Cunoaşterea lui Dumnezeu

Descoperirea dumnezeiească şi cunoaşterea omenească fac parte din

acelaşi proces de întâlnire şi stabilire a comuniunii noastre cu Dumnezeu,
numai că prima porneşte de la Dumnezeu şi vine spre om, iar a doua
reprezintă efortul şi îndreptarea omului spre Dumnezeu. Numai că, pentru
teologul ortodox, Dumnezeu nu reprezintă un obiect pasiv de cercetare, ci un
subiect activ, o Persoană, care se descoperă prin lucrările şi prin Cuvântul
Său. De aceea, cunoaşterea lui Dumnezeu nu este o problemă de speculaţie,
ci în primul rând de curaţare sufletească, de umplere de Duhul pentru
apropierea sau simţirea duhovnicească a prezenţei şi acţiunii lui Dumnezeu.
În procesul cunoaşterii lui Dumnezeu, iniţiativa o are însuşi
Dumnezeu, prin revelarea Sa, scopul ultim fiind îndumnezeirea oamenilor.
Deşi unică sau unitară, cunoaşterea lui Dumnezeu se face pe mai multe căi,
acestea neexcluzându-se una pe cealaltă, ci fiind complementare.

Cunoaşterea raţională (catafatică)

Potrivit tradiţiei patristice, există o cunoaştere naturală a lui

Dumnezeu, catafatică, ce porneşte de la creatie către Creatorul ei.
Cunoaşterea lui Dumnezeu în şi prin creaţie în urma căreia omul, văzând
frumuseţea şi armonia creaturilor, Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi-L laudă.
Foarte sugestive în acest sens sunt textele de la Ps. 18:1-4: „Cerurile spun
slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste tăria”; II Macab. 7:28
şi mai ales Rom. 1:20: “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii,
înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei
să fie fără cuvânt de apărare”.
Pe aceasta cale îl cunoastem pe Dumnezeu in calitatea Sa de Cauza
creatoare si sustinatoare a lumii. La baza acestei cunoaşteri se află
rationalitatea creatiei, care vadeste intelepciunea si marirea Creatorului:
Daca omul poate cunoaste pe Dumnezeu din natura, aceasta se datoreaza
faptului ca Logosul a sadit in firea oamenilor si facultatea cunoasterii Lui
prin rationalitatea creatiei. Dar o data cu facultatea cunoasterii, Dumnezeu a
mai sadit in om si tendinta existentiala catre El, dată în prezenţa chipului lui
Dumnezeu din om.

1
Cunoaşterea analogică şi anagogică

Cunoştinţa lui Dumnezeu din contemplarea făpturilor sensibile şi

inteligibile, numită şi înţelepciune, este o cunoştinţă firească, deoarece a
existat în firea omului, dată de Dumnezeu, înainte de căderea în păcat. Dar
patimile au întunecat mintea, au stricat „amintirea lui Dumnezeu", au
strâmbat chipul şi sufletul.
De aceea, cei dinainte de Hristos, deşi au iscodit creaţia, n-au aflat din
făpturi scopul lui Dumnezeu şi nici pe Dumnezeu. În starea actuală,
cunoştinţa adevărată, prin contemplarea Scripturilor şi a creaţiei, se dă celor
care au credinţă şi trăire morală, celor care şi-au curăţit mintea în lupta cu
patimile. Nimeni nu-L cunoaşte pe Dumnezeu şi nu se mântuieşte fără
credinţă (Evr. 10, 38-39), ci din credinţă (Rom. 1, 17).
Cel care nu cunoaşte adevărul acesta, că Dumnezeu i-a dat raţiunea,
nici nu poate crede cu adevărat (Marcu Ascetul). Totuşi, credinţa este aceea
care sesizează adevărul şi-1 găseşte numai prin Revelaţia Fiului lui
Dumnezeu şi prin iluminarea Duhului Sfânt. Avraam s-a închinat celor trei
tineri, spunând că se află în faţa lui Dumnezeu (Fac. 18, 2). Ucenicii L-au
adorat pe Iisus când au văzut cum I se supun creaturile, recunoscând, astfel,
îndumnezei-rea Lui: „Crezi că pot face aceasta?... După credinţa voastră,
fie vouă” (Mt. 9, 28-30). „Cred, Doamne, şi s-au închinat Lui” (In. 9, 38).
Prin urmare, drumul cunoaşterii teologice este de la credinţă la gnoză (Efes.
4, 13) „Noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (In.
6, 9). Dar nici probele logice (cazul lui Toma), nici gnoza - unificarea (cazul
misticilor) nu epuizează misterul credinţei. Credinţa este o cunoştinţă ce nu
se poate demonstra (Evr. 11, 1). Ea este o punte de legătură, o unire
nemijlocită, mai presus de fire şi de înţelegere, a celui care crede cu Cel
crezut. La capătul acestei punţi are loc revelaţia personală, autentică, a Celui
crezut, prin pătrunderea (perihoreza) de negrăit a Acestuia în cel care crede.
La începutul Simbolului niceo-constantinopolitan, din anul 381, „Eu
cred" (în original „Noi credem") exprimă declaraţia solemnă a creştinului că
viaţa sa e dependentă de Dumnezeu, despre Care dă mărturie Sfânta
Scriptură. Prin credinţă, creştinul are o viziune sacră despre creaţie, despre
istorie, despre lume. Eu cred are sensul de a merge cu Dumnezeu, de a fi în
comuniune cu El, de a trăi conform cu poruncile Lui. Credinţa - pistis, fides -
este vehiculul puterii Evangheliei, poarta deschisă harului. Această
cunoaştere prin credinţă este, totuşi, „în parte" (1 Cor. 13, 12), adică potrivit
cu capacitatea şi curăţia minţii. Ea este analogică, după măsură, în proporţie
cu firea şi cu puterea raţională a omului. „În fata lui Dumnezeu, înţeleptul
este văr primar cu prostul” (Ţutea)

2
 Cunoaşterea prin credinţă are şi un scop anagogic, adică, „de cele
aflătoare sub stăpânire şi în starea creaţiei, trebuie să ne apropiem pentru
altceva, nu pentru ele, precum de oglindă ne apropiem pentru ceea ce se
arată şi ia chip în ea. Astfel, nu ne apropiem de creaţiune pentru
îmbunătăţire, ci pentru arătarea Unului suprem în ea”. (Calist Catafygiotul,
„Despre viaţa contemplativă 17", Filocalia VIII --- icoana – nu ne apropiem
pt materie, ci pt cel reprezentat).
Dacă în vremea Legii, drepţii şi Profeţii vedeau doar spatele şi mâna
lui Dumnezeu, în vremea harului, Apostolii şi Evangheliştii văd razele
Dumnezeirii prin trupul plin de slavă al lui Iisus Hristos, Care S-a arătat
ucenicilor la Schimbarea Sa la Faţă. Este strălucirea firii dumnezeieşti mai
presus de fiinţă, cea care se revarsă în trupul ipostaziat într-Una din
Persoanele Sfintei Treimi. Trupul lui Hristos este nu numai părtaş al slavei
Dumnezeirii, ci şi transmiţător al ei. După Maxim Mărturisitorul, această
lumină de la Schimbarea la Faţă a Domnului este „simbol al teologiei"
(dumnezeirii), în sensul că ni se împărtăşeşte pe măsura noastră, dar că ea ne
îndreaptă spre ceva şi mai înalt (anagogic).
Teologia analogică şi anagogică se foloseşte de o mulţime de
simboluri pentru a atinge cele inteligibile, plecând de la cele sensibile.

Cunoaşterea duhovnicească (apofatică)

Prin cunoaşterea duhovnicească-apofatică avem o experienţă directă a
prezentei tainice a lui Dumnezeu, care depaseste simpla Lui cunoastere
raţională. Cunoasterea apofatica cauta sa adapteze mintea omului la
realităţile dumnezeieşti care depăşesc orice cuvânt, pentru ca omul sa tinda
spre asemănare cu Dumnezeu prin progresul lui spiritual si moral.
Plecând de la afirmaţia Sf. Ev. Ioan: „Pe Dumnezeu nu L-a văzut
nimeni vreodată” (Ioan 1, 18), teologia ortodoxă consideră apofatismul ca
fiind calea cea mai potrivită în abordarea transcendenţei Dumnezeului celui
viu şi personal. Ea este însoţită mereu de epectază, adică de urcuşul nostru
continuu în cunoaşterea lui Dumnezeu, persoană infinită.
Crestinismul este experienta comuniunii omului cu Dumnezeu Cel viu
iar cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu este cea prin experienţă directă.
De aceea, prin apofatism se evită reducerea lui Dumnezeu la mintea naturală
a omului si se caută ridicarea minţii omului la realităţile vietii si comuniunii
dumnezeieşti ale Sfintei Treimi.
Cel care pătrunde in lumina slavei divine necreate are constiinta ca
Dumnezeu, după esenţă, este dincolo de aceasta vedere sau traire, caci fiinţa
divină este cu totul apofatica si nu poate fi definita prin ratiune. Ridicarea

3
peste lucrurile lumii nu inseamna disparitia acestora, ci o ridicare prin ele
dincolo de ele, in Dumnezeu ca Persoana Care nu poate fi definita. Acesta
este motivul principal pentru care apofatismul nu exclude o cunoastere
rationala a lui Dumnezeu, ci o completează.
Între cunoasterea catafatică şi cunoasterea apofatica a lui Dumnezeu
există o complementaritate. Adâncimea tainei lui Dumnezeu face ca
afirmatiile cunoasterii catafatice a lui Dumnezeu să fie aprofundate prin
cunoaşterea apofatica. Pe de alta parte, cunoasterea apofatica, atunci cand
vrea sa se tălmăcească pe sine pentru folosul duhovnicesc al credinciosilor,
recurge la termenii cunoaşterii intelectuale, umplandu-i mereu cu un inteles
mai adanc decat acela pe care il pot reda noţiunile intelectuale.

Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii.

În împrejurările mai deosebite ale vieţii, cunoaşterea lui Dumnezeu
devine practică, existenţială, prin raporturile Sale directe cu noi, prin care
experiem caracterul Său personal şi marea Lui iubire pentru noi: Ps. 119, 1:
„Întru necazul meu către Domnul am strigat şi El m-a auzit”.
Toate imprejurarile acestea produc o sensibilizare a fiintei noastre
pentru sesizarea realitatilor de dincolo de lume, pentru cautarea unui sens al
lor. Ele fac sufletul mai sensibil pentru prezenta lui Dumnezeu in preajma
omului si il cheama la rugaciune. Atunci ne rugăm mai intens, cerem cu
stăruinţă ajutorul Lui şi îl cunoaştem pe Dumnezeu nu într-un mod abstract,
ci extrem de personal, ca pe cineva care ascultă strigătul nostru şi vindecă
rana sufletească: „Dar pe cel nenorocit Dumnezeu îl scapă prin nenorocirea
lui şi prin suferinţă Dumnezeu îi dă învăţătură” (Iov 36, 15).
Dar împrejurările sensibilizează omul si faţă de aproapele său, ca
dovadă a iubirii noastre fata de Dumnezeu. În fiecare om sarac, asuprit sau
bolnav ne întampină Hristos cerând ajutorul nostru.

Bibliografie:
1. Pr. Prof. Stefan Buchiu, Dogmă şi teologie, vol.1, Bucureşti,
2006, p. 122-133.
2. Pr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, vol. 1,
Sibiu, 2009, p. 125-127.

4
Texte de discutat împreună cu studenţii:
Sf. Ioan Gură de Aur:
,,… lipsa cunoaşterii nu înseamnă a nu şti care este esenţa lui Dumnezeu,
dimpotrivă, tocmai pretenţia de a şti acest lucru înseamnă a fi lipsit de cunoaşterea lui
Dumnezeu.
Dacă s-ar întâmpla ca doi oameni să se certe între ei cu privire la cunoaşterea
întinderii cerului, unul susţinând că nu poate fi cuprinsă cu ochiul omenesc, iar celălalt
pretinzând că este cu putinţă şi, pentru a realiza acest lucru, se angajează să o măsoare în
întregime folosind pentru aceasta palma, răspunde-mi acum, despre care dintre cei doi
vom spune că deţine cunoaşterea întinderii cerului – cel care pretinde că ştie câte palme
măsoară ori cel care îşi recunoaşte neştiinţa? Iar dacă în privinţa cerului, cel care îi
cunoaşte întinderea este mai degrabă omul care se retrage înaintea acesteia, cum să nu
avem nevoie, când este vorba de Dumnezeu, de o asemenea sfială? Şi cum să nu fie
atinsă, de nu se întâmplă astfel, culmea rătăcirii?” (Despre necunoaşterea lui Dumnezeu,
cuvântarea V, p. 122)

„Neînvăţarea este o boală foarte grea, fără învăţătură nu este cu putinţă să

cunoască careva pe Dumnezeu, numai Îl cunoaşte cum Îl cunosc şi cele fără de cuvânt
dobitoace.” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 6)

„Şi s-a arătat Domnul Dumnezeu lui Avraam.

Acum întâlnim pentru întâia oară în Scriptură cuvântul s-a arătat. Dumnezeiasca
Scriptură n-a folosit acest cuvânt nici cu Adam, nici cu Abel, nici cu Noe, nici cu
altcineva. Ce înseamnă, dar, aceste cuvinte: şi s-a arătat? Pentru ce atunci Scriptura
spune în altă parte: Nimeni nu va vedea pe Dumnezeu şi va trăi? (Ieş., 12, 7). Ce putem
gândi, dar, de aceste cuvinte ale Scripturii, care spun că Dumnezeu S-a arătat? Cum s-a
arătat dreptului Avram? Oare a văzut Avraam fiinţa lui Dumnezeu? Nu! Doamne fereşte!
- Dar ce?
- Dumnezeu S-a arătat aşa cum numai El singur ştie şi atât cât putea Avram să vadă.
Iscusit este înţeleptul şi bunul nostru Stăpân! Se pogoară spre firea omenească şi se
înfăţişează celor care se pregătesc în chip vrednic. Şi asta o arată prin profetul Osie, când
spune: Eu am înmulţit vedeniile şi în mâinile proorocilor m-am asemănat (Osie, 33, 20).
Isaia l-a văzut şezând pe scaun (Is., 6, 1); dar cuvintele acestea sunt nevrednice de
Dumnezeu, că Dumnezeu nu şade. Cum ar putea şedea pe scaun firea cea netrupească şi
nepieritoare? Daniil iarăşi L-a văzut ca vechi de zile (Dan., 7, 22). Zaharia apoi L-a văzut
într-un fel, iar Iezechiil în alt fel. De asta Dumnezeu a spus: Eu am înmulţit vedeniile, în
loc de: M-am arătat aşa, după vrednicia fiecăruia.” (Omilii la Facere, omilia XXXII, II,
în col. PSB, vol. 21, p. 410)

5
 ,,Care să fie, aşadar, lucrul gândit de Pavel în legătură cu ce spune: cunoaşterea
va dispărea?
El nu spune aceasta despre cunoaşterea totală, ci despre cea parţială, vorbind
despre apariţia unui moment de oprire a înaintării către o stare mai bună, în aşa fel încât
cunoaşterea parţială o dată dispărută să nu mai fie parţială, ci deplină. După cum vârsta
copilăriei sfârşeşte fără ca fiinţa să treacă în neant, ci prin creşterea în vârstă şi atingerea
stării de bărbat desăvârşit, tot astfel se petrec lucrurile şi în privinţa cunoaşterii. Pavel
vrea de fapt să spună că această cunoaştere mică nu va mai fi mică îndată ce va deveni
mare. Acesta este înţelesul cuvântului a dispărea şi în continuare ni-l va înfăţişa mai
precis. Pentru a se înţelege că dispariţia nu înseamnă pieire totală, ci sporirea şi creşterea
cunoaşterii către un bine mai mare, după ce a spus va dispărea, adaugă: pentru că în
parte cunoaştem şi în parte profeţim; dar când va veni desăvârşirea, atunci ceea ce este
în parte va dispărea (I Cor., 13, 9-10), astfel încât să nu mai fie în parte, ci desăvârşit.
Dispare, aşadar, nedesăvârşirea cunoaşterii pentru a nu mai fi nedesăvârşită, ci
desăvârşită. Dispariţia este de fapt împlinire şi avansare către o stare mai bună.
Şi să cerceteze laolaltă cu mine înţelepciunea lui Pavel. Nu spune cunoaştem o
parte, ci cunoaştem în parte, adică deţinem o parte a unei părţi.” (Despre necunoaşterea
lui Dumnezeu, cuvântarea I, pp. 18-19)