Lect. dr. pr.

Cătălin Vatamanu
2020

CARTEA FACEREA
Istoria primordială
Istoria patriarhilor
 Partea întâi. Istoria primordială
Împărțirea cărții Facerea 4. Grigorie de Nyssa - Despre facerea
 1-3: Protoistoria omului, Cuvânt apologetic la
 4 - Cain şi Abel
Hexaimeron, Marele cuvânt
 6:5–9:17 – Noe. Potopul
catehetic.
 11:1-9 - turnul Babel: răspândirea
5. Origen - Omilii si Comentarii la Geneză
oamenilor 8. Atanasie cel Mare - Hexaimeron*,
Istoria patriarhilor: Cuvânt despre întruparea Cuvântului.
 istoria lui Avraam – Fac. 12 – 25:18
14. Chiril al Alexandriei - Glafire la Geneza
7. Ioan Damaschin - Dogmatica.
 istoria lui Isaac şi a lui Iacov – Fac. 25-
36 12. Neofit Z ăvorâtul - Comentarii la
 istoria lui Iosif – Fac. 37-50
Facere
10. Efrem Sirul - Tâlcuire la Cartea
Facerii
Repere patristice de interpretare
11. Teodoret al Cyrului - Comentarii la
1. Ioan Gură de Aur - Omilii la Facere. Facere
2. Vasile cel Mare - Omilii la Hexaimeron 13. Didim cel Orb - Comentarii la Geneza
3. Ambrozie al Milanului - Hexaimeron.
 Istoria primordială. Creaţia

v. 1 : „La început („întru început” ) a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.”

Sfântul Ambrozie: „Începutul în înţeles tainic este arătat de zicerea: Eu sunt Alfa şi Omega,
începutul şi sfârşitul (Apoc. 1, 8)… Cu adevărat, Cel ce este începutul tuturor lucrurilor, în
puterea Dumnezeirii Sale, este, de asemenea, şi sfârşitul… Deci întru acest început, adică
întru Hristos, Dumnezeu au zidit cerul şi pământul, fiindcă toate printr-însul s-au făcut, şi
fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut (loan 1, 3).”
Prov. 8, 22: „Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui
cele mai de demult. ” – creația s-a făcut întru Înțelepciunea lui Dumnezeu
In 1: „întru început era Cuvântul… toate printr-însul s-a făcut, şi fără de dânsul nimic nu s-a
făcut ce s-a făcut” – creația s-a făcut prin Logos
Efes. 3, 9: „Dumnezeu… Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos”.
Col. 1, 16: „întru Dânsul [Hristos] s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pre pământ, cele
văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpânirile toate printr-
însul şi pentru Dânsul s-au zidit”.
Sfântul Efrem Sirul: „Se cuvenea ca Duhul Sfânt să se poarte, ca o dovadă că în ce priveşte
puterea ziditoare El este asemenea cu Tatăl şi cu Fiul. Căci Tatăl au grăit, Fiul au zidit, şi se
cădea ca şi Duhul să-şi aducă lucrarea. Şi-aceasta o au făcut purtându-se, arătând prin
aceasta în chip vădit că totul a fost adus întru fiinţare şi săvârşit de către Treime.”
 Istoria primordială. Creaţia

Zilele creației
 Sfantul Efrem Sirul: o zi = 24 de ore. Dumnezeu nu a avut nevoie de douazeci si
patru de ore, ci numai de o clipă.
„Desi atat lumina cat si intunericul au fost zidite intr-o clipita, totusi, atat ziua cat si
noaptea Zilei Intai au tinut cate doisprezece ceasuri fiecare”.
 Irineu, Origen, Sf. Vasile cel Mare, Grigorie al Nyssei: Dumnezeu a creat totul
dintr-o dată, „dintru început”
 Cele Sase Zile nu trebuie masurate cantitativ, ci teologic. Insemnatatea lor nu tine
de durată, ci de ceea ce s-a petrecut in ele.
 Istoria primordială. Creaţia

1, 2: „Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul
lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.”
 tohu wabohu = „gol, pustiu, neant” – creația ex nihilo (Teofil al Antiohiei,
Origen, Aquila, Teodotion)
Sfântul Vasile: „Cum se face că, deşi amândouă, şi cerul şi pământul, au fost făcute
având aceeaşi cinste, cerul a fost făcut desăvârşit, iar pământul este încă nedesăvârşit
şi neterminat ? Sau, pe scurt, care era partea «netocmită» a pământului şi pentru care
pricină pământul era «nevăzut»? Tocmirea desăvârşită a pământului o alcătuieşte
belşugul din el: odrăslirea a tot felul de plante, creşterea pomilor înalţi, roditori şi
neroditori, culorile frumoase şi mirosurile plăcute ale florilor şi toate câte, puţin mai
în urmă, răsărind din pământ la porunca lui Dumnezeu, vor împodobi pământul care
le-a dat naştere. Aşadar, pentru că nimic din acestea nu era pe pământ, pe bună
dreptate Scriptura a numit pământul «netocmit». Acelaşi lucru îl putem spune şi
despre cer. Nici el nu era încă terminat, şi nici nu-şi primise podoaba lui; nu era
luminat nici de lună, nici de soare, şi nici încununat cu cetele de stele. încă nu se
făcuseră acestea. Deci n-ai păcătui faţă de adevăr dacă ai spune că şi cerul era
«netocmit».”
 Istoria primordială. Creaţia

1, 2c: „...şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.”

Sfântul Ambrozie: „încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul, precum este
scris: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea
lor (Ps. 32, 6). […] Duhul în chip cuvenit se purta peste pământ, cel sortit a aduce
roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea seminţele noii naşteri, ce aveau să
încolţească, după cuvintele prorocului: Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi se va
înnoi faţa pământului (Ps. 103, 30).”
 „se purta peste apă”: Sf. Vasile: „Duhul lui Dumnezeu” ar încălzi apa,
pregătind nașterea făpturilor.
Sfântul Efrem: „[Duhul Sfânt] a încălzit apele şi le-a făcut roditoare şi în stare să
zămislească, ca pasărea când sade pe ouă cu aripile întinse şi le încălzeşte cu
căldura ei, făcându-le roditoare. Tot Duhul Sfânt înfăţişa atunci pentru noi chipul
Sfântului Botez, în care, prin mişcarea Sa pe deasupra apei, dă naştere copiilor lui
Dumnezeu.” Duhul Sfânt a luat parte şi la celelalte zile ale Facerii, căci Iov
vorbeşte de Duhul cel dumnezeiesc cel ce m-a făcut pre mine (Iov, 33, 4).
 Istoria primordială. Creaţia

1, 3: Și a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Și a fost lumină.”

Sfântul Vasile: „Să cercetăm în ce chip vorbeşte Dumnezeu. Oare aşa cum vorbim
noi ? […] Oare transmiţând prin organele glăsuitoare cele gândite, prin mişcarea
articulată a vocii, face cunoscut gândul cel într-ascuns ? Oare nu e basm să spui că
Dumnezeu are nevoie de atâta timp pentru a-şi arăta gândurile ? Nu e oare mai
cucernic să spui că voia dumnezeiască şi cel dintâi impuls al cugetării Sale este
Cuvântul lui Dumnezeu [adică Hristos]? Scriptura îl înfăţişează pe larg, ca să arate
că Dumnezeu nu numai că a voit să facă lumea, ci şi că a adus-o la existenţă cu un
împreună-lucrător. Căci Scriptura ar fi putut urma să spună despre toate aşa cum a
spus la început: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, apoi A făcut
lumina, apoi A făcut tăria. Dar iată că Scriptura îl arată pe Dumnezeu poruncind şi
vorbind; şi, fără să o spună, arată pe Cel Căruia îi porunceşte şi-i vorbeşte. […]
Deci, aşa cum spuneam mai înainte, Scriptura, pentru a deştepta mintea noastră
spre căutarea Persoanei Căreia i-au fost spuse cuvintele, a luat, cu înţelepciune şi
dibăcie, forma aceasta de exprimare.”
Lumina – Hristos (In 1, 4-5)
 Istoria primordială. Creaţia

1, 3: Și a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Și a fost lumină.”

Lumina – Hristos (In 1, 4-5)
Sfântul Ambrozie: „Dumnezeu este făcătorul luminii, iar locul şi pricina întunericului este
lumea. Insă bunul Făcător a rostit cuvântul «lumină» ca să poată descoperi lumea, pătrunzând-
o cu strălucire, şi astfel s-o facă frumoasă la înfăţişare. Deci dintr-o dată văzduhul s-a făcut
strălucitor, iar întunericul s-a dat cu spaimă înapoi de la neobişnuita strălucire. Strălucirea
luminii ce a pătruns dintr-o dată întregul univers a copleşit întunericul, scufundându-l parcă în
adânc.”
Sfântul Efrem – lumina nu avea nimic de-a face cu soarele: „Lumina care a apărut pe pământ
era fie ca un nor luminos, fie ca lumina zorilor, ori ca stâlpul ce a luminat norodului iudeu în
pustie. Oricum, lumina nu ar fi putut împrăştia întunericul ce învăluia totul, de nu şi-ar fi
răspândit pretutindeni fie materia, fie razele, precum soarele la răsărit. Lumina dintru început
era răspândită pretutindeni, nefiind închisă într-un singur loc anume; ea împrăştia întunericul
fără a avea vreo mişcare; toată mişcarea ei ţinea doar de ivire şi pieire; când ea pierea dintr-o
dată, venea domnia nopţii, domnie ce se sfârşea o dată cu ivirea ei. Astfel, lumina a făcut să
apară şi cele trei zile următoare. Ea a ajutat la odrăslirea şi răsărirea tuturor celor care urmau a
fi scoase de către pământ în ziua a treia; cât despre soare, el a fost aşezat în tăria cerului ca să
aducă la împlinire cele care fuseseră făcute să apară mai înainte cu ajutorul luminii dintru
început.”
 Istoria primordială. Creaţia
1, 5: „ Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a
fost dimineaţă: ziua întâi.”
Ps. 89, 4: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii. ”
- Seara/ dimineața – creația se face în timp
Sfântul Ambrozie numeşte lucrarea Zilei întâi „temelia” lumii: „Meşterul-zidar așează întâi
temelia, iar după ce s-a pus temelia alcătuieşte feluritele părţi ale clădirii una după alta, iar apoi le
adaugă şi podoabele… De ce nu a dat Dumnezeu […] stihiilor podoabele potrivite odată cu ivirea
lor, ca şi cum El, în clipa facerii, nu ar fi fost în stare să facă în dată ca cerul să sclipească ţintuit
cu stele, iar pământul să se îmbrace în flori şi roade ? Putea prea bine să se fi întâmplat aşa.
Totuşi, Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi zidite, şi abia pe urmă au fost rânduite; altfel
ar trebui să presupunem că ele nu au fost de fapt create, şi că nu au avut început, întocmai ca şi
cum firea lucrurilor ar fi fost născută de la început, neapărând a fi ceva adăugat pe urmă.”
Sfântul Vasile: „Seara este hotarul comun dintre zi şi noapte, iar dimineaţa este vecinătatea nopţii
cu ziua. Aşadar, ca să dea zilei cinstea de a fi fost făcută înainte, Scriptura a vorbit mai întâi de
sfârşitul zilei, apoi de sfârşitul nopţii, pentru că zilei îi urmează noaptea. Starea în lume înainte de
facerea luminii nu era noaptea, ci întunericul; noapte s-a numit atunci când Dumnezeu a despărţit
întunericul de zi, şi întunericul a primit numire nouă, ca să se deosebească de zi. […] Pentru ce nu
a spus «ziua întâia», ci «zi una» ? Doar era firesc să o numească «ziua întâia», căci avea să-i
adauge ziua a doua, a treia, a patra, pentru că era în fruntea celor care vin după ea. A spus «una»
pentru că voia să determine măsura zilei şi a nopţii.”
 Istoria primordială. Creaţia

Ziua a doua
Fac. 1, 6-8: „Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de
ape!" Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de
apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este
bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.”
Sfântul Vasile: „cer” nu este sinonim cu „cerul”: „Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer şi
alt nume şi o întrebuinţare deosebită, acesta este alt cer decât cel făcut la început, de o natură
mai tare, căruia i s-a dat şi o întrebuinţare deosebită în univers. […] Şi socotim că acest cuvânt
a fost pus aici pentru a arăta o natură tare, în stare să ţină apa care alunecă şi se împrăştie uşor.
Dar pentru că, după concepţia comună, se pare că «tăria» îşi are naşterea din apă, nu trebuie să
se creadă că tăria este asemenea cu apa îngheţată sau cu… piatra străvezie… ce are aproape
transparenţa aerului. Noi nu asemănăm tăria cu nici una din aceste materii. Într-adevăr, a avea
despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a fi copil şi a avea mintea uşoară. […]
Suntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce
sunt îngăduite. […]. Scriptura nu numeşte «tărie» substanţa rezistentă şi tare ce are greutate şi
este solidă; căci pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că
substanţa celor care stau deasupra pământului este fină şi rarefiată şi nu e percepută de nici
unul dintre simţurile noastre, substanţa aceasta s-a numit «tărie», în comparaţie cu substanţele
foarte fine care nu pot fi sesizate de simţirea noastră.”
 Istoria primordială. Creaţia

1, 7 – despărțirea apelor
 fizică (Sf. Vasile, Teofil al Antiohiei)
 Potopul din vremea lui Noe: „s-au
desfăcut toate izvoarele adâncului şi
jgheaburile cerului s-au deschis. Şi a căzut
ploaie pre pământ patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi” (Fac. 7, 11-12).
 alegorică (Origen): puterile îngerești/
puterile malefice

Giusto de Menabuoi (sec. 14) ►

„Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate

cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a
pământul de zidirea Ta.” (Ps. 103, 25)
 Istoria primordială. Creaţia
Ziua a treia
Fac. 1, 9-13: „Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate
uscatul!" Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat
uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut
Dumnezeu că este bine. Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu
sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă
în sine, după fel, pe pământ!" Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face
sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe
pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.”
Sfântul Ambrozie: „Neaflând eu din mărturia limpede a Scripturii ce anume a făcut El, voi
trece peste aceasta ca peste o taină, ca nu cumva să se stârnească de aici încă şi alte întrebări.
Totuşi, susţin, potrivit Scripturii, că Dumnezeu poate înmulţi ţinuturile joase şi şesurile
deschise, precum au zis: Eu înaintea ta voi merge şi munţii voi face şes (Is. 45, 2).”
Sfântul Grigorie al Nyssei: „În ce priveşte felul cum au fost făcute toate pe rând, trebuie să-l
lăsăm la o parte, căci nici despre lucrurile mai uşor de înţeles, pe care le percepem cu
simţurile, nu s-ar putea pricepe uşor chipul «cum» au fost aduse la viaţă, aşa că trebuie să
socotim acest lucru ca neînţeles până şi de Sfinţii cei deprinşi cu contemplaţia. Căci, după
cum zice Apostolul, prin credinţă pricepem că s-au întemeiat veacurile cu cuvântul lui Dum-
nezeu, de s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd (Evr. 11, 3).”
 Istoria primordială. Creaţia

Sfântul Ambrozie: „S-a rânduit mai dinainte, pe cât se pare, ca pământul să fie uscat de
mâna lui Dumnezeu, iar nu de către soare, căci, în fapt, pământul s-a uscat înainte de
facerea soarelui. Pentru aceea şi David a osebit marea de uscat, vorbind de Domnul
Dumnezeu: Că a lui este marea, şi El a făcut-o pre ea, şi uscatul mâinile Lui l-au zidit (Ps.
94, 5)”
Sfântul Vasile: „Să răsară pământul iarbă verde. Şi într-o clipită de vreme pământul, ca să
păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, începând cu
odrăslirea, şi le-a adus îndată la desăvârşire. Fâneţele erau încărcate cu belşugul ierbii;
câmpiile bine roditoare erau acoperite cu semănături care, prin mişcarea spicelor lor,
dădeau imaginea valurilor mării. Orice fel de iarbă şi orice fel de verdeaţă, fie dintre
păioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belşug întreg pământul. […] Şi pom roditor,
a zis El, care să facă rod, căruia să fie sămânţa lui într-însul după fel pre pământ. La
acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus, cei care în chip
firesc se ridică la mare înălţime: brazii, cedrii, chiparoşii, pinii; toate crângurile s-au
acoperit îndată de tufani deşi şi de aşa-numiţii arbuşti care slujesc la facerea ghirlandelor:
trandafirul, mirtul şi dafinul, care nu erau mai înainte pe pământ; toţi, într-o clipită de
vreme, au apărut, fiecare cu mirosul său, deosebiţi prin însuşiri foarte precise de alţi
arbuşti, fiecare cunoscut prin însuşirea sa.”
 Istoria primordială. Creaţia
Sf. Efrem Sirul: „Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit într-o singură clipă, dar la înfăţişare
arătau ca de mai multe luni. Tot aşa copacii, la vremea facerii, s-au făcut într-o singură zi, dar
împlinirea şi roadele care făceau să le atârne crengile la pământ îi arătau ca şi cum ar fi fost de
câţiva ani.”
Sf. Grigorie al Nyssei: „Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a
odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi, din fiecare plantă, a crescut sămânţa; după ce aceasta a
căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. […] Căci la
început spicul n-a răsărit din sămânţă, ci sămânţa a crescut din spic; iar după aceea spicul a
răsărit din sămânţă.”
 plantele şi copacii au apărut pe pământ înainte de existenţa soarelui.
Sfântul Ioan Gură de Aur: „De-aceea îţi arată [Moise], înainte de facerea soarelui, pământul
acoperit cu de toate, ca să nu pui pe seama soarelui desăvârşirea roadelor, ci pe seama
Creatorului universului.”
Sfântul Vasile: „De aceea a dat Dumnezeu pământului această podoabă înainte de facerea
soarelui, ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui, ca unuia ce ar fi pricina vieţii.”
Sfântul Ambrozie: „Cum ar putea soarele să dea puterea vieţii plantelor crescătoare, când
acestea au fost mai înainte făcute să crească de dătătoarea de viaţă putere ziditoare a lui
Dumnezeu, înainte ca soarele să fi început a lua parte la astfel de vieţuire ? Soarele e mai tânăr
decât mugurii, mai tânăr decât ierburile.”
 Istoria primordială. Creaţia
Ziua a patra
Fac. 1, 14-19: „Şi a zis Dumnezeu: "Să
fie luminători pe tăria cerului, ca să
lumineze pe pământ, să despartă ziua
de noapte şi să fie semne ca să
deosebească anotimpurile, zilele şi anii,
Şi să slujească drept luminători pe tăria
cerului, ca să lumineze pământul. Şi a
fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi
luminători mari: luminătorul cel mai
mare pentru cârmuirea zilei şi
luminătorul cel mai mic pentru
cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus
Dumnezeu pe tăria cerului, ca să
lumineze pământul, Să cârmuiască ziua
şi noaptea şi să despartă lumina de
întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este
bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă:
ziua a patra.”
 Istoria primordială. Creaţia
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu socoteşti că
datorită lui avem ziua.” Sfântul Vasile învaţă: „Cerul şi pământul fuseseră făcute mai înainte;
după facerea lor a fost creată lumina, apoi a fost despărţită ziua de noapte, apoi iarăşi s-a făcut
tăria şi arătarea uscatului; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi determinate;
pământul s-a umplut cu cele care au răsărit din el, a odrăslit mii şi mii de feluri de plante şi s-a
umplut cu toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii
că soarele este pricina şi tatăl luminii, ori ca aceia ce nu-1 cunosc pe Dumnezeu să-1 so-
cotească creator al celor răsărite din pământ. […]”
Sfântul Ambrozie: „Priveşte mai întâi la tăria cerului care a fost făcută înaintea soarelui;
priveşte mai întâi la pământul care a început a se vedea şi era tocmit încă mai înainte ca soarele
să se ivească; priveşte la verdeaţa pământului care a fost mai înainte de lumina soarelui. Rugii
de mure au fost mai înainte de soare; firul ierbii e mai bătrân ca luna. Aşadar, nu socoti drept
zeu acel lucru ale cărui daruri date de Dumnezeu se văd a fi mai preţioase. Trecuseră trei zile;
în vremea aceasta nimeni nu s-a îngrijit de soare totuşi strălucirea luminii se vădea
pretutindeni. Căci şi ziua îşi are lumina ei, care şi ea a fost mai înainte de soare.”
Mt. 22, 30: „Soarele se va întuneca, şi luna nu-şi va da lumina sa, şi stelele vor cădea din cer”
Apoc. 21, 23: „Cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună ca să lumineze întru ea, că slava
lui Dumnezeu a luminat-o pre ea”.
 Istoria primordială. Creaţia
Ziua a cincea
Fac. 1, 20-23: „Apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi
păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu
animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după
felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a
binecuvântat Dumnezeu şi a zis: "Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările
să se înmulţească pe pământ! Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.”
 Istoria primordială. Creaţia
Sfântul Ioan Gură de Aur: „După cum pământului i-a spus numai atât: Să răsară, şi pământul
a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse toate la
fiinţă, tot aşa şi acum a spus: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări, zburătoare pre
pământ sub tăria cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de
deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul.”
Sfântul Vasile: „Astfel, apa a fost silită să slujească poruncii Ziditorului. Nespusa şi marea
putere a lui Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare şi mişcătoare tot felul de vieţuitoare ale apelor, şi
este cu neputinţă să numeri speciile lor, căci deodată cu porunca apele au primit şi capacitatea
de a naşte.”
Sfântul Ambrozie: „La această poruncă, apele îndată şi-au ivit odrăslirea. Râurile erau în
chinurile facerii. Iezerele zămisleau partea lor de viaţă. Marea însăşi începu a naşte tot felul de
târâtoare… Nici că putem pomeni mulţimea numirilor tuturor soiurilor aduse într-o clipită la
viaţă de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică şi suflarea de viaţă întru o
aceeaşi clipită au fost aduse la fiinţare… Aceeaşi clipă şi aceeaşi putere ziditoare au adus la
existenţă şi chitul şi broasca.”
„Acum este pârga fiecărui fel de vieţuitoare din apă care, ca şi seminţele din natură, primesc
porunca de a se arăta. Mulţimea lor va avea loc din naşterea lor, a unora din altele, când trebuie
să crească şi să se înmulţească.”
 Istoria primordială. Creaţia
Odrăslirea semințelor în pământ – simbol al învierii
Sfântul Ambrozie: „În tot ceea ce rodeşte, firea rămâne credincioasă sieşi…
Sămânţele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă, nici nu dau la iveală
roade deosebite de propriile sămânţe, astfel încât oamenii să răsară din şerpi şi carnea
din dinţi; cu-atât mai mult e de crezut, aşadar, că tot ceea ce s-a semănat va răsări din
nou în propria fire, că rodul grânelor nu se deosebeşte de sămânţă, că cele moi nu
răsar din cele tari, nici cele tari din cele moi, şi nici otrava nu se schimbă în sânge; ci
carnea se reface din carne, oasele din oase, sângele din sânge, umorile trupului din
umori. Mai puteţi deci voi, păgânilor, cei ce sunteţi în stare să susţineţi că există
schimbare, să mai tăgăduiţi reaşezarea firii ?”
Sfântul Grigorie al Nyssei: „Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că
pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut sămânţa;
după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a
fost la început. Şi zice slăvitul Apostol că acelaşi lucru se petrece şi la înviere. Dar
aflăm de la el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci şi că
ceea ce nădăjduim noi este altceva decât starea noastră primordială.”
 Istoria primordială. Creaţia
Cosmologia ebraică
 Fac. 1–2 // Ps. 8; 73; 88; 103; 135; Pild. 8:22-31; Is. 40:12-31; 44.
Ps. 8: 3-9: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai
întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?
Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el.
Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. Oile şi boii,
toate; încă şi dobitoacele câmpului; Păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările
mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!”
Ps. 73: 17-18: „A Ta este ziua şi a Ta este noaptea. Tu ai întocmit lumina şi soarele. Tu ai
făcut toate marginile pământului; vara şi primăvara Tu le-ai zidit.”
Ps. 103: „Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui;
Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor; Cel ce faci pe îngerii Tăi
duhuri şi pe slugile Tale pară de foc; Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va
clătina în veacul veacului.”
Ps. 135, 5-9: „Cel ce a făcut cerul cu pricepere, că în veac este mila Lui. Cel ce a întărit
pământul pe ape, că în veac este mila Lui. Cel ce a făcut luminătorii cei mari, că în veac este
mila Lui. Soarele, spre stăpânirea zilei, că în veac este mila Lui. Luna şi stelele spre
stăpânirea nopţii, că în veac este mila Lui. ”
 Istoria primordială. Creaţia

Pilde 8, 22-31: „Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele
mai de demult. Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut
pământul. Nu era adâncul atunci când am fost născută, nici chiar izvoare încărcate cu apă.
Înainte de a fi fost întemeiaţi munţii şi înaintea văilor eu am luat fiinţă. Când încă nu era
făcut pământul, nici câmpiile, nici cel dintâi fir de praf din lume, Când El a întemeiat
cerurile eu eram acolo; când El a tras bolta cerului peste faţa adâncului, Când a întărit norii
sus şi izvoarele adâncului curgeau din belşug, Când El a pus hotar mării, ca apele să nu mai
treacă peste ţărmuri şi când El a aşezat temeliile pământului, Atunci eu eram ca un copil mic
alături de El, veselindu-mă în fiecare zi şi desfătându-mă fără încetare în faţa Lui;
Dezmierdându-mă pe rotundul pământului Lui şi găsindu-mi plăcerea printre fiii
oamenilor.”
Is 40, 21-22.28:„Nu ştiţi voi, oare, n-aţi auzit, nu vi s-a spus oare de la început, n-aţi
înţeles voi ce vă învaţă întemeierea lumii? El stă în scaun deasupra cercului pământului; pe
locuitori îi vede ca pe lăcuste; El întinde cerul ca un văl uşor şi îl desface ca un cort de
locuit. (…) Nu ştii tu, sau n-ai aflat tu că Domnul este Dumnezeu veşnic, Care a făcut
marginile pământului,”
Is. 44, 24: „"Eu sunt Domnul, Care a zidit lumea; singur am făcut cerurile, Eu am întărit
pământul, şi cine Mi-a fost într-ajutor?”
 Istoria primordială. Creaţia

Ziua a 4-a: Crearea astrelor:

 polemică tacită cu politeismul mesopotamian
 au simplul statut de luminători şi semne calendaristice.
 rolul lor în susţinerea vegetaţiei este nul, aceasta apărând înaintea lor datorită
luminii din prima zi.

Imaginea cosmosului în VT
❖Pământul - rotund, consolidat pe stâlpi,
iar cerul ca o boltă sau ca un cort întins (Is.
40:22b; 44:24).
❖De jur împrejur se găsea oceanul cosmic
(Fac. 1:6-7).
❖Dumnezeu locuieşte în cer, în zona
apelor nesfârşite (Ps. 103:13-14; 10:4;
33:13-14) → nici cerurile nu-L încap (III
Reg. 8:27).
 Istoria primordială. Creaţia
1, 26: „ Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”
 Teofil, Irineu, Sf. Ioan Hrisostom: Tatăl vorbește cu Fiul și Duhul Sfânt
1, 27: „ Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a
făcut; a făcut bărbat şi femeie.”
 „l-a făcut” // „plăsmuit” (2, 7) (Origen, Filon): Origen: omul interior este „făcut”;
omul exterior este „plăsmuit”.
2, 2 : „ Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a
şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut.”
 LXX: Dumnezeu a terminat creația în a 6-a zi // TM: a 7-a zi
 „șabath” – „a înceta”, „a odihni” – Ziua odihnei Domnului (duminica), ziua a opta,
veșnicia
2, 3 Dumnezeu sfințește sabatul (Exod 20, 11) (Sf. Ioan Hrisostom, Teodoret: zi
aparte)
 Creaţia culminează cu sabatul. Timpul, sărbătoarea (Fac. 2, 3) = primul lucru
sfânt care apare în VT: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru
că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.”
 Lipsită de formula de încheiere („Și a fost seară şi a fost dimineaţă; ziua x…”), ziua
a 7-a arată aşteptarea desăvârşirii creaţiei.
 Istoria primordială. Creaţia

Omul
Fac. 1:26-27: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca
să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc
pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.”
 crearea omului după chipul lui Dumnezeu.
 nu există o diferenţă ontologică între oameni. Toți suntem născuţi egali, cu o
demnitate maximă. Ps. 8, 5: „Micşoratu-l-ai pe el cu puţin faţă de Dumnezeu (TM)”
o Fac. 1 arată relaţia omului cu divinul
o Fac. 2 omul este înrudit şi cu lumea: adam (omul) // adamah (pământul).
Dumnezeu – Treime
Sfinții Părinţi au afirmat prezenţa Treimii chiar de la creaţie.
 Sfântul Vasile cel Mare: Dumnezeu Tatăl creează prin Cuvântul (1:3: „şi a zis
Dumnezeu…”), iar Duhul plutea deasupra apelor, transformând aceste ape
primordiale în ape vii.
 Istoria primordială. Creaţia

Al doilea referat al creaţiei: Fac. 2:4b–3

 primul referat → omul = corolar al creaţiei
 al doilea referat porneşte de la crearea omului (principiu creaţional):
➢ vegetaţia apare prin munca omului (Fac. 2:5b),
➢ animalele sunt numite de om (2:19-20), ceea ce presupune cunoaşterea rostului
lor.
➢ specific acestui referat este menţionarea „grădinii” paradisiace

➢ Pomul vieţii este un alt motiv, prezent şi în literatura sapienţială (Pild. 3:18). În
Apoc. 22:2 pomul vieţii devine accesibil tuturor în împărăţia cerească.
2, 7 : „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om”
 vb. plasso (sculptor, olar)
 I Cor. 15, 47-49: „Omul cel dintâi este din pământ (praf), pământesc; omul cel de-
al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum
este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui
pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc.”
 Praful = semnul umilinței, al smereniei (Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Vasile)
 Ps. 21, 16; Eccl. 3, 20
 Istoria primordială. Creaţia

Sensul metaforei grădinii în tradiţia ebraică

 „grădinile” - semnificaţie simbolică, teologică.
➢ Abundenţa apei // sterilitatea deşertului.
➢ Grădina înconjurată de spalier, gard sau chiar zid,
distrugerea ei din afară este imposibilă
 Istoria primordială. Creaţia

Semnificaţia grădinii Edenului pentru antropologia veterotestamentară

 „Timpul” grădinii Edenului este unul pre-istoric, este încă timpul creaţiei.
 geografic, Edenul rămâne un loc mistic.
➢ Tigrul şi Eufratul → impresia unei situări concrete în Mesopotamia.

➢ Fison şi Gihon - nu pot fi identificate.

→ dorinţa autorului: de a sublinia faptul că grădina Edenului are ceva în comun cu

lumea aceasta, însă nu se (mai) găseşte în ea.
Fac. 2, 15 : „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care îl făcuse şi l-a pus în
grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi să o păzească.”
Fac. 2, 16-17: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei
binelui şi răului să nu mănânci (…)”.
 copacii des menţionaţi nu sunt numiți; excepţie smochinul (Fac. 3:7).
 În centrul ei se aflau „pomul vieţii” şi „pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Fac.
2:9) şi doar aceştia joacă un anume rol în referatul creaţiei.
Creştinism - „grădina” = loc real, existent, astăzi „pierdut”, a cărui restabilire o
aşteptăm la sfârşitul veacurilor.
→ grădina Edenului este locul Creaţiei.
 Istoria primordială. Creaţia
2, 8: „a sădit o grădină în Eden, spre răsărit”
 Sf. Părinți = Iisus
 Lc. 1, 78: „ Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi
Răsăritul cel de Sus”
 Grigorie de Nyssa: să ne rugăm spre răsărit
2, 9: „iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului”
 „pomul vieții” (Prov. 11, 30; 13, 12; 15, 4)
= lemnul crucii (Fp. 5, 30; 10, 39; Gal. 3, 13; I Pt. 2, 24)
= măslin, palmier, vița de vie
 „pomul cunoașterii”
Augustin: simbolul liberului arbitru, „pomul discernământului”
= lămâi, vița de vie, smochin
2, 10: 4 brațe
 IGA, Augustin, Ambrozie: Gange, Nil, Tigru, Eufrat
 Sf. Efrem: Dunăre, Nil, Tigru, Eufrat
 Filon: 4 virtuți care izvorăsc din Logos: prudența, curajul, cumpătarea, dreptatea
 Sf. Ciprian, Ipolit: fluviul e Iisus, care Se revarsă în lume prin cel 4 Evanghelii.
 Istoria primordială. Creaţia

2, 17: LXX: „de moarte veți muri”

 Filon, Origen: moartea sufletului
 Sf. Iustin: Adam moare la sfârșitul primei zile milenare (930).
2, 21: IGA: somn
 Augustin: extaz profetic – lui Adam i se revelează taina Căsătoriei și Patimile lui
Hristos
 „coastă” –locul împungerii lui Hristos pe cruce (In 19, 34)
3, 5: „veți fi ca niște dumnezei”. Filon, Teofil al Antiohiei: vestirea epocii
politeiste
3, 7: „li s-au deschis ochii” sufletului – descoperirea goliciunii
 Irineu: cei doi descoperă pierderea veșmintelor paradisiace și conștientizează
apetitul sexual
 Origen: abaterea de la contemplarea spirituală, atenția la nevoile materiale de
supraviețuire
3, 8 – antropomorfismele: Dumnezeu „se plimbă”, „vorbește”
 Filon: omul de după cădere consideră pe Dumnezeu o ființă temporală
 Teofil al Antiohiei: manifestarea Logosului
 Istoria primordială. Creaţia
Alungarea din rai
 În grădina Edenului, omul câştigă tot ce ar avea trebuinţă pentru viaţă şi tot aici
pierde totul. El câştigă cunoaşterea „precum Dumnezeu” (Fac. 3, 5.22), dar nu va
fi nicidecum Dumnezeu. La sfârşit, rămâne moartea care limitează timpul şi
calea spre copacul vieţii rămâne închisă.
 omul pierde „apropierea” de Dumnezeu şi primeşte „depărtarea” de El.
 omul rămâne independent, singur răspunzător de sine, câştigă individualitatea.
3, 15 profeție mesianică: Răscumpărarea umanității
3, 17 pământul este blestemat
3, 20 numele Eva (LXX – Viață)
3, 21 „veșminte de piele”: Filon, Irineu: condiția păcătoasă și muritoare a
omului, de care ne lepădăm prin Botez
3, 24: sabia de foc = purificarea sufletului înainte de a intra în Paradis
Literatura rabinică:
 Edenul este străbătut de patru fluvii: de lapte, de vin, de balsam şi de miere. „În
fiecare colţ al grădinii sunt şase sute de mii de îngeri care Îl laudă pe Domnul cu
glasuri dintre cele mai suave. Dumnezeu Însuşi se află în grădină şi tălmăceşte
Tora drepţilor din toate epocile”.
 Istoria primordială. Creaţia

 Sf. Ioan al Crucii: Dumnezeu este El Însuși o grădină.

 Sf. Maxim Mărturisitorul pune accent pe dimensiunea teandrică a Raiului, loc
de întâlnire a eforturilor omeneşti şi a harului divin.
❖ Teodoret de Cir şi Chiril al Ierusalimului: grădina = Biserica
❖ Augustin: „Grădina este însăşi Biserica, aşa cum putem vedea din Cântarea
Cântărilor: cele patru râuri sunt cele patru Evanghelii, roadele pomilor sunt
sfinţii şi lucrările lor; iar pomul vieţii este, desigur, Sfântul Sfinţilor, Hristos”
(Cetatea lui Dumnezeu, 13:21).
 Hristos sfinţeşte nu doar spaţiul geografic al lumii acesteia, ci şi Paradisul, prin
propria prezenţă în Rai: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Luca 23:43).
 Origen a interpretat Paradisul alegoric, asemenea unui loc al virtuţilor, fără să
excludă însă ideea unui paradis terestru.
➢ Sf. Ambrozie numeşte fecioria „o grădină închisă”, pentru că ea este închisă din
toate părţile de zidul castităţii (Scrisoarea 59, „Către preoţi”).
➢ Sf. Ciprian face din ideea fecioriei una ecleziologică, afirmând: „Logodnica lui
Hristos, care este Biserica, este o grădină închisă; ceea ce este închis nu poate fi
deschis străinului şi profanat” (Scrisoarea 69:2).
 Bibliografie
 Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, Iaşi, 1997.
 Septuaginta, Geneza…, CNE, Polirom, 2004
 Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi., vol. 1. Facerea
 Maureen Carrol-Spillecke (coord.), Der Garten von der Antike bis zum
Mittelalter, col. „Kulturgeschichte der Antiken Welt”, nr. 57, Mainz, 1998
 Cătălin Vatamanu, Sensul metaforei grădinii în tradiţia ebraică, în „Teologie şi
Viaţă”, serie nouă, anul XX (2010), nr. 1-4, pp. 133-144.
 Albert Brock-Utne, Der Gottesgarten. Eine vergleichende
religionsgeschichtliche Studie, Oslo, 1935.
 Art. „grădina”, în Wigoder, Geoffrey (coord.), Enciclopedia iudaismului,
traducere de Radu Lupan şi George Weiner, Editura Hasefer, Bucureşti, 2006.
 J.A. van Seters, Abraham in History and Tradition, 1975
 T.L. Thompson, Historicity of the Patriarchal Narratives, 1974
 Vladimir Petercă, De la Abraham la Iosua, Bucureşti 1996.
 Dumitru Abrudan / Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, Bucureşti, 1994.