţi
dreptcredincioşi: tatăl lui se numea Secund şi era căpetenia oştirii din
Siria, iar mama sa era Sfânta Antusa.

Din fragedă vârstă, a pierdut pe tatăl său, iar mama sa nu s-a mai
căsătorit, deşi era foarte tânără, ci şi-a închinat viaţa creşterii copilului
ei. El a fost botezat la vârsta de 20 de ani şi a avut parte, prin grija
mamei sale, de cei mai vestiţi dascăli din Antiohia: Libanie şi
Andragatie.

Încă de la început, Sfântul a arătat o mare dragoste către ştiinţa oratoriei

şi, cu sârguinţă, s-a pus la învăţătură încât, cu ascuţimea minţii, a
deprins toată ştiinţa vremii. Tot aşa a ajuns şi la cunoaşterea Sfintelor
Scripturi, având doi îndrumători de seamă: pe arhiepiscopul Antiohiei,
Sfântul Meletie, şi pe Diodor din Tars, conducătorul şcolii din Antiohia.

Mai era în Antiohia şi o casă creştină de asceţi, condusă de un nevoitor

mai în vârstă, cu numele Carterie, unde Sfântul Ioan, şi alţi tineri ca el,
dezgustaţi de o viaţă călduţă, fără duh de jertfă, făceau legăminte
ascetice, din dragoste pentru Hristos.
 131

Era ca o mănăstire în cetate. Este timpul când Sfântul Ioan şi-a împlinit
visul său de taină, de a duce, o vreme, viaţă pustnicească. Prin urmare,
în munţii din preajma Antiohiei, el a trăit patru ani de mănăstire cu
viaţă de obşte şi doi ani de pustnicie, într-o peşteră.

Astfel, ajungând la deprinderea vieţii ascetice, Sfântul Ioan a fost

hirotonit diacon (în anul 381) de Sfântul Meletie, arhiepiscopul, care-l şi
botezase, iar Sfântul Flavian, urmaşul lui Meletie, l-a hirotonit preot (în
anul 386). În această vreme, Sfântul Ioan a scris preafrumoasa lui
carte Despre preoţie, închinată prietenului său Vasile, căutând să-şi
îndreptăţească fuga lui de preoţie, socotindu-se nevrednic.

Ca preot, timp de 12 ani, a fost slujitorul şi predicatorul neîntrecut al

Arhiepiscopiei din Antiohia, alcătuind multe cuvinte de învăţătură. Din
acest timp ne-au rămas, de la el, Comentariile asupra Evangheliei de la
Matei, Cuvântările despre statui şi Comentarii la cele 14 Epistole ale
Sfântului Apostol Pavel, toate adevărate îndreptare pentru o viaţă
desăvârşită.

Întâmplându-se ca Nectarie, arhiepiscopul Constantinopolului, să

părăsească viaţa aceasta, Sfântul Ioan a fost chemat din porunca
împăratului Arcadie, ca să fie sfinţit arhiepiscop al Constantinopolului,
primind hirotonia canonică din mâinile arhiepiscopului Teofil al
Alexandriei, la 28 februarie 398.

Ca arhiereu, Sfântul Ioan s-a ostenit mult cu răspândirea credinţei şi

convertirea la Ortodoxie a goţilor arieni de la Dunăre, cu evanghelizarea
locuitorilor de la sate, cu întemeierea de aşezăminte pentru bolnavi şi
săraci, pentru fecioare şi văduve, dar nici nu a încetat a predica pentru
îndreptarea moravurilor, împotriva luxului şi a lăcomiei.

Dintr-o pricină ca aceasta, după căderea de la putere a lui Eutropie,

primul dregător al împăratului, împărăteasa Eudoxia a devenit vrăjmaşă
Sfântului Ioan.

Şi anume, pentru că, răpind ea, pe nedrept, via unei văduve sărace, ce se
numea Calitropia, Sfântul Ioan a sfătuit-o să nu ţină bunul altuia cu sila.
Şi, nevrând ea să asculte de cuvintele lui, Sfântul o mustra şi o asemăna
cu Izabela şi Irodiada, iar ea s-a mâniat foarte. Şi a fost izgonit Sfântul
Ioan din scaun, întâi după Sinodul ţinut la Stejar şi condus de
arhiepiscopul Teofil, care-l sfinţise episcop.
 132

Deci, după un timp, s-a întors Sfântul la scaunul său. Iar după două luni
a fost izgonit a doua oară şi surghiunit de împărat la Cucuz, în Armenia.
Şi, îndurând Sfântul multe suferinţe, şi-a dat cinstitul său suflet lui
Dumnezeu, la Comane, în Armenia, la 14 septembrie în anul 407.
Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Tulburarea credincioşilor din Constantinopol nu a încetat decât în anul

438, când Sfântul Arhiepiscop Proclu, unul dintre ucenicii Sfântului, a
mutat, cu mare alai, moaştele Sfântului Ioan, de la Comane la
Constantinopol.

Împăratul Teodosie cel Tânăr şi sora sa, Pulheria, au luat parte la

sărbătoare, cerând în genunchi iertare pentru părinţii lor, Arcadie şi
Eudoxia. Sfintele moaşte au fost aşezate cu cinste în biserica Sfinţilor
Apostoli, din Constantinopol.

Celui mai mare predicator din veacul de aur al creştinătăţii, Biserica îi

serbează pomenirea de trei ori pe an: la 13 noiembrie, la 27 şi 30
ianuarie, precum şi în fiecare zi când se săvârşeşte Liturghia care-i
poartă numele.

Deşi era un spaţiu semit şi grecesc, erau şi multi latini.

Alte nume, la este de Antiohia, în zonele muntoase:
Sf. Asterius şi Sf. Marian.
Sf. Marin înfiinţează un chinoviu la 20 de km de Teleda (de unde se
trage şi Ierotei de Gaza).
Nepotul Sf. Marian e cel ce va da rânduieli precise acestei mănăstiri
alături de unchiul său, apoi ca superior al mănăstirii.

Marian de Cyr.
Acest om bogat a trăit într-o chilie aşa de strâmtă, încât în ea nu se
pute sta nici în picioare, nici întins. (era perioada ascetismului eroic)
În jurul lui s-au adunat mulţi mucenici, care au înfiinţat mai multe
mănăstiri. Ei au avut o activitate misionar printre păgânii din Siria.
 133

Un Sf. contemporan cu Sf.Marian a fost Sf. Simeon cel Bătrân

(anahoret, la nord de pustiul Halkis, diferit de insula Halkis din Marea
Marmara).
El se retrage în Cilicia (în sudul Turciei), unde devine celebru.
Pleacă de aici în Sinai, unde a căzut în genunchi şi timp de 8 zile s-a
rugat neîncetat.
Se întoarce în Cilicia şi nu mai revine în Sinai. Se duce la Aman
(care se numea atunci Filadelphia, în Siria)
El a înţeles că împreună cu aceşti oameni putea trăi într-o comunitate
şi consturieşte două mănăstiri.
Evdolia îi trimite o scrisoare Sf. Simeon.
Simeon cel Bătrîn nu trebuie confundat cu Simeon Stâlpnicul.

În Siria, după Sinodul IV ecumenic era şi comunităţi feminine.

Monahismul siro-mesopotamian e unul care a impus practici

monahale de ascetism etreme, cu forme spectaculare de ascetism:
zidirea în chilii, dendrismul, stilismul (stâlpnicia)
Monahismul eroic a ţinut până în secl. XIV.
Aceşti monahi erau cei care dădeau tonul bisericii. Monahii se disting
printr-un soi de violenţă faţă de ei şi alţii, în numele ascezei.
Cu toate acestea erau şi monahi echilibraţi.

După Sinodul de la Niceea, asistăm la un fel de ascetism, un

amestec mai mare al monahismului în problemele cetăţii, ce au dus
uneori la perturbarea ordinii sociale.

Lumea monastică se constituie ca o .......

În spaţiul sirian, lumea monastică a fost constituită din multe
segmente autonome, uneori cu preeminenţe onorifice.
Numai în biserica siriacă întâlnim găsim aceşti fii şi fiice, muniţi
ayama, care erau un fel de biserică în biserică, sau o biserică de
elită.
Se pare că biserica oficială cuprindea şi această categorie de
Qyama, bărbaţi şi femei, un grup mai zelos.
Alţii spun că această categorie ascetică îşi avea originea în primele
comunităţi creştine, descendente din esenieni.

Fiii şi fiicele Legământului

 134

a. acest termen îi desemnează pe membri individuali ai

Legământului pe care-l face comunitatea ascetică
alcătuită după modelul de la Qumran

(((Mai erau şi alte câteva grupări religioase iudaice, de pild ă

zeloţii, dar aceştia erau mai mult un partid politic, fiindc ă vroiau
să se dezrobească de stăpânirea romană. Mai erau apoi
esenienii, un fel de ordin călugăresc, care trăiau în comunit ăţi,
undeva pe malul Mării Moarte.

După al doilea război mondial s-au descoperit urmele unei

importante aşezări eseniene, la Qumran, mai jos de Ierihon, iar în
peşterile din vecinătate s-au găsit printre altele, texte ale
Vechiului Testament, care autentifică transmiterea exactă a unei
părţi a Sfintei Scripturi, adică a Vechiului Testament, un
argument puternic împotriva celor care susţineau că textele
Scirpturii sunt opere târzii, puse pe seama unor autori din
vechime)))).

b. comunitatea qyama reprezenta legământul pe care-l

pecetluiau în căsătoria eshatologică cu Hristos
c. Această căsătorie eshatologică cu Hristos presupune
renunţarea la căsătoria pământească (adică totala
castitate). Votul acestei castităţi era depus la botez.
(Mircea Vulcănescu: „Despre folclor şi tradiţii la români”.

Grupurile de asceţi se compun şi se decmpun până ajung la chinovii,

unde se stabilesc.

Lumea monahală a avut o logică proprie, deasupra logicii societăţii

civile şi logicii bisericii instituţionalizate.

Societatea monahală făcea concurenţă atât bisericii oficiale cît şi

statului.

Biserica din spaţiul siriac s-a dezvoltat în sec III-IV, într-o epocă de
renaştere a culturii aramaice.
 135

Ierarhii clericali erau aleşi dinte asceţi (episcopul şi preoţii). Prin

urmare, asceţii erau o elită general recunoscută a Bisericii..

Biserică apărea, într-un fel, ca o structură duală, în care, pe de o

parte, asceţii constituiau o biserică în Biserică, şi ei dădeau tonul, şi
Biserica privită drept comunitate a creştinilor.

Monahii asceţi, de multe ori, uzurpau sau negau funcţiile clericale, iar
poporul era de partea lor.

Apare o erezie a timpului: cea mesaniană.

În spaţiul sirian raportul dintre asceţi şi laici a fost strâns. Ascetul era
călăuza duhovnicească.
Apariţia monahismului în Siria, în fapt, îşi găseşte originile în ceea ce
s-a numit în primele secole Fiii şi fiicele Legământului.

Asceţii din această grupare anticipează viaţa îngerească din paradis.

Termenul cu care erau numiţi se referea la angajamentul pe care-l
făceau unii creştini la botez, pentru a avea mai târziu o viaţă de
asceză.

Era o grupare mai selectă religios şi mai ataşată Bisericii.

Se bucurau de o instruire religioasă mai specială şi dintre ei se
recrutau preoţii şi episcopii.
Erau folosiţi în misiuni caritative
Datorită ascezei, ei erau dotaţi cu puteri deosebite, ce puteau aduce
mântuirea.
Prin urmare, ei se ămpuneau clericilor, fiind mai respectaţi decât
clerul.

Caracteristicile acestei grupări.

- membrii ei aveau credinţa că ei aduc mântuirea
- că prin ei, Dumnezeu aduce ajutor material.
- Pe măsură ce extindde practica Botezului copiilor, se extinde şi
angajamentul şi legămintele făcute cu ocazia Botezului.
- Aşa erau instuiţi, erau misionari şi credeau că pot aduce
mântuirea prin .
- Când se botezau adulţii, ei îşi asumau chiar atunci nişte voturi.
 136

2. Agapeţii
Erau o altă categorie de „persoane iubite”, de la agapites, agapite- a
iubi.
Erau asceţi ce trăiau în comunitate, în cuplu, uniţi prin legătura
duhovnicească.

Înţelesurile pentru agapites:

- fecioarele subintroduse
- face trimitere la relaţia mistică dintre Hrisots şi ucenicul său cel
iubit Ioan Evanghelistul).
- Biserica s-a opus acestui mod asceză.
- Originea lui a fost ăn Siria, une noţiunea de familie era mai
extinsă, iar întâietate în familie o avea programul religios.
- Ulterior se ajunge ca ei să trăiască cu asceţii sub acelaşi
acoperiş cu familiie, pentru a coordona viaţa lor religioasă.
- În vremea Sf. Ioan Gură de Aur, persoanele subintroduse ajung
în casele clericale.
- Sf. Ioan Hrisostomul îi critică, considerându-i..... păgîn.
- Prin urmare, Biserica, în sec. IV, ia atitudine faţă de acest tip de
asceză.
- Dacă la început fenomenul nu avea nimic ruşinos, în timp,
devine o povară, prin concubinaj.

Creştinismul din primele secole din spaţiul siriac e marcat de:

- o asceză aspră
- o tradiţie teologică foarte ascetică, ce a peristat chiar dacă
ulterior a fost integrată unei teologii mai savante, ca cea a lui
Evagrie
În sec. VIII, Fiii şi ficele legământului vor fi sub controlul stric al
plenului mirean. Ei sunt înlocuiţi cu monahi egipteni....
Monahismul siro-mesopotamian al fiilor şi fiicelor legământului
ajunge în sec. V puţin vizibibil.
În anumite cazuri aceste grupări s-au transformat în diaconatul
ascetic, tagmă clericală din care fac parte şi femeile.

Sever al Antiohiei se plânge totuşi de faptul că nu mai erau

episcopi care să hirotonească diaconiţe.
 137

Dispariţia primei forme de ascetism sirian e preluat de eremiţii

retraşi în munţi.
Dacă structurile care au făcut posibil acest spaţiu monahal dispar,
va trezista însă teologia ascetică prorpie monahismului sau
destinată monahilor.
Împotriva agapitis se ridică Sf. Efrem Sirul, Sf. Hrisostomul, Sf.
Grigorie de Nazians.
„E bine să te căsătoreşti deschis decât să trăieşti ca o agapities.

În sec. V urmează sancţiuni canonice.

Un rol mare l-a avut Rabbula (moare în 435), episcop de Eddesa
(el a introdus în plin monofizism canoane care aduceau la ordine
asceţii scăpaţi de sub autoritatea Bisericii.

Îi obligă pe Fiii legământului să prezteze o muncă socială, îi

grupează pentru a-i putea controla, aşa încât îşi pierd libertaea de
mişcare.
Rabula interzice formal apapites..... persoanelor subintroduse.

După canonul 2 al lui Rabbula, cuplurile de asceţi nu mai puteau

exita licit (îi scoate în fara legii).

- Introduce castrarea Fiilor şi fiicelor legământului . El se

foloseşte de faptul că statul îi sancţiona pe cei care încălcau
rânduielile Bisericii.
- Acest tip de ascetism de cuplu atinge apogeul în sec. IV, apoi
influenţele din celelalte zone creştine aduc schimbări cu privire
la asceza în spaţiul siriac.

În spaţiul siriac mai era o mişcare spirituală,dovedită apoi eretică:

Mesaniansmul......
 138

((((Un articol de: Vasile Răducă - 24 Oct, 2009

Părinţii Capadocieni au apărat credinţa şi ne-au învăţat că recurgerea la ea nu
înseamnă demisionare din lume, ci că aceasta este calea prin care lumea este adusă
la împlinirea propriei vocaţii. Ei fac parte din categoria acelor gânditori aparţinând
epocii de aur a Bisericii, care ne-au arătat că formaţia culturală aleasă nu
îndepărtează, ci apropie de Dumnezeu. Au scris în toate genurile literaturii teologice,
rămânând modele de teologhisire şi de viaţă conformă credinţei şi teologiei profesate.
Prin organizarea monahismului şi a instituţiilor caritative ale Bisericii, prin apariţia
primelor tratate de pnevmatologie şi antropologie, cei trei Părinţi, Vasile cel Mare,
Grigorie de Nazianz şi Grigorie din Nyssa, s-au arătat ca oameni de mare cultură
creştină şi modele greu de atins.

Când vorbim de Sfinţii Capadocieni, ne gândim, desigur, la Sfinţii

Vasile cel Mare, Grigorie din Nazianz (Teologul) şi Grigorie din
Nyssa, acesta din urmă - frate al Sfântului Vasile. În Capadocia au
fost însă mult mai mulţi sfinţi, aşa cum există în orice Biserică. Anul
acesta, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel,
Arhiepiscopia Bucureştilor a publicat o carte unde sunt prezentate
vieţile câtorva Sfinţi Capadocieni care se găsesc în Sinaxarele
Bisericii.
Capadocia este o regiune din centrul Asiei Mici (Turcia de azi) care
avea drept capitală oraşul Cezareea, pe care Sfântul Grigorie din
Nazianz îl numea „metropolă a culturii“, aflat pe drumul care lega
Constantinopolul de Antiohia.
Cei trei sfinţi despre care vom spune căteva lucruri în cele ce
urmează s-au distins în rândul altor sfinţi care au trăit atunci, într-o
perioadă foarte zbuciumată a istoriei acelei ţări şi a Bisericii, în
general. Primii doi au fost numiţi (alături de mai-tânărul Ioan Gură de
Aur) „mari dascăli ai lumii şi ierarhi“, al treilea fiind considerat a fi între
ei „filosoful“, iar împăratul Teodosie cel Mare îl va avea drept etalon
al Ortodoxiei. Iar Sinodul al VI-lea Ecumenic l-a numit „Părinte al
Părinţilor“. Prin noţiunea de „Părinţi ai Bisericii“ înţelegem pe acei
mari teologi din primele secole creştine care au scris lucrări
normative pentru Biserică şi s-au dovedit a avea viaţă şi doctrină
ireproşabile.
 139

Biserica căpătase libertatea în anul 313. În anul 325, la Niceea se

formulase învăţătura corectă cu privire la Dumnezeu-Tatăl şi
Dumnezeu-Fiul. Aceasta nu a adus însă şi pacea în Biserică.
Împăraţii s-au amestecat pe nedrept în viaţa Bisericii, făcând fie să
domine erezia ariană (cum au făcut fiii lui Constantin cel Mare şi
Valens) fie să resuscite păgânismul (cum a făcut Iulian Apostatul), şi
unii, şi alţii lovind în Ortodoxie, nu în erezie.
Sfinţii Capadocieni, oameni cu o cultură admirabilă şi credinţă
luminată
Era o epocă în care entuziasmul de a deveni creştin nu era însoţit
întotdeauna de o cultură autentic creştină. Pătrunderea creştinismului
în culturile locale cunoştea un avânt deosebit, dar structurile
organizatorice ale Bisericii nu au mai putut selecta cum s-ar fi cuvenit
pe cei care intrau în sânul ei. De aceea, persoane având o solidă
cultură păgână fără una autentic creştină au ajuns să exprime în
Biserică formaţia lor culturală nefertilizată de lumina Tradiţiei Bisericii
(a modului ei de gândire şi a vieţii sale) şi să dea naştere la ceea ce
s-a numit şi se numeşte până azi erezie - adică o gândire, o credinţă
şi un mod de a trăi credinţa greşite comparativ cu ceea ce Biserica a
crezut, a gândit şi a trăit dintotdeauna.
Sfinţii Capadocieni au fost oameni cu o cultură păgână admirabilă
care-i putea aşeza alături de cele mai luminate minţi ale epocii lor,
dar care au făcut şi dovada unei credinţe, unei gândiri şi a unei vieţi
care confirmau în ei puterea Evangheliei lui Hristos prezentată lumii
prin sfinţii Săi apostoli. Scrierile lor au devenit normative pentru
cugetarea teologică ulterioară, iar modul lor de trăire, potrivit
Evangheliei (mai ales în ceea ce priveşte viaţa monahală) a fost
model pentru foarte mulţi creştini din vremea lor şi de după ei. Nu
înseamnă că nu au avut probleme. Dimpotrivă! Au avut, şi nu puţine.
Nu este uşor să modelezi gândirea şi viaţa celui care-şi absolutizează
propriile-i idei şi propria-i cultură, nerealizând că, atât cultura, cât şi
ideile personale sau preluate de la alţii sunt doar căi de comunicare
cu semenii şi cu Dumnezeu. Dacă ideile şi cultura ta te împiedică să
comunici în mod real cu semenii şi cu Dumnezeu, trebuie să accepţi
că în acestea se cuvine să faci schimbări, să le aduci îmbunătăţiri.
 140

Sfinţii Capadocieni au încercat şi au reuşit să facă din vasta lor

cultură cale de comunicare cu oamenii şi cu Dumnezeu. Nu însă fără
greutăţi. Au înţeles că toate, bune sau rele, capătă un rost în efortul
de împlinire pentru împărăţia lui Dumnezeu. Şi nu au precupeţit nimic
pentru această împărăţie.
Vasile, reputat avocat şi profesor de retorică înainte de a fi
episcop
Cei trei Sfinţi Capadocieni au făcut parte din familii aparţinând
protipendadei micrasiatice. Sfinţii Vasile şi Grigorie din Nyssa veneau
dintr-o familie de creştini fervenţi. Tatăl, pe nume tot Vasile, era
originar din provincia Pont (provincia din nordul Capadociei al cărei
ţărm nordic este scăldat de apele Mării Negre). Părinţii acestuia
fuseseră creştinaţi de Sfântul Grigorie Taumaturgul, fost ucenic al lui
Origen. Din cauză că erau creştini, în timpul persecuţiei lui Diocleţian
li s-a confiscat averea, fiind nevoiţi să trăiască ascunşi ani de zile prin
pădurile din Pont, pentru a nu cădea victime persecuţiei. După
proclamarea Edictului din Mediolanum s-au întors la casele lor, şi-au
recuperat averea şi au dus o viaţă creştină. Vasile va ajunge un
reputat avocat şi profesor de retorică în Neocezareea Pontului.
Despre el, Sfântul Grigorie din Nazianz spune că era „un nume mare
pentru toţi... care întrecea în virtute pe toţi oamenii“. Mama celor doi
Sfinţi, Vasile şi Grigorie, Emilia, era din Cezarea Capadociei, venind
dintr-o familie tot atât de distinsă ca şi cea a soţului ei, „fiind între
femei ceea ce soţul ei a fost între bărbaţi“, avea să spună despre ea
acelaşi Sfânt Grigorie din Nazianz. Vasile şi Emilia au avut zece
copii, patru băieţi şi şase fete. Retorul Vasile şi Emilia au dat copiilor
o educaţie deosebită.
Vasile, cel de-al doilea fiu al soţilor Vasile şi Emilia, s-a născut în anul
330, după Macrina, sora cea mare şi cea care a preluat în bună parte
responsabilitatea educării fraţilor săi. A început studiile cu tatăl său.
Apoi a fost trimis la şcolile din Cezareea Capadociei. Va continua
studiile la Constantinopol (după unii, şi în Antiohia Siriei), apoi la
Atena, unde a studiat aproape cinci ani retorica, filosofie, medicină.
La Atena, tânărul Vasile (ca, de altfel, şi Grigorie, prietenul său) va
avea profesori celebri în Academia ateniană, printre care pe
Prohaeresius, scos din academie de împăratul Iulian în 362 pentru că
 141

era creştin, şi pe Himerius. Vasile se va întoarce în Capadocia prin

anul 356-357, unde pentru scurtă vreme va practica retorica. În timpul
studiilor sale, tatăl său a murit. Bunica sa, Macrina, mama sa, Emilia,
sora sa Macrina şi fratele său Navkratios îmbrăţişaseră viaţa ascetică
în Pont, pe proprietăţile lor din localitatea Anesa, pe malul râului Iris,
locurile pe unde altădată vieţuiseră ascunşi părinţii retorului Vasile de
teama persecuţiilor împăraţilor romani. Tânărul Vasile va fi convins
de sora sa să se alăture celorlalţi membri ai familiei, îmbrăţişând viaţa
ascetică. Şi va face acest lucru după ce se va boteza (în anul 358) şi
după ce va face o călătorie în Siria, Egipt şi Palestina pe la monahii
deja celebri. Se va stabili într-o sihăstrie pe malul râului Iris, se pare
acolo unde fusese fratele său Navkratios, mort, ucis de o fiară în
pădurile din Pont. În anul 362 va fi hirotonit preot în Cezareea, iar în
anul 370 va fi ales şi hirotonit mitropolit al Cezareei Capadociei. Va
avea o activitate pastoral-misionară strălucită, implicându-se în tot
ceea ce a însemnat viaţă bisericească şi responsabilitate episcopală.
Sfântul Vasile a murit în Cezareea în anul 379, lăsând în urma lui
multă jale, dar şi amintirea unui ierarh autentic, model pentru ceea ce
înseamnă a fi om mare.
Sfântul Grigorie din Nyssa, luptătorul aprig împotriva ereziei ariene
Acesta s-a născut prin anul 335. Nu a avut posibilitatea să studieze în
centrele culturale în care a studiat fratele său mai mare. A studiat
numai în Cezareea. El declară că l-a avut profesor pe Vasile, de la el
ştiind toate. A învăţat şi cu alţi profesori, dacă avem în vedere
profunzimea operelor sale şi dovada largului discurs filosofic întâlnit
în operele sale. A fost căsătorit cu Theosebeia şi se pare că a avut
un băiat. În anul 371 împăratul Valens va împărţi Capadocia în două.
Pentru că Sfântul Vasile avea mari probleme în lupta sa pentru
Ortodoxie, a înfiinţat câteva episcopii unde a aşezat teologi de
încredere. Între aceştia se numără prietenul său, Grigorie, şi fratele
său, Grigorie. Acesta va fi hirotonit episcop pentru Nyssa, un oraş
mic la o distanţă de circa 80 de kilometri de Cezareea. La rândul lui,
şi Sfântul Grigorie a avut necazuri din partea adversarilor. În anul
375, arienii, adversarii săi, îi înscenează un proces de ordin
economic, în urma căruia episcopul Grigorie este trimis în exil, de
unde se va întoarce în scaunul episcopal după trei ani, în urma unui
 142

decret imperial de graţiere. Cei doi fraţi se găseau în conflict cu

ereticii arieni, susţinuţi de împăratul Valens şi de reprezentanţii săi în
aparatul administrativ imperial. Una dintre măsurile împăratului
împotriva Ortodoxiei a constat în arestarea a 80 de episcopi
ortodocşi, punându-i pe o corabie pe care a trimis-o în largul mării,
unde a scufundat-o. Cei doi fraţi episcopi au scăpat de riscul
sancţionării imperiale, cu toate că i-au opus o rezistenţă vădită.
Sfântul Vasile va ajunge chiar să se bucure de consideraţia
împăratului şi a guvernatorului provinciei, care, la un moment dat,
fusese pe punctul de a-l sancţiona exemplar. Impresionat de forţa pe
care marele capadocian o degaja la Sfânta Liturghie, împăratul s-a
cutremurat, a dat înapoi, revocând ordinul de arestare.
După moartea Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie va prelua cu toată
forţa lupta împotriva ereziei ariene (profesată de Eunomiu). Pe
Eunomiu îl va reduce la tăcere (care va fi exilat din Capitală) prin cele
douăsprezece cărţi în care i-a combătut sistemul de gândire şi prin
respingerea mărturisirii de credinţă a acestuia într-un tratat special.
Va lupta împotriva ereziei apolinariste şi împotriva pnevmatomahilor,
dar nu va neglija nici viaţa monahală, însă altfel decât o făcuse fratele
său. Va fi unul dintre stâlpii Ortodoxiei la Sinodul al II-lea Ecumenic,
împăratul Teodosie remarcând calitatea deosebită a prestaţiei sale
teologice şi retorice. El este cel care a rostit cuvântările la moartea
împărătesei Flacilla şi a prinţesei Pulheria. Pe el împăratul avea să-l
trimită cu misiuni speciale în Bisericile Siriei şi Palestinei. Va trece la
cele veşnice în anul 395.
Sfântul Grigorie din Nazianz, al doilea teolog din istoria Bisericii
S-a născut în localitatea Arianz, din părinţii săi Grigo-rie (ajuns
ulterior episcop în Nazianz) şi Nona, model de femeie, soţie şi mamă
creşti-nă. A mai avut fraţi, pe medicul Cezar, şi o soră, pe nume
Gorgonia. Sfântul Grigorie va studia în Cezareea, unde va remarca
pregătirea deosebită a lui Vasile, despre care va scrie, mai târziu, cu
multă admiraţie. Va continua studiile în Cezareea Palestinei, apoi în
Alexandria Egiptului, de unde va veni la Atena. Aici va fi din nou
coleg cu Vasile. Îi va lega o prietenie care va dura toată viaţa.
Prietenia dintre Sfinţii Vasile şi Grigorie a rămas unul dintre modelele
de prietenie din istoria Bisericii. Se va întoarce din Atena prin anul
 143

358. Va pe-trece un timp cu Sfântul Vasile la Anesa, unde cei doi

prieteni care optaseră pentru viaţa ascetică vor pune bazele unei
colecţii de texte alese din operele lui Origen, colecţie pe care au
numit-o „Filocalia“. Va fi hirotonit preot de tatăl său. Iar în anul 372,
Vasile îl va hirotoni episcop pentru localitatea Sasima, unde se pare
că nici nu a activat ca episcop. Va duce viaţă de anaho-ret în
ţinuturile Siriei, de unde va fi solicitat să meargă în Constantinopol,
spre a apăra învăţătura despre Sfânta Treime. Va merge şi, din
capela casei unor prieteni va face amvonul de unde se vor auzi în
capitala imperiului cele mai frumoase învăţături despre Dumnezeu,
ceea ce i-au adus supranumele de „Teologul“. Va ajunge episcop al
Capitalei, calitate în care va prezida unele şedinţe ale Sinodului din
381. Va demisiona însă din această funcţie şi se va retrage la
Nazianz, unde va duce viaţă de eremit şi unde va trece la cele
veşnice prin anul 391.
Capadocienii s-au opus formulărilor incorecte ale credinţei în
Sfânta Treime
Acest mare risc l-au înţeles cei trei mari Părinţi Capadocieni când s-
au opus oricărei forme de credinţă în care în mod formal se accepta
Treimea, dar, în realitate, din aceasta, Fiul lui Dumnezeu făcut Om,
Domnul Hristos, era socotit fie creatură, fie un dumnezeu care nu ar fi
fost deofiinţă cu Dumnezeu-Tatăl, iar Duhul Sfânt-Mângâietorul era
înţeles fie ca o existenţă impersonală, fie creatură. Cei trei
Capadocieni duc mai departe gândirea Sfântului Atanasie, arătând că
Fiinţa lui Dumnezeu, una şi aceeaşi, subzistă în cele trei ipostasuri
sau Persoane (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), existând distinct unul de
altul, acţionând însă unitar, potrivit fiinţei-una. Sfinţii Capadoci-eni,
utilizând terminologia filosofiei greceşti, eliberează însă gândirea
multor teologi contemporani lor de substanţialismul gândirii greceşti,
deschizând drumul perso-nalismului creştin fundamentat pe
Revelaţie.
Clarificarea învăţăturii despre Sfânta Treime este contribuţia
fundamentală a Părinţilor Capadocieni, pentru care ei au rămas
dascăli ai lumii şi ierarhi. Toţi trei au scris consistent, abordând toate
genurile teologiei pe care au pus-o în slujba vieţii concrete. Trăind la
înalt nivel Taina Dumnezeului Viu al Revelaţiei, nu al filosofilor, vor
 144

exprima în categoriile filosofiei greceşti această Taină şi o vor expune

credincioşilor, ca ei să aibă la îndemână calea participării autentice şi
sigure la Cel Viu. Au făcut aceasta cu convingerea că nu orice
credinţă dă siguranţa împărtăşirii de Cel Viu, după cum nici orice
raportare evlavioasă la Hristos nu va fi mântuitoare, dacă nu va fi cea
pe care o mărturiseşte Biserica. De aceea, când, spre exemplu,
Sfântul Grigorie a trebuit să părăsească Constantinopolul, poporul s-
a opus, spunând că, plecând episcopul Grigorie din oraş, li se
răpeşte Treimea. Pe lângă înalta prestaţie teologică, Sfântul Vasile a
avut un rol fundamental în organizarea monahismului entuziast şi
popular, deja destul de puternic în Capadocia, căruia i-a dat bază
teologică şi scripturistică. El a rămas în istorie şi ca model de credinţă
lucrătoare prin iubire, datorită faptelor şi instituţiilor sale caritative:
aziluri de bătrâni, spitale, case pentru primirea celor nevoiaşi, şcoli de
instruire în diverse meserii şi locuri de muncă. Sfântul Grigorie de
Nyssa va provoca pe trăitorul adevărului creştin, monah sau nu, spre
a se interesa de progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu, nu ca
teoretizare, ci ca participare la intimitatea prezenţei energetice a
Acestuia. El este şi primul Părinte al Bisericii care ne-a lăsat primul
tratat de antropologie creştină, aşa cum Sfântul Vasile este cel care a
scris primul tratat de pnevmatologie. Sfântul Grigorie din Nazianz
adânceşte cunoaşterea religioasă şi o exprimă nu numai în concepte
de o subtilitate deosebită, subliniind că bucuria contemplării lui
Dumnezeu poate deborda şi îmbrăca chiar haina poeziei. Este unul
dintre primii Părinţi ai Bisericii care ne-a lăsat opere literare creştine.
Ei au creştinat oarecum aparatul noţional al filosofiei greceşti şi în
general al „literelor păgâne“, profesând o teologie care păstrează
echilibrul între misticismul abisal şi diform oriental, pe de o parte, şi
scolastica greacă, pe de altă parte. Au fost nişte oameni deschişi
problemelor sociale. Au iniţiat şi au cultivat bunele relaţii interumane
până şi cu cei care nu-i iubeau. Sfântul Vasile va reuşi să câştige
cooperarea cu guvernatorii Modestus şi Demonstene şi cu împăratul
Valens, iniţial foarte ostili. Sfântul Grigorie demisionează din scaunul
de episcop al Capitalei, spre a asigura pacea Bisericii.
 145

Învăţătura corectă despre Sfânta Treime este fundamentală

credinţei Bisericii
Sinodul de la Niceea, stabilise, formal, învăţătura despre Dumnezeu-
Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. Nu fuseseră convinşi toţi participanţii la sinod
de justeţea formulării crezului niceean. Ba, mai mult, datorită faptului
că disputele nu se terminau, împăraţii au crezut că restabilesc pacea
Bisericii trimiţând episcopii ortodocşi în exil. De altfel, până în anul
360 s-au ţinut nu mai puţin de douăsprezece sinoade care au abordat
multe dintre detaliile apărute după formularea dogmei de la Niceea.
Se urmărea, pe de o parte, evitarea formulelor ariene, pe de altă
parte sabelianismul, care nega existenţa independentă a Fiului şi a
Sfântului Duh. După anul 350, Aetius şi Eunomiu au lansat ideea că
Fiul nu este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl. Ulterior s-a lansat ideea că
Duhul Sfânt nu ar fi Dumnezeu deofiinţă şi egal cu Tatăl şi cu Fiul.
Învăţătura corectă despre Sfânta Treime este fundamentală credinţei
Bisericii. Creştinul nu poate să se mulţumească cu o simplă atitudine
evlavioasă faţă de Mântuitorul Iisus Hristos. O credinţă care se
mulţumeşte cu atât nu este mântuitoare. Adică, Fiul lui Dumnezeu s-a
făcut Om „ca omul să aibă viaţă şi s-o aibă din destul“. Porunca
expresă a Mântuitorului este: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel
din ceruri este desăvârşit“ (Mt. 5, 48). Desăvârşirea este vocaţia şi
finalitatea existenţei umane. Desăvârşirea nu este o simplă sau
complicată preformanţă exclusiv umană datorită educaţiei şi prin
eforturi etice, ci constă în modul de existenţă care depăşeşte şi
exclude moartea. Or, aceasta nu este posibilă decât prin participarea
la Cel Viu. Iar participarea la Cel Viu se face, în ultimă instanţă, prin
hrănirea cu Trupul şi Sângele Celui deodată Om şi Dumnezeu
Adevărat, Iisus Hristos (Ioan 6, 53-56). Dacă Fiul n-ar fi deofiinţă cu
Tatăl, crezând în El şi împărtăşindu-ne chiar din El, nu va fi posibil să
participăm prin El la desăvârşirea Tatălui, aşa cum ne-a fost dată
porunca ce corespunde propriei noastre vocaţii. Dacă Duhul Sfânt,
prin Care Hristos este actualizat de fiecare dată în viaţa noastră, n-ar
fi Dumnezeu adevărat, fiinţând în mod distinct de Tatăl şi de Fiul, dar
în acelaşi timp deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, ci ar fi creatură, ne vom
găsi în situaţia de a nu avea acces la Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin
urmare nu vom putea avea acces tocmai la Cel care a făcut dovada
 146

că a biruit moartea, la Cel Viu, Cel către Care avem vocaţia să

accedem, la Care avem vocaţia să participăm.
Ne împărtăşim din Dumnezeu proporţional cu credinţa avută în El. O
credinţă care mă raportează nedrept la Dumnezeu nu este
mântuitoare, după cum nu este mântuitoare o gândire prin care Îl
concep şi-L înţeleg greşit pe Dumnezeu. Cum ar fi posibil să
accedem la Dumnezeu-Tatăl, Izvorul Vieţii, prin intermediul unei
creaturi, fie că o numesc Fiu, fie că o numesc Duh Sfânt?

Mareste imaginea.
Capadocia, provincie a Asiei Mici, odinioară parte din Imperiul
Bizantin, astăzi inclusă în statul modern Turcia, a dat Bisericii oameni
remarcabili prin formaţia lor duhovnicească şi intelectuală. Specialiştii
patrologi au identificat în calendarul bisericesc peste 50 de sfinţi
originari din această provincie, între care Vasile cel Mare, Grigorie
de Nazianz, Grigorie de Nyssa sunt nume consacrate în istoria
Bisericii prin opera lor teologică, pastorală şi apologetic-misionară
lăsată posterităţii. Anul acesta se împlinesc 1.630 de ani de la
moartea Sfântului Vasile cel Mare şi 1.680 de ani de la naşterea
Sfântului Grigorie de Nazianz, doi dintre „premianţii“ Antichităţii
creştine. Amândoi rămân repere pentru modul în care au înţeles să
trăiască credinţa creştină.
În Capadocia, primele forme de monahism au apărut sub influenţa
monahismului clasic sirian, în cadrul căruia la începutul secolului al
patrulea a apărut erezia mesaliană. Sfinţii Grigorie de Nazianz şi
Vasile cel Mare nu sunt întemeietorii monahismului capadocian, ci
 147

reformatorii acestuia, dar reforma acestora, mai ales cea realizată de

Vasile cel Mare, a dat un tip de monahism valabil până azi. Iar
monahismul de azi va avea mult de câştigat dacă va redescoperi
forţa pe care o reprezintă Rânduelile monahale vasiliene.

Vasile cel Mare, ucenicul lui Eustatie de Sebasta

În Armenia, Pont şi Paflagonia, cel căruia i se datorează organizarea
primelor mănăstiri este Eustatie, ajuns în anul 356 mitropolit de
Sebasta. Acesta a organizat o adevărată congregaţie. Eustatie a fost
fiul episcopului Eulalios al Sebastei Armeniei. După o perioadă trăită
în Egipt, va întemeia o serie de comunităţi monahale cu un program
foarte riguros. În urma predicilor lui Eustatie, ajuns între timp
mitropolit, unii membrii ai familiei Sfântului Vasile, Navcratios şi
Macrina, au îmbrăţişat monahismul prin anii 350. Vasile, întors de la
studii de la Atena, a fost atras atât de persoana lui Eustatie, pe care îl
considera filosof, cât şi de forma de monahism pe care acesta o
promovase. Se pare că nu a fost foarte convins de rigorismul
promovat de Eustatie. Va merge în Palestina şi Egipt luând
cunoştinţă cu siguranţă de tipul de monahism din acele zone. Nu ştim
în ce comunităţi a ajuns, dar nu s-a arătat prea încântat nici de tipul
de monahism constatat în acele spaţii. A fost mai degrabă atras de
teologia elaborată acolo.

Sfântul Vasile se stabileşte la Anesi (o proprietate a familiei) şi în

mănăstirea fondată acolo va gândi elaborarea unor rânduieli
monahale, formulate nu numai disciplinar, ci şi teologic. Sfântul
Vasile a căutat să motiveze teologic vocaţia monahală. În jurul anului
350 în Egipt existau rânduieli monahale foarte succinte. Chiar
Rânduiala Sfântului Pahomie, completată ulterior de Horsiesius şi
Teodor cel Tânăr, era succintă, fiind mai degrabă un regulament,
decât o elaborare teologică.

Încă din anul 360, imediat după intrarea sa în monahism, Sfântul

Vasile va schiţa esenţialul din ceea ce dorea el să fie viaţa monahală.
Prin urmare, monahismul trebuie să fie o părăsire a lumii, însoţită
însă şi de părăsirea propriului egoism, care va asigura îndepărtarea
 148

de patimile încuibărite în sinele fiecăruia care pot aduce în conştiinţa

monahului tot felul de răutăţi, între care, dorul după lume care-l va
face să trăiască în mănăstire, ca şi cum ar fi în cetate. Retragerea din
lume trebuie să ducă la liniştirea conştiinţei (adică motivarea serioasă
a acestui tip de viaţă creştină), care va fi posibilă numai urmând lui
Hristos. Aceasta presupune câteva forme esenţiale de
comportament, concretizate prin: pacea şi concentrarea minţii asupra
a ceea ce este esenţial, citirea Sfintelor Scripturi, rugăciunea,
cumpătarea, smerenia. Acestea trebuie să se vadă până şi în modul
de a te hrăni şi a te îmbrăca. Sunt coordonatele esenţiale ale
sistemului monahal promovat de Sfântul Vasile cel Mare, reluate
ulterior şi aprofundate în celelalte opere ale sale care vor constitui
corpusul vasilian de Rânduieli monahale.

Spre deosebire de sistemul monahal impus de Eustatie, Sfântul

Vasile va arăta o înţelegere mult mai echilibrată, mult mai nuanţată
cu privire la viaţa monahală. Se va dovedi un neobosit misionar spre
a atrage cât mai mulţi la sistemul monahal pe care-l propunea. Şi a
reuşit. A creat şi el o adevărată congregaţie de mănăstiri de bărbaţi şi
de femei, nu numai retrase de lume, ci în oraşe şi târguri. La Anesi a
venit şi Sfântul Grigorie de Nazianz, proaspăt întors de la studii. Se
reîntâlneau cei doi prieteni, atât unul, cât şi celălalt având cunoştinţe
despre viaţa monahală din Siria, Palestina şi Egipt. Sfântul Vasile
vizitase comunităţile monahale, Sfântul Grigore, deşi trăise în
Palestina (Cezareea Maritima) şi în Egipt (Alexandria), nu a vorbit
despre eventualele luări de contact cu asceţii palestinieni sau
egipteni. Avea însă în sine vocaţia monahală.

Visul Sfântului Grigorie de Nazianz

El însuşi povesteşte că, pe când era copil, a visat că deasupra
capului său s-au plecat într-o noapte două fecioare frumoase, una
era Castitatea, iar cealaltă Cumpătarea, care i-au spus: ,,Fiule, vino
cu noi, iar noi te vom înălţa până la lumina nemuritoarei Treimi“.
Trezindu-se, dimineaţa, tânărul Grigore a hotărât să păstreze toată
viaţa castitatea. A luat însă hotărârea de a îmbrăţişa viaţa monahală
după experienţa avută atunci când a încercat să meargă pentru studii
 149

de la Alexandria la Atena: corabia în care se găsea a fost prinsă de

furtună şi timp de douăzeci de zile a plutit în derivă, agitată de valuri
şi dusă departe de ţinta propusă. A trăit momente groaznice: în final,
corabia a ajuns în Rodos. După acest nefericit episod din viaţa sa, a
hotărât să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu. Va merge la Atena unde-l
va întâlni pe Sfântul Vasile cu care va lega prietenia care a devenit
celebră în istoria Bisericii.

Vasile şi Grigorie iniţiază prima Filocalie

Sfântul Grigore a trăit ca un monah şi după ce a ajuns episcop. Fără
să fi dat rânduieli monahale, punctele sale de vedere privind viaţa
ascetică pot fi regăsite mai ales în lirica sa. Cei doi tineri monahi
veneau la Anesi cu convingerea că monahismul nu are nevoie numai
de rânduieli, ci mai ales de fundamentarea teologică a unor reguli şi a
idealului ascetic. Trebuia ca monahii să cunoască teologie în sensul
în care făceau teologie didascalii Bisericii (care nu erau totdeauna
monahi, ci profesionişti) în marile şcoli teologice, cum erau cele din
Alexandria, Cezareea Palestinei, Antiohia, Edessa, la aceasta
adăugând specificul monahal. Aşa se face că ei au iniţiat prima
colecţie de texte ascetice din istoria monahismului sub numele de
Filocalia, pentru început cu texte selectate din opera lui Origen.

Sfântul Vasile a înfiinţat mănăstiri nu numai în zone retrase, ci şi în

oraşe. În această acţiune, prietenul său, Sfântul Grigore, avea să-i fie
un colaborator real. În Cezareea, spre exemplu, după ce a ajuns
mitropolit în anul 370, Sfântul Vasile va întemeia o mănăstire pentru
bărbaţi şi alta pentru fecioare, pe aceasta din urmă punând-o sub
conducerea a două dintre nepoatele sale. În aşezămintele de
caritate, care urmau să-i poartă numele (Vasiliada), activau monahi.

Rânduielile monahale ale Sfântului Vasile au caracter teologic-moral

Pentru mănăstirile nou înfiinţate, Sfântul Vasile va prescrie rânduieli.
Ele vor umple realmente un gol, atât de ordin duhovnicesc, cât şi de
ordin teologic. Fundamentul rânduielilor duhovniceşti avea totdeauna
un caracter teologic, nu numai disciplinar sau practic. Puternica
personalitate a arhiepiscopului Cezareii a ştiut să dea acestui sistem
 150

monahal înnoit un avânt atât de puternic, încât, în câţiva ani în spaţiul

care se întinde de la Bosfor la Antiohia şi de la izvoarele Tigrului şi
Eufratului până la marea Egee, întregul monahism va depinde de
autoritatea, dacă nu administrativă, cel puţin moral-duhovnicească a
marelui Capadocian. Rânduielile monahale ale Sfântului Vasile
privesc foarte complex viaţa monahală. Ele pot fi concentrate sub trei
aspecte esenţiale, şi anume:

- simţul măsurii: acesta permite ca ele să fie acceptate de numeroase

persoane care nu pot adopta austeritatea egipteană sau aşa-zisul
eroism ascetic sirian;

- caracterul lor teologic, care le face să fie eminamente creştine;

- abundenţa prescripţiilor, care prevăd organizarea practică în detaliu,

însoţită de acordarea unei largi iniţiative stareţului, care poate, în
interiorul unei mănăstiri, să reglementeze el însuşi modul în care
Rânduielile pot fi aplicate, orarul liturgic, şi tipul de hrană pentru
întreaga comunitate, sau pentru cei cu afecţiuni sau ascultări
speciale.

Trebuie remarcat că ucenicii Sfântului Vasile cel Mare, cu începere

din secolul al IV-lea, s-au răspândit în tot Orientul, fie prin înfiinţarea
de comunităţi de tip vasilian, fie prin adoptarea în comunităţile
existente deja a sistemului monahal vasilian.

De reţinut este faptul că în gândirea arhiepiscopului Cezareii

Capadociei toate Rânduielile monahale sunt Rânduieli morale, nu
disciplinare sau administrative. Pentru a le formula, Sfântul Vasile a
utilizat cultura sa filosofică, dar, mai ales, Sfânta Scriptură.

Vieţuirea în obştile monahale comportă mai puţine riscuri

duhovniceşti

Sfântul Vasile nu recomandă viaţa eremitică, dat fiind faptul că cel

izolat de semeni poate fi cuprins de riscul să se creadă desăvârşit,
 151

atunci când defectele sale nu sunt vădite şi corectate prin viaţa de

obşte. Viaţa de obşte aduce un plus de valoare lucrării fiecărui
monah, căci, spre deosebire de viaţa individuală, ea poate să
împlinească deodată mai multe porunci.

Primirea în mănăstire se va face în urma unei atente şi complexe

examinări. Atât pe vremea Sfântului Vasile, cât şi mai târziu,
mănăstirile dispuneau de şcoli. Sfântul Vasile atrage atenţia cu privire
la copiii crescuţi cu grijă în mănăstire: aceştia nu vor putea fi
acceptaţi în obştea monahală decât la vârsta când vor putea să ia ei
înşişi această hotărâre în mod responsabil (mai ales în ceea ce
priveşte votul castităţii). Cei care nu pot să-şi asume acest vot trebuie
lăsaţi liberi.

Sfântul Vasile recomandă cumpătarea în toate. Cumpătarea se

exprimă prin măsură şi simplitate: putem lua din toate ceea ce ne
este de folos. Stareţul, spre exemplu, poate restabili măsura şi
cumpătarea în cazul unei dorinţe mai mari de asceză, potolind râvna,
care fără cumpătare, poate duce la rău.

Stareţul are negreşit un rol foarte important în comunitate, dar el se

va găsi sub controlul consiliului celor înaintaţi în vârstă.

„Să te uneşti cu Dumnezeu în tot ceea ce ţine de viaţa ta“

Atât Rânduielile Mari, cât şi cele Mici vor reglementa munca,
rugăciunea şi toate tipurile de ascultări (adică osteneli monahale).
Spre deosebire de mesalieni, Sfântul Vasile consideră munca absolut
necesară, ba, mai mult, rugăciunea poate fi asociată cu munca, în
cazuri când nu se poate altfel.

Timpii de rugăciune comună sunt: la răsăritul soarelui, ceasurile III, VI

şi IX, rugăciunea de seară, pavecerniţa şi miezonoptica. Aceştia nu
exclud rugăciunea individuală, dat fiind faptul că monahul este un om
al rugăciunii. În acest sens, Sfântul Vasile va spune: ,,Roagă-te
continuu! Nu este nevoie să faci rugăciunea neîncetat cu voce tare, ci
 152

important este să te uneşti cu Dumnezeu în tot ceea ce ţine de viaţa

ta. Şi atunci viaţa ta întreagă va fi o rugăciune continuă şi
neîncetată“. Arhiepiscopul Cezareii arată că rugăciunea, ca de altfel
orice practică ascetică, nu-şi are finalitatea în ea însăşi, ci în
realizarea unirii cu Dumnezeu şi perceperea acestei uniri. De ce?
Pentru că perceperea acestei uniri dă garanţia participării efective la
împărăţia lui Dumnezeu, finalitatea vieţii creştine şi mai ales a
monahului. Dacă unii creştini au ales calea ascezei monahale pentru
a ajunge la împărăţia lui Dumnezeu, au făcut-o pentru că au perceput
că lor le este mai adecvată această cale în vederea accederii la
împărăţia lui Dumnezeu, nu pentru că ar fi a priori mai sigură (ea
comportă multe greutăţi) şi nici că ar fi mai privilegiată. Tocmai pentru
că prezintă multe riscuri, ea a avut nevoie de multe Rânduieli, dintre
care ale Sfântului Vasile sunt numai o parte.

▲ Vasile şi Grigorie, dascăli ai Bisericii Universale

Prin ceea ce au reprezentat în Biserică, Sfinţii Capadocieni, proveniţi
dintre monahi au avut o contribuţie substanţială la dezvoltarea
spiritualităţii cu specific monahal. Sfântul Vasile considera mănăstirea
cu viaţă de obşte drept mediul cel mai adecvat pentru creşterea în
virtute. Sfântul Grigore era mai înclinat spre viaţa contemplativă de
eremit. Nici unul nu absolutizează însă vreuna din formele de viaţă
monahală. Important este să optezi pentru una din ele: cea pe care o
percepi că îţi este potrivită pentru împlinirea exigenţelor care, de
altfel, revin tuturor creştinilor. Toţi creştinii au acces la sfinţenie,
monahii sunt însă mai aproape de ea.

Sfinţii Capadocieni, fie că au dat sau nu Rânduieli monahale, rămân

dascăli ai monahismului creştin pentru că au fost înainte de toate
creştini autentici. Şi au fost creştini autentici pentru că au cunoscut
vocaţia creştinului şi au luat-o în serios. Au ţinut la această vocaţie
înfruntând erezia şi uşurătatea mondenităţii, asumându-şi toate
riscurile. Monahismul, în gândirea lor şi în practica Bisericii,
presupune în mod esenţial ortodoxie şi ortopraxie. Monahul trebuie
să apere ortodoxia, cu conştiinţa că nu este paznicul acesteia, ci
trăitorul ei în Biserică. Trebuie să fie un om realist, conştient de
 153

contextul în care trăieşte valorile eterne ale Bisericii, disciplinându-şi

modul de viaţă prin credinţa dreaptă şi verificându-şi dreapta credinţă
în modul în care face dragostea de Dumnezeu lucrătoare faţă de
semeni.

▲ Portretul monahului 
Pe Sfântul Vasile l-a interesat ca monahul să fie înainte de toate un
bun creştin. În acest sens, monahul va trebui să aibă credinţă
dreaptă, să împlinească poruncile, să primescă Sfintele Taine şi să
ducă o viaţă conformă logicii Botezului şi Euharistiei. Credinţa este
acceptarea fără ezitare a celor auzite din Scriptură, cu deplină
convingere în ceea ce priveşte adevărul celor propovduite prin harul
lui Dumnezeu. Cel care va falsifica ceva din cele scrise sau va
adăuga la acestea ceva din cele nescrise va cădea în mod evident
din credinţă. Credinţa nu este însă ideologie şi nici nu trebuie să ducă
la ideologie, ci la un mod de viaţă, determinat de încrederea fermă în
adevărul cuvintelor inspirate. Ea va fi lucrătoare prin iubire. Nu este
vorba de orice mod de activare a credinţei, ci de cel coordonat de
împlinirea poruncilor divine. Acestea privesc pe Dumnezeu şi pe
aproapele.

Cum s-au născut rânduielile monahale

Prin urmare, se întreabă Sfântul Vasile: „Ce caracterizează iubirea
pentru Dumnezeu? Să împlineşti poruncile cu gândul de a-i aduce
slavă lui Dumnezeu. Ce caracterizează iubirea faţă de aproapele? Să
nu cauţi interesul tău, ci pe al aceluia pe care îl iubeşti, atât în ceea
ce priveşte sufletul, cât şi trupul său. Ce este specific creştinului? Să
se nască de sus prin botezul în apă şi în Duh... Să se purifice prin
sângele lui Hristos de orice întinăciune a trupului şi a sufletului..., apoi
să mănânce trupul lui Hristos şi să bea sângele Său.“ Pentru Sfântul
Vasile rânduiala fundamentală pe care trebuie să o ţină monahul este
cuprinsă în Noul Testament. De altfel, cele două Rânduieli, mici şi
mari, sunt de fapt răspunsuri pe care el le-a dat unor întrebări sau
unor stări de fapt pe care le-a întâlnit cu ocazia vizitelor sale
misionar-pastorale. Ulterior ele au fost socotite Rânduieli cu caracter
normativ.
 154

Pe baza acestor Rânduieli, putem enumera câteva condiţii concrete,

necesare oricui doreşte împlinirea vieţii pe cale ascetică numită
monahism, ştiut că Sfântul Vasile nu respinge cealaltă cale a
desăvârşirii creştine, familia, şi ea cu tipul ei de asceză.

Mai întâi el atrage atenţia că monahul este un fel de ostaş a cărui

înrolare presupune renunţarea la tot ceea ce l-ar împiedeca să-şi
exercite responsabilităţile monahale, iar pe de altă parte, presupune
înarmarea cu tot ceea ce îi va facilita perspectiva biruinţei
vrăjmaşului, în spatele tuturor formelor de pregătire pentru biruinţă,
aflându-se încrederea în marele Împărat, aşa cum soldatul obişnuit
are încredere în cel care l-a luat în soldă.

„Spectacolul răului poate să ne convingă să ne mulţumim cu o

sfinţenie relativă“
Credinţa dreaptă şi împlinirea poruncilor sunt formele de manifestare
ale fidelităţii faţă de marele Împărat. Pentru împlinirea poruncilor este
nevoie de concentrare asupra obiectivului final, care sunt bogăţiile
promise în împărăţia lui Dumnezeu. În acest sens, se impune:
separarea de lume, nu însă în singurătatea eremitică, ci vieţuirea în
chinovie (un alt tip de societate). Vedem cum, în gândirea Sfântului
Vasile, ideea grecească după care omul este fiinţă sociabilă se
întâlneşte cu porunca iubirii aproapelui din Noul Testament. Nu poţi
exercita deplin această poruncă fundamentală ducând o viaţă
pusnicească. Părăsirea cetăţii are drept obiectiv, după Sfântul Vasile,
distanţarea de cei care nu se tem de Dumnezeu (şi care ne pot
distrage atenţia), dar şi pentru a scăpa de vechile noastre obiceiuri şi
pentru a putea să ne rugăm continuu. „Căci spectacolul răului poate,
fie să ne atragă la el, fie să ne convingă să ne mulţumim cu o
sfinţenie relativă“.

Prof. Univ. Vasile Răducă

Sursa: ziarullumina.ro
 
 155

fântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390), cunoscut și ca Grigorie

de Nazianz, a fost un mare sfânt părinte și învățător al
Bisericii. Prăznuirea lui se face pe 25 ianuarie, iar la 19 ianuarie se
prăznuiește aducerea moaștelor sale în biserica Sfinților Apostoli
din Constantinopol. De asemenea, pe 30 ianuarie, la
praznicul Sfinților Trei Ierarhi, și sfântul Grigorie Teologul este
comemorat de Biserică, împreună cu sfinții Vasile cel Mare și Ioan
Gură de Aur.

Cuprins
 [ascunde] 

 1Viața
 2Moaște
 3Scrieri
 4Citate
 5Imnografie
 6Iconografie
 7Surse
 8Legături externe

Viața
S-a născut la Arianz / Arianzus, în Capadocia (Asia Mică, azi în
Turcia), nu departe de Nazianz. Tatăl său, după ce s-a convertit la
creștinism, a intrat mai târziu în monahism, devenind
apoi episcopul Grigorie Nazianzul (este prăznuit la 1 ianuarie), iar
mama lui a devenit mai târziu monahia Nona (prăznuită la 5 august).
Învățăturile elementare Sf. Grigorie le primește în casa părintească,
în Arianz, apoi studiile mai înalte le face la școala din Cezareea
Capadociei, unde cunoaște pe viitorul său prieten, Vasile. De aici
trece în Cezareea Palestinei, bogată prin biblioteca și amintirile unul
alt mare scriitor creștin, Origen, apoi studiază la Alexandria și, în
sfârșit, la Atena. Aici va rămâne 8 sau 9 ani, până în anul 358 sau
359 și va studia gramatica, retorica, matematica, filozofia și poezia.
Tot aici leagă o strânsă prietenie cu Sf. Vasile cel Mare, prietenie ce
va dura până la moarte. Pe lângă studiile profane, a folosit timpul și
pentru a cerceta și aprofunda adevărurile Sfintei Scripturi.
De la Atena pleacă la Constantinopol, unde îl întâlnește pe fratele
său, Cezar, care practica medicina, plecând amândoi spre Nazianz.
 156

Aici va primi botezul creștin, după care se dedică vieții ascetice,

retrăgându-se pe malul râului Iris, unde ducea viață retrasă și
prietenul său, Sf. Vasile. În acest loc, departe de zgomotul vieții
lumești, în liniștea singurătății, unde sufletul lor se simțea mai
aproape de Dumnezeu, practicau asceza și studiau Sfintele Scripturi
și alte scrieri creștine. Aici lucrează cu prietenul său la alcătuirea
primei filocalii (conținând scrieri ale lui Origen).
În anul 362, la dorința comunității creștine din Nazianz, dar contrar
voii sale, a fost hirotonit preot de tatăl său. Simțind că această
sarcină îi era prea grea, a fugit la prietenul său, Sfântul Vasile, aflat
la mănăstire, dar nu peste mult timp s-a întors la tatăl său, în
Nazianz, pentru a-l ajuta la păstorirea eparhiei acestuia. În anii 363–
364, eparhia era tulburată de erezii. Sfântul Grigorie l-a ajutat pe tatăl
său să restabilească unitatea fermă în Ortodoxie.
În anul 370, Sfântul Vasile cel Mare a fost
ales Arhiepiscop al Cezareei, iar în anul 372, Sfântul Grigorie a fost
ales episcop de Nazianz.
În anul 379, chemat stăruitor de comunitatea ortodoxă din
Constantinopol, a mers în capitală pentru întărirea dreptei credințe. În
anul 381 a participat la al doilea Sinod Ecumenic, ținut la
Constantinopol. Acolo, s-a opus ereziei ariene, a susținut dubla
natură, dumnezeiască și umană a lui Iisus Hristos, precum și
misterul Sfintei Treimi, inexplicabil pe cale rațională.
După încheierea lucrărilor sfântului sinod, Sf. Grigorie s-a întors la
Nazianz. În anul 383 s-a retras la casa sa natală, dedicându-se
scrisului, până la trecea sa către Domnul. A murit probabil la 389 sau
390, in vârstă de aproximativ 60 de ani.
Numele de Teologul i s-a atribuit în special datorită celor "Cinci
Cuvântări Teologice" ținute la Constantinopol. Ele expun și apără
învățătura despre Sfânta Treime.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sf. Grigorie Teologul de două ori
pe an: singur la 25 ianuarie și împreună cu Sfinții Vasile cel Mare și
Ioan Gură de Aur la 30 ianuarie.
 157

Moaște
Moaștele Sfântului Părinte Ierarh Grigore Teologul se află în mai
multe locuri ale creștinătății. Un fragment din craniu se păstrează
la mănăstirea Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu.