Mitropolia Ardealului, Anul XXX, Nr.

5-6, Mai-Iunie, 1985

ÎNDRUMĂRI OMILETICE 335

în partea de încheiere a Sf. Liturghii, preotul rostește: „Cu pace

să ieșim". Aceasta înseamnă că toți cei ce au participat la Sf. Liturghie
trebuie să iasă din biserică împăcați cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu
aproapele, mulțumiți că s-au rugat împreună și încredințați că rugăciu­
nile lor vor fi primite.
Cu părere de rău trebuie să recunoaștem însă că pacea și iubirea
— pe care le învățăm în școala Sfintei Liturghii — nu există și nu se
mențin între toți credincioșii. De aceea Sf. Apostol Pavel scrie roma­
nilor, îndemnîndu-i să trăiască în pace: „Dacă se poate, dacă stă în
puterea voastră, trăiți în pace cu toți oamenii" (Rom. 12, 18).
Dar a trăi în pace cu semenii noștri nu depinde numai de noi. Ce
putem face în astfel de împrejurări cînd noi dorim pacea, dar unii nu vor
să se împace cu noi? Iată ce ne învață în această privință Sf. Grigore
Teologul: „Dacă noi purtăm în suflet dragostea pentru cei ce ne urăsc,
chiar dacă cu aceia noi nu putem fi în pace din cauza lor, sîntem noi
în pace cu ei". în această privință, trebuie să avem înaintea ochilor noș­
tri chipul primilor creștini și felul în care trăiau ei în pace și iubire, după
porunca Mîntuitorului.
Sfînta Biserică este unicul așezămînt care ne cere nouă creștinilor,
cu multă stăruință și insistență, să cultivăm virtutea iubirii, a păcii și a
iertării; ea combate dușmănia, certurile și răzbunările dintre oameni. Dar
ea ne îndeamnă să trăim în pace în special punîndu-ne la îndemînă
școala Sfintei Liturghii, care ne învață și ne cere să iubim pe Dumnezeu
și pe aproapele și să trăim în deplină pace unii cu alții, de asemenea, să
ne iertăm unii pe alții. Căci de nu vom ierta oamenilor greșalele lor,
nici Tatăl nostru cel din ceruri nu ne va ierta nouă greșalele noastre.
Amin.
Arhim. Serafim Man

PREDICA LA ÎNMORMÎNTARE
„Trupul să se întoarcă în pămlntul din
care a fost luat, iar sufletul sâ se întoarcă
la Dumnezeu care l-a dat“ (Ecl. 12, 7).

Toate formele de viață din lumea aceasta, au un început și un sfîrșit.

Viața omului este și ea supusă acestei rînduieli. Oricît de mulți anii,
ei nu reprezintă decît o palmă în nemărginita întindere a veșniciei (cf.
Pk. 38. 7).
1. Ostenind și viețuind sub semnul poverii timpului, iată un fiu al
Bisericii noastre, . .., pleacă din această lume. Ziua nașterii sale, in urmă
cu peste 85 de ani, își dă astăzi mîna, cu ziua morții.
Născut într-o familie de țărani harnici, printr-o viață cumpătată,
adormitul s-a opus procesului îmbătrînirii. Și totuși, pînă la urmă, timpul
a învins. Căci toate se mișcă sub semnul coborîșului de neocolit.
Acest adevăr, îl exprimă și Sf. Scriptură în duioase și nostalgice cu-
336 MITROPOLIA ARDEALULUI

vinte: „Ca umbra sînt zilele noastre pe pămînt și nimic nu-i statornic"
(I Par. 29, 15).
2. Multe va fi văzut și învins, în vremea vieții sale, cel ce se des­
parte de noi. A asistat, cu lacrimi în ochi, la dispariția părinților săi, de
mult stinși. A pierdut rudenii, colegi, prieteni dragi. Numărînd verile
în care soarele i-a ars obrazul, se mira cît de mulți au fost cei ce
s-au dus ... înaintea lui. Și iată, supus firii, părăsește și el, acum, această
viață. Căci vîrsta n-are leac. N-o poți opri pe loc. Este adevărat că nu
îmbătrînim și nu murim deodată. Murim în fiecare zi cîte puțin. Dar în
această stingere lentă, nu se sting și dorurile nemuririi din adîncurile
nepătrunse ale ființei noastre. Setea dăinuirii veșnice nu depinde nici
de vîrstă, nici de îndeletnicire. Ea nu stă „sub timp", ci se află sub
porunca înțeleaptă a Ziditorului.
3. întocmai ca o negrăită minune, făptura noastră aparține la două
lumi. Prin trup, ține de lumea naturală. Dar trupul nostru se deosebește
de tot ceea ce se mișcă sub soare prin prezența sufletului nemuritor în
el. Prin suflet, adică suflarea lui Dumnezeu în trupul nostru, aparținem
tărîmului de dincolo de timp. De aceea, atunci cînd se apropie ceasul în
care se închid, pentru veci, ochii trupului, dorurile tainice ale sufletului
nu adorm, nu se liniștesc. Acestea ne cheamă și arată spre un alt mod
de existență, spre „veacul viitor".
în năzuința spre viața fără de hotar, trupul și sufletul sînt doar doi
musafiri, doi călători în această lume. Călătoria lor se încheie, în clipa
cînd, se împlinesc, în ființa noastră, cuvintele Scripturii: „Trupul să se
întoarcă în pămîntul din care a fost luat, iar sufletul să se întoarcă la
Dumnezeu care l-a dat" (Ecl. 12, 7). Moartea, moartea omului, constă
tocmai în această despărțire a sufletului de trup.
4. Ei bine, timpul vieții pămîntești ne este dat, pentru pregătirea,
așa cum se cuvine, a „retragerii" sufletului la Dumnezeu. Pe această linie,
a sufletului, are loc împlinirea noastră ca oameni în viața pămîntească.
De aceea, deși pentru veșnicie timpul nu există, pentru viața de după
moarte însă, nimic nu este mai prețios decît timpul. Iar măsura lui
constă în fapta dragostei de Dumnezeu, de om și de întreaga făptură.
în comuniune cu Mîntuitorul, ne facem părtași împărăției al cărei
împărat este tot El, Hristos Domnul. Prin El, ni se deschid porțile celui­
lalt tărîm. Mîntuitorul răspunde setei de viață din străfundurile ființei
noastre. Ne-o garantează cînd zice: „Eu sînt învierea și viața. Cel ce
crede în Mine, viu va fi chiar de va muri" (Ioan 11, 25). Și, o nădejde
negrăit de dulce, la obșteasca înviere, sufletul nostru se va uni din nou
cu trupul înduhovnicit. „Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos
toți vor învia" (I Cor. 15, 22). Iar învierea de obște reprezintă și momen­
tul în care vom primi răsplata deplină a faptelor noastre.
5. Adormitul și-a împlinit rostul în această lume ca un fiu al în­
vierii. Prin pilduitorul său comportament, prin cuvîntul său înțelept și
nobila sa simțire lăuntrică, s-a pregătit, necontenit, spre ținta supremă
a călătoriei pămîntești exprimată de Sf. Ap. Pavel, în mărturisirea: „Mie
a viețui este Hristos, iar a muri dobîndă" (Filipeni 1, 27). întrucît cartea
vieții sale este scrisă cu simțirea lui Hristos, cu fapta slujitoare în numele
Lui, moartea sa însemnează întoarcere la Ziditorul tuturor.
Îndrumări omiletice 337

6. în atmosfera de jelanie rugătoare, asistat de Biserică, adormitul

își ia ultimul rămas bun de la soția sa. îi mulțumește pentru modul
în care, în devotament pilduitor, a împărtășit, alături de el, bucuriile
și amărăciunile vieții timp de ... ani.
în duhul Mântuitorului, fiilor le lasă un testament scump, un stărui­
tor apel. Precum Mîntuitorul a arătat o duioasă iubire pentru soarta
Maicii Sale, încredințînd-o spre ocrotire apostolului Ioan (Ioan 19,
26—27), tot așa și adormitul: încredințează soarta mamei văduve, fiilor
ei. îi sfătuiește să-i îndulcească starea sufletească. S-o ferească de
gîndurile descurajatoare. Să se aplece peste durerea ei, pentru a ușura
simțămîntul apăsător al singurătății în această lume. Să nu se uite că,
a fi înaintat în vîrstă și singur, este, oricum, o mare durere.
7. Părintele ceresc să dăruiască, celui ce a fost un bun fiu al Bisericii
noastre, fericită odihnă!
Să arătăm respect desăvîrșit față de noi înșine, pentru minunata
zidire a făpturii noastre și destinul ei! Să lăudăm pe Dumnezeu că ne-a
plăsmuit nu numai din trup trecător, ci și din suflet veșnic, nemuritor.
Să viețuim cu fruntea sus, săvîrșind binele în nădejdea fericitei nemuriri
în Hristos-Domnul, în veci de veci. Amin.
Pr. Gheorghe Rățulea