BUCUREŞTI

1992
 Pr. Prof. ION BUGA

PASTORALA
încercări de psihologie pimenică

Editura Internaţional Scorpion

1992
 PREFAŢĂ
într-un dialog de taină cu unul din marii duhovnici
cu care a împodobit Dumnezeu necontenitpăm întul
nostru îm i spunea că de cîte ori intră prin uşile
împărăteşti în Sf. A ltar se întreabă de-o viaţă: „cine
sînt eu să trec prin uşile împărăteşti?”.
A ceastă întrebare ar trebui să însoţească tot­
deauna pe flecare preot care a fo st ridicat la cea m ai
aleasă vrednicie, aceea de a sta la „locul cel prea
înalt” şi să treacă prin acele porţi, prin care, spune
psalmistul, trebuie să intre „împăratul slavei”
(Ps. 23).
Cum om ul este „uitător ireversibil”şi preotul este
şi el doar om, este necesar şi folositor să i se am in­
tească mereu „cine este el care trece prin uşile
împărăteşti”. A cest lucru încearcă să fa că lucrarea
de faţă, zăm islită dintr-o experienţă sacerdotală,
dacă nu foarte îndelungată, destul de intensă şi
bogată, avînd prilejul să slujesc atît în parohii de
m unte cît şi de şes, atît la ţară cît şi la oraş, în vremuri
grele şi în vremuri tulburi, dar mereu ajutatfoarte „de
Hristos care ne întăreşte”.
A m avut şansa unică de a cunoaşte îndeaproape
p e m ai toţi duhovnicii mari presăraţi de Dumnezeu
în această binecuvîntată ţarină, din vîrful munţilor
pînă la m alul mării, prin mari cetăţi sau prin sihăstrii
de taină. Un crîm pei din nepreţuita com oară
adunată de la aceşti mari sfetnici duhovniceşti l-am
aşezat în paginile care urmează, avînd nădejdea că
voi reuşi să aprind în preoţii confraţi dragostea de
Dumnezeu iar în tinerii teologi dragostea de preoţie.
Avînd în vedere că a trecut m ai m ult de jum ătate
de veac de cînd nu s-a m ai dat la tipar o astfel de
lucrare, la sugestia Cancelariei Sf. Sinod am purces
la lucru şi am întocm it acest opuscul pe care l-am
încheiat de cîţiva ani însă acum reuşeşte să vadă
lumina tiparului.
Desigur, problem ele abordate nu sînt noi, fiindcă
înţeleptul biblic ne încredinţa acum trei milenii că
„nimic nu este nou sub soare”; ele sînt aceleaşi
probleme dintotdeauna; nouă este doar această carte
şi cel care a scris-o acum. N oi sînt şi cititorii, unii
chiar foarte noi, încît entuziasmul, cît se află în
paginile ei, lor se adresează. De vorprim i-o cu acelaşi
entuziasm cu care am scris-o, „bucuria noastră va fi
deplină” iar lui Dumnezeu slavă şi cinste în veci!
Am in.
AUTORUL
 PASTORALA GENERALĂ

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1 .1. Pastorala ca disciplină teologică:

definiţie, obiect, scop, metodă, importanţă.

Pentru orice domeniu important există o metodă, un

îndrumător, un cod de norme şi legi, o sumă de reguli ce
s-au crist.alizat în timp şi prin experienţă. Fără această
hartă orientativă nu se purcede la nici o lucrare de
anvergură. Este uşor de înţeles că de o asemenea ex­
perienţă, fixată de-a lungul veacurilor în rînduieli clare
şi inspirate, nu putea fi lipsită nici lucrarea preoţiei - cu
atît mai mult cu cît preoţia sau pastoraţia este prin
excelenţă lucrare de îndrumare, de sfătuire, de
luminare. Aşa cum legiuitorul are el însuşi nevoie de
legi, şi pastoraţia are nevoie de rînduieli pe care le
cunoaşte şi le respectă cu sfinţenie. în afara lor nu
rămîne decît rătăcire şi nesiguranţă. Am putea spune
chiar că prima disciplină conturată expres în paginile
Scripturii este pastorala sau ştiinţa păstoririi sufletelor
şi nimic nu este mai clar definit ca această dum­
nezeiască lucrare atît de Mîntuitorul direct cît şi de Sf.
Apostoli (Mt. IV, X, Mc. VII; Timotei şi Tit, Petru, I

5
In., Apocalipsa). Am putea defini aşadar Pastorala ca
pe ştiinţa care stabileşte în mod explicit normele şi
regulile după care trebuie să se orienteze preotul în
lucrarea lui de îndrumător al credincioşilor spre
scopul suprem al vieţii - împărăţia cerurilor
(Mt. VI, 33).
Deşi pastorala creştină îşi poate afirma dreptul de
întîi născut împreună cu disciplinele biblice totuşi
domeniul ei rămîne mereu altul şi perfectibil necon­
tenit, fiindcă un veac nu seamănă cu celălalt şi mereu
trebuie schimbat ceva sau adăugat, după specificul
vremurilor în care se trăieşte. Dacă Revelaţia şi-a găsit
cea mai înaltă exprimare în Scriptură, dacă Dogmatica
s-a conturat definitiv în veacurile de aur ale gîndirii
teologice, dacă ansamblul liturgic pare şi el stabilit deja,
Pastorala, deşi cea mai veche, rămîne mereu disponibilă
adaptărilor şi îmbogăţirilor prin experienţă şi ineditul
vieţii. Expresia cea mai autentică şi completă a pas­
toralei este cea dată de Mîntuitorul la Cina cea de Taină
cînd încredinţează pe Apostoli că ,JDuhul Sfînt vă va
conduce pe voi la tot adevărul” (In. XVI, 13). Prin
urmare călăuzirea pastorală se face sub nemijlocita
îndrumare a Duhului Sfînt şi mereu va fi în mişcare,
mereu nouă şi inedită.
Pastorala este scrisă necontenit de Duhul Sfînt în
Biserică.
Scopul Pastoralei este acela de a-1 ajuta pe preot să
aplice practic, în slujirea lui concretă, cunoştinţele
teologice dobîndite în şcoală. îl învaţă arta păstoririi

6
sufletelor, aplicarea la circumstanţele specifice locului
şi timpului a învăţăturilor cu valoare eternă. Deci scopul
imediat al acestei ştiinţe este formarea păstorului iar
scopul mai îndepărtat, prin mijlocirea preotului, este
mîntuirea credincioşilor, acesta fiind de fapt scopul
ştiinţelor teologice în general. Prin urmare Pastorala
este un ghid, o călăuză pe drumul mîntuirii fapt pentru
care ea se mai numeşte şi Călăuza sau Hodegetică (gr.
Oór)YTT|Kr}).Ca metodă,cea mai simplă reprezentare a
materialului pastoral ar fi următoarea: preoţia şi per­
soana preotului; slujirea preotului - cu cele două
aspecte principale: aspectul de sfinţire sau liturgic şi cel
învăţătoresc; parohia sau aspectul administrativ (de
conducere).
Desigur aceste împărţiri sînt reflexul unor necesităţi
didactice dar slujirea preotului şi mai ales viaţa lui
trebuie să fie unică şi unitară.
Cît priveşte locul Pastoralei în contextul celorlalte
discipline este lesne de înţeles că ea se integrează or­
ganic în trupul Teologiei avînd legătură imediată şi cu
Teologia biblică unde-şi au izvorul toate celelalte ştiinţe
teologice, şi cu Dogmatica ca izvor şi normă doctrinară,
şi cu Liturgica fiindcă slujirea preotului este în primul
rînd liturgică şi cu Omiletica, Dreptul canonic sau
Catehetica, toate acestea fiind necesare şi de miilt
ajutor în lucrarea pastorală.
Importanţa Pastoralei în viaţa Bisericii este mai mult
decît evidentă; dacă pentru muzică sau pentru oratorie
sau pentru oricare aspect al slujirii preoţeşti există
talente înăscute, un păstor înţelept şi priceput nu poate
fi decît rodul unei educaţii susţinute şi sistematice. Pas­
torala este ştiinţa care s-a dobîndit de-a lungul multor
veacuri şi la care au contribuit nenumăraţi slujitori şi
ostenitori în Ogorul Domnului, ştiuţi şi neştiuţi. Ea este
ştiinţa vieţii sacerdotale, o călăuză de nădejde şi de mult
folos celor ce vor să ducă mai departe pe acelaşi drum,
anevoios dar înălţător, osteneala sfîntă a marilor înain­
taşi. Cît de importantă este ştiinţa pastorală se va vedea,
sperăm, cu mai multă claritate din paginile care
alcătuiesc această modestă contribuţie la tezaurul
nepreţuit al acestei arte a păstoririi duhovniceşti.

8
 1.2. Izvoarele Pastoralei şi literatura
pastorală la români

început şi temei pentru orice ştiinţă teologică, deci şi

pentru Pastorală este Sfînta Scriptură pe care Sf. Apos­
tol Pavel chiar o defineşte în sensul de care ne ocupăm
în această lucrare: „Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, şi spre mustrare,
spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate”
(II. Tim. III, 16).
Scriptura şi mai ales anumite cărţi ale ei, fie din
Vechiul Testament fie din Noul Testament rămîne
primul şi cel mai important tratat de pastoraţie scris de
cei mai mari păstori şi învăţători ai lumii - Profeţii şi
Apostolii.
îndată după Scriptură vin canoanele şi regulile dis­
ciplinare cu referire specială la slujirea preoţească pe
care le aflăm de la primele soboare creştine şi pînă
astăzi. Deasemeni .toate cărţile de slujbă cuprind
însemnări pastorale de care slujitorii creştini au ţinut
seama totdeauna.
Avem însă din zorii creştinismului o literatură pas­
torală expresă pe fondul căreia strălucesc nume ilustre
ca Sf. loan Hrisostom (Despre Preoţie), Sf. Grigore de
Nazianz (Despre fugă), Sf. Efrem Şirul (Cuvînt despre
preoţie), Sf. Grigorie Dialogul (Cartea Regulei Pas­
torale), Sf. Teognost (Cuvînt despre Preoţie), Sf.
Simeón al Tesalonicului (Despre Preoţie) etc.

9
 Referiri la preoţie fac în scrierile lor şi alţi mari
scriitori creştini ca Sf. Ciprian (Ad. Fortunatum), Sf.
Ambrozie (De oficiis ministrorum), Fer. Ieronim (Ad.
Nepotianum), Fer. Augustin (De moribus clericorum).
Dar nu numai scrierile marilor păstori amintiţi mai
sus, ci mai ales viaţa lor şi a altor nenumăraţi păstori care
au rămas normă de trăire şi slujire preoţească, este un
izvor nesecat de inspiraţie şi trăire pastorală. Viaţa Sf.
Vasile cel Mare, ca să luăm numai un nume (şi nu l-am
citat întîmplător) este o lecţie pastorală ce nu-şi va
epuiza forţa cît vor fi veacurile creştine.
Odată cu marea schismă (1054) şi mai ales după
căderea Bizanţului sub turci, literatura teologică or­
todoxă se stinge, făcîndu-se recurs doar la moştenirea
patristică amintită mai sus. Abia în veacurile XVIII şi
XIX încep să înflorească din nou lucrări mai importante
în Rusia, Ţările Române sau în diaspora-ua greacă din
Apus. Desigur în lucrările de teologie pastorală din
perioada modernă şi contemporană se vede clar in­
fluenţa teologiei apusene ale cărei merite sub aspect
sistematic şi informaţional nu pot fi negate. în ultima
vreme se caută o desprindere mai hotărîtă în sensul unei
mistici orientale mai luminoase şi mai aproape de duhul
patristic, originar.
începutul literaturii pastorale romîneşti se face de
către Antim Ivireanul prin scrierea „învăţătură
bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos
pentru învăţătura preoţilor” (Tîrgovişte 1710) şi
„Capete de poruncă” (Tîrgovişte 1714). în 1749 apare

10
 o lucrare cu caracter pastoral intitulată ^Preoţia”. La
sfîrşitul veacului XVIII apare traducerea cărţii Sf.
Nicodim Aghioritul „Carte folositoare de suflet” care
va cunoaşte de-a lungul anilor mai mult de zece ediţii.
Cartea episcopului Melhisedec al Romanului „Teologia
pastorală” (Bucureşti 1862) poate fi considerată ca un
adevărat manual de pastorală.
In 1872 Mitropolitul Andrei Şaguna publică la Sibiu
un „Manual de studiu pastoral”.
Gheorghe I. Ghibescu publică în 1894 „Manual de
teologie pastorală” iar în 1903, Ioan Gotcu publică
„Pastorala” pentru uzul seminariilor teologice. Tot în
această perioadă trebuie consemnată şi lucrarea
Mitropolitului Atanasie Mironescu „Sfaturi către
preoţi” (Bucureşti 1909).
Un adevărat curs de teologie pastorală poate să fie
considerată lucrarea Pr. Prof. Petre Vintilescu „Preotul
în faţa chemării sale de păstor al sufletelor” precum şi
alte lucrări ale marelui profesor („Preotul în oficiul său
de liturghisitor”; „Sacerdoţiul creştin” etc.). Contem­
poran cu Pr. Prof. Vintilescu este Pr. Grigorie Cristescu
un bun scriitor în domeniul pastoral: „Teologie şi Sacer-
doţiu (Sibiu 1928) „Fă lucrul evanghelistului” (Sibiu
1929).
în 1928 apare la Cernăuţi „Pimenica ortodoxă” a
profesorului D. Ieremiiv.
La greci amintim doar manualul „Despre preoţie” al
lui Hrisostom Papadopol (Atena 1912) şi lucrările
profesorului Ioan Kornaraki, de la Facultatea teologică

11
din Atena în domeniul Psihologiei pastorale („Teme
pastorale” - 1979 şi „Psihologia pastorală”).
De la lucrarea lui Petre Vintilescu amintită mai sus
literatura de specialitate a fost suplinită de numeroase
articole şi studii apărute în Revistele teologice, centrale
sau mitropolitane a cărei bibliografie poate să fie uşor
cercetată la fişieţul bibliotecilor mari din Bucureşti şi
Sibiu secţia - Pastorală. în curs de apariţie se află
manualul Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula pentru uzul
studenţilor în teologie.

12
 II. PERSOANA PREOTULUI
II.l. Despre preoţie şi rolul preotului ca
păstor de suflete; originea şi instituirea
preoţiei.
Preotul - „vas ales” al lui Dumnezeu şi
slujitor al oamenilor
Prima afirmaţie necesară pe care trebuie să o facem
este aceea că în fiecare om, dimensiunea sacerdotală
este constitutivă şi dacă omul a pierdut această dimen­
siune a pierdut exact ceea ce era esenţial în el. Faptul
că fiecare om este îndreptat spre Dumnezeu îl confirmă
îndată ca preot fiindcă acest sens conferă omului
sfinţenie iar slujirea sfinţeniei este preoţie. Această
afirmaţie capitală care constituia în primele veacuri
creştine o conştiinţă vie (să nu uităm că Sf. Ap. Pavel, şi
nu numai el, se adresează creştinilor cu „sfinţilor din
Biserica Efesului, Corintului etc.”) şi-a pierdut de mult
puterea şi realitatea din mai multe motive: mai întîi
fiindcă păcatul acumulat a creat din nou un zid
despărţitor între oameni şi Dumnezeu şi foarte puţini
creştini mai trăiesc astăzi după statutul sfinţeniei pe care
îl primesc la Botez.
Apoi s-a accentuat foarte mult dimensiunea
clericalistă, sub influenţa Apusului, făcîndu-se o
deosebire fundamentală între clerici şi laici, aceştia
ajungînd aproape să fie consideraţi ca „neamurile” de
odinioară, adică păgîni. Reacţia extremistă a protestan­
tismului şi a neoprotestanţilor care, în furia lor

13
împotriva clericalismului catolic au desfiinţat şi preoţia
propriu-zisă, ne-a făcut şi pe noi, ortodocşii, să fim
circumspecţi cu folosirea noţiunii de sfinţenie şi de
preoţie de teamă să nu fie înţeleasă greşit.
Trebuie însă, cît nu este prea tîrziu, să revenim la
viziunea autentică asupra omului care atît la creaţie cît
şi la naşterea lui „din apă şi din Duh” este stabilit în
structura lui autentică de preot, profet şi împărat, stare
din care cade prin păcat sau pe care păcatul o face
inactivă.
Părintele Stăniloaie notează profund: „Calitatea de
preot a omului nu-i decît ultima concluzie a calităţii lui
defiinţă responsabilă... prin calitatea depreot se dăruieşte
lui Dumnezeu răspunzînd la aceeaşi chemare a Lui, Care
voieşte ca, prin dăruirea Sa, să-L umple de darurile Sale”
(Dogmatica voi. II; p. 135).
Oricît s-ar părea de ciudat pentru a defini exact
preoţia şi rolul preotului în universul divin trebuie
reamintit şi clarificat statutul oamenilor din mijlocul
cărora a fost ales preotul şi „pus în cele către Dum­
nezeu” (Evr. 5, 1). Trebuie deci să aşezăm la locul ei
lumea creştină răscumpărată de Hristos şi restaurată la
nivelul sfinţeniei, făcută Templu plăcut al Duhului
Sfînt: „Nu ştiţi oare, că voi sînteţi templul lui Dumnezeu
şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? ”
(I Cor. III, 16).
Pentru a înţelege ce este preoţia creştină trebuie să
cunoaştem pe cei cărora le slujim, pe cei pentru care
mijlocim la Dumnezeu şi să nu socotim că dacă vom

14
coborî la un nivel ultim pe păstoriţi vom fi noi înălţaţi
ca preoţi ci dimpotrivă, cu cît mai sus sînt păstoriţii cu
atît păstorul va fi obligat să fie mai presus de ei. Preoţia
a funcţionat şi înainte de Hristos, atît la poporul ales cît
şi la celelalte neamuri dar ea rămîne incomparabilă cu
preoţia creştină atît prin sfinţenia preotului dar nu mai
puţin a credincioşilor: „căci şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se
sfinţesc, dintr-Unul sînt top," (Evr. II, 11).
Ca să folosim o imagine plastică putem spune că şi
Genseric, regele vandalilor şi Justinian cel Mare erau
împăraţi cam în acelaşi timp. Dar cine ar putea să-i
compare pe cei doi? şi aceasta nu din pricina statutului
de împărat propriu-zis, ci mai ales din pricina
popoarelor peste care împărăţeau.
Deci pentru a defini preoţia harismatică, funcţională,
consacrată sau instituţională trebuie să plecăm de foarte
de sus, de la preoţia harică, universală, ontologică pe
care o dobîndeşte orice om. Odată precizat nivelul haric
de la care plecăm putem intui cît de cît importanţa
slujirii preoţeşti ca harismă specială: în acest punct se
aplică exact formula ioaneică ,fiar peste har” (I, 16) şi
cea paulină a Jnălţării din slavă în slavă” (I Cor. 3,18).
Preoţia creştină ,4upărtnduiala lui Melhisedec”1este
,/âră tată, fără mamă, fără genealogie” (Evr. 7,3) adică
1) E bine de precizat că expresia tidupâ rtnduiala lui Melhisedec" are
sens pasiv, adică după cum a fost rinduit Melhisedec preot şi nu cum a rînduit
Melhisedec pe Hristos preot fiindcă nu ar avea nici un înţeles, nici istoric
nici ontologic. Hristos este înaintea lui Melhisedec şi este Arhiereu veşnic.

15
 nu este de la oameni. Are dimensiuni veşnice şi origine
divină: „Nu voi M-aţi ales ci Eu v-am ales pe voi şi v-am
rînduit” (In. XV, 16).
Formula de instituire ,/4 suflat asupra lor şi le-a zis:
Luaţi Duh Sflnt” (In. XX, 22) arată clar şi puterea şi
originea divină a preoţiei creştine. Iar Sf. Pavel
precizează insistent: „Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea
aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu” (Evr. V, 4).
Mai trebuiesc subliniate şi alte aspecte ale preoţiei
creştine şi anume teocentrismul şi antropocentrismul.
Preoţia este centrată, orientată spre Dumnezeu dar
ceea ce aduce lui Dumnezeu este firea omenească, îl
ridică pe om, problemele lui, condiţia umană în toată
problematica ei. Este un singur preot şi o singură
preoţie - Hristos Arhiereul dar Sf. Pavel subliniază
amîndouă aspectele din fiinţa preoţiei şi anume că deşi
Hristos este Arhiereul nostru cel veşnic, deci este Dum­
nezeu, în acelaşi timp cuprinde în Sine condiţia umană
„căci nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi
slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după
asemănarea noastră, afară de păcat” (Evr. 4,15).
Iată ce este preotul creştin: vas ales de Dumnezeu
pentru a reprezenta în faţa Lui pe oameni, pe fraţii lui.
Iată ce este preoţia creştinească: este lucrarea divino-
umană ancorată într-o latură în Dumnezeu ca ideal
suprem şi în cealaltă latură ancorată în umanitate ca
realitate zilnică.

16
 Am putea spune deci că preotul este aşezat de Dum­
nezeu la cumpăna dintre cele două lumi şi orice
dezechilibru, ar avea consecinţe dintre cele mai grave.
Nu întîmplător subliniem caracterul antropocentric
al lucrării pastorale fiindcă în Ortodoxie se accentuează
mai mult aspectul divin, ori, este mare nevoie de
prezenţa mîntuitoare a Bisericii în lumea contem­
porană, o nevoie stringentă, cum n-a mai fost vreodată.
Preoţia, deşi divină, trebuie să fie foarte practică, să se
apropie de omul contemporan, să-i iasă în întîmpinare,
să fie mai plină de zel misionar, să-i vîneze pe oameni
aşa cum spune Mîntuitorul Apostolilor: „veniţi după
Mine (aspectul divin) şi vă voi face pescari (vînători) de
oameni” (aspectul uman).
în încheiere argumentul de mai sus ne prilejuieşte şi
abordarea problemei vocaţiei sau chemării pentru
preoţie despre care, aşa cum am arătat, fiecare creştin
trebuie să aibă chemare spre preoţia harică, universală.
Hotărîrea pentru preoţia harismatică, pentru slujirea
preoţiei funcţionale trebuie luată după îndelungi cer­
cetări şi cu multă grijă. Din păcate această vocaţie astăzi
nu prea mai ţine seamă de anumite criterii hotărîtoare
şi revelatoare. Sînt foarte răspunzători în faţa lui Dum­
nezeu toţi cei care au contribuit la introducerea unui
nechemat la treapta înaltă a preoţiei. Sînt răspunzători
mai întîi părinţii tînărului care deşi nu cunosc Biserica şi
nu iubesc sfinţenia îşi îndeamnă copilul spre preoţie din
motive străine de sfinţenie.

17
 Este vinovat preotul care adesea dă recomandare unui
tînăr despre care ştie bine că nici el nici familia nu
corespund chemării preoţeşti. Sînt vinovaţi profesorii care
adesea admit la şcoală tineri din alte considerente decît
cele sfinte şi drepte.
Este adevărat că încă nu s-a descoperit modalitatea de
a testa cu exactitate însuşirile preoţeşti şi de aceea e-
xamenul.de admitere este mai mult decît aproximativ. în
ultimă instanţă, din eroare în eroare şi din slăbiciune în
slăbiciune „nechematul” ajunge în faţa chiriarhului care,
deşi avertizat de Apostol ,$ă nu-şipună degrabă mîinilepe
nimeni" (I Tim. 5, 22) totuşi o face, fiind silit de situaţia
nefastă la care au contribuit toţi factorii amintiţi şi alţi
mulţi factori neştiuţi.
Fiindcă pe cît de ziditoare este o preoţie adevărată, pe
atît de catastrofală este falsa preoţie despre a cărei osîndă
vorbesc fără istov profeţii V. Testament şi cu deosebire
Ieremia.
Pentru aceea „săsecerceteze omulpe sine" înainte de pasul
acesta şi nu numai el, d toţi de care am amintit mai înainte
fiindcă fiecare ,}şi va luaplata sa”, şi ,fiifricoşătorlucru estesă
cazi în manile Dumnezeului celui viu”(Evr. XII, 21).
Numai o preoţie adevărată garantează o societate umană
sănătoasă de care avem atîta nevoie în acest popor atît de
bun şi de ascultător, cum poate nu-i altul pe tot pămîntul.

18
 II.2. Sublimitatea, vrednicia şi respon­
sabilitatea preoţiei
Sfinţii Părinţi despre preoţie

„ Dacă m-aş întîlni deodată cu un preot

şi cu un înger aş saluta mai întîipe
preot şi apoi pe înger”.

Afirmaţia de mai sus îşi are temei în realitatea

măreţiei slujirii preoţeşti, fiindcă deşi stau înaintea lui
Dumnezeu ,^eci de mii de îngeri, Heruvimii cei cu ochi
mulţi şi Serafimii cei cu cîte şase aripi”, preotul şi nu
îngerul a fost ales să aducă suprema jertfă, cea
nesîngeroasă, jertfă euharistică pe care o primeşte
Dumnezeu „în jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri''.
Sublimitatea preoţiei izvorăşte din sublimitatea lucrării
ei, preotul fiind slujitor al lui Hristos şi iconomul
tainelor lui Dumnezeu" (II. Cor. IV, 1).
Aşa precum pe scara valorilor sfinţenia se află pe
treapta cea mai de sus, în ordinea slujirii omeneşti
preoţia stă la locul cel mai înalt, vrednicie spre care
privesc cu înfricoşare şi îngerii.
Preotul, deşi „dintre oameni” este ales în mod cu
totul deosebit şi ,pus pentru oameni în cele către Dum­
nezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate”
(Evr. V, 1).

19
 Dacă pentru a fi trimis sol la o împărăţie pămîntească
s-a ales totdeauna cel mai vrednic dintre oameni, ca
mijlocitor la Dumnezeu pentru lume cîtă vrednicie se
cere preotului, căruia se încredinţează o aşa sublimă
misiune?! în rugăciunea Sa adresată Părintelui ceresc
înainte de Sfînta Jertfă de pe Golgota, Mîntuitorul
insistă necontenit asupra responsabilităţii şi impor­
tanţei misiunii apostolice şi, prin extensiune, a celei
preoţeşti şi cere lui Dumnezeu ocrotire specială pentru
slujitorii Săi:
,JEu pentru aceştia mă rog... pentru cei pe care mi i-ai
dat, căci ei sînt ai Tăi... Părinte sfinte păzeşte-i întru
numele Tău” (In. XVII, 9-11).
Cunoscînd atît înălţimea cît şi greaua răspundere a
celei mai alese slujiri de pe pămînt, Mîntuitorul nostru,
Marele Arhiereu, încredinţează grijii părinteşti a
Tatălui ceresc, pe slujitorii creştini aşa cum pe Sine s-a
încredinţat înainte de jertfa Sa pe cruce (Luca XXII,
42).
Cu „frică şi cu cutremur” trebuie să stea preotul la
„locul cel prea înalt” al slujirii fiindcă din lumea
încredinţată lui spre sfinţire el poate, prin vrednicie să
o facă jertfa bineplăcută lui Dumnezeu, să o sfinţească
(consacre) ori, prin nevrednicie, să o profaneze,
înfricoşat de această viziune, Sfîntul Ioan Gură de aur
spune: „nu cred să se mîntuiască mulţi preoţi”. Dacă
poporul afirmă în proverbele sale pline de o încercată
înţelepciune că „omul sfinţeşte locul” cum trebuie oare
să fie preotul?

20
 Prin Moise Dumnezeu se adresează tuturor
păstorilor în vecii vecilor: „iată am pus înaintea ta
binecuvîntarea §i b le s te m u lalege binecuvîntarea!
(Deut. 11,26).
Tocmai sublimitatea preoţiei atrage după sine
responsabilitatea ei fără pereche între slujirile
omeneşti. Nu există nimic mai înfricoşător şi în acelaşi
timp mai fericit ca slujirea de păstor. Acest dublu aspect
de sublimitate şi responsabilitate maximă a fost sesizat
şi subliniat de toţi păstorii cei mari ai creştinităţii din
toate timpurile şi aducem ca mărturie spicuiri asupra
temei din cele mai reprezentative scrieri patristice:

Sflntul Grigore de Nazianz

Preoţia se ocupă cu sufletul care-i din Dumnezeu şi

dumnezeiesc, care-i părtaş nobleţei celei de sus şi tinde
spre nobleţea aceea...
Preoţia, ştiinţa vindecării sufletelor, urmăreşte să
într-aripe sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui
Dumnezeu. Preoţia urmăreşte să facă să locuiască, prin
Duhul Sfînt, Hristos în inimile oamenilor. Şi în sfîrşit,
scopul cel mai de seamă al preoţiei este să-l facă Dum­
nezeu şi părtaş fericirii celei de sus pe cel ce aparţine
cetei celei de sus, pe om.
în acest scop a venit Omul cel nou în locul omului
celui vechi. Prin patimă a fost ridicat cel ce pătimeşte,
iar pentru sufletul şi trupul nostru au fost date jpreţ de
răscumpărare sufletul şi trupul Celui mai presus de noi.

21
Dar noi preoţii, cîtă muncă credeţi că trebuie să
depunem* cîtă ştiinţă nu trebuie să avem, ca să
schimbăm viaţa credincioşilor noştri şi să supunem lutul
duhului? Atît de anevoioasă este munca preotului, a
omului căruia i s-a încredinţat îndrumarea şi apărarea
sufletelor! Cu aceste gînduri trăiesc ziua şi noaptea.
Acestea-mi topesc măduva, acestea-mi macină trupul şi
nu mă lasă să fiu îndrăzneţ şi să privesc în sus. Trebuie
să fiu eu mai întîi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu
înţelept ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să
luminez pe alţii.”
(Cuvînt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre
Preoţie).

Sfîntul Ioan Hrisostom

Dacă ai putea să te gîndeşti ce lucru mare este, ca om

fiind şi îmbrăcat încă în trup şi sînge, să te poţi apropia
de fericita şi nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai
putea înţelege bine cu cîtă cinste a învrednicit pe preoţi
harul Sfîntului Duh. Oameni, care trăiesc pe pămînt şi
locuiesc pe el, au primit îngăduinţa să administreze cele
cereşti şi au o putere, pe care Dumnezeu n-a dat-o nici
îngerilor, nici arhanghelilor.
Ce putere poate fi mai mare ca aceasta?
Preoţii sînt acei cărora li s-a încredinţat zămislirea
noastră fea duhovnicească; ei sînt aceia cărora li s-a dat
să ne nască prin botez. Preoţii ne nasc pentru viaţa
viitoare; preoţii au potolit de multe ori chiar mînia lui

22
Dumnezeu. Cunosc măreţia slujirii preoţeşti dar ştiu cît
e de greu să fii preot!
(Tratatul Despre Preoţie).

Sfintul Efrem Şirul

O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O,

înfricoşătoare taină a preoţiei! Spirituală şi sfîntă,
cinstită şi fără de prihană, pe care Hristos, cînd a venit,
a dăruit-o celor vrednici.
Darul treptei preoţiei depăşeşte şi gîndul şi cuvîntul.
Preoţia zboară de pe pămînt la cer, ducînd lui Dum­
nezeu cu foarte mare grabă cererile noastre. Şi acum,
fraţilor, trăiţi preoţia în curăţie, imitînd pe Moise, pe
Aaron şi pe Eleazar. Ai fost învrednicit frate, să primeşti
treapta preoţiei? Ai sîrguinţă ca să-i placi Celui Ce te-a
primit în oştirea lui. Fii rîvnitor ca Ilie, purtător de grijă
ca Ieremia, cuminte ca Iosif, curat ca Iisus al lui Navi,
iubitor de străini ca Avraam, iubitor de săraci ca Iov, plin
de dragoste ca David şi blînd ca Moise. Şi acolo, înaintea
îngerilor, te va încununa Hristos cu cununa nemuririi şi
împreună cu cetele cele de sus vei cînta Sfintei Treimi
imn de biruinţă, în vecii vecilor. Amin.
(Cuvînt despre Preoţie).

Sfintul Simeon al Tesalonicului

Cele mai înalte cete îngereşti se cutremură şi se

înspăimîntă cînd văd ceea ce se face, prin preoţia

23
noastră, jos pe pămînt. Nu există nici o altă lucrare, în
toată lumea aceasta, care să fie mai folositoare pentru
noi, mai sublimă decît aceasta şi mai plăcută lui Dum­
nezeu decît lucrarea preoţiei. Se cuvine să ne întrebăm
necontenit, cum ar trebui oare să fim şi cît datorăm lui
Dumnezeu pentru că ne-a înzestrat cu o asemenea
putere?
(Cuvînt despre Preoţie).

Teognost din Constantinopol

Gîndeşte-te că te-ai învrednicit de o cinste întocmai

cu a îngerilor şi sîrguieşte-te să rămîi nepătat în treapta
în care ai fost chemat, prin toată virtutea şi curăţia. Ştii
pe Lucifer care a căzut, din ce era ce s-a Scut, din
pricina mîndriei. Să nu păţeşti şi tu aceasta, închipuin-
du-ţi lucruri mari despre tine.
(Filocalia voi. IV Capete despre preoţie).

24
 11.3. Mîntuitorul Iisus Hristos păstor de
suflete

Principii şi metode pastorale în activitatea

Mîntuitorului: predica, parabolele, minunile,
meditaţia, rugăciunea, retragerea.

Oricîţi păstori ar fi pe pămînt sau în cer, întotdeauna

rămîne un singur Păstor neschimbat - Păstorul unic şi
veşnic aşa cum şi biserica cea adevărată una este -
Biserica dreptslăvitoare sau ortodoxă - ,/ără
întinăciune sau pată ori altceva de acest fel” (Ef. V).
Toţi ceilalţi păstori sînt adevăraţi numai în măsura
asemănării şi cunoaşterii Unicului Păstor Iisus Hristos,
Cel ce-şi paşte turma sa ,$i nimic nu va lipsi, la loc cu
păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit,
sufletul meu l-a întors. Povăţuitu-m-a pe cărările
dreptăţii, pentru numele Lui” (Ps. 22,14).
întreg Vechiul Testament dar cu deosebire Proorocii
şi Psalmii văd pe Mesia sub chipul Marelui şi blîndului
Păstor, cunoscător şi iubitor al oilor Sale pe care le
veghează cu iubire desăvîrşită, Jntorcîndpe cea rătăcită,
căutînd pe cea pierdută, pe cea zdrobită o tămăduieşte,
pe cea slabă o întăreşte, pe cea tare o păzeşte şi pe toate
cu dreptate le judecă” (Iezechiel 34, 11-16). păstorul
cel Bun cunoaşte oile Sale şi ele îl cunosc pe El” -
cunoaştere desăvîrşită, temeluită pe iubire şi din această
iubire Hristos s- a făcut „tuturor toate ca să-i izbăvească

25
pe toţi”. Din iubire a coborît Hristos în lume (In. III, 11)
şi prin iubire a cunoscut, desăvîrşit pe om şi cunoscîndu-1
bine a ştiut cum să-l mîntuiască.
Două sînt premisele absolut necesare unei adevărate
păstorii şi aceasta le-a avut în chip desăvîrşit Hristos
Domnul „începătorul turmei”: iubire şi cunoaştere
fiindcă mîntuirea nu se poate realiza decît pe calea
iubirii şi a cunoaşterii - fapt confirmat de Sf. Ap. Pavel:
Dumnezeu care m-a cunoscut din pîntecele mamei..
(Gal. 1,5).
Acolo unde legătura dintre Păstor şi turmă stă în
iubire, rătăcirea este exclusă, integritatea staulului este
asigurată: „Oile Mele ascultă glasul Meu, şi Eu le cunosc
pe ele, şi ele merg după Mine...” (Ioan X, 15). Este nevoie
de iubire fiindcă aceasta este ingenioasă şi va găsi calea
cea mai bună spre inima fiecărui om pentru a-i veni în
ajutor şi a se face înţeles după măsura priceperii
fiecăruia. Pentru că păstorul nu va putea să comunice
cu toţi într-un singur mod, ci trebuie să recurgă la cele
mai diverse mijloace, alese cu grijă pe măsura şi
specificul subiectului cu care vrea să comunice. Dum­
nezeu însuşi spre a comunica cu omul s-a făcut
asemenea omului, întîlnirea fiind adevărată şi rodnică.
Şi ca să-i poată conduce pe oameni la „tot adevărul, Iisus
Hristos Marele Păstor” (I. Petr. II, 25; Evr. XIII, 20; I.
Petr. Vv4) s-a folosit de toate mijloacele posibile spre a
lumina şi convinge pe oameni spre cunoaşterea şi
lucrarea adevărului mîntuitor.

26
 Şi dacă adevăratul Păstor ne asigură că oile îi cunosc
glasul şi-L urmează, trebuie să înţelegem că meritul cel
mare nu-i al oilor care recunosc acest glas unic, ci al
Păstorului care a ştiut să se folosească de toate mij­
loacele pentru a se face înţeles şi ascultat fiindcă „£/
vorbea ca unul care avea putere, iar nu precum fariseii şi
cărturarii” (Mt. VII, 29). Adevărul ajunge greu la inima
omului, care, de la naştere încă şi pînă la moarte, este
sub imperiul erorilor de tot felul: „că iată întrufărădelegi
m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea”
(Ps. 50) şi ,ftu am zis întru uimirea mea: tot omul este
mincinos” (Ps. 115). Pentru a reuşi să semene această
sămînţă a adevărului, Semănătorul Hristos, şi asemenea
Lui orice slujitor al Cuvîntului, s-a folosit de multiple
m etode de comunicare cu oamenii. Mai întîi
Mîntuitorul este vestitorul adevărului divin, bineves-
titorul tainei mîntuirii - taina ascunsă din veac în
adîncurile înţelepciunii divine (Ef. III, 9). Este aşadar Cel
dintîi şi cel mai autorizat Evanghelist aşa cum El însuşi
îşi defineşte misiunea Sa zicînd: ,JDuhul Domnuluipeste
Mine, care M-a uns să binevestesc săracilor" (Is. 61,1).
începutul misiunii Sale mîntuitoare ca şi întreaga Lui
activitate se defineşte mai ales prin predicarea
adevărului, întruchipat în viaţa şi faptele Sale, adevăr
viu, prin trăirea lui de către Cel ce-1 şi propovăduia (Mc.
1,14; Mt. III, 2, 4). Nu încape îndoială că Iisus Hristos
rămîne cel mai mare predicator din toate timpurile şi
inspiratorul tuturor celor ce au vorbit în numele Lui, fie
înainte de El (profeţii şi drepţii V. Testament) fie după

27
 El (începînd cu Apostolii şi terminînd cu îngerul careva
vesti ultim ele evenim ente din lume). Se pune
întrebarea: „ce anume L-a făcut pe Iisus cel mai mare
învăţător?” Desigur, răspunsul atotcuprinzător îl dă
chiar El cînd spune: Eu sînt „calea, adevărul şi viaţa”
(In. XIII) şi pentru setea cea mai grea a omului - setea
de adevăr El nu trimitea pe om aiurea ci îl chema la Sine
zicînd: „cine însetează să vină la Mine şi să bea...”
(In. 7, 37).
Predica Lui era eficientă maiîntîi că avea legătură cu
viaţa oamenilor, cu realităţile cele mai adînci ale lor.
Apoi El învaţă cu multă blîndeţe şi bunătate, cu
smerenie şi iubire: Jnvăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd
şi smerit cu inima” (Mt. XI, 29). Dovada blîndeţii şi
bunătăţii Lui o face năvala copiilor către El în ciuda
încercărilor zadarnice de a fi opriţi (Mc. X, 13, 14) ori
ştim că instinctul copilului în privinţa bunătăţii nu
greşeşte. învăţătura Mîntuitorului nu este vremelnică ci
cuprindea adevărurile eterne: ,ycerurile şi pămîntul vor
trece, cuvintele mele nu vor trece” (Mt. 24,35).
După împrejurări, Mîntuitorul vorbea în chip direct,
deschis (predica de pe munte) sau în pilde ori parabole.
Aşa cum medicul prezintă medicamentul amar dar
binefăcător într-o crustă ademenitoare pentru bolnav,
tot aşa, Doctorul sufletelor noastre şi-a strecurat
adevărul în sufletele ascultătorilor adesea înveşmîntat
în pilde, imagini, comparaţii, metafore etc. Dealfel Sf.
Scriptură în întregimea ei foloseşte mai mult decît brice
scriere un limbaj imagistic ferindu-se de abstractizare

28
iar Mîntuitorul rămîne şi El în această linie Scripturis-
tică (Mc. IV, 2; Mt. XIII, 34,35). Din imagini văzute, El
îi înălţa pe cei ce „aveau urechi de auzit” spre cele
nevăzute şi veşnice, spre adevărurile divine
întemeietoare de lume.
La luminozitatea învăţăturii se adaugă puterea fap­
tei, iar faptele Lui erau semne şi minuni atît de mari încît
cei ce le vedeau erau mişcaţi adînc şi definitiv după cum
ne încredinţează cronica evanghelică.
Minunile Mîntuitorului nu erau simple performanţe
cu rost de încîntare artistică, ci erau urmare firească deşi
mai presus de fire, a celor învăţate de El. Rostul cel mai
adecvat al minunilor îl explică însuşi Mîntuitorul cu
ocazia vindecării orbului din naştere spunînd: „nici el
n-a păcătuit, nicipărinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările
lui Dumnezeu” (In. IX, 20). Aşadar minunile erau
adeveriri ale învăţăturilor Sale şi, ca şi învăţătura Sa,
erau rodul spontan al iubirii faţă de „toţi cei osteniţi şi
îm p o vă ra ţiCă erau rodul iubirii şi al milei nesfîrşite
faţă de oameni vedem clar din textul care istoriseşte
învierea lui Lazăr sau învierea fiului văduvei din Nain
(In. XI, 5; Lc. VII, 13).
Secretul oricărei predici eficiente se ascunde în multa
rugăciune, în cugetarea neîncetată la cele dumnezeieşti,
fapt confirmat de toţi cei ce au slujit cuvîntului. Nici
Mîntuitorul nu face excepţie şi-L vedem adesea
retrăgîndu-se noaptea în munte să se roage (Mt. 14,23;
Mc. 6, 46; în. 6,15 etc.).

29
 Dacă rugăciunea se defineşte ca o comunicare
directă cu Dumnezeu, înţelegem cît de reală şi plină de
bucurie era această legătură între Fiul lui Dumnezeu şi
Tatăl Său. De aceea îl vedem adesea pe Mîntuitorul în
dialog cu Părintele Său, fíe în mod deschis, fie tainic, în
singurătatea muntelui şi liniştea nopţii care-i asigurau
petrecerea nestingherită în .dialogul suprem al
rugăciunii. Asemenea Lui, orice predicator trebuie să
petreacă adesea în tainica vorbire cu Dumnezeu, care
dă slujitorilor Săi „cuvînt cu putere multă spre vestirea
evangheliei împărăţiei”.
Mulţimea nenumărată a păstorilor creştini au preluat
de la Păstorul cel Mare Hristos modelul desăvîrşit al
păstoririi adevărate, continuîndu-1 pînă la sfîrşitul
veacurilor.

30
 II.4. Sfinţii apostoli - păstori de suflete

Calităţile şi virtuţile care au împodobit sufletele lor,

metode şi principii pastorale în activitatea lor

Cei dintîi care au urmat pe Păstorul cel Bun au fost

Sfinţii Apostoli, chemaţi la această vrednicie de
Mîntuitorul şi investiţi cu putere şi înţelepciune pentru
a continua şi răspîndi învăţătura cea nouă şi mîntuitoare
pînă la marginile lumii.
în sensul strict al cuvîntului numărul lor a fost
precizat de Sf. Evanghelii ca fiind doisprezece dar în
sensul mai larg, apostol s-a numit orice lucrător în
ogorul bisericii care a învăţat şi a trăit după legea
creştină. Sf. Pavel deşi nu a fost din cercul celor
doisprezece apostoli, prin rîvna cu care a slujit la
creşterea cuvîntului mîntuirii s-a învrednicit să fie con­
siderat cel mai mare dintre apostoli şi este desemnat
chiar cu acest cuvînt Apostolul - fără să fie nevoie de
altă precizare. Deasemeni Sf. Ştefan în scurta şi ful­
guranta lui viaţă s-a dovedit unul din cei mai mari apos­
toli ai Domnului Iisus cel înviat, fiind şi primul jertfit pe
imensul altar al apostolatului creştin.
Aşa cum „Epistola către evrei” are ca temă centrală
preoţia Mîntuitorului - arhiereul cel mare şi unic, „Fap­
tele Apostolilor” prezintă istoria activităţii pastorale pe
care au desfăşurat-o pe tot pămîntul - Sfinţii Apostoli.
Pruncia lor apostolică în preajma Mîntuitorului este

31
arătată de Sf. Evanghelii, iar activitatea lor proprie, este
istorisită de această primă cronică bisericească Faptele
Apostolilor - începînd cu botezul creştin cu Duh Sfînt
şi cu foc, săvîrşit asupra lor la Cincizecime. Este foarte
adevărat că atît Sf. Evanghelii cît şi „Faptele Apos­
tolilor” concentrează atenţia asupra cîtQrva nume
proeminente ca Sf. Ap. Petru, Sf. Ap. Ioan şi Sf. Ap.
Iacob, acesta din urmă fiind ucis de timpuriu (an 44) şi
fiind înlocuit ca pregnanţă de numele noului convertit
pe drumul Damascului - Sf. Pavel.
Tradiţia Bisericii a păstrat cu sfinţenie „în inima ei”
amintirea luminoasă a vieţii şi lucrării tuturor celor ce
au contribuit „la naşterea cea din nou a lumii” cum
spunea însuşi Domnul care i-a trimis la propovăduire pe
aceşti doisprezece.
Asemeni Mîntuitorului, ai cărui urmaşi au fost,
lucrarea lor consta din vestirea împărăţiei lui Dum­
nezeu şi săvîrşirea multor minuni: ,giprin multe cuvinte
Petru mărturisea Evanghelia şi tot sufletul era cuprins de
teamă, căci multe minuni se făceau de către apostoli”
(cf. F. Ap. 2,40,43).
Sf. Apostoli au vestit cu timp şi fără timp, cu
îndrăzneală şi cu putere multă, după cum le da lor Duhul
a grăi şi însuşi Domnul era cu ei dîndu-le lor gură încît
nimeni nu putea să le stea împotrivă, umplînd lumea cu
învăţătura lui Iisus Hristos (Fap. V, 28). Prin tot ce
învăţau şi prin toate minunile pe care le săvîrşeau, erau
martori nebiruiţi ai adevărului despre Iisus cel răstignit
şi înviat (Lc. XXIV, 46, 48). Cu acest puţin ,piuat”

32
Hristos Dumnezeu a reuşit să dospească întreaga
,frămîntătură a lumii”, căci cu adevărat s-a împlinit
cuvîntul psalmistului: ,pînă la marginile lumii au ieşit
vestirea lor...” (ps. 18,4).
Desigur că o astfel de operă uriaşă, ce depăşeşte orice
înţelegere, nu poate fi explicată decît luînd în con­
sideraţie argumentele prezentate de Sf. Scriptură şi
anume: mai întîi ei ,flu fost îmbrăcaţi cu putere de sus”
(Lc. 24,49) şi deci lucrau şi vorbeau întocmai ca şi
Mîntuitorul, cu puterea Duhului adevărului (In. XV,
26).
Ca să fie vrednici de această supremă învestitură (cu
puterea de sus a Duhului) au dat dovadă de anumite
calităţi şi virtuţi apreciate şi plăcute lui Dumnezeu şi
anume: ascultarea desăvîrşită, după chipul lui Hristos
Care s-a făcut ascultător faţă de Tatăl Său, pînă la
moarte. O mare uimire ne cuprinde văzînd graba cu care
toţi apostolii urmează pe Iisus cînd îi cheamă la apos­
tolat, lăsînd totul în urma lor, familie, casă, avere,
prieteni, şi, odată desprinşi de tot trecutul lor, au privit
ţintă spre premiul chemării de sus.
Erau simpli dar plini de entuziasm şi în acest pămînt
limpede şi fremătînd de viaţă, divinul Semănător a arun­
cat cu nădejde sămînţa cea bună şi a cules cu bucurie,
rod însutit.
Erau smeriţi şi curaţi cu inima şi această smerenie a
făcut posibilă primirea fără rezervă şi fără împotrivire a
cuvîntului vieţii. A ceastă înţelegere deplină a
adevărului creştin este exprimată de ei atît de frumos

33
cînd răspund Mîntuitorului: ,fioamne, la cine ne vom
duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In. VI, 68). Erau
plini de cur-aj pentru adevăr şi în numele lui au mers pînă
la moarte aşa cum profetic afirmase unul dintre ei -
Tpma - cînd îşi îndemna confraţii la jertfă zicînd: ,jsă
mergem să murim şi noi cu El” (In. XI, 16).
Şi aproape toţi, au primit botezul sîngelui şi au băut
paharul jertfei aşa cum le spusese Mîntuitorul în preziua
Jertfei Sale (Mt. 10,36).
Toate calităţile şi virtuţile apostolice, multe şi mari
cum puţine pe lume dintre cei mari le-au avut, se pot
rezuma şi .încununa în formula atotcuprinzătoare dată
de M întuitorul la întrebarea tînărului asupra
proeminenţei poruncilor legii: iubirea faţă de Dum­
nezeu şi faţă de om. Cîţi au înţeles-o, după Mîntuitorul,
începînd cu Apostolul Pavel şi terminînd cu ultimul
slujitor al iubirii pe pămînt, vor anunţa tuturor că iubirea
este singura în stare să se facă tuturor toate ca să cîştige
pe Dumnezeu şi pe oameni. în lupta aprigă pe care au
angajat-o apostolii pentru răscumpărarea sufletelor din
robia înşelăciunii s-au înarmat cu armele duhului şi au
luptat lupta cea mai bună, nu la întîmplare, după
metodele cele mai înţelepte, fiind ei cel dintîi exemplu
în toate cele propovăduite. Ei s-au dovedit doctori is­
cusiţi în vindecarea sufletelor omeneşti folosind metoda
şi leacul cel mai potrivit cu fiecare situaţie în parte. Au
ştiut să folosească blîndeţea sau asprimea, lauda sau
mustrarea, intransigenţa sau îngăduinţa, răbdarea sau
fermitatea, sinceritatea sau delicateţea, curajul sau

34
prudenţa, insistenţa sau discreţia şi toate valorile
cuprinse în inepuizabilul cod al comunicării inter-
umane, vizînd totdeauna scopul suprem - mîntuirea.
Dacă Sf. Evanghelii ni-L prezintă pe Mîntuitorul
săvîrşind lucrarea Sa divină, Faptele Apostolilor şi
scrierile apostoliceşti ne destăinuiesc cîte ceva din
modul în care au gîndit şi au lucrat urmaşii direcţi ai
Mîntuitorului, Sfinţii Ucenici şi Apostoli, cărora le-a
fost încredinţată spre păstrare Biserica întemeiată prin
jertfa iubitoare a marelui Păstor - Hristos - al cărui chip
de trăire şi slujire au fost Sf. Apostoli.

35
 11.5. Condiţii moral-canonice pentru in­
trarea în preoţie (fizice, intelectuale şi
morale)

Cine se va sui în muntele Domnului şi cine

va sta în locul cel sfînt al Lui?
Cel nevinovat cu mîinile şi curat cu inima
care nu a luat în deşert sufletul său!
(Ps. 23, 4)
Pentru orice misiune se alege cu grijă persoana cea
mai potrivită pentru a îndeplini cum se cuvine lucrarea
respectivă, de această bună alegere depinzînd, în primul
rînd, succesul misiunii propuse.
Ne dăm uşor seama că pentru cea mai înaltă vrednicie
şi pentru cea mai grea răspundere din cîte sînt pe lume
- preoţia - trebuie multă grijă în a alege bine pe cei care
vor sta în faţa Domnului şi-L vor reprezenta înaintea
oamenilor. De acest fapt ne convingem dacă vom citi
istoria religiilor lumii în care vom constata că întot­
deauna şi pretutindeni, cel ales pentru slujba preotului
trebuia să fíe superior semenilor săi sub toate aspectele:
-fizice, morale şi intelectuale. Deocamdată vom cerceta
spre exemplificare, rînduiala V. Testament asupra
preoţiei unde aflăm cît de amănunţit şi insistent se
recomandă ca cel ales la preoţie trebuia să fie de o
integritate absolută - fizică şi morală.
Iată ce zice Dumnezeu lui Moise: „spune luiAaron:
nimeni din neamul tău în viitor şi din rudele tale să nu se

36

i
apropie ca să aducă daruri Dumnezeului său, de va avea
vreo meteahnă pe trupul său... Tot omul cu meteahnă pe
trup să nu se apropie: nici orb, nici şchiop, nici ciung, nici
cel cu piciorul rupt, sau cu mîna ruptă, nici ghebos, nici
cu vreun mădular uscat, nici cu albeaţă în ochi...”
(Lev. XXI, 17,19).
De acceastă integritate fizică şi morală se ţine seama
şi astăzi cînd urmează a se aduce Domnului spre
închinare şi slujire un reprezentant dintre oameni. Can­
didatul la preoţie trebuie să aibă întregi toate
mădularele trupului şi să nu-i fíe alterate simţurile, aşa
cum stabilesc canoanele apostolice. Deasemeni sînt
respinşi de la preoţie castraţii de bună-voie precum şi
cei cu facultăţile mintale zdruncinate, ca nebunii şi
idioţii (Can. 79 ap. şi Can. I al Sinod. I ecumenic).
Candidatul la preoţie trebuie să fie deplin sănătos şi
să nu sufere de vreo boală care l-ar împiedica de la
împlinirea datoriilor sale preoţeşti. Se cere a avea o
constituţie rezistentă spre a putea înfrunta ţoate
asprimile vremii, spre a putea îndura toate oboselile şi
neajunsurile la care este expus în fiecare moment. E
bine deasemenea ca cel ce vrea să devină preot să aibă
o înfăţişare plăcută, potrivită, o vorbire clară, un glas
ales şi gesturi distinse.
Grija pentru înfăţişarea exterioară a preotului se
justifică deplin: cei din vechime prin intuiţie, lumea
modernă prin cercetare ştiinţifică, toţi recunosc inter­
dependenţa structurală dintre trup şi suflet şi anumite
defecte fizice lasă urme adînci în comportamentul moral

37
şi psihic. Pentru o cercetare mai amănunţită pot fi citite
cu mult folos în acest sens scrierile din domeniul
psihanalizei, această ştiinţă nouă dar care nu a lipsit
niciodată din priceperea Sf. Părinţi şi a oamenilor cu
intuiţie adîncă, de unde şi formula populară foarte ex­
presivă de „om însemnat” pentru cel care suferă de vreo
lipsă corporală. Formula ştiinţifică a lumii vechi pentru
integritatea fizică şi morală, tot atît de valabilă şi azi, este
cea exprimată de latini în cuvintele: „mens sana in cor-
pore sano”.
Dacă pentru preoţia Vechiului Testament care era
doar umbra celei viitoare se cerea imperativul absolut
al sfinţeniei cu atît mai mult se va cere aceasta preotului
creştin. Niciodată nu se va spune destul asupra chipului
moral al preotului. Şi nu e vorba de o problemă teoretică
ci de realitate practică trăită în viaţa de toate zilele.
Viaţă reală trăită printre oameni reali care cer să vadă
în preot o judecată morală dreaptă şi sănătoasă, să fie
sincer în cuvînt, fidel promisiunilor făcute, energic în
ceea ce întreprinde, puternic în lucrare, constant în
efort, modest şi amabil, compătimitor şi devotat. Dacă
Sf. Pavel cere creştinilor să împlinească toate „cîte sînt
adevărate, cîte sînt de cinste, cîte sînt drepte, cîte sînt
curate, cîte sînt de iubit, cîte sînt cu rvume bun, oricefaptă
bună şi orice laudă” (Filip IV, 8) cu cît mai mult se cer
acestea de la preot, care este primul între creştini?!
Sfaturile adresate de Sf. Ap. Pavel ucenicilor săi Tit
şi Timotei în epistolele numite pastorale vor fi pururi
dreptar neîntrecut în evaluarea chipului moral al

38
preotului: „se cuvine preotului să fie fără prihană, bărbat
al unei femei, priveghetor, treaz, cuviincios, iubitor de
străini, învăţător, nebeţiv, nedeprins să bată, ci blînd,
riegîlcevitor, nelacom, bun chivemisitorîn casa lui avînd
desăvîrşită bună-cuviinţă” (I Tim. III, 2-3; Tit. 1,7-9).
în special se cere celui chemat la preoţie credinţă
dreaptă, nădejde tare şi dragoste curată către Dum­
nezeu şi către semenii săi. Ca unul care este slujitorul
împărăţiei lui Dumnezeu - împărăţie ce nu este din
lumea aceasta, preotul trebuie să se desprindă de cele
lumeşti şi pămînteşti fiindcă orice împătimire cu cele
lumeşti slăbeşte lucrarea lui dumnezeiască. Dacă un
filosof (Immanuel Kant) legiferează imperativul moral
pentru orice om („acţionează aşa încît maxima voinţei
tale să poată servi ca normă pentru toţi oamenii”), cu
cît mai mult preotul trebuie să se facă pildă tuturor cu
purtarea sa, cu prudenţa sa, cu puterea de prietenie,
prin rîvna pentru dreptate, prin ura faţă de păcat, prin
cumpătare, prin curaj, prin statornicie în bine, prin
clarviziune, prin puterea de jertfă în numele binelui şi
al adevărului.
Toate virtuţile preotului, chipul său moral şi duhov­
nicesc trebuie să răspîndească în jur pace desăvîrşită şi
sfinţenie. Din punct de vedere moral preotul trebuie să
poată spune oricînd, asemeni lui Hristos, al cărui chip
preoţesc poartă, „cine mă va vădi pe mine de păcat?”
într-un cuvînt preotul trebuie să fie „sfînt şi fără
prihană” (Efes. V).

39
 Dacă există impedimente fizice pentru candidatul la
preoţie sînt şi impedimente morale care îl opresc pe
candidat sau îl fac pe preot să-şi piardă slujirea sfîntă a
preoţiei. Canoanele opresc de la preoţie sau lipsesc de
această vrednicie pe cei care au manifestat necredinţă
în anumite situaţii (C. 10, sind. I Ec.) pe cei ce au furat,
pe sperjuri, pe desfrînaţi (C. 25, 61 Ap. C 9 s. Neoc.),
ucigaşii cu voie sau fără voie (Grig. Nis. 5), bătăuşii (C.
27, Ap.), simoniacii (C. 22 sind. VI, Ec.). Preotul nu
trebuie să aibă un cazier dubios, să nu fi fost condamnat
pentru fapte de ruşine: înşelătorie, furt, abuz de
încredere, mărturie mincinoasă, atentat la bunele
moravuri, delapidare, mituire etc.
Cu frică şi cu cutremur să stea cel ce gîndeşte la
preoţie şi să se cerceteze bine în oglinda fizică şi în cea
sufletească a conştiinţei sale şi numai dacă descoperă
integritatea sufletească şi trupească, îndrăznind, să se
apropie.
Se ştie cît de înclinată este lumea în a critica defectele
celorlalţi şi mai cu seamă ale preotului. în 99 % din
cazuri într-o conversaţie despre preot, oamenii se întrec
în a etala defectele şi apucăturile preotului pe care
poate că nici nu l-au văzut (fiindcă tocmai cei bîrfîtori
nu merg la biserică) dar pretind că îl cunosc foarte bine
şi că nu este om mai plin de păcate ca respectivul preot.
Tot ce mai ştiu creştinii noştri azi din teologie se con­
centrează în formula „să faci ce zice popa şi nu ce face
el” - cu care cred ei că au rezolvat definitiv cazul.
Cunoscînd această sinistră moştenire preotul trebuie să

40
se cutremure de lupta care-1 aşteaptă, ca cel puţin în
dreptul său chipul preoţiei să fie ridicat la înălţime şi
viaţa lui exemplară să desfiinţeze m entalitatea
defăimătoare la adresa confraţilor săi întru slujire.
Despre orice preot să se poată spune de către oricine
frumoasa caracterizare adresată de M întuitorul
ucenicului său Natanael: Jată un israelitean întru care
nu există vicleşug’ (In. 1,47).

41
 II.6. Iubirea, devotamentul sau zelul
pastoral şi spiritul de jertfa ca temei al
lucrării pastorale

„Păstorul cel bun îşipune

viaţa pentru oile sale ”
(In. X, 11)

Secretul marilor înfăptuiri dintotdeauna a stat în

iubire. Universul întreg şi mai ales omul sînt rodul iubirii
lui Dumnezeu, Care iubeşte lumea (In. III, 16) o
încălzeşte cu drag la sînul Său şi o conduce spre
împlinirea ei - fericirea veşnică în razele iubirii Lui.
Dacă ar înceta o clipă iubirea lui Dumnezeu faţă de
lume, aceasta ar pieri pe veci.
Toţi oamenii mari, din orice domenii au iubit opera
ce aveau a înfăptui cu toată fiinţa lor şi nu au trăit decît
pentru lucrarea respectivă şi tocmai din această iubire
a rezultat valoarea şi trăinicia operei lor. Preoţia fiind
opera cea mai mare, slujirea cea mai înaltă din toate cîte
sînt în lume, trebuie să fie temeluită pe iubire mai mult
decît orice altă lucrare omenească. Creştinismul este cu
deosebire religia iubirii aşa cum a fost învăţată şi trăită
de Hristos. Preotul care nu iubeşte după chipul lui
Hristos nu poate să facă nimic aşa cum El însuşi aver­
tizează pe ucenicii Săi: jăm îneţi în dragostea Mea căci
fără Mine nu puteţi face nimic” (In. XV, 5). Apostolul
Pavel arată deasemeni că iubirea lucrătoare este cununa
absolută a tuturor virtuţilor ea putînd să înfăptuiască

42
 totul (I Cor. XIII). Mîntuitorul spune fără echivoc
ucenicilor Săi: „Foc am venit să aduc şi cît aş vrea să fie
acum aprins” (Lc. 12, 49) - cuvinte ce ne amintesc de
una din definiţiile date lui Dumnezeu în V. Testament:
„Dumnezeul nostru este foc mistuitor” (Evr. 12,29). Nu
încape îndoială că aceste cuvinte arată limpede care este
rostul slujitorilor adevărului, care este condiţia absolută
necesară pentru o slujire autentică şi eficientă. Omul
este definit ca o fiinţă pasională, o făptură ce poartă în
sine un „sentiment deosebit de puternic şi de activ care
îl stăpîneşte şi-l angajează nestăvilit într-o anumită
direcţie” (Vezi dicţionar de psihologie). Sf. Apostol
Pavel care s-a dovedit una din cele mai pasionale fiinţe
ce-au rodit pe pămînt spune că nimic şi nimeni nu ar
putea să-l despartă de dragostea lui pentru Hristos:
,£ăci sînt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici
îngerii, nici stăpînirile... nici adîncul şi nici o altă făptură
nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dum­
nezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru"
(Rom. VIII, 38-39).
Toţi cercetătorii de bună credinţă ai Creştinismului
au afirmat că geniul unic al acestei religii sublime stă în
iubire, iar cuvintele Mîntuitorului „i se iartă păcatele ei
cele multe că mult a iubit” sînt deplin lămuritoare
asupra condiţiei fundamentale ce se cere oricărui
credincios şi cu deosebire slujitorului creştin care
slujeşte tocmai acestei opere de mîntuire bazată pe
iubire.

43
 Preotul, ca să fie un bun păstor, trebuie să iubească
pe cei încredinţaţi lui spre mîntuire aşa cum şi Hristos,
Păstorul cel Mare, ne-a iubit şi şi-a dat viaţa Sa pentru
noi ca un adevărat păstor care-şi primejduieşte viaţa din
iubire pentru oile sale (In. X, 11). Slujitorul care nu arde
de pasiunea slujirii sale nu poate să aprindă în ceilalţi
flacăra iubirii de Dumnezeu, nu va convinge şi nu va
determina pe nimeni la hotărîri măreţe şi durabile în
vederea mîntuirii. Şi nu numai că va eşua în a mîntui pe
ceilalţi dar se va pierde sigur şi pe sine, fiindcă tot cel ce
nu înmulţeşte talantul este condamnat pentru nelucrare
(Mt. XXV, 30).
O slujire fără pasiune, fără focul iubirii mistuitoare,
lîncezeşte şi devine urîciune, lucru pe care Dumnezeu
nu-1 primeşte, aşa cum spune îngerului, adică preotului
bisericii din Sardes: „ştiu că ai nume, că trăieşti, dar eşti
mort”. Iar preotul din Laodicea primeşte avertisment şi
mai înfricoşător pentru lipsa lui de pasiune în slujire:
,fiindcă eşti căldicel-nicifierbinte, nici rece am să te vărs
din gura Mea” (Apoc. 3, 1; 16). Căci ceea ce nu fierbe
la focul dragostei se cloceşte şi se strică şi aduce cu sine
boală şi moarte.
Sufletul care nu este stăpînit de pasiune pentru adevăr
şi bine se va umple negreşit de patimi urîte, preotul fiind
vînat cu deosebire de diavol, ştiind că de va bâte pe păstor
se va risipi şi turma. înţelepciunea populară surprinde în
cîteva cuvinte toată drama sufletului omenesc aşezat
la răspîntia dintre bine şi rău: „Cui nu-i dă Dum­
nezeu de lucru, îi dă diavolul”. Ori, cum spune

44
înţelepciunea patristică, pentru a nu cădea muşte în
vasul nostru, adică patimile cele rele, trebuie păstrat
necontenit la flacăra iubirii de Dumnezeu.
Dacă au existat cauze neînsemnate pentru care mulţi
şi-au dat viaţa, cum oare nu va merita acest lucru cea
mai înaltă cauză din lume - mîntuirea sufletului - care
valorează mai mult decît lumea întreagă? Numai
pasiunea descoperirii Polului Nord a primit ca jertfă
viaţa multor exploratori, ca să nu amintim aici şirul
nesfîrşit al jertfelor aduse pe altarul pasiunii cunoaşterii
în toate domeniile ştiinţei.
Oare slujirea preoţească - ştiinţa ştiinţelor - cum o
numeşte Sf. Grigore Teologul - nu merită infinit mai
multă iubire deplină dusă pînă la capăt, adică pînă la
jertfă? (In. XIII). Mult mai mult decît Nordul îngheţat
al pămîntului merită să fie căutat şi dobîndit Răsăritul
luminos al lumii fără de apus în iubirea lui Hristos cel
veşnic. Slujirea preoţească trebuie să constituie
suprema raţiune de a fi, dragostea noastră cea mai mare,
comoara cea mai de preţ, pentru dobîndirea şi păstrarea
căreia să vindem totul (Mt. 13, 46). Căci unde va fi
comoara noastră acolo va fi şi inima noastră. Ceea ce nu
se face din inimă, ceea ce nu are suflet, este un lucru
mort şi în felul acesta în loc să slujim vieţii ne facem
pricinuitori de fapte moarte.
De ce este nevoie de iubire, de pasiune neţărmurită
în slujirea preoţească? Răspunsul vine lămurit dacă
analizăm lucrarea preoţiei. Aceasta este cea mai grea
din toate fiindcă se adresează omului în totalitatea lui

45
iar scopul aceste! lucrări este mîntuirea omului, adică
vindecarea lui de rău, fapt extrem de anevoios, fiindcă
răul este atît de adînc înrădăcinat în fiinţa umană încît
scoaterea lui provoacă reacţiile cele mai violente şi
neobişnuite.
împotrivirea nu vine numai din partea omului care îşi
supune cu greu voinţa proprie conducerii altuia ci, la
amorul propriu, de obicei foarte dezvoltat la oamenii
robiţi patimilor, se adaugă oastea nevăzută a puterilor
răutăţii după cum ne încredinţează Sf. Pavel: ,floi nu
avem de luptat numai împotriva trupului şi a sîngelui, ci
împotriva puterilor, împotriva stăpînirilor, împotriva
duhurilor răutăţii care sînt în văzduhuri” (Ef. 6,12).
în această situaţie preotul nu are voie să folosească
decît o armă, aceasta este iubirea fiindcă nu poţi să
îndrepţi răul cu rău, ci Hristos ne-a poruncit să răspun­
dem răului cu bine: Jubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi
bine...” (Mt. V, 39).
Cînd trimite pe apostoli în lume Mîntuitorul nu le
făgăduieşte nici un avantaj şi nu-i înarmează cu nici o
putere de constrîngere. Perspectiva acestei apostolii
este de-a dreptul descurajantă: ,jată vă trimit ca pe nişte
miei..A” Este cu adevărat drumul jertfei, drumul crucii.
Ca să accepţi totuşi un astfel de drum trebuie să cunoşti
bine taina crucii, a jertfei, a iubirii care înseamnă, pentru
cei care se mîntuiesc, puterea lui Dumnezeu pentru că
„Dumnezeu este iubire” (I In. 4,8).
în faţa celor mai mari probleme pe care le prezintă
preoţia, adică întreaga complexitate a sufletelor

46
omeneşti, greutăţile de ordin social, geografic,
economic etc.; greutăţi de care s-au înfricoşat o clipă şi
cele mai mari suflete sacerdotale ca Sf. Ioan Gură de
Aur, Sf. Grigore de Nazianz şi alţii nu există decît o
singură forţă şi un singur dor care să te umple de
încredere şi de ojptimism: iubirea faţă de această slujire
dumnezeiască - preoţia.
Numai iubirea, devotamentul şi rîvna neţărmurită
poate să dea suficientă putere să te arunci în cea mai
decisivă luptă - lupta cea bună - şi priceperea cu care
să săvîrşeşti cea mai sinuoasă şi delicată cale, „cea
strimtă şi cu chinuri” ce duce la limanul mîntuirii. Orice
alt motiv ar avea cel venit la preoţie înafară de iubire,
nu rezistă pînă la capăt şi mai curînd sau mai tîrziu se va
da la iveală orice interes străin pentru care a îndrăznit
„păstorul cel năimit” să se apropie de marea răspundere
a preoţiei. Numai iubirea, devotamentul şi rîvna
preoţească desemnează din „mulţimea celor chemaţi”
pe puţinii aleşi, fiindcă dacă toate celelalte interese se
demască la vreme de încercare, ,iubirea îrisă nu cade
niciodată” (I Cor. XIII, 8).
Numai devotamentul şi rîvna mistuitoare îl fac pe
preotul adevărat să rămînă credincios slujirii saje în
vremuri de grea încercare, momente dificile care nu au
lipsit niciodată din frămîntata istorie 3 lumii şi numai
iubirea jertfelică îl ţine neclintit pe păstorul cel bun să
nu fugă cînd vede lupul venind, salvîndu-şi oile turmei
sale iubite prin propria-i jertfire.

47
 Adevăratul preot, cel după chipul Păstorului Hristos,
îşi iubeşte pe păstoriţii săi pînă la moarte şi nu se teme
de jertfă fiindcă ştie şi simte „ca iubirea e ca moartea, şi
marea nu o poate stinge” (Qnt. Cînt. 6-7).
O preoţie care nu este susţinută de iubire autentică,
pe lîngă eşecul de ordin fundamental, adică pierderea
sufletelor, pe care Dumnezeu le va cere din mîna
preotului, preoţia este ameninţată în chiar structura ei
formală. Să ne gîndim numai la faptul că un preot
slujeşte timp de patruzeci, cincizeci sau chiar mai mulţi
ani aceeaşi Sf. Liturghie de sute şi sute de ori pe an. Nici
cel mai genial actor din lume nu ar putea să însufleţească
un singur rol atîta amar de vreme. Ori,-ceea ce poate
salva un preot de la pericolul rutinii care ameninţă pe
oricine, este tocmai pasiunea înflăcărată pentru această
operă măreaţă care deşi se adresează omului, nu este de
la om, ci de la Dumnezeu. Cîţi preoţi reuşesc să reziste
mai mult de cîţiva ani să nu cadă în această moarte
formală, în această uscare a mlădiţei pe trunchiul viu al
Bisericii?
Cîţi reuşesc să slujească toată viaţa cu aceeaşi
cutremurare şi cu acelaşi fior sfînt cu care au slujit în
zorii preoţiei lor? Cîţi reuşesc ca îmbătrînind ei, preoţia
lor să rămînă veşnic tînără? Cine oare reuşeşte să se
sustragă cumplitului diagnostic dat preotului din Sar-
des: Je crezi viu dar eşti mortW *(Ap. 3,1).
Nu există decît un răspuns autentic şi anume cel dat
de Mîntuitorul: ,Jiîvna casei Tale m-a mistuitl” (In. II,
17). Cine-şi pune sufletul său ca ardere de tot pe altarul

48
slujirii Sale, cine va arde toată viaţa egal cum este lumina
mereu egală cu sine, acela nu-şi va pierde plata sa, după cum
se făgăduieşte în Apocalipsă, preoţilor vrednici. Şi mai
trebuie semnalat aici încă un aspect esenţial în aceea ce
priveşte iubirea sacerdotală: alături de cumplita moarte
numită rutină în slujirea preoţească, o altă plagă şi mai
înfricoşătoare este lipsa de iubire între fraţii preoţi de care
se bucură nespus diavolul, fiindcă acolo unde este ură între
fraţii slujitori, el nici nu mai are ce căuta fiindcă ura dintre
preoţi face mai mult rău decît ar putea face toată oştirea
întunericului. Dacă de regulă o ceată de 6-7 lupi se împacă
destul de bine într-o acţiune comună de pradă, la altarul
iubirii creştine este deajuns să apară un al doilea sau al
treilea frate ca să se realizeze îndată un mic infern dar cu
nimic mai puţin infernal ca cel originar. în iubirea fraţilor
săi, preotul îşi iubeşte propria preoţie şi a urî pe un altul
înseamnă a se urî pe sine, lucru care, după cum spune Sf.
Ap. Pavel nu se poate întîmpla în ordinea firească a
lucrurilor (Efes. V). Iubirea frăţească dintre preoţi este
semnul indubitabil al autenticităţii pentru ucenicii lui Hris-
tos: ,prin aceasta va-cunoaşte toţi că sîntep. uceniciiMei, de
veţi avea dragoste î ntre voi” (Ia XIII, 35). „Cel ce spune
că iubeşte pe Dumnezeu dar pe fratele său îl urăşte...”
(I Ia 4,20).
Dacă porunca cea mai mare a Mîntuitorului recomandă
iubirii noastre şi pe duşmani mai există vreo îndoială asupra
datoriei sfinte de a iubi pe fraţii noştri? Iar fraţii şi fiii
preotului sînt absolut toţi oamenii, începînd cu colegii
preoţi şi terminînd cu vrăjmaşii (Mt. V).

49
 í 1.7. Cultura preotului

De obicei într-un limbaj încărcat de mireasma unei

vechi înţelepciuni omul din popor îl numea pe cărturar
„om luminat” şi-l cinstea ca atare. Nu-i greu de aflat
originea acestei expresive definiţii dacă ne amintim că
primul care a folosit-o a fost însuşi Hristos: „voi sînteţi
lumina lumii" (Mt. 5, 14). Prin aceasta se certifică
adevărul necontestat că adevărata cunoaştere, „ştiinţa
cea sănătoasă” îşi are început şi temei în Dumnezeu şi
orice abatere de la această linie, dreaptă ca o rază de
lumină, are consecinţe adesea dezastruoase, aşa cum s-a
întîmplat cu ereziile ori cu ştiinţa izvorîtă din dorinţa de
dominare care a zămislit sofisticatele aparate ale morţii.
Cultura şi chestiunea mai generală a cunoaşterii a con­
stituit dintotdeauna pentru fiinţa umană o problemă
fundamentală şi întreaga dramă umană debutează exact
cu această încă nedezlegată taină a adevăratei
cunoaşteri simbolizată magistral de Scriptură printr-un
fruct care poate genera viaţă sau moarte. Aşadar nu-i
suficientă cunoaşterea în sine ci mai ales felul
cunoaşterii, calea care duce la ea precum şi folosirea
acestei supreme şanse ce s-a dat omului.
Dacă orice cărturar este un om luminat cu atît mai
mult preotul care stăpîneşte „ştiinţa ştiinţelor” este
socotit a fi reperul definitiv pentru toate frămîntările ce
apasă sufletele oamenilor. Şi nimic nu este mai jenant
decît un preot care nu cunoaşte calea care duce la
adevăr adeverindu-se spusa unui înţelept părinte al pus­

50
tiei care avertiza pe ucenicii săi: „vai de cel al cărui nume
este mai mare decît faptele lui”. Este foarte adevărat că
nu-i deloc comod să te afli la răscrucea tuturor
întrebărilor; dar dacă cunoşti ce te aşteaptă, fíe te
pregăteşti pe măsură, fie renunţi la această riscantă şi
delicată situaţie, fiindcă ştiut este că nu va lipsi niciodată
„întrebătorul veacului acestuia” (II Cor. 1,20).
Ceea ce constituie o dificultate în plus faţă de
veacurile anterioare „pomul cunoaşterii” a crescut şi s-a
adăugat veac după veac atît de mult încît nimeni nu mai
îndrăzneşte să-l privească şi să-l cuprindă în întregime,
aceasta fiind absolut imposibil. De aceea astăzi totul se
abordează pe ramuri, adică pe specialitate iar aceasta
devine la rîndul ei din ce m ce mai strictă.
Dar preoţia? Trebuie să se supună şi ea acestei
necesităţi contemporane? Va fi şi ea aşezată într-un raft
special din biblioteca universală şi păstrată acolo doar
pentru cîţiva specialişti, din ce în ce mai puţini? Răspun­
sul la această nelinişte este unul singur: dacă litera
înmulţindu-se ucide singur, Duhul este cel ce dă viaţă
(cf. II, Cor. III, 6). Dacă legea veche se dezvoltase atît
de mult încît ameninţa să sufoce pe omul adăpostit la
umbra ei, harul Duhului Sfînt, cunoaşterea plină de
lumină a lui Hristos a strălucit în întuneric, adică în
hăţişul sufocant al înţelepciunii acesteia, aducînd clar­
viziunea necesară şi suficientă pentru ca omul să
sesizeze raţiunile divine ascunse în inima lucrurilor
după fericita expresie a Sf. Maxim Mărturisitorul,
întrebarea plină de nelinişte care se pune astăzi

51
referitor la această inflaţie a cunoaşterii, fenomen ce
duce inevitabil la agnosticism de dimensiuni necunos­
cute încă în istorie, se punea şi acum două milenii şi
jumătate iar Socrate răspundea profetic într-un stil ag­
nostic definitoriu cu formula: „ştiu că nu ştiu nimic”; iar
la aceeaşi întrebare asupra cunoaşterii pusă de
cărturarii din Nazaret ori de femeia Samariteancă sau,
şi mai adînc, de către Nicodim în noaptea marilor
neînţelegeri, Mîntuitorul trimitea la esenţă: Duh este
Dumnezeu şi închinarea adevărată este duhovnicească.
Prin urmare în lumea lui Dumnezeu nu se operează cu
cantităţi, nici chiar cînd este vorba de cunoaştere, ci se
merge la esenţial aşa cum în corabia lui Noe dintr-un
univers s-a salvat esenţialul.
Sîntem totuşi nevoiţi să recunoaştem că astăzi
civilizaţia se defineşte a fi una a specialiştilor; vremea
enciclopediştilor a rămas undeva la hotarul veaculyi
XVII-XVIII. Deci în mod obligatoriu şi preotul este
evaluat după specialitatea lui şi este cercetat în acest
sens; nimeni nu mai merge la preot pentru probleme de
inginerie sau pentru operaţii chirurgicale, pentru toate
acestea existînd specialiştii respectivi. Dacă preotul este
scutit de un ansamblu de probleme care au fost preluate
de persoane corespunzătoare, responsabilitatea lui nu
s-a m icşorat cu nimic, ba dimpotrivă, tocmai
specializarea într-un domeniu atît de important, într-o
lume atît de complexă, constituie o culminaţie a
dificultăţilor şi a riscurilor.

52
 Cunoaşterea lui Dumnezeu rămîne ceea ce a fost
întotdeauna: esenţială şi capitală dar ca să ajungi acum
la esenţial, la sinteza ultimă într-o lume atît de stufoasă
este tot atît de greu ca traversarea unei jungle nesfîrşite
pentru a ieşi la loc deschis. Este mult mai uşor să operezi
cu generalităţi decît să intuieşti esenţialul şi să sin­
tetizezi într-o formulă concisă nesfîrşitele şi deşartele
peroraţii de care-i plin veacul nostru. Este absolută
nevoie de un îndreptar ca să nu rătăcim fără nici o şansă
prin monstruosul labirint al civilizaţiei babilonice
moderne.
Desigur sînt nesfîrşite posibilităţile de a descoperi
adevărul şi fiecare va afla calea lui dacă va căuta cu toată
osîrdia, cum ne încredinţează Mîntuitorul, că„toi cel ce
caută află” (Mt. VII). Expresia cea mai fericită ca
răspuns la problema cunoaşterii, deci a culturii
preotului mi se pare a fi îndemnul dat de Sf. Ap. Pavel
corintenilor care se aflau şi ei într-un „embarras de
choix” în legătură cu drumul ce duce la Dumnezeu:
„omul duhovnicesc are mintea lui Hristos" (cf. I. Cor. II,
15-16). Deci punctul de plecare este această minte
preocupată total de Hristos aşa cum Apostolul însuşi ne
asigura că ,/iu cunoştea decît pe Hristos cel răstignit”.
Mai departe urmărind cu obiectivitate evoluţia formării
unui preot actual nu-1 putem scoate în afara culturii
care-1 înconjoară şi-l asediază far ă putinţă de sustragere.
Deci avînd „mintea lui H risto s” din noianul
cunoştinţelor şi al scrierilor trebuie să descopere, cu cît
mai devreme cu atît mai fericit, exact ceea ce-i este

53
 necesar şi ceea ce-i foloseşte şi se potriveşte specificului
sau şi scopului dumnezeesc pe care-1 urmăreşte.
în acest punct expresia Fer. Ieroriim că Jnima
preotului trebuie să fie biblioteca lăi Hristos” mi se pare
mai mult decît inspirată. Omul se defineşte prin ceea ce
iubeşte ,jtnde este comoara voastră acolo este şi inima
voastră” (Lc. XII, 24) şi dacă inima lui va fi plină de
iubirea lui Hristos îl va căuta şi-L va descoperi în tot
ceea ce s-a scris frumos şi adevărat în lume, aşa cum au
fost mari creştini care l-au aflat pe Dumnezeu în
domenii mai puţin specifice ca: matematica (Nicolaus
Cusanus, Spinoza), astronomia (Keppler, Newton),
medicina (Paulescu) etc.
Acuza de obscurantism adusă adesea preoţilor sub
deviza „credeţi şi nu cercetaţi” care nu a aparţinut
niciodată Ortodoxiei dispare fulgerător în lumina
îndemnurilor insistente ale Mîntuitorului: cercetaţi şi
veţi afla”; „cercetaţi Scripturile căci ele vorbesc despre
Mine”, ori ale Sf. Pavel care spune clar: cercetaţi totul,
opriţi ceea ce este bun” (I Tes. 5,21).
Aşadar, în ciuda unei atmosfere supraaglomerate din
punct de vedere cultural, preotul nu trebuie să fie
derutat şi să cerceteze cu toată osîrdia şi toată viaţa
întreaga cultură a lumii avînd necontenit „Gîndul lui
Hristos” şi inima deschisă pentru a deveni „biblioteca
lui Hristos”. Preotul, mai mult decît oricine, trebuie să
fie cel mai consecvent căutător al bibliotecilor şi al
librăriilor ca să afle tot mai multe frumuseţi şi adevăruri
dumnezeieşti fiindcă Jumea este plină de Hristos şi de

54
Duhul Sftnt”şi Acesta suflă unde voieşte” (In. III, 8) iar
„izvoarele harului adapă toată făptura”. Desigur este nu
numai indicat dar chiar necesar ca preotul cînd intră
într-o bibliotecă să nu uite să facă această hotărîtoare
rugăciune: „Străluceşte în inima mea, Iubitorule de
oameni, Stăpîne, lumina cea curată a Dumnezeirii Tale
şi deschide ochii gîndului meu spre înţelegerea evan­
ghelicelor Tale propovăduiri”.
Dacă începutul cunoaşterii, aşa cum aminteam la
început, este „gîndul lui Hristos” scopul acesteia este
iubirea aşa cum ne asigură Grigorie de Nyssa: „Iară
cunoaşterea se face iubire”, iar Apostolul Pavel ne
asigură că sfîrşitul unei astfel de osteneli „este viaţa
veşnică” (Rm. VI, 22). Este bine de reţinut că Ortodoxie
înseamnă „dreaptă cinstire” mai mult chiar decît
„dreaptă credinţă” adică adevărata doctrină răsare din
rugăciune şi ceea ce se caută în afara rugăciunii are
puţine şanse de reuşită. Adesea cele mai mari răspun­
suri le-au primit cei care şi-au plecat cu smerenie
genunchii şi fruntea la pămînt şi nu s-au ridicat pînă ce
nu au silit pe Dumnezeu să răspundă.
„La Dumnezeu nu se poate ajunge decît în stare de
adoraţie” spune un sfînt Părinte reluînd altfel spusa
scriitorului sacru: „începutul înţelepciunii este frica de
Dumnezeu”.
Concluzionînd acest capitol am putea spune că
noianul nesfîrşit al întrebărilor acestui veac poate fi
redus doar la două esenţiale aşa cum tot în două porunci
se cuprindea Legea şi Proorocii: „Ce este omulV’ (Ps. 8,

55
4) şi „Cine eşti Doamne!" (Fap. 9,5). Primul chemat să
dea răspuns la acestea este preotul şi nu trebuie să uite
că pentru acestea el răspunde cu viaţa lui.
Răspunsul cel mai complet este Iisus Hristos, Dum­
nezeu şi om - viaţa noastră.
A

(Intr-o paranteză finală se pare că trebuie să amintim

şi anumite zvonuri cum că ar exista şi preoţi care nu au
nici un fel de bibliotecă şi după ce au terminat (numai
ei ştiu cum) şcoala, nu mai deschid nici o carte sau revistă
de cultură; că singurul lor univers cultural ar fi sportul
pe care-1 urmăresc cu asiduitate fie în presa de
specialitate, fie la RTV. Dacă se confirmă această
monstruozitate undeva în această ţară şi în acest veac,
astfel de exemplare nu au nimic cu acel „om luminat”
de care am amintit în deschiderea acestei teme şi deci
consider că şi numai amintirea lor într-o notă la subsol
este prea mult).

56
 II.8. Căsătoria candidaţilor la preoţie

„Femeia virtuoasă este o cunună

pentm bărbatul ei, iarfemeia
fără cinste este un cariu pentru
oasele lui”
(Pilde 12, 4)

A da sfaturi cuiva asupra căsătoriei este lucrul cel mai

impropriu cu putinţă. Există o pedagogie a căsătoriei
dar nu a celei care se face din iubire, ci cînd este vorbă
de o căsătorie diplomatică, economică etc. în tot cazul
aspectul romantic al iubirii spontane, fulgerătoare, nu
îngăduie şi nu uzează de nici o reţetă. Iubirea s-a dovedit
a fi nu numai oarbă, dar mai ales surdă. Este o boală
totală şi ar fi fost dumnezeesc de frumoasă dacă, din
nefericire, nu s-ar fi dovedit şi boala care se vindecă cel
mai repede, în cele mai multe cazuri.
Ceea ce încercăm să prezentăm aici nu sînt decît
sugestii cu caracter general şi abstract, căsătoria
rămînînd evenimentul cel mai subiectiv şi singular cu
putinţă. Totodată este atît de hotărîtor în viaţa omului
încît acest eveniment a modificat, în bine sau în rău, atît
de mult viaţa subiecţilor respectivi, cu precădere a
bărbatului, încît adesea situaţiile sînt de nerecunoscut.
Nu putem să nu ne gîndim, abordînd această temă, la
ponderea pe care a avut-o în destinul uman prima

57
căsătorie din lume şi prin aceasta vom înţelege impor­
tanţa şi seriozitatea acestui subiect.
Dificultăţile momentului actual sînt atît de mari şi de
multiple încît senzaţia pe care o ai în faţa acestui subiect
este aceea de imposibil şi inutil; vreau să spun că te
încearcă fatalitatea ca în faţa extragerii loto-prono,
situaţie pe care poporul a şi definit-o ca atare în multe
maxime pline de tîlc.
Toată această problematică era rezolvată în vremea
cînd canoanele stabiliseră pentru preoţi vîrsta de peste
30 de ani, atunci cînd familia preotului era de mult
conturată şi stabilizată. Pentru că în mod cert, preoţia
nu este un domeniu al testărilor şi al hazardului; situaţia
trebuie să fie clarificată pînă în amănunt încît riscul să
rămînă minim.
Acum cei mai mulţi candidaţi la preoţie, îndată ce-şi
termină studiile, se căsătoresc la repezeală pentru „a nu
pierde cutare parohie”. Că va dobîndi parohia rîvnită
dar va pierde preoţia cea adevărată din pricina mij­
loacelor improprii folosite în vederea unui scop mes­
chin, aceasta se clarifică mai tîrziu cînd lucrul nu mai are
decît conţinutul unei tragedii suportată de respectivul
oportunist şi mai ales de Biserică. Preoţia nu trebuie să
fie mobilul unei căsătorii impusă de motive exterioare
şi materiale, ci o consecinţă, îndelung studiată, a unei
vieţi de familie exemplară, adăugîndu-se ca argument la
alte calităţi pe care le-a dovedit respectivul candidat.
Desigur, aceasta ar fi situaţia ideală pe care şi-o per­
mitea Biserica în alte vremuri cu alte structuri sociale şi

58
cînd oamenii se grăbeau mai puţin. Să analizăm însă
situaţia reală şi să vedem care sînt riscurile şi care ar fi
şansele.
Fără să interzicem candidatului teolog posibilitatea
şi libertatea unei căsătorii din iubire şi care nu suportă
Aici o analiză, îndrăznim să amintim că respectivul tînăr
presupune o altă iubire, anterioară şi infinit superioară.
Este vorba de dragostea faţă de Dumnezeu şi de
preoţie, pe care credem noi, o are orice tînăr cînd vine
la această învăţătură şi pe care şi-a întărit-o şi
amplificat-o cu fiecare an de studiu teologic. Desigur
această iubire, esenţială pentru viitoarea slujire, nu o
exclude pe cea omenească a căsătoriei, ci o luminează
şi o sublimează. Mai mult, este singura lumină suficientă
să-l ajute în labirintul social prin care îşi caută pe cea
care, alături de conştiinţa lui, îi va sta aproape toată
viaţa. De aceea, pentru a şti ce să cauţi trebuie să te
defineşti foarte bine pe tine, să ştii precis ce anume
doreşti şi în ce scop. Dacă este adevărată zicala: „spune-
mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti” citită invers
rezultă şi mai clar că trebuie să ştii cine eşti ca să faci o
bună însoţire. Şi încă ceva: depinde şixu cine ai plecat
la acest drum decisiv ca să afli lucrul dorit: vreau să spun
că mai ales în acest punct trebuie cerut cu stăruinţă
ajutorul lui Dumnezeu de la Care „vine toată darea cea
bună şi tot darul cel desăvîrşit" (Iac. 1,17). Scriptura ne
asigură că femeia cea bună este cea mai mare comoară
dobîndită de la Dumnezeu de cei ce se tem de El (cf.
Sir. 26,3).

59
 De mare importanţă este şi locul în care cauţi şi
întîlneşti pe viitoarea soţie. Siracidul avertiza încă din
antichitate că în această căutare ,/iu rătăci pe uliţele
cetăţii, nici zăbovi prin colţurile ei dosnice” (Sir. 9, 7).
Dacă un actor îşi poate descoperi soţia în lumea
teatrului, un profesor se va căsători cu o colegă sau cu
o studentă strălucită, un teolog este bine să-şi descopere
viitoarea soţie cu predilecţie într-o biserică sau la o
manifestare cu caracter religios. Desigur, aceasta nu
este o normă dar ca recomandare poate fi de bun folos.
Astăzi cînd secularizarea lumii şi ateismul dar mai
ales indeferentismul religios au atins cote aproape
universale, problema descoperirii unei tinere cu
educaţie religioasă şi cu înclinaţii mistice este aşa de
improbabilă încît atunci cînd se reuşeşte aceasta,
neapărat poartă pecetea darului de la Dumnezeu. Cu
certitudine, toate criteriile clasice ca onorabilitatea
familiei din care provine tînăra, recomandările venite
de la persoane demne de încredere sau de la preot,
pregătirea culturală şi cea spirituală îşi vor păstra tot­
deauna valoarea lor neştirbită, deşi există mereu in­
editul pe care nimic nu-1 poate acoperi.
Cunoaşterea viitoarei soţii este cel mai bun prilej şi
cel dintîi pentru un misionarism imediat. Cu aceasta se
probează aptitudinile pentru viitoarea slujire,
realizîndu-se totodată şi conturarea personalităţii
religioase a tinerei respective. Tînărul candidat la
căsătorie şi la preoţie trebuie să prezinte toate
greutăţile şi specificităţile vieţii preoţeşti ca ea să

60
înţeleagă atît măreţia şi frumuseţea slujirii sfinte dar şi
responsabilitatea, renunţările şi dificultăţile inerente
oricărei valori. Fiindcă de vreme ce sînt mulţi printre cei
chemaţi care nu văd în preoţie decît aspectul utilitar-
material, nu de puţine ori, şi viziunea celor care „au
dorit foarte mult” căsătoria cu un viitor preot coincide
perfect cu cea amintită mai sus.
Tragedia care se întîlneşte astăzi atît de des şi este de
apariţie relativ recentă o constituie problema navetis-
mului. Hotărîrea primordială atestată de milenii ca
femeia să-şi urmeze bărbatul a rămas o simplă notă în
subsolul unor tratate de specialitate cu iz arhaic. Astăzi
femeia îl urmează pe părinte cel mult pînă la autobuzul
cu care pleacă zilnic sau săptămînal spre parohia de la
marginea ţării, despre care ea nu ştie decît ceea ce-i
relatează el cînd vine acasă. Sînt destule situaţii în care
entuziasmul manifestat iniţial în această privinţă scade
brusc atunci cînd e vorba de realizarea lui practică sau
după cîteva luni de experienţă „la rîul Babilonului”.
Cel mai important rol în chestiunea alegerii soţiei
pentru viitorul preot rămîne cel al duhovnicului atît
pentru tînăr cît şi pentru viitoarea soţie. Experienţa
duhovnicului, puterea lui de pătrundere şi definire a
situaţiei fiecărui caz în contextul momentului respectiv
şi sfatul lui pertinent rămîn mereu esenţiale.
Recapitulînd momentele necesare în demersul
căsătoriei conchidem:

61
 - Cel dintîi lucru pe care trebuie să-l facă tînărul este
cunoaşterea sinelui şi a slujirii lui viitoare, cunoaştere
clară şi îndelung studiată.
- Să caute şi să primească sfatul celor demni de
încredere şi care pot să-l îndrume la tot lucrul bun.
- Să aleagă cu grijă mediul în care caută viitoarea
soţie; toate circumstanţele sînt grăitoare asupra carac­
terului şi comportamentului acesteia; trecutul defineşte
prezentul iar acesta anunţă viitorul.
- Consultarea duhovnicului cu toată luarea aminte şi a
Sfr Scripturi şi a altor scrieri pline de sfaturi în această
privinţă, cu deosebire cartea Pildelor lui Solomon şi a
înţelepciunii lui Sirah. Neglijarea acestor sfaturi
înseamnă asumarea unui mare risc cu urmări, uneori,
ireparabile. Deasupra tuturor acestora rămîne însă
ajutorul lui Dumnezeu, Care, rugat fiind, va da tot­
deauna ,,¿daruri bune celor care cer de la E î' (Mt. 7,10).

62
 II.9. F am ilia preotului - factor de
păstrare şi de prom ovare a dreptei
credinţe, de întărire a moralităţii credin­
cioşilor şi de păstrare a lor la sînul Bisericii

Sf. Clement al Alexandriei numeşte familia „Casa lui

Dumnezeu” aplicîndu-i cuvîntul Scripturii asupra
prezenţei Mîntuitorului: „Eu suit în mijlocul lor” (Mt.
18-20). „Cine sînt cei doi sau trei, adunaţi în numele lui
Hristos în mijlocul cărora stă Domnul? Oare nu este
bărbatul şi femeia uniţi de Dumnezeu?” (Vezi Strom.
3,10,68). Starea căsătoriei este înălţată de Mîntuitorul
la nivel de taină sfîntă iar Apostolul Pavel confirmă
această viziune creştină asupra căsătoriei comparînd-o
cu cea mai puternică legătură, cea dintre Hristos şi
Biserică (Efes. V). Celula familială sfinţită prin taina
cununiei se constituie într-o micro-împărăţie a cerurilor
anticipînd profetic marea împărăţie a iubirii lui Dum­
nezeu (idem 3,12,84). Aşadar acolo unde sînt doi sau
trei în iubire este prezent Hristos, ori, „acolo unde este
Hristos este şi Biserica Sa”, spune Sf. Ignatie al An-
tiohiei. Prin urmare natura familiei creştine este cea
eclezială drept care Sf. Ap. Pavel o şi numeşte ,jbiserica
din casă” (Rom. 16,5), iar Sf. Ioan Hrisostom o numeşte
,jbiserica mică”.
Nu este întîmplător că Sf. Evanghelie după Ioan
aşează începutul minunilor lui Hristos la nunta din Cana

63
Galileii unde prefacerea apei în vin anunţă discret şi
tainic marea prefacere euharistică de mai tîrziu.
Familia, cea dintîi este slujitoarea şi ocrotitoarea
marilor valori, iar la baza tuturor valorilor stă caracterul,
factor esenţial care se realizează numai în familie şi
desemnat în genere prin formula „cei şapte ani de
acasă”. Se ştie foarte-precis că marii oameni ai lumii, din
orice domeniu, au fost mai întîi caractere puternice şi
au fost crescuţi în familii exemplare ca moralitate şi
credinţă. Enumerarea acestor personalităţi ne-ar lua
prea mult spaţiu şi timp dar este probată definitiv inter­
dependenţa între temelia educaţiei familiale şi
strălucita carieră ştiinţifîco-umană din biografia marilor
personalităţi din toate timpurile şi din toate domeniile,
cu precădere cel religios. Căci dacă rădăcina este sfîntă
şi mlădiţa este binecuvîntată, iar ,jzvorul sărat nu poate
să dea apă dulce” (Iac. 3,12) şi ,/iici un pom rău să dea
roade bune” (Lc. 6,43).
Cît de importantă este familia în viaţa preotului se
poate uşor observa din integrarea ei în declaraţia citită
în Biserică atunci cînd este sfinţit candidatul la slujirea
preoţească. Textul este luat din epistola către Timotei
a Sf. Ap. Pavel şi arată strînsa interdependenţă dintre
casa lui Dumnezeu şi casa slujitorului Acestuia, preotul
trebuind a-şi „chivernisi bine casa lui, avînd copii as­
cultători, cu toată bună-cuviinţă, căci dacă nu ştie cineva
să-şi rinduiască propria lui casă, cum va purta grijă de
biserica lui Dumnezeul” (I Tim. 3,4-5).

64
 Dacă ne amintim că în doar două locuri din parohie
poate şi trebuie să stea Sfînta Cuminecătură adică în
biserică pe Sf. Altar şi în casa preotului ne putem da uşor
seama de înrudirea şi similitudinea celor două locaşuri
de viaţă.
Prima şi cea mai grăitoare carte de vizită pentru preot
este familia lui care-1 poate înălţa sau îl poate defăima.
Datorită fiilor „prost crescuţi” vrednicul şi bătrînul
preot Eli şi-a dobîndit pentru vecie dispreţul oamenilor
şi al lui Dumnezeu aşa cum şi Solomon a pierdut
strălucirea fără pereche primită de la Dumnezeu
datorită soţiilor sale desfrînate şi a copiilor răi pe care
i-a avut şi care au şi pricinuit scindarea regatului datorită
caracterului urît dobîndit în familie. Primul teren de
experimentare a puterilor sale de slujitor îl are preotul
la îndemînă în casa sa şi oglinda cea mai sinceră,
dezvăluind fără milă structurile intime ale fiecărui in­
divid, este familia, acest seismograf ultrasensibil care
înregistrează toate vibraţiile, bune sau rele, din inte­
riorul vieţii ei.
întrebat care este cea mai importantă operă a sa,
Alexandre Dumas tatăl a răspuns fără ezitare că este fiul
său care va avea acelaşi nume şi aceeaşi faimă. Cît de
frumos ar fi ca toţi preoţii să poată să arate lumii cu
bucurie rodul cel mai autentic al slujirii lor grăind
împreună cu psalmistul „iată eu şi pruncii pe care mi i-a
dat Dumnezeul” precum odinioară marele patriarh
Iacob (Fac. 33, 5).

65
 Familia preotului este în trupul enoriei acel „puţin
aluat care să dospească întreagă frămîntătură” fiindcă
mai mult decît orice cuvînt, exemplul viu convinge şi
transformă. O soţie bună este pentru preot un adevărat
înger păzitor, ferindu-1 de multe primejdii, întărindu-1 în
momente mai grele cînd se pare că potrivnicia dinafară-1
copleşeşte, arătîndu-i prin puterea ei de intuiţie calea
cea mai potrivită de urmat acolo unde el, ca bărbat,
intuieşte mai puţin. Prezenţa ei în biserică este esenţială
aşa cum lipsa ei de la slujbe este un afront.
Aşa cum în casă copiii se destăinuiesc mamei, tot aşa
o bună soţie de preot, o „mamă preoteasă” iubită, poate
afla de la popor, chiar mai mult decît preotul, toate
frămîntările şi durerile, pentru care adesea află un bun
leac. Fără să-şi depăşească atribuţiile şi competenţa,
slujirea soţiei preotului este complexă şi hotărîtoare. Cît
de sinistră este situaţia unor preoţi navetişti ale căror
soţii nu sînt cunoscute în parohie şi ai căror copii n-au
făcut nici un pas în biserica unde slujeşte tatăl lor este
de prisos să mai insistăm. Cînd marele nostru poet
George Coşbuc, fiul vrednicului preot Sebastian zămis­
lea versul, devenit ca un citat scripturistic: „sînt suflet în
sufletul neamului meu”, în mod cert îl avea în minte pe
tatăl său şi pe orice preot român, adevărat părinte al
neamului. Colaborarea soţiei la opera de mîntuire a
preotului poate fi multiplă şi amplă, începînd cu crearea
unei evlavii casnice şi creşterea copiilor în duhul cel mai
autentic ortodox şi continuîndu-se cu participarea ei la
opera de binefacere bisericească, iar atunci cînd Dum­

66
nezeu a împodobit-o cu voce frumoasă poate însufleţi
cîntarea liturgică prin autoritatea, priceperea şi dragos­
tea ei pentru cele sfinte. Pretenţiilor absurde ce se
manifestă astăzi în lumea creştină apuseană de factură
protestantă în care femeile cer dreptul la preoţie,
femeia ortodoxă şi cu deosebire soţia preotului a dat cel
mai bun răspuns prin slujirea lor cu credinţă, nu la
altarul Bisericii ci la altarul casei pe care Sf. loan Hrisos-
tom o numeşte „icoană tainică a Bisericii” (P.G. 62,
387). Femeia creştină nu poate şi, nu are nevoie să fie
preot; ajunge să fie vrednică de admiraţia unanimă în
slujirea ei de soţie şi mamă, admiraţie exprimată cîndva
de vestitul retor păgîn Libanius prin cuvintele: „ce
mame au creştinii”! Iar rodul unor astfel de mame, fiii
preotului, vor fi mlădiţe sfinte din tulpină sfîntă.
în felul acesta familia preotului şi casa lui va fi gazdă
potrivită la care să sălăşluiască „chivotul legii sfinte”
(I Re. 7, 1) va fi cetatea de pe munte spre care să se
îndrepte orice călător în căutarea adevărului creştin.

67
III. PAROHIA ŞI
ADMINISTRAŢIA EI

III.l Parohia - teren de lucrare pastorală.

C onştiinţa de enoriaş. Organele auxiliare ale

preotului în parohie(cîntăreţuI, epitropul, consiliul şi
comitetul parohial) şi raporturile preotului cu aceştia.

Întîlnirea cu parohia la care ai fost rînduit să

păstoreşti trezeşte aceleaşi emoţii pe care le are un copil
cînd se întîlneşte prima oară cu şcoala unde urmează să
rămînă o vreme. Asemenea lui Avraam care este scos
din mediul lui, din casa lui şi dintre prieteni, chemat
într-un pămînt necunoscut, preotul merge către un
pămînt nou, cu oameni necunoscuţi, cu obiceiuri diferite
şi, dacă sîntem sinceri pînă la capăt, orice primă întîlnire
se produce sub semnul unor suspiciuni şi de o parte şi de
alta. Această uşoară incomoditate de început este şi
trebuie să fie repede depăşită şi cel care este dator să
facă primul pas, cu hotărîre şi sinceritate, este preotul.
Pentru acest început, poate cel mai important în toată
viaţa, trebuie ca preotul să poarte în mintea şi în inima
lui anumite sentimente pe care enoriaşii le intuiesc
îndată. Sînt destule situaţiile, mai mult decît triste, în care
preotul nou venit se interesează în primul rînd de starea
economică, de soldul bănesc, de proprietăţile parohiei,
de dărnicia oamenilor etc. Se ajunge chiar pînă acolo încît
să fie întrebat cîntăreţul sau epitropul cîţi morţi sînt

68
 pe an, lucru care nu mai are nevoie de nici un comen­
tariu, fiindcă este uşor de imaginat ce comentarii fac
enoriaşii care aud aceste lucruri, fiindcă toate se aud şi
se pricep. Ori nu trebuie să uităm niciodată cuvintele
părinteşti ale marelui Apostol: „eu nu caut ale voastre,
ci pe voi” (II Cor.XII, 14) şi cu adevărat aceste cuvinte
trebuie scrise adînc în inima preotului care nu poate uita
nici o clipă că în parohie a venit să „caute şi să mîntuiască
pe cel pierdut”. Parohia este terenul slujirii şi al mîntuirii
şi numai dacă va reuşi să mîntuiască pe ceilalţi se va
mîntui pe sine fiindcă, spun sfinţii Părinţi, ne mîntuim
numai împreună.
Este adevărat că răul se ascunde în chiar aspectul
formal, oficial, prin împărţirea parohiilor în categorii
după criteriul economic şi întrebarea care se întîlneşte
• la tot pasul între preoţi este: „ai nimerit o parohie
bună?” Ce înseamnă o parohie bună? Parohia este o
abstracţiune, singurul concret este preotul şi aceştia ar
trebui categorisiţi în preoţi buni sau mai puţini buni.
Mîntuitorul nu-şi trimite ucenicii la parohii bune sau
excepţionale, ci condiţia preotului, mai ales în tinereţe
cînd este plin de pasiune şi putere, este misionaris-
mul.Un adevărat preot nu întreabă de parohia cea mai
bună, ci exact invers, pentru a-şi proba acolo calităţile
de misionar creştin, misionarism care, cîndva, a schimbat
faţa pămîntului. Şi încă ceva: în locurile cele mai
îndepărtate, prin cătune ascunse la subsoara munţilor se
întîlnesc adesea creştini de o rară frumuseţe, adevărate
privelişti spirituale, iar descoperirea lor constituie

69
pentru adevăratul preot bucurie nesfîrşită care nu poate
fi înlocuită cu toate bogăţiile lumii.'
Parohia poartă chipul preotului fiind familia lui
spirituală şi după vrednicia lui va fi acolo o biserică vie
sau o celulă moartă. Preotul trebuie să caute parohia aşa
cum un părinte bun îşi caută familia lui.
Un alt aspect trist este şi schimbarea parohiei, uneori
atît de des încît lumea nici nu află cum îl cheamă pe
preotul care a plecat deja. Nimic nu pare mai absurd
decît transferul preoţilor dintr-o parohie într-alta. Este
posibil să ceară părinţii transferul din familia lor într-o
altă familie? Oare este mai puţină legătura dintre preot
şi parohienii lui decît între un părinte şi familie? Dacă
da, atunci preoţia nu a depăşit funcţionarismul şi decît
aceasta nimic nu este mai trist. Starea firească este aceea
că preotul care a botezat un copil să-l şi cunune, apoi
să-i boteze şi să cunune şi copiii lui, generaţii întregi, şi
atunci legăturile de suflet, autoritatea, respectul neştir­
bit vor fi depline şi cu adevărat preotul va stăpîni (în
sensul bun) peste satul acela şi va constitui temelie
neclătinată pentru viaţa localităţii respective. Preotul
devine astfel memoria vie a satului, va rămîne reperul
absolut spre care se vor întoarce, mai curînd sau mai
tîrziu toţi cei plecaţi în lume, să- i mulţumească pentru
educaţia sănătoasă şi solidă pe care le-a dat-o, în biserica
satului. Chipurile legendare preoţeşti care au rămas în
paginile literaturii universale şi româneşti, în mod cert,
nu au fost nici ale preoţilor navetişti nici ale celor dornici
de transfer grabnic. Cu adevărat preotul care nu

70
urmăreşte decît îmbogăţirea imediată, iar atunci cînd nu
reuşeşte acest lucru cere transferul într-o parohie mai
înstărită, este „năimit” şi „nu-1 doare inima de oi”.
Relaţiile parohiale sînt relaţii de inimă iar aceasta nu
poate fi „transplantată” dintr-o parohie într-alta.
Desigur, există şi situaţii cu totul deosebite şi delicate,
dar acestea sînt doar excepţii.
In ceea ce priveşte instalarea preotului în parohie
trebuie să fie cea mai importantă sărbătoare a satului şi
ar trebui ca prezenţa chiriarhului să fie indiscutabilă. Pe
lîngă bucuria pe care o face preotului, îl aşează într-o
lumină plenară în faţa enoriaşilor, fapt care-1 va obliga
pe preot şi pe credincioşi, cunoscîndu-se exact pe cine
reprezintă.
Niciodată un delegat al chiriarhului, oricît de mare şi
important ar fi nu va putea suplini această supremă
prezenţă, şi aşa mult prea rară în eparhiile ţării atît de
întinse şi greu de acoperit cu o prezenţă mai frecventă,
atît de necesară.
Odată aşezat preotul în parohie începe un dialog,
văzut şi nevăzut, enoriaşii iscodind viaţa lui iar el fiind
obligat să-şi cunoască fiii duhovniceşti. Este bine ca
această cunoaştere inspirată doar din interese pur
spirituale, să se realizeze cît mai repede şi mai bine cu
putinţă şi enoriaşii vor fi încîntaţi să constate că cineva
se interesează cu adevărat de sufletul lor. Va constata
adesea cît de mult se bucură şi cît de încîntaţi sînt

71
oamenii că le cunoaşte numele şi de aici se poate naşte
o legătură trainică şi definitivă.
Preotul va vizita pe toţi enoriaşii, de recomandat însă,
să se folosească de prilejuri specifice (botezul satului ori
alte ocazii de binecuvîntare) şi numai acolo unde se
impune poate să facă chiar o vizită particulară expresă.
Este bine de asemeni, ca, la început, preotul să fie cel
care ascultă şi numai dacă va socoti că este momentul
potrivit, să-şi exprime opinia asupra situaţiilor respec­
tive. Ceea ce lipseşte astăzi foarte mult este exact cineva
care să ştie să asculte mai mult decît să se grăbească a da
sfaturi şi reţete de care nu prea este lipsă în vremurile
noastre atît de zgomotoase. Ştiinţa de a asculta este
infinit mai mare decît aceea de a vorbi şi de aceea se
cultivă atît de rar.
Primul om cu care preotul intră în legătură şi cu care
conlucrează cel mai mult este cîntăreţul. Pe cît de im­
portantă a fost strana în viaţa spirituală a neamului nostru
pe atît de mare este golul lăsat azi de această strălucită
pagină a Ortodoxiei. Nu exagerăm dacă afirmăm că în
acest neam, iubitor de cîntec şi de poezie, strana
bisericească a fost mai importantă decît şcoala şi a avut
o anume prioritate în educaţia religioasă. Fiindcă la altar
creştinul ajunge mai rar şi mai greu decît la strană. Dacă
subliniem aceste aspecte este tocmai pentru a înţelege
şi preotul şi credincioşii cît de mare importanţă are
prezenţa unui cîntăreţ bun, care să-l ajute şi să-l com­
pleteze pe preot. Este dureros să constatăm astăzi că

72
strana prezintă mai degrabă starea „smochinului
neroditor” şi nu se mai culeg acele roade frumoase şi
dulci de odinioară. Acolo unde cîntăreţul nu este un bun
creştin, cu evlavie, cu respect faţă de oameni şi de preot,
acolo unde se întîmplă (şi se întîmplă foarte des) ca
tocmai cîntăreţul să fie vicios notoriu, oricît de mult ar
zidi preotul, nimic nu sporeşte fiind ceva putred în chiar
inima zidirii. De aceea, grija cea mai mare şi urgentă a
preotului este aflarea sau formarea unui cîntăreţ bun,
cu calităţi artistice dar nu mai puţin creştineşti. Acolo
unde există trebuie preţuit ca atare (şi la propriu şi la
figurat) iar unde nu există trebuie format cu orice preţ.
Eventual, munca preotului ca misionar începe cu
transformarea cîntăreţului, fapt care ar constitui o mare
biruinţă apoi o mare bucurie şi nu mai puţin o garanţie.
Un bun cîntăreţ va ajuta şi va încuraja cîntarea comună
în biserică fapt care ar avea cele mai frumoase şi sigure
înrîuriri. Biserica ar fi plină şi vie fiindcă mulţi creştini
nu vin la slujbă fiindcă le este greu să rămînă spectatori
la ceva ce nu înţeleg.
în istoria slăvită a neamului nostru au rămas
nemuritoare nu numai chipuri de preoţi, ci şi cîntăreţi şi
dascăli de biserică. Ridicarea stranei la nivelul ei firesc
este o mare şi adîncă urgenţă.
îndată după cîntăreţ importanţa colaborării în
lucrarea pastorală revine epitropului şi celor două or­
ganisme administrative - consiliul şi comitetul parohial.

73
 Rolul lor ar trebui să fie foarte important şi în cele
mai multe situaţii este întocmai. Sînt însă şi parohii unde
acestea fac simplă figuraţie, fie din dezinteresul lor de a
se angaja la lucrul lui Dumnezeu, fie din interesul
preotului de a nu fi controlat şi supravegheat de nimeni,
mai ales din punct de vedere financiar. Preotul trebuie
să înţeleagă însă că existenţa acestora, activă şi reală,
este de mult folos, atît pentru el, punîndu-1 la adăpost
de bănuieli şi clevetiri, cît mai ales pentru biserică fiindcă
aceştia vor lua o mare parte din povara răpunderilor
materiale, lăsîndu-i mai mult timp pentru cele spirituale.
Aceeaşi nevoie a simţit-o biserica încă din zorii exis­
tenţei sale, atunci cînd apostolii au înfiinţat alte trepte
de slujire, pentru ca ei să se ocupe de cele specifice (Vezi
Fapte VI). Să aibă preotul mare grijă ca în aceste locuri
de slujire creştină să fie aşezate persoanele cele mai
potrivite, cu o viaţă duhovnicească de excepţie, cu multă
dragoste faţă de biserică şi cu o viaţă morală ireproşabilă.
Să fie consultaţi în toate problemele mai importante de
interes obştesc şi cît mai des cu putinţă, fapt care le va
face mare bucurie, le va cîştiga încrederea şi aceştia vor
fi devotaţi bisericii şi vor lucra cu mare rîvnă pentru ea.
Un preot înţelept care va şti să cîştige încrederea frun­
taşilor satului şi îi va angaja în slujirea (specifică)
bisericii, va afia multă odihnă din toate părţile iar
biserica va înflori.
Tot aici se cuvine să amintim şi problema relaţiilor
dintre preot şi şcoală, fiind o chestiune care se pune
acum cu multă acuitate în structura prezentă şi mai ales
viitoare a acestui neam. Adevărul este că nu totdeauna
prezenţa preotului în şcoală este cea mai potrivită fiind
foarte multe nuanţe de care trebuie să se ţină seama
atunci cînd preotul preia osteneala de pedagog, această
prea delicată osteneală despre care înţelepţii antici
spuneau că „pe cei care i-au urît zeii i-au făcut
pedagogi”. Nu ştim cît de mult îi urau zeii dar ştim sigur
că în multe cazuri profesorii nu sînt iubiţi de elevi, de
unde şi etimologoia cuvîntului „Jtaiâycoyia“ care
pleacă de la verbul „ jio u & e v c o “ — a pedepsi - lucru Uşor
de observat din chiar verbul românesc.
Deocamdată, pînă cînd se va împlini marele gol pe
care l-a lăsat în învăţămînt sistemul ateist de-a lungul
unei jumătăţi de veac, preoţii, acolo unde va fi cazul, vor
suplini această lipsă de moment. Dar trebuie mare grijă
fiindcă relaţiile cu cei mici sînt extrem de sensibile şi
hotărîtoare.
în această situaţie preotul nu trebuie să uite că între
dreptate şi bunătate întotdeauna e bine să prevaleze cea
de-a doua, dar nu sacrifîcînd-o fără precauţie pe cea
dintîi. Apoi preotul va avea mari probleme cu ceilalţi
profesori, dintre care nu puţini sînt atei, şi predau în duh
ateist şi iată că dimensiunile conflictului cresc foarte
mult.
Cel mai bun lucru ar fi o minimă catehizare a
profesorilor şi atunci şcoala respectivă va deveni un
crîmpei de rai; preotul care-şi va atrage iubirea şi respec­

75
tul profesorilor poate fi sigur de cea mai deplină reuşită
şi în lumea copiilor. Fenomenul acesta este din
nefericire foarte rar. De cele mai multe ori se întîmplă
ca preotul să nu aibă pregătirea şi nici experienţa unor
profesori colegi care-1 vor umbri în faţa elevilor şi aceştia
îşi vor impune punctul lor de vedere ateist, şi în felul
acesta, fără să vrea, preotul face un deserviciu religiei.
în concluzie socotesc că locul preotului este în
biserică şi la şcoală să nu meargă decît aceia care îşi
cunosc bine măsura şi puterea. Pe copiii cu înclinaţii
religioase deosebite să-i atragă şi să-i păstreze în
biserică, aşa cum se întîmplă în alte ţări, unde există pe
lîngă locaşurile de cult, şcoli de catehizare pentru copiii
rîvnitori de Dumnezeu, şi din care se aleg viitori preoţi
sau profesorii de religie. Tot în contextul problemelor
prezentate mai sus vrem să sesizăm şi un alt aspect al
pastoraţiei şi anume pastoraţia la oraş şi pastoraţia la
ţară. Sîntem obligaţi să recunoaştem că dintotdeauna
dar mai ales astăzi, universul urban şi cel rural s-au
deosebit dacă nu cumva au fost în contradicţie. Toate
încercările făcute în sensul nivelării acestor deosebiri nu
numai că nu au reuşit dar în multe privinţe au fost
nefaste. Dealtfel acest conflict îl sesizează chiar şi Scrip­
tura cînd sugerează că întemeietorii oraşului au fost
cainiştii iar istoria religiilor descoperă în fratricidul lui
Cain simbolul distrugerii universului pastoral, reprezen­
tat de Abel, de către lumea citadină (Vezi Mircea Eliade
- Istoria credinţelor şi ideilor religioase). Şi cu adevărat,

76
 multe suflete frumoase migrează de la ţară ca să moară
încet dar sigur, între zidurile cenuşii ale marilor
aglomerări urbane. Adevărul este că reprezentarea
preoţiei se face instinctiv şi exclusiv în mediul rural unde
şi parohia, şi satul, şi omul, şi Dumnezeu sînt precis şi
inconfundabil conturate. încă nu s-a scris pînă acum o
pastorală pentru oraş şi nici nu cred că s-ar putea scrie
fiindcă statutul preoţiei la oraş pluteşte încă între
mahala şi academie. Aici se mizează tot timpul pe un
eclectism sui generis, fiecare alegîndu-şi biserica şi
preotul după cele mai imprevizibile şi subiective con­
siderente. Ceea ce se observă la prima vedere, în tot
ansamblul pastoral-liturgic orăşenesc s-a produs şi con­
tinuă să se producă un reducţionism nemilos,
eliminîndu-se toate nuanţele şi detaliile care, de fapt,
exprimă cel mai bine personalitatea şi bogăţia
fenomenului religios. Cel mai evident semn al dramei
religioase în oraşe este marele anonimat, invincibil
chiar, în cadrul căruia se desfăşoară toate relaţiile
umane şi cu deosebire cele pastoral-religioase. Botezăm
copiii nimănui (aflăm numele părinţilor şi ale naşilor din
acte dar asta nu înseamnă decît patru nume care puteau
foarte bine să fie altele), cununăm tineri anonimi (le
citim de cîteva ori numele din certificatul de cununie să
le putem folosi la locul respectiv al slujbei) şi
înmormîntăm morţi al căror nume îl citim pe cruce şi
vîrsta. în privinţa raporturilor de amănunt cu aşa zişi
enoriaşi, sectoristul poate oricînd să suplanteze pe preot

77
fiindcă acesta cunoaşte incomparabil mai detaliat
problematica umană din zonă. Să nu mai vorbim de
situaţia incalificabilă în care, în anumite cartiere ale
megapolisurilor contemporane se întîmplă să revină un
număr de mai multe zeci de mii la un preot iar dacă
acesta este trecut de 80 de ani (şi se întîmplă foarte des)
ne putem imagina cît de vie este legătura dintre pastor
şi păstoriţi. Tot ceea ce putem spune despre relaţiile
pastoral- liturgice la oraş este faptul, nedepăşit încă, al
relaţiilor întîmplătoare şi subiective, rezumative şi im­
personale., Cîteva biserici sînt asaltate de cohorte
nesfîrşite de nuntaşi fiind aşezate într-o poziţie
privilegiată în acest sens; altele nu mai catadixesc cu
înmormîntările, fiind în apropierea marilor cimitire. în
bisericile de cartier vei găsi în anumite Duminici
mulţime mare de prunci în aşteptarea „sfintei luminări”
încît ai impresia că istoria s-a întors prin veacurile
primare ale creştinării în masă. Există cîteva biserici (nu
le dăm numele dar afirmaţia este întemeiată) în care se
împărtăşeşte cine vrea şi cînd vrea, fără spovedanie şi
fără pregătire specială; democraţie la modul absolut!
Nu putem nega şi existenţa unor relaţii dintre cele
mai frumoase între păstorii de mare frumuseţe duhov­
nicească şi creştini autentici însă aceste fenomene
rare se pierd în oceanul nesfârşit al anonimatului im­
personal.
Faptul că cei mai mulţi preoţi din oraşe au trecut
mai întîi pe la ţară şi după zece-cincisprezece ani

78
dobîndesc dreptul de a sluji în oraş este destul de pozitiv
însă indiferent de unde vin, în marele creuzet al oraşului
se vor topi toate nuanţele şi specificităţile cu care s-au
împodobit în ţinuturile prin care au trăit. Preoţia trăieşte
la oraş aceeaşi dramă pe care o trăieşte copilăria; şi una
şi cealaltă vor fi mereu marcate de o sfîşietoare
nostalgie după ţară.

79
 III.2. Raporturile preotului cu credincioşii
pe plan religios

Tactul pastoral şi importanţa Iui în pastoraţie

Mai mult decit oricare slujire pe pămînt, preoţia se

face cu omul şi pentru om. într-un limbaj modern putem
spune că se „opereazăpe om”şi în special pe sufletul lui.
Şi pentru că omul este mai important decît tot universul
(Marcu VIII, 36-37) rezultă că şi lucrarea săvîrşită în
dreptul lui este cea mai importantă şi cea mai dificilă.
A rta păstoririi sufletelor este, după cum ne
încredinţează corifeii acestei slujiri (Sf. Grigorie
Teologul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf.
Grigorie Dialogul, Fericitul Ieronim, Sf. Simeon al
Tesalonicului etc.) cea mai complexă şi plină de aşa
mare responsabilitate încît mulţi s-au înfricoşat în faţa
ei cînd au priceput întreaga anvergură şi complexitate.
Realizarea raporturilor inter-umane este astăzi in­
comparabil mai problematică faţă de vremurile
primăvăratice ale creştinismului întrucît veacul acesta
de cumul şi sinteză a unor milenii de existenţă şi progres,
apare tot atît de apăsător şi inextricabil precum
dilematicul nod gordian anticului,cuceritor mace­
donean. Este realmente un veac înglodat în atîta noian
de teorii şi cunoştinţe, de întîmplări incredibile şi totuşi
reale, de monstruozităţi cutremurătoare şi totuşi ale
noastre, încît omul abia se mai zăreşte în faţa acestui

80
secol colosal. Misiunea preotului cea dintîi şi cea mai
mare este să caute pe om; Apostolul Pavel precizează
fără echivoc corintenilor: „eu nu caut ale voastre, ci pe
voi” şi „bucuros mă voi cheltui pentru sufletele voastre”
(II Cor. 12,14-15). Căutarea omului este preocuparea
dumnezeiască din zorii existenţei lumii şi pînă la sfîrşitul
ei. încă din început a căutat Dumnezeu pe om: „Adame
unde eşti” şi mereu a fost şi va fi aşa: „iată stau la uşă şi
bat” - sînt mereu în căutarea celei mai scumpe comori,
a mărgăritarului de mult preţ, a drahmei celei pierdute.
Dumnezeu caută pe om prin trimişii Săi, prin slugile
Sale pe care le-a făcut pară de foc să aprindă dorul în
inima omului ca şi el să caute lumina adevărului. L-au
căutat pe om şi alţii, să ne amintim de Diogene care
căuta totdeauna un om cu felinarul aprins în amiaza
mare. Şi alţii l-au căutat pe om fiindcă omul nu poate
trăi fără om (Fac. II, 18) dar nu toţi au ştiut unde să-l
caute şi mai ales nu au ştiut cum să-l găsească şi cel mai
greu lucru este ca după ce l-ai găsit să ştii să-l păstrezi.
Preotul trebuie să ştie să vorbească fiecărui om pe
măsura inimii lui încît să-i spună cel dobîndit la adevărul
creştin precum i-au spus ucenicii lui Hristos: „unde să
ne ducem de la Tine...” Cu un cuvînt poţi să dobîndeşti
pre fratele tău, spune Patericul, şi iarăşi cu un cuvînt
poţi să-l pierzi pentru totdeauna. Iată cît de delicată este
această obligaţie a preotului semănător - de a secera
suflete pentru împărăţia cerurilor. „Veniţi şi vă voi face
pe voi pescari de oameni,'' spune Hristos preoţilor iar
una din cîntările bisericeşti îi numeşte pe apostoli deci

81
şi pe preoţi „vînători ai adîncului”. Prada ca să fie vînată
bine trebuie ţintită în inimă şi preotul, asemeni lui Dum­
nezeu, trebuie să fíe un bun cunoscător al inimilor omeneşti
şi un cercetător iscusit al adîncurilor sufletului (Luca V, 10).
Această iscusinţă a preotului în a face legătură temeinică,
în scopul mîntuirii, cu flecare om încredinţat lui spre păs­
torie este numită cu un termen special şi anume „tact
pastoral” sau tehnica lucrării pastorale. .
Sf. Ap. Pavel defineşte în mod inegalabil şi foarte
expresiv această obligaţie pastorală în cuvintele sale de
foc: „m-am făcut tuturor toate, ca în orice chip să
mîntuiescpe unii" (I Cor. IX, 22). Sf. Grigorie Dialogul
în cartea sa „Regula pastoralis” consacră patruzeci de
capitole acestui aspect esenţial al preoţiei, dovedindu-
ne că întotdeauna pastoraţia a fost extrem de
anevoioasă şi obligă pe preot la o maximă pregătire şi
atenţie faţă de sufletul păstoriţilor săi. Şi'cînd ne gîndim
că din veacul VI pînă azi vremile au adăugat multe şi
mari complicaţii sufletului omenesc ne dăm seama că
cele 40 de capitole de atunci, astăzi sînt cu totul insufi­
ciente. Legitimă este întrebarea „cine poate dar să se
mîntuiască” - iar răspunsul este acelaşi care s-a dat la
naşterea acestei întrebări: „cele ce la oameni sînt cu
neputinţă ia Dumnezeu toate sînt cu putinţă!” Iar Sf.
Ap. Pavel confirmă cu propria-i activitate misionară
spunînd cu hotărîre pot totul în Hristos care mă
întăreşte" (Fiîip. 4,13). Deci răspunsul final este - Hris­
tos - aşa cum El însuşi ne avertizează zicînd ,fără Mine
nu puteţiface nimic” (In. 15,5). Iubirea te va învăţa cum

82
să te porţi cu fiecare om, cum să-i vorbeşti şi ce anume
să-i grăieşti ca să răspunzi frămîntărilor şi îndoielilor lui.
Iubirea te va învăţa să plîngi cu cei ce plîng şi să te bucuri
cu cei ce se bucură. Preocuparea sinceră şi continuă
pentru mîntuirea enoriaşilor îţi va da pentru fiecare
inimă cheia cu care să deschizi uşa de intrare şi de
înţelegere cu tot omul care doreşte adevărul. Preotul
adevărat are ,/ninlea luiHristos” (I Cor. II, 16) şi atunci
asemeni lui Hristos Dumnezeu, va cunoaşte adîncurile
fiecăruia şi ca un doctor iscusit va şti să tămăduiască
,,,orice rană şi orice neputinţă din popor” (Mt. 4, 23).
Păstoria cea bună presupune cunoaştere reciprocă între
păstor şi păstoriţi „Păstorul cel bun îşi cunoaşte oile sale
şi ele îl cunosc pe El” iar cunoaşterea adevărată se face
iubire, iar iubirea „îndelung rabdă, este binevoitoare, nu
se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde
la m înie...toate le suferă, toate le crede, toate le
nădăjduieşte, toate le rabdă” (XIII, 7).
Iată surprinsă în cuvinte inegalabile definiţia cea mai
autentică a tactului pastoral, la care nu ne rămîne să
adăugăm decît porunca Mîntuitorului adresată fiecărui
preot: ,jnergi şi fă şi tu asemeni!” (Lc. 10,37).

83
 IV. ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PA­
ROHIE

IV. 1. Pastoraţia liturgică.

Sfînta Liturghie centrul vieţii religioase

Cultul creştin şi cu deosebire cel ortodox exprimă cea

mai bogată manifestare spirituală, atît ca formă dar mai
ales ca fond, din universul uman...
Aşa cum am subliniat şi în alt capitol, denumirea de
Ortodoxie - (dreaptă mărire) precizează din început că
universul creştinismului răsăritean se naşte şi trăieşte pe
închinare, pe adoraţie. în relaţia închinare-doctrină
dreptul de întîi născut revine închinării şi nufhai în
măsura intensităţii şi profunzimii acesteia se asigură
autenticitatea şi stabilitatea doctrinară.
Desigur cele două aspecte rămîn totdeauna
nedespărţite şi interfecunde, orice încercare de
reducţiune sau de izolare însemnînd o gravă mutilare,
fie sub chipul pietismului fie sub cel al raţionalismului,
închinarea dă viaţă necontenit doctrinei iar aceasta
luminează permanent şi integral închinarea. ne
închinăm la ceea ce ştim”, precizează Mîntuitorul în
dialog cu Samariteanca (In. 4, 22).
Acesta este cultul ortodox - închinarea cu cunoştinţă
- şi în această fericită petrecere zăboveşte neclintit

84
sufletul creştin răsăritean de două mii de ani. Bogăţia şi
amploarea atotcuprinzătoare a acestei spiritualităţi este
uşor de sesizat dacă vedem că biblioteca liturgică or­
todoxă umple complet spaţiul şi timpul unei vieţi întregi
însoţindu-1 pe creştin de la leagăn pînă la mormînt şi
dincolo, în veşnicie, existînd o corespondenţă cultică
pentru orice detaliu sufletesc şi trupesc. Evhologiul
ortodox este cea mai amănunţită şi completă cronică
spiritual-liturgică a vieţii umane.
Această imensă moştenire se încredinţează de
fiecare dată noului slujitor cînd este investit cu harul
preoţiei. Dacă ar percepe dimensiunile infinite ale aces­
tui tezaur în mod cert sufletul oricărui tînăr preot s-ar
înspăimînta foarte şi poate că ar ezita; din fericire,
Dumnezeu Atotînţeleptul, descoperă treptat, de-a lun­
gul anilor, întreaga realitate şi în felul acesta, „unde
voieşte Dumnezeu se biruieşte rînduiala firii”, aşa cum
bine spune rugăciunea de la hirotonie că „El împlineşte
lipsurile omului”.
Dacă pentru a fi actor sau artist se cere vocaţie şi
talent, cîtă vocaţie şi cîtă măiestrie se cere unui preot
care exprimă în cultul divin întreaga artă a lumii, muzi­
cală, dramatică, plastică, oratorică etc. Iar scena pe care
se oficiază este acea ,.privelişte în ochii îngerilor şi ai
oamenilor” de care vorbeşte Sf. Pavel (I. Cor. 4,9). Iată
aşadar ce trebuie să facă un slujitor al „artei artelor”
( x e ^ v r) tw v t e ^ v c o v ): să convingă şi pe oameni
şi pe îngeri de autenticitatea şi realitatea celor exprima­
te în cult. Adesea printr-o sitnplă cădire făcută cu

85
smerenie şi cu pătrundere, cu artă dumnezeiască, un
preot poate convinge şi mişca sufletele mai mult decît
ar face-o printr-o predică iscusită. Să nu se înţeleagă de
aici că sfătuim să se renunţe la predică, ci subliniem
importanţa definitivă pe care o cuprinde în sine fiecare
aspect cultic. Dacă nu vom acorda întreaga atenţie
oricărui detaliu riscăm să realizăm a lucrare discordantă
Şi deci insuficientă sau, şi mai trist, ceva caricatural.
Este adevărat că nu toţi preoţii sînt înzestraţi cu
calităţi artistice şi actoriceşti excepţionale. Printr-o trăire
sinceră însă, şi mai ales printr-un bun simţ creştin cul­
tivat consecvent şi cu răbdare se pot împlini cu prisos
toate eventualele lipsuri ale firii. Căci dacă omul este
„cel ce seamănă, Cel ce face să răsară şi să crească este
Dumnezeu" (cf. I. Cor. 3, 7-8).
Preotul se defineşte a fi omul liturgic prin excelenţă
şi oricît de priceput ar fi în toate, fie cărturar remarcabil,
fie gospodar neîntrecut, fie predicator vestit, fie muzi­
cian şi artist desăvîrşit dacă nu este un liturgist autentic
toate celelalte rămîn simple performanţe omeneşti de
care nu a fost lipsită lumea niciodată. Răspunsul cel
mare însă este căutat întotdeauna şi de toţi oamenii la
sf. Altar unde preotul trebuie să se afle mereu şi total.
Intr-un dicţionar de teologie se spune că „a crede înseamnă
a lua în serios pe Dumnezeu”. Mutînd definiţia în dreptul
preotului am putea să-l definim ca pe cel ce nu are nimic
mai sfînt decît slujirea liturgică pe care o trăieşte cu toată
intensitatea de fiecare dată. Mai adînc decît „preotul face

86
o liturghie” se poate spune „preotul se face liturghie” şi
numai în măsura în care el însuşi se transfigurează -
lucrarea lui transformă pe ceilalţi din jur. Sfînta Litur­
ghie este un Tabor nesfîrşit în care se lucrează per­
manent transfigurarea lumii pînă la prefacerea finală
spre care Dumnezeu conduce întregul univers prin in­
termediul preoţilor. Desigur nu putem să nu recu­
noaştem că în cele mai multe situaţii slujbele sfinte şi
chiar Sf. Liturghie nu depăşesc limitele unui ritual la
care credincioşii asistă într-un absenteism de statuie iar
preotul efectuează nu rigurozitate o sumă de mişcări
demult învăţate pe dinafară încît totul merge de la sine
şi doar clopoţelul final anunţă că încă o dată atît preotul
cît şi credincioşii s-au achitat de datoria lor faţă de
Dumnezeu. înţeleasă astfel nesfîrşita bogăţie a
tezaurului liturgic creştin a devenit povară din ce în ce
mai greu de suportat aşa cum o greutate de cîteva kg. la
început după mai mulţi km. se dublează şi se triplează
pînă la insuportabil. Din această pricină asistăm de-a
lungul veacurilor, dacă citim cu atenţie istoria liturgicii
creştine, la o ajustare pe măsura vremii şi a oamenilor,
ajungîndu-se la missa liturgică apuseană de aproximativ
30 de minute iar ortodocşii, neavînd curajul prescurtă­
rilor prea evidente recurg la un alt subtrefugiu, vin adică
cel mai devreme pe Sajumătatea slujbei avînd mare grijă
să treacă la miruit, considerînd mult mai important
aceasta decît Liturghia în sine. La utrenie asistă doar
paracliserul şi cîntăreţul iar dacă preotul este navetist

87
asigură pe cîntăreţ că a făcut utrenia în gînd în autobuz
şi după o slavoslovie cîntată mai pe larg în timpul căreia
se face tot ce trebuia făcut de-a lungul unei utrenii de
aproape două ore se intră direct în Liturghie, fără
otpust la slujba precedentă care nici nu s-a efectuat.
Este uşor de înţeles ce efect mai poate avea Liturghia
făcută în pripă, mecanic şi fără pregătirea aperceptivă
absolut necesară. Şi se întîmplă exact ceea ce s-a crezut
că se poate evita prin scurtarea slujbelor - golirea
bisericilor. Fiindcă pe credincioşi nu-i aduce şi nu-i
păstrează în biserică nici scurtimea şi nici lungimea
slujbei, ci trăirea preotului, seriozitatea lui liturgică.
Adevăraţii creştini şi preoţi se întristează atunci cînd se
termină Liturghia fiind nevoiţi să coboare din înălţimea
cerului, unde au fost ridicaţi ca într-o răpire, în viaţa
obişnuită a zilelor mohorîte, mereu aceleaşi, monotone
ca un poem bacovian.
Este definitiv constituită concepţia şi convingerea că
în cultul divin şi mai ales în Sf. Liturghie se cuprinde,
implicit şi explicit esenţialul religiei noastre. Ştiind acest
lucru, preotul trebuie „să stea bine, să stea cu frică” în
această supremă stare de trăire, de manifestare, ca prin
trăire să exprime adîncimea adevărului creştin iar
printr-o exprimare clară şi îngrijită a cuvîntului şi a
gestului liturgic să explice necontenit bogăţia doctrinară
şi artistică a cultului ortodox.
Dacă şi un faimos imoral ca Jean Genet (mare
dramaturg francez contemporan) spune „de două mii

88
de ani „această sublimă piesă (missa liturgică) nu
încetează a ne emoţiona profund”, ne putem uşor con­
vinge de forţa pe care o exercită dintotdeauna ex­
primarea liturgică asupra sufletului omenesc şi nu-i de
mirare, dacă ne amintim că destinul ultim al omului,
conform unei definiţii dogmatice, este acela de a-L slăvi
pe Dumnezeu, destin de la care atît el cît şi îngerii răi
s-au abătut prin păcat şi la care omul este readus printr-o
puternică reiterare cultică. Cu tot regretul trebuie să
recunoaştem însă că un procent copleşitor dintre preoţii
noştri nu au vocaţie liturgică. Vreau să spun că slujesc
numai ocazional şi nu petrec necontenit în stare litur­
gică. Dacă pentru orice categorie de lucrare omenească
s-a stabilit norma de cca 8 ore zilnic - tocmai lucrarea
cea mai importantă este săvîrşită cel mai puţin şi de cel
mai mic număr de slujitori. Să nu merite oare şi sf. slujbă
măcar timpul cerut de o biată funcţie de notar sau de
contabil? De ce să se slujească numai de ocazie? în
această situaţie ocazia este mai mare decît slujba §i dacă
nu s-ar ivi ocazia înseamnă că nici slujba n-ar exista.
Dimpotrivă, slujirea liturgică trebuie să constituie per­
manenţa iar ocaziile să se înscrie firesc pe acest fond
luminos al necontenitei adoraţii. (Părintele Prof.
Stăniloaie constata cu amărăciune că românilor le
lipseşte funcţia mistică, existînd prea puţine nume în
acest calendar special al unui popor. Dacă luăm bine
aminte, puţinătatea timpului dedicat adoraţiei nu numai
la mireni, ci şi la clerici, îndreptăţeşte oarecum tînguirea
marelui teolog).

89
 Cînd preotul va sluji în biserică cel puţin concomitent
şi echivalent cu celelalte categorii de ostenitori ai lumii,
atunci multe se vor schimba în pămîntul acesta. Cînd
însă ţăranul trudeşte la cîmp zi lumină din primăvară
pînă-n iarnă; cînd muncitorul grăbeşte pasul la ora cinci
dimineaţa să prindă primul tramvai să-l ducă la lucru de
unde se va întoarce seara, cînd profesorul semnează
condica de intrare la ora 8 dimineaţa şi de ieşire la ora 2
după-amiază, etc. şi numai preotul se scoală cînd vrea şi
numai dacă apare cineva să-l solicite, în rest uşa bisericii
rămîne încuiată ca o lespede grea la intrarea
mormîntului, zic dar că toate acestea grăiesc lămurit
despre o tristă stare de lucruri pe care cei în drept sînt
chemaţi grabnic să o îndrepte. E bine să nu se confunde
îndelungata răbdare a lui Dumnezeu cu uitarea şi să nu
aşteptăm să fim biciuiţi ca să înteţim lucrul aşa cum bine
se vede la anumite vremuri de primejdie. Ar fi mult mai
bine ca aceste vremuri să fie preîntîmpinate prin rugă
fierbinte şi neîncetată că altfel, prohodul nu mai
foloseşte mare lucru.
Sînt situaţii în care ţăranul la cîmp şi muncitorul în
fabrică petrec deodată şi lucrînd şi rugîndu-se în taină;
nu-i normal ca cel pus să mijlocească acest dialog între
pămînt şi cer - preotul - să nu fie absent, tocmai el, de la
această înfricoşătoare confruntare?
A

îmi amintesc totdeauna cu pătrundere că n-am intrat

vreodată într-o minusculă bisericuţă, cu nume generic,
din Bucureşti şi să nu aud murmurul liturgic al unui mare

90
preot (Părintele Alexie B.) şi rai-a folosit murmurul
tainic poate mai mult decît înaltele cuvîntări şi prelegeri
universitare. Locul neclintit este acolo, între sfeşnicele
împărăteşti (Ap. I, 13), Jn curţile Casei Domnului, în
mijlocul Ierusalimului” (Ps. 23).
încheiem acest capitol cu o repetată subliniere a
importanţei definitive pe care o are atitudinea cultică a
păstorului creştin pentru destinul liturgic al lumii şi dacă
reuşeşte să se identifice cu adevărurile exprimate, dacă
adevărul cuprins în literă ia viaţă în sufletul lui şi în
slujirea lui, atunci anunţul Mîntuitorului că „împărăţia
lui Dumnezeu a ajuns pînă la voi” se confirmă deplin
spre bucuria cerului şi a pămîntului.

91
 IV.2. Predica şi cateheza - mijloace de
pastoraţie

Condiţiile de îndeplinit în activitatea catehetică şi

predicatorială

Obligaţia propovăduiţii cuvîntului lui Dumnezeu în

biserică este primordială şi mereu necesară. Activitatea
M întuitorului debutează cu vestirea împărăţiei
cerurilor: ,/ltunci a început Iisus săpropovăduiască şi să
spună: pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor''’
(Mt. IV, 17; Mc. I, 14; Lc. 10, 9) şi porunca propovă-
duirii este cea dintîi dată apostolilor Săi: „Mergind
învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sf. Duh” (Mt. XXVIII, 19) iar în altă
parte îi îndeamnă: ,JMergind în toată lumea, predicaţi
Evanghelia la toată zidirea” (Mc. XVI, 15) şi ei au
ascultat întocmai:„venind Duhul Sfînt peste ei, au fost
martori ai Lui la Ierusalim şi în toată Iudeea şi în
Samaria şi pînă la marginea pămîntului”, (Fap. I, 8)
împlinindu-se cuvîntul psalmistului: Jn tot pămîntul a
ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor ”

(Ps. XVIII, 4). Pentru cel mai mare predicator din toate
timpurile, Sf. Ap. Pavel, predicarea cuvîntului era pro­
blemă de viaţă şi de moarte: „vai mie de nu voi
propovădui” (I Cor. 9,16) pentru că, spune el, „cum vor
crede în Acela de Care n-au auzit? şi cum vor auzi fără
propovăduitor?” (Rm. X, 14). Apostolii la rîndul lor au

92
 poruncit cu tărie ucenicilor lor, şi prin ei şi nouă zicînd:
„Propovăduieşte cuvîntul, stăruieşte cu timp şi fără timp,
mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelungă răbdarea şi
dînd necontenit învăţătură. Fă lucrul evanghelistului şi
fii cu toată inima la slujba ta” (II Tim. IV, 2, 5). După
cum roadele cîmpului trebuiesc semănate şi îngrijite
mereu, şi ţarina duhovnicească are necontenită nevoie
de sămînţă bună şi de semănător iscusit după cum
lămurit ne arată parabola evanghelică (L. VIII, 5-15).
Istoria creştină certifică lucrul predicatorului
neîntrerupt de la Hristos şi pînă astăzi şi sîntem nădăj­
duiţi că Dumnezeu nu va lipsi omenirea niciodată de cei
ce înflăcărează inimile doritoare de bine cu focul sacru
adus în lume de însuşi Cuvîntul întrupat (L. XII, 49)
avînd mărturia Lui că, fără îndoială, cuvîntul va
supravieţui cerurilor şi pămîntului (Mt. XXIV, 35).
Elocinţa sacră, această dumnezeiască artă, îşi are
istoria ei distinctă şi strălucită, pe cerul ei profilîndu-se
adesea nume de inegalabilă măreţie şi neştearsă amin­
tire iar cel mai mare orator sacru din toate vremurile şi-a-
dobîndit renumele de Hrisostom - Gură de Aur - tocmai
din slujirea plină de rîvnă şi pricepere a acestui fun­
damental aspect al slujirii creştine.
Preotul este mai întîi „slujitor al cuvîntului” şi a nu
predica înseamnă a-şi anula propria-i slujire iar acolo
unde nu predică el vor veni alţii care să abată de la
adevăr şi de la biserică pe cei care, dornici de adevăr,
nu l-au aflat la preot şi sînt uşor înşelaţi de cei care au

93
arătat rîvnă în slujirea minciunii. Slujbele pline de evla­
vie şi cuvîntul de învăţătură neobosit au fost strajă
nebiruită în calea oricăror atacuri străine iar acolo unde
a fost ,foamete de auzire a cuvîntului lui Dumnezeu”
(Amos VIII, 11) prea lesne s-a strecurat diavolul „ca un
leu răcnind” şi înghiţind prin înşelăciune pe cei
neînvăţaţi de păstorul lor.
Dacă predicarea cuvîntului dumnezeiesc a constituit
obligaţie de căpetenie în activitatea slujitorilor în toate
timpurile, astăzi, cînd singurul loc de învăţătură
religioasă a rămas amvonul, se impune ca această ac­
tivitate a preotului să se concentreze cu toată atenţia şi
sîrguinţa în acest punct devenit mai mult ca oricînd,
hotărîtor. Ca preotul să poată „sfinţi întru adevăr”
(In. XII, 17) pe enoriaşi trebuie mai întîi „să-i înveţe
pe ei cuvîntul adevărului”. Predicarea cu putere şi cu
înţelepciune a învăţăturilor creştine mîntuitoare este
semnul neîndoielnic că preotul este treaz şi biserica este
vie, că ţarina dată lui rodeşte grîul cel bun al împărăţiei
şi nu o vor năpădi buruienile otrăvitoare ale
învăţăturilor pierzătoare de suflet.
Lumea întreagă se întemeiază pe cuvîntul lui Dum­
nezeu iar viaţa enoriei stă pe cuvîntul preotului; în
parohia unui mare predicator n-au pătruns niciodată
„cei ce strică cuvîntul lui Dumnezeu”. Acolo unde
Jumina luminează în întuneric, aceasta nu opoate birui”
(In. I, 5) şi printr-un bun învăţător creştin „lumina lui
Hristos, luminează tuturor” (Liturghia Darurilor Mai
înainte sf.). Locul specific predicii este desigur în cadrul

94
Sfintei Liturghii, ca parte integrantă a ei, ceea ce ne
dovedeşte că predica, pe lîngă aspectul ei didactic are şi
forţă sacramentală, putere dobîndită din trupul Litur­
ghiei în care a existat structural din început. Aşa cum sf.
Liturghie are şi un aspect învăţătoresc tot astfel şi
predica dobîndeşte duh sfinţitor, pătrunzînd în inimile
ascultătorilor, transfigurîndu-i şi înălţîndu-i spre
priceperea şi primirea celor dumnezeieşti. Sf. Liturghie
nu este numai „taină a comuniunii şi a harului, ci este şi
taină a cuvîntului” aşa cum ne încredinţează textele
patristice din zorii creştinismului, dintre care cităm pe
Sf. Justin Martirul, Apologia I, LXVII, 3-5 ,jar în aşa
zisa zi a soarelui (Duminica) se face adunarea tuturor
celor ce trăiesc la oraşe sau la sate şi se citesc Memoriile
apostolilor sau scrierile profeţilor, cîtă vreme îngăduie
timpul. Apoi după ce cititorul încetează, întîistătătorul
ţine un cuvînt, prin care sfătuieşte şi îndeamnă la imi­
tarea acestorfrumoase învăţături; după care, încetînd noi
rugăciunea, se aduce pîine şi vin şi apă...şi se dă fiecăruia
să se împărtăşească din cele ce au fo st sfinţite prin
euharistie..."
Toţi istoricii şi liturghiştii creştini afirmă că nucleul
vieţii religioase primare era constituit din o predică şi
frîngerea pîinii şi astăzi, ca şi atunci, lucrarea de sfinţire
şi cea de luminare trebuie să fie pururi laolaltă fiind cele
două aripi ale sufletului doritor de înălţare.
Una fără cealaltă înseamnă mutilare şi cei ce nu
îndeplinesc bine lucrul vor da seama la judecata lui
Dumnezeu Căruia nu i-au fost „slujitori credincioşi şi

95
 buni”, ci „răi şi leneşi”, lăsînd pradă turma „lupului celui
înţelegător”, diavolului.
în afară de predica propriu-zisă, liturgică, de care am
amintit preotul este dator să propovăduiască cu „timp şi
fără timp” (I Tim. IV, 2) să folosească orice prilej pentru
a lămuri pe oameni asupra adevărurilor vieţii creştine.
Parafrazînd o maximă patristică asupra rugăciunii,
putem spune că „preotul care predică numai cînd
predică acela nu predică”. în orice situaţie şi în orice
moment cuvntul preotului să fie o mărturisire de
credinţă; este absolut imposibil ca acelaşi preot care a
fost invitat într-un loc sîmbătă seara unde s-a aflat cu
mai mulţi enoriaşi şi unde a vorbit sau chiar a cîntat
într-un duh necreştinesc, a doua zi să creadă că-i va
convinge pe aceeaşi enoriaşi printr-o predică, oricît de
ireproşabilă ar părea la prima vedere. Dacă predica,
mărturisirea creştină, „cuvîntul cel dres cu sare”
(Col. IV, 6) al înţelepciunii duhovniceşti nu devine stare
perm anentă în viaţa preotului, roadele sînt
întîmplătoare şi nu sînt durabile. Oratoria oricît ar fi de
strălucită, dacă nu-şi are acoperire în viaţa preotului,
poate cel mult să învingă dar nu să convingă.
Nici un act liturgic nu trebuie săvîrşit fără să fi fost
descifrat sensul lui religios ca ceea ce credinciosul a
înţeles mai întîi cu mintea să primească în inimă.
Altminteri riscăm să degenerăm în magicieni sau
săvîrşitorii unor automatisme fără nici un efect, asis­
tenţa purtînd pe chipul ei semnele perplexităţii sau cel
mult o „binevoitoare nepricepere”. Lipsa unei

96
învăţături unitare şi susţinute din partea preoţimii a dus
la apariţia unor forme de cult sau pretinse a fi cult dintre
cele mai bizare şi variate, dobîndindu-şi de la o regiune
la alta putere de „ohicei local” şi pe care un preot nou
venit foarte greu sau deloc nu le mai poate îndrepta şi
în această luptă inegală, dacă preotul nu este destul de
înţelept şi tenace, sfîrşeşte fie prin a adopta respectivele
inovaţii, fie prin a risca să fie socotit ca „stricător de
tradiţie”.
Şi mai tristă este situaţia atunci cînd unii preoţi
încurajează şi practică asemenea aberaţii dintre care cea
mai răspîndită este aşa-zisa „deschidere a cărţii”. Sfînta
Evanghelie devine un obiect magic cu răspunsuri
potrivite pentru toate nevoile, pentru toate lucrurile,
pentru toate situaţiile încît duhul cel pitonicesc de la
Delfi sau cel exorcizat de sf. Pavel de la Filippi, rămîne
o biată stîrpitură, născut înainte devreme faţă de dimen­
siunile uriaşe dobîndite de cel actual. Explicaţia dată
însă acestui dezonorant obicei şi atunci şi acum este
aceea amintită de Faptele Apostolilor (XVI, 16)
„aducerea de mult cîştig stăpînilor săi”. în loc să d e s ­
chidă cartea" preotul ar trebui să deschidă mintea
oamenilor şi să-i înveţe care este „adîncul bogăţiei şi al
înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu” (Rm. XI, 33). Şi
sîntem încredinţaţi că cei mai mulţi aceasta fac, „ca să
nu se defaime Evanghelia lui Hristos”. Biserica şi viaţa
preotului, învăţătura lui „cu timp şi fără timp” să devină
cea mai înaltă şcoală, izvor nesecat de adevăruri dum­
nezeieşti unde preotul să fie totdeauna gata să dea

97
răspuns oricui l-ar întreba: „Părinte, ce trebuie să fac ca
să dobîndesc mîntuirea?”. Pentru că preotul spune sf.
Ioan Hrisostora „îngerul Domnului este” (împărţirea
de grîu p. 432) iar rostul îngerului, după cum îl defineşte
numele, este acela de a vesti tainele lui Dumnezeu.
Strigătul înfricoşat al Ap. Pavel „vai mie de nu voi
propovădui!”să stăruie necontenit în mintea preotului şi
lucrul lui să fie fără preget „lucrul evanghelis­
tului”
(IITim.4,5).

98
 IV.3. Sfintele taine - mijloace şi prilejuri
de pastoraţie

Statura cristică cea mai înaltă preotului se conturează

cu toată pregnanţa în slujirea de sfinţire a oamenilor
prin săvîrşirea asupra lor a Sfintelor Taine, instituite de
Biserică pentru mîntuirea celor ce cred în Hristos. Pe
cît sînt de necesare sfintele Taine pentru mîntuire pe
atît de important este rolul preotului în aceste momente
esenţiale din viaţa omului încît una fără cealaltă nu se
poate iar amîndouă împreună constituie temeiul vieţii
creştine pe pămînt de două milenii. Este cu adevărat
înfricoşătoare taină (mysterium tremendum) că această
dumnezeiască putere a harului sfinţilor coboară, la in­
vocarea preotului şi prin mîinile lui ridicate la cer, în
vasul de lut al omului pentru a-1 face „fiu al luminii şi
moştenitor al veşnicelor bunătăţi”, pentru a-1 face din
„fiu al trupului” cetăţean al Raiului şi fiu al lui Dum­
nezeu după har. De aceea preotul trebuie să se întrebe
mai ales în momentul acesta care nu-i omenesc, cine
este el şi de ce l-a ales Dumnezeu şi l-a aşezat la
răscrucea dintre cer şi .pămînt să mijlocească suprema
întîlnire, tainica îngemănare dintre omenesc şi dum­
nezeiesc în spaţiul sacru al sf. Taine?
Orice altă lucrare, cea învăţătorească ori cea de
îndrumător, îl obligă pe preot să fie mereu pregătit; dar

99
ca săvîrşitor al lucrării de sfinţire preotul nu poate să fie
decît „nevinovat cu mîinile şi cu suflet neprihănit”.
Cunoscînd bine conţinutul sf. Taine şi sensul lor
fundamental preotul va sluji de fiecare dată cu acelaşi
sentiment copleşitor, ce rezultă din măreţia lucrării şi
din firea noastră atît de slabă şi nevrednică în sine dar
investită de Dumnezeu cu această „putere de sus”.
Chiar dacă ar săvîrşi de mii de ori aceeaşi sf. Taină el nu
trebuie să uite niciodată că nu taina se repetă, ci ocazia
săvîrşirii ei dar mai ales trebuie să fie mereu conştient
că cel ce primeşte sf. Taină este mereu altul şi deci, atît
acela cît şi taina rămîn unicat. Pericolul cel mai mare de
care n-au scăpat decît adevăraţii slujitori este rutina,
mecanicitatea, la care se ajunge după un oarecare timp
şi care anulează strălucirea unică a momentului dum-
nezeesc al sf. Taine.
Pe lîngă slăbiciunile şi defectele pe care fiecare preot
le poartă cu sine personal şi specific şi pe care, cei mai
mulţi, nici nu s-au străduit să le depăşească, în dreptul
Sf. Taine s-a mai produs cu vremea o altă cădere, un
adevărat „păcat originar” cum îl denumeşte un teolog
contemporan (Schmemann) şi anume: sub influenţa
cazuisticii de inspiraţie occidentală s-a trecut la analiza
Sf. Taine şi s-a accentuat distincţia între formă şi esenţă
(conţinut) pînă la o dihotomie absurdă şi riscantă în
interiorul tainei. Explicitarea exagerată ce se învîrte la
nesfîrşit în jurul formulelor: Ex opere operantis şi ex
opere operato (terminologia nu lasă nici o îndoială
asupra provenienţei) a dus la sărăcirea momentului şi a

100
actului în sine care trebuie să fie unic, unitar şi total. Pur
şi simplu s-a ajuns la situaţia absurdă în eare şi preotul
şi asistenţa sînt doar nişte spectatori la un act ce se
„operează de la sine” fără să-i implice personal şi
esenţial. Este adevărat că puterea tainei în momentul
săvîrşirii conduce neabătut la validitatea formală a ac­
tului dar abordată astfel, forma, oricît de validă, nu va
releva şi conţinutul tainic şi sfînt al actului fundamental
săvîrşit în Taină. Cei mai mulţi slujitori nu mai poartă cu
ei din timpul studiilor decît o vagă amintire despre o
anumită formulă cu putere absolută care, indiferent de
vrednicia sau nevrednicia celui care săvârşeşte lucrarea
sacramentală, va realiza actul respectiv de la sine. Dacă
instrumentul prin care se realizează actul respectiv nu
prezintă nici o importanţă, mergînd pînă la capătul
acestei absurdităţi s-ar putea ajunge la înlocuirea lui cu
un alt instrument care să execute în mod automat ges­
turile şi formulele de rigoare mai ales că perfecţionarea
tehnică actuală poate realiza orice minune. Este foarte
adevărat că săvîrşitorul Sf. Taine este Duhul Sfînt dar
este posibil ca preotul să nu simtă că în clipa aceea
Duhul Sfînt săvîrşeşte prin el minunata lucrare, că Aces­
ta poartă atunci chipul lui şi lucrează cu mîinile lui?
Fierul cuprins de foc nu-i nici mai puţin luminos şi mai
ales nu-i nici mai puţin fierbinte decît focul însuşi. Aşa
că şi inimă de fier dacă ar avea, un preot adevărat, cînd
săvîrşeşte Sfintele Taine, nu poate să rămînă nepăsător
şi absent fără riscul de „a fi lepădat dintre slujitorii
Duhului”. Ca să nu mai vorbim de efectul permanent al

101
validităţii sacramentale atît în subiectul direct al Tainei
cît şi în societatea creştină în care acesta va trăi ca
membru alcătuitor. Vreau să spun că Taina nu se
sfârşeşte cu apolisul formal, ci rămîne ca o realitate vie
şi lucrătoare pentru toată viaţa şi atunci contează foarte
mult cîtă rîvnă şi putere a aşezat preotul în cei care i-au
fost încredinţaţi de Dumnezeu spre sfinţire şi luminare.
Cei mai mari criminali din ultimele două secole, din
nefericire, mai toţi creştini din punct de vedere formal,
pot să prezinte un certificat de botez foarte valid. Şi
atunci stai să te întrebi cine a greşit şi cine nu a respectat
întru totul şi pînă la capăt rînduiala sacră? Niciintr-un
caz Duhul Sfînt! într-o secundă de sinceritate şi respon­
sabilitate supremă preoţimea creştină va trebui să-şi
asume o parte din vină.
Pe lîngă conţinutul lor dumnezeesc Sf. Taine
prezintă în viaţa Bisericii şi momente de cea mai bogată
şi frumoasă sărbătoare şi prin aceasta impune şi mai
mult atenţie totală.
Spre exemplu Taina Cununiei - reperul hotărîtor în
viaţa a doi tineri, trebuie aşezată înamintifea lor de aşa
fel încît să le lumineze şi să Ie încurajeze întreaga exis­
tenţă care nu-i întotdeauna limpede şi fericită. Să ne fie
cu iertare dar nu cred în cununiile făcute cu zecile în
aceeaşi zi, în aceeaşi biserică şi de aceeaşi slujitori. Nu-i
de mirare că tinerii cununaţi cu grămada şi la repezeală
mai vin la aceeaşi biserică de două, trei ori desigur în
alte formule matrimoniale, pînă cînd, în sfîrşit, lucrurile
se împlinesc oarecum. Dacă pe preoţii respectivi îi lasă

102
indiferenţi tristul eveniment atît de generalizat în lumea
creştină azi, pe Dumnezeu nu cred că nu-L întristează.
Şi nu-i singurul motiv de „întristare după Dumnezeu”!
în ceea ce priveşte Sf. Maslu, ca să luăm un alt exemplu,
dacă Samariteanul milostiv n-ar fi pus suflet şi iubire,
numai untdelemnul şi vinul nu ar fi vindecat nicicum pe
cel rănit de moarte în pustiul Ierihonului. Cînd însă pui
toată fiinţa ta în mişcare, şi numai „cu tină poţi să faci
să'se sălăşluiască lumina în ochii orbi a lumii” (vezi
rugăciunea Aghiazmei). Prin urmare preotul trebuie să
înţeleagă exact importanţa şi frumuseţea Sfintei Taine,
să le perceapă ca pe momentele împărăteşti ale slujirii
lui şi să se manifeste întocmai. Prin Sfintele Taine, mai
ales prin ele, putem să mîntuim lumea sau să o pierdem.
Mai mult, generaţiile preoţeşti de azi şi de mîine au
foarte mult de recuperat din terenul pierdut de cîteva
secole cu adevărat obscure, începînd exact cu aşa-zisa
„perioadă a luminilor”, de sorginte franţuzească. Faptul
că Ia noi obligativitatea săvîrşirii Sf. Taine a rămas
întreagă, încît cu greu afli un român nebotezat şi
necununat, este cea mai mare şansă prin care să
redobîndim pentru Dumnezeu un popor binecuvîntat.
Existînd aceste forme pretutindeni în ţară chiar dacă
nu mai au nimic din intensitatea şi plinătatea creştină
originară, constituie un prilej unic pentru o lucrare
simţitoare atotcuprinzătoare. Fericiţi vom fi dacă măcar
acum „vom cunoaşte clipa cercetării noastre” (Lc. 19,42)
şi să aducem acest neam ofrandă sfinţită lui Dumnezeu!

103
 IV.4. Spovedania - principalul mijloc
de pastoraţie; personalitatea duhovnicului;
epitimiile şi păstrarea secretului spovedaniei

„Cel ce şi-a cunoscut păcatul

său este mai mare decît cel ce
înviază morţii”
(Pateric)

în tre lucrurile minunate pe care le aflăm în

Creştinism, cel care reţine atenţia cel mai mult este
faptul spovedaniei. La prima vedere, fenomenul
mărturisirii pare foarte simplu şi aproape că trezeşte
oarecare nedumerire; cum adică, printr-un gest atît de
simplu în aparenţă, să se realizeze un lucru atît de uriaş,
iertarea păcatelor şi, deci, mîntuirea?! Nu cumva se
trece prea uşor peste o problemă atît de gravă?
Repetăm, însă, că doar în aparenţă problema spove­
daniei este simplă fiindcă, de fapt, este lucrul cel mai
delicat şi, prin urmare, cel mai anevoios. în dreptul lui
se cere întreaga iscusinţă a preotului aşa cum pentru un
medic trupesc, cel mai greu lucru este aflarea diagnos­
ticului, tratamentul urmînd a se aplica în raport cu
descoperirea naturii suferinţei. Cît de dificil este
momentul spovedaniei se probează de fiecare atunci
cînd trebuie să înfrunte această clipă care nu-i altceva
decît un minim fragment din marea judecată finală, care,

104
la rîndul ei, nu-i decît o spovedanie universală şi
definitivă. Că este foarte greu să te spovedeşti se vede
uşor din faptul că din mulţimea creştinilor abia un minim
procent fac acest lucru în mod constant chiar dacă
numărul celor care păstrează cît de cît legătura cu
Biserica este mare. Iar şi dintre cei ce se spovedesc, doar
unul dintr-o mie ştie să facă aceasta în adevăratul şi
deplinul sens al cuvîntului. Sînt atît de rari cei ce ştiu să
se spovedească în profunzime şi amănunţit că un mare
duhovnic îi poate reţine pe de rost pe cei care au ajuns
în dreptul lui de-a lungul unei vieţi. Am insistat asupra
acestui aspect tocmai pentru a sublinia „lărgimea şi
lungimea şi înălţim ea şi adîncim ea” acestei
înfricoşătoare taine, fiindcă în Ortodoxie ea rămîne
momentul esenţial, ocupînd cu adevărat locul central
între Sf. Botez care-i fundamental şi între Sf. Euharistie
care este încununare sau răsplată.
în ceea ce-1 priveşte pe duhovnic, faptul că această
supremă artă creştină, arta moşirii sufletului, a ajuns o
instituţie generalizată, acordîndu-se aproape fără
excepţie odată cu hirotonia,'aceasta complică şi
impietează' şi mai mult asupra valorii şi importanţei
supreme pe care o are duhovnicia. Şi chiar dacă astăzi
toţi preoţii sînt duhovnici de drept, pe adevăraţii duhov­
nici, cei de fapt, îi descoperim atît de rar şi atît de greu
că drumul spre un asemenea punct de întîlnire capătă
cu adevărat caracterul unui pelerinaj absolut.
Asupra Spovedaniei s-au scris multe şi interesante
pagini, ceea ce subliniază încă şi mai pregnant impor­

105
tanţa vmaximă a acestei dumnezeieşti lucrări şi orice
preot conştiincios va cerceta cît mai mult şi cît mai des
scrierile de mare valoare de care nu este lipsită
literatura religioasă. în afară de Pidalion şi de Sf. Scrip­
tură, care nu este altceva decît o neîntreruptă
spovedanie a omului în faţa lui Dumnezeu, se pot cer­
ceta necontenit în acest sens cărţi vestite ca: „Mîntuirea
păcătoşilor” de Agapie Criteanul, Patericul, atît cel
vechi cît şi cel românesc, scris de Ieromonahul Ioanichie
Bălan şi „Filocalia” în douăsprezece volume, tradusă şi
comentată de Pr. Prof. D. Stăniloae. Facem aceste
trimiteri la izvoarele mari fiindcă în aceste cîteva pagini
nu vom reuşi decît să surprindem cîteva sugestii.
Precizăm că la scaunul spovedaniei se ia pulsul
religiozităţii adevărate, luminoase şi profunde dintr-o
comunitate creştină. Sînt atît de rari marii duhovnici
încît în faţa uşii lor vei afla zi şi noapte mulţimi nesfîrşite
care vin de pretutindeni la această minunată
„scăldătoare a Siloamului”. în general creştinii de azi,
poate dintotdeauna, nu prea ştiu să se spovedească şi
mulţi din ei caută un duhovnic iscusit care să ştie cum să
conducă acest proces, această judecată pentru a se
ajunge la „tot adevărul”. Printre neajunsurile şi
dificultăţile cele mai frecvente în acest domeniu, la loc
de frunte se află aceea că în majoritatea cazurilor,
credincioşii amînă spovedania pînă la sfîrşitul zalelor,
cînd este aproape imposibil să mai dezlegi sufletul din
ţesătura unei vieţi întregi şi să mai poţi realiza un teren

106
bun pentru roadele pocăinţei, adesea nemaifîind nici
timpul fizic pentru aceste roade, întrucît nu puţine sînt
cazurile cînd prima spovedanie rămîne şi ultima, cea de
pe patul morţii. în această situaţie spovedania nu poate
fi decît formală şi numai Dumnezeu ştie dacă mai foloseşte
la ceva. Tot la formalism duce şi situaţia, iarăşi extrem
de frecventă, în care toţi credincioşii, aproape fără
excepţie, se îngrămădesc în ultima săptămînă a postului
şi, dacă s-ar putea, în aceeaşi zi. în cazul în care acest
„ultim asalt” se produce în dreptul a cîtorva sute de
credincioşi, stai să te întrebi dacă aşa ceva se mai poate
numi spovedanie?! Trebuie multă osîrdie din partea
preotului să reuşească a face o bună educaţie enoria­
şilor săi în ceea ce priveşte timpul şi modul spovedaniei.
De multe ori şi în special creştinii de la sate înţeleg să
spovedească preotului faptele bune, un cadru general şi
foarte redus ca: „am postit, n-am omorît pe nimeni, zic
rugăciunea în fiecare zi, nu m-am certat cu nimeni...”
Auzindu-i îţi vine în minte rugăciunea fariseului din
pilda respectivă, deşi aici nu-i vorba de fariseism, ci de
nepricepere şi lipsă de educaţie religioasă. Este vorba
de acea nesfîrşită sărăcie duhovnicească, de un
creştinism osificat ca acele urme de protozoare pe care
geologii le descoperă prin văile unor nuri secate de
milenii. Greu să găseşti preot care să nu rămînă des­
cumpănit în faţa unui astfel de munte al împietririi şi
trebuie mult curaj să încerci să urneşti din loc acest
munte.

107
 Este adevărat că, mai ales aici, răspunsul
Mîntuitorului: „cele ce nu sînt cu putinţă la oameni sînt
cu putinţă la Dumnezeu” (Lc. 18, 27), este singurul în
stare să te mai încurajeze şi să-ţi mai lase o şansă.
Trebuie multă plugărie să mai desţeleneşti asemenea
ogor nelucrat de multă vreme cum se cuvine.
în general momentul acesta, care trebuia să fie
cutremurător, s-a golit puţin cîte puţin şi a ajuns o simplă
normă printre altele, pe care trebuie să le îndeplinească
orice creştin cumsecade pentru a-şi linişti conştiinţa, să
poată dormi liniştit. Spovedania nu este o obligaţie,
formală şi juridică, ci este o necesitate fiinţială; prin ea
se iese din singurătatea şi izolarea păcatului, a vinovăţiei
consumate în tăcere şi jenă, la libertatea comunicării cu
semenii faţă de care nu mai ai nici o vină; nu numai că
eşti izbăvit de remuşcarea greşelilor săvîrşite dar ai
redobîndit acea nevinovăţie după care sufletul suspină
neîncetat, ca după un paradis pierdut. Redobîndim
starea de puritate şi inocenţă specifică pruncilor, starea
necesară pentru dobîndirea împărăţiei (Mt. 18, 3).
Trebuie să înţelegem însă că nu este uşor să cîştigi
încrederea totală a păcătosului care, tocmai din pricina
vinovăţiei, este şi suspicios şi îndărătnic. De aici
necesitatea ca preotul să fie cu adevărat marele prieten,
omul de toată nădejdea şi încrederea pentru oricare din
enoriaşii săi. Prietenia adevărată premerge oricărei
destăinuiri fiindcă nimeni nu va încredinţa taina
sufletului său unui preot pe care nu-1 simte ca pe un
prieten intim.

108
 între spovedania publică ce se practica în primele
veacuri creştine în anumite locuri şi care a devenit
riscantă şi între spovedania practicată de
romanocatolici, impersonală şi mecanică, dialogul tainic
şi personal săvîrşit în Ortodoxie răspunde cel mai bine
acestui moment religios esenţial.
Cineva susţinea cu tărie că nu are nevoie să spună
preotului ceea ce consideră că a greşit, ci merge direct
în faţa icoanei şi îngenunchind în faţa Mîntuitorului îşi
destăinuie în mod nemijlocit sufletul său. Se poate
depista ufor doza de mîndrie ce se ascunde în spatele
acestei afirmaţii şi, într-adevăr, un om mîndru nu se
poate spovedi şi chiar dacă merge la această judecată nu
realizează nimic fiindcă spovedania celor mîndri este
fariseică şi „nu se vor pogor 1îndreptaţi la casa lor”
(cf. Lc. 18,14). Şi, apoi, păcatul săvîrşit tulbură mai întîi
universul uman şi doar indirect pe cel divin; de aceea
reabilitarea trebuie realizată mai întîi în dreptul omului
şi după aceea, numai „după ce te-ai împăcat cu fratele
tău”, poţi să ajungi la altarul divin. Dumnezeu însuşi a
dat această putere Fiului, Acesta a dat-o apostolilor şi
prin ei preoţilor, ca urmaşi ai lor; calea spre Dumnezeu
trece neapărat prin oameni şi nu ocolindu-i.
Cine susţine că se poate împăca direct cu Dumnezeu
fără să se împace cu omul este un mincinos după cum
nu oboseşte să ne avertizeze Sf. Ioan Evanghelistul în
epistolele sale.
Spovedania este momentul unei mari tămăduiri
fiindcă păcatul este boala sufletului şi din adîncuri va

109
ieşi, mai devrem e sau mai tîrziu, la suprafaţă,
îmbolnăvind şi trupul. De aceea Mîntuitorul aborda pe
bolnavi mai întîi sub chipul spovedaniei, iertîndu-le
păcatele şi apoi, ca urmare firească, se vindeca şi boala
trupului (Mt. 9,2). „Gîndirea ascunsă demolează inima.
Cel care ascunde păcatul se îmbolnăveşte”, spune Sf.
Casian (P.G. 49,162).
E bine însă a reţine că spre deosebire de psihiatrie
unde se uzează de metoda aceasta a decriptării unei
intimităţi înlănţuite în complexul vinovăţiei, spovedania
nu este o simplă defulare, oricît de radicală ar fi ea, ci
merge mult mai departe, la o regenerare spirituală,
redarea integrităţii cu scop creator. Nu doar ştergerea
vinovăţiei, ci reaşezarea în trupul Bisericii a unui
mădular însănătoşit pentru a lucra binele şi a sluji celor­
lalte mădulare. Este vorba de o putere care vine de la
Dumnezeu şi se strecoară prin mîna preotului în fiinţa
celui ce şi-a mărturisit cu sinceritate şi căinţă slăbiciunile
şi greşelile; de la picioarele duhovnicului, cel slobod de
păcat se ridică alt om, sănătos şi întreg (Lc. 8,35), hotărît
să lucreze binele. Dacă se rămîne numai la aspectul
negativ al desfiinţării răului şi nu se trece la cel pozitiv
al lucrării binelui, treaba s-a făcut pe jumătate şi nu
foloseşte mare lucru. Adevăraţii psihanalişti sfătuiesc
pe pacienţii lor să treacă neapărat şi pe la preot, pentru
ca îndreptarea să fie deplină. Cu adevărat liber este
acela care nu numai că a fost iertat de păcate, ci, mai
ales, cel ce lucrează binele.

110
 înainte de a aborda şi tema epitimiilor este bine să
avertizăm asupra unui fenomen pe cît de frecvent pe atît
de îngrijorător.
Oricît de straniu s-ar părea, un procent considerabil
dintre preoţi nu se spovedesc cu anii sau, poate,
niciodată. Absurdul acestei situaţii, din nefericire foarte
reală, ar putea fi exprimat oarecum prin formula „orbpe
orb va călăuzi şi vor cădea amîndoi în groapă” (Mt 15,14;
Lc. 6,39). Deşi, pentru cel ce se spovedeşte la un astfel
de preot, există şansa mîntuirii în virtutea lucrării obiec­
tive a sf. Taine, în schimb preotului nu-i rămâne nici o
şansă, avînd în vedere că o astfel de atitudine arată clar
dispreţul faţă de cele sfinte. Cum vei şti să lucrezi bine
grădina altora cînd a ta este năpădită de buruieni şi
părăginită?
Desigur, spre deosebire de credincioşi, preotul se îm­
părtăşeşte mult mai des decît se spovedeşte dar a nu se
spovedi'deloc înseamnă fie nepăsare şi dispreţ, fíe o atitu­
dine neruşinată să se socotească a nu avea păcate. Cum
însă sf. Ioan Evanghelistul ne asigură ,fiă cel ce se socoteşte
că nu are păcat este mincinos” (cf. I In. I, 8), şi, cel ce,
mincinos fiind, stă pe scaunul slavei preoţeşti, acela este
un mare urzupator şi lui se adresează s£ Pavel cu cuvintele:
„Te va bate Dumnezeu, perete vămit!” (Fap. 23,3).
Profesorii de teologie trebuie să insiste cu toată ar­
doarea asupra acestui aspect arătînd repercusiunile
dezastruoase pe care le-ar putea avea slujirea unui
preot nepăsător şi fals, atît asupra lui şi a familiei lui cît
şi asupra enoriaşilor.

111
 Un alt aspect sensibil în fenomenul esenţial al
spovedaniei este cel al epitimiilor care a evoluat în cele
mai imprevizibile sensuri, de la desfiinţarea lui în cele
mai multe situaţii şi pînă la aplicarea cea mai aberantă
cu putinţă pe care o practică unii preoţi. în această
privinţă Evul mediu creştin a semnat unul din cele mai
bizare şi defăimătoare capitole, cel al indulgenţelor,
care, din nefericire, pe cît era de incredibil pe atît era de
răspîndit. Desigur acest lucru nu s-a produs în Or­
todoxie dar poate constitui oricînd un avertisment.
Din punctul de vedere al penitentului1 epitimia
înseamnă o angajare personală, subiectivă, în lucrarea
pocăinţei care, din punct de vedere obiectiv, este deplin
realizată în urma rostirii formulei tainei: „Domnul şi
dumnezeul nostru, cu darul...”
Atunci cînd operaţia este mai adîncă iar locul operat
este încă dureros, oricît de radicală este extirparea
răului sensibilitatea postoperatorie rămîne mereu vul­
nerabilă.
Este deci nevoie absolută ca rana să fíe pansată, chiar
dacă microbul a fost îndepărtat; nu însă şi durerea şi mai
ales pericolul reinfectării. Ca să nu lucreze răul, omul
trebuie să lucreze binele; stare intermediară nu există.
Ori, epitimia, înţelept aplicată, înseamnă aşezarea celui
de curînd operat la adăpost, şi nu există loc mai sigur decît
1) Termenul penitent cuprinde în el rezonanţe juridice şi provenienţa
apuseană este uşor depistabilă. Poziţia lui în duhul ortodox mi se pare cel
puţin incomodă şi nu ar fi rău să fie, cumva, modificat.

112
acela de a-i da să lucreze binele. Epitimia ar însemna o
prelungire a efectului benefic, înseamnă permanen­
tizarea binelui în sensul personal şi creator. Talantul
primit trebuie îndată investit şi înmulţit. în epitimie nu
este angajat numai cel spovedit, ci şi preotul care, din­
colo de lucrarea obiectivă săvîrşită de Dumnezeu de
dincolo de el chiar dacă prin intermediul lui, aproape
pasiv, rolul lui personal este ocazionat acum.
Doctorul cel Mare a vindecat rana în principiu; în
dreptul epitimiei preotul apare ca un asistent priceput
care, în colaborare cu convalescentul, trebuie să
definitiveze şi să permanentizeze lucrarea de tămăduire
săvîrşită de Dumnezeu. Acum trebuie să se vădească
priceperea lui, rîvna şi stăruinţa.
Asupra canonului pocăinţei există din primele zile ale
creştinătăţii norme precise după care s-au condus de-a
lungul veacurilor duhovnicii creştini. Ele trebuiesc
neapărat studiate şi cunoscute de oricine vrea să stea
cum se cuvine în scaunul duhovniciei; aplicarea lor, însă,
la fiecare caz în parte, depinde de iscusinţa preotului şi
normă de aplicare nu există, de unde şi aberaţiile respec­
tive ce nu au lipsit niciodată în acest punct. Tot ce s-ar
putea spune aici, pe lîngă obligaţia de a cunoaşte
îndrumările respective fixate în scris de Biserică,
moştenite de la marii duhovnici ai lumii, ar fi îndemnul
de a alerga cît mai des la vestiţii duhovnici contemporani
pentru a cere sfatul şi, cel mai sigur, să se ceară cu
rugăciune fierbinte, luminarea lui Dumnezeu pentru
fiecare situaţie în parte. Prin urmare, nu numai cel ce

113
vine la spovedanie trebuie să-şi facă un canon de rugă­
ciune pentru ca aceasta să fie adevărată, ci şi preotül să
ceară în rugăciune stăruitoare „să-i lumineze Dum­
nezeu sfeşnicul întregii înţelepciuni”; de care este atîta
nevoie la cel mai înalt şi înfricoşător scaun, al duhov-
niciei.
în încheiere amintim şi consemnul absolut asupra
secretului spovedaniei. între duhovnic şi cel spovedit s-a
creat cea mai intimă şi tainică legătură, o legătură sacra­
mentală, o prietenie definitivă de care aminteşte Mtotuitorul
ucenicilor Săi la Cina de Taină (In. XV, 14-15). A trăda
această prietenie absolută zidită pe o încredere totală,
este tot atît de cumplit ca şi trădarea lui Iuda, poate chiar
mai mult, aici fiind vorba de o ucidere sufletească, ce se
produce prin trădarea duhovniciei. Secretul
spovedaniei nu se trădează, nici sub ameninţarea cu
moartea; dimpotrivă, a muri apărînd sfinţenia Legii este
adevărată slavă şi dobîndirea împărăţiei. Cazuri
luminoase în acest sens nu au lipsit în istorie şi acestea
rămîn vrednice de pomenire veşnică.
încheiem acest capitol cu cuvintele psalmistului din
slujba utreniei: „Bine este a ne mărturisi Domnului”.

114
 IV.5. Sfintele ierurgii - mijloace şi prilejuri
de pastoraţie individuală

Mîntuitorul în slujirea Sa de învăţător, arhiereu şi

împărat, a luminat toată lumea cu cuvîntul Său şi a
sfinţit-o cu puterea Lui „ î trăbătînd toată Galileea,
învăţînd şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi
tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor’' (Mt.
IV, 23). Şi nu numai în Galileea a slujit Iisus oamenilor,
ci a trecut şi în celelalte provincii ale Palestinei, chiar şi
în Samaria unde converteşte pe cei din Sihar în frunte
cu femeia samariteancă întîlnită la fîntîna lui Iacob şi
uneori trece dincolo de hotarele Palestinei, în părţile
Tyrului şi ale Sidonului (Le. XV, 21) alungind demonii
care chinuiau pe copii sau pe vîrstnici (Lc. XV, 28),
vindecînd pe toţi bolnavii întîlniţi în calea Lui, exor-
cizînd toată puterea demonică şi binecuvîntînd pe om şi
toată firea, aşa cum îl vedem procedînd cu pîinea pe care
o binecuvîntează şi o înm ulţeşte (Lc. XV, 36)
binecuvîntează apa şi-i schimbă firea (In. II, 9),
înmulţeşte roadele pămîntului sau ale mării pînă la
belşug nemaivăzut (Lc. V, 6), îmblînzeşte năvala fur­
tunii şi aduce pacea şi buna-aşezare văzduhurilor şi în
scurt, toată firea înconjurătoare începînd cu omul şi
terminînd cu stihiile neînsufleţite la întîlnirea cu El
capătă un chip nou şi rosturi dumnezeieşti. Aceeaşi
poruncă şi aceeaşi putere dăruieşte şi ucenicilor Săi
cărora le interzice să rămînă nepăsători într-un loc, ci îi

115
 trimite în toată lumea pentru a propovădui apropierea
împărăţiei cerurilor şi ,?să tămăduiască pe cei neputin­
cioşi, să învieze morţii, să cureţe pe cei leproşi, să scoată
afară pe demoni” (Mt. X, 8). Şi primind apostolii acest
mare dar de a purta binecuvîntarea lui Dumnezeu în
toată lumea au umplut pămîntul de învăţătură, de
minuni, de semne, de putere şi de sfinţenie (Fap. II, 43).
Această lucrare s-a săvîrşit neîntrerupt în lumea
creştină fiindcă Jiarul şi puterea care au venitprin Hris-
tos” (In. I, 17) au curs neîncetat prin apostoli şi prin
urmaşii lor, preoţii, ca nişte izvoare „ce adapă toată
făptura spre rodire de viaţă” (Antif. glas IV). De fapt şi
în-apostoli şi în preoţi este tot Iisus „Cel ce rămîne
acelaşi, ieri, astăzi şi în veac” - şi nu noi viem, ci Hristos
trăieşte şi lucrează prin noi pînă la sfîrşitul veacurilor,
cînd El va fi totul în toate (I Cor. XV,28). Cu acelaşi
freamăt cu care l-au primit pe Iisus mulţimile en­
tuziaste, este primit preotul în satele şi casele creştine,
murmurînd cu bucurie acelaşi sfînt salut: „binecuvîntat
este cel ce vine întru numele Domnului” - şi se
împlineşte întocmai cuvîntul Mîntuitorului că „cel ce vă
primeşte pe voi pe Mine mă primeşte”. Cît de frumos
spun bătrînii noştri de la sate: „să vă binecuvânteze
Domnul paşii care i-aţi făcut spre casa mea, părinte, căci
mi-a intrat azi Dumnezeu în casă!” - repetîndu-se
bucuria şi ospitalitatea avramică de fiecare dată cînd
preotul aduce binecuvîntarea lui Dumnezeu în casa
creştinului.

116
 Desigur, locul special şi principal de slujire a
preotului este biserica, dar din acest nucleu de sfinţenie,
lucrarea de binecuvântare şi sfinţire trebuie să iradieze
în toate colţurile enoriei sale şi preotul să poarte cu
bucurie harul şi să-l împărtăşească în tot ţinutul
încredinţat spre luminare şi binecuvântare. Slujba cerută
de credincioşi la casele lor, vizitarea enoriaşilor şi
cunoaşterea vieţii lor, stabilirea unei apropieri duhov­
niceşti cu ei este o continuare directă şi necesară a
slujirii din biserică. Făcînd aceasta cum se cuvine
preotul împlineşte cuvîntul evanghelic care anunţă că
„împărăţia lui Dumnezeu a venitpînă la voi” (MtXH,28).
Şi dacă săvîrşeşte lucrarea de luminare şi sfinţire în afara
bisericii aşa cum se cuvine, efectul imediat va fi acela de
aducere a luminii la altar, fiindcă enoriaşul care a simţit
puterea de rugăciune a preotului în casa lui şi a primit
bună învăţătură asupra mîntuirii, va veni mereu la izvor
să-şi astîmpere setea şi dorul pentru viaţa cea nouă ce
s-au ivit la întîlnirea cu preotul. Atîţia bolnavi şi păcătoşi
vindecaţi trupeşte şi sufleteşte de Hristos, spune Scrip­
tura, „au rămas lîngăpicioarele lui Iisus” - ori „îl rugau
să-i lase să rămînăpururi cu El” (Lc. VIII, 38). în cazul
slujbelor de sfinţire a caselor, a ţarinilor, a fîntînilor sau
a oricărui lucru de folos omului, preotul adapă întreaga
făptură cu izvoarele harului divin scoţînd firea întreagă
din starea ei de suspin la care se află supusă fără voia ei
(Rm. VIII, 22) şi readucînd-o la starea cea dintîi cînd,
privită de Dumnezeu ,juită era bună foarte” (Fac. 1,31).
Se dă o luptă aprigă între puterea lui Dumnezeu şi

117
„forţele întunericului” care invadează nu numai sufletul
omului, ci şi animalele sau locurile unde vieţuiesc
oamenii, aducînd urgie şi blestem, pagube şi iad. Din
această confruntare cu puterile „cele din văzduh şi
nearătate” s-a născut tezaurul de molifte folositoare la
toată trebuinţa pentru sfinţirea apei şi a untdelemnului
„pentru alungarea duhurilor viclene din tot locul,
pentru iertarea păcatelor cele mici de peste toate zilele,
adică nălucirile diavoleşti şi gîndurile cele rele; pentru
curăţirea minţii de cugetele spurcate, pentru alungarea
bolilor sufleteşti şi trupeşti ” (vezi îndrumare către preot
la sfinţirea apei - Moliftelnic). Şi pentru că războiul cel
nevăzut nu este cu nimic mai prejos decît bătăliile cele
sîngeroase şi crunte se cuvine ca pregătirea preotului în
vederea luptei să fie făcută după rînduială, altfel nu
numai că nu biruieşte nimic dar se face de ruşine, fiind
lesne batjocorit de diavol. Cum oare ar putea un preot
stăpînit de patimi să meargă să „tămăduiască toată
patima şi neputinţa din popor?”. Cu adevărat se
potriveşte lui avertismentul pe care-1 adresează Scrip-.
tura: „doctore vindecă-te pe tine însuţi”, sau, şi mai
grăitoare, parabola orbilor, călăuzindu-se reciproc spre
prăpastie. Cum ar putea un chirurg cu mîinile infectate
să opereze o rană străină pentru a înlătura infecţia?
Absurdul unei astfel de situaţii este şi mai mare în
situaţii duhovniceşti. De aceea trebuie ales cu multă
grijă timpul înfruntării cu puterea vrăjmaşului şi
armele de luptă trebuiesc alese cu pricepere. Credin­
cioşii în general aşteaptă cu multă evlavie ziua pentru

118
slujba solicitată, fac curăţenie şi totul este rînduit cu cea
mai mare atenţie şi înfrigurare, zilele cele mai potrivite
sînt cele de post şi de rugăciune ca sufletul să fie mai
uşor şi mai receptiv la învăţătură şi la binecuvântare.
Pregătirii credincioşilor trebuie să răspundă preotul
cu propria- i pregătire, să vină ,plin de har şi de adevăr”
(In. 1,14) să emane din el putere care să vindece pe
toţi” (Lc. 8, 46; 6, 19) să fíe umbrit de „Duhul Dom­
nului” să poată cu adevărat să mîngîie pe cei întristaţi,
să vindece pe cei suferinzi, să binevestească bucurie şi
nădejde celor împuţinaţi şi tuturor să aducă darul aştep­
tat, încît credinciosul să se simtă în prezenţa lui precum
ucenicii de la Emaus cu inimile incendiate de iubirea lui
Hristos pe care-L şi roagă ,¿á rămînă cu ei”(Lc. XXIV, 29).
La chemarea oricărui enoriaş el să răspundă cu
promptitudine şi cu bucurie şi atunci cînd situaţia cere
urgenţă să meargă în orice vreme din zi şi din noapte,
fără murmur şi fără zăbavă, aşa cum fac medicii trupeşti
şi încă mai mult, căci salvarea sufletului este incom­
parabil mai necesară decît a trupului. In situaţii limită
preotul, dacă este chemat, poate să întrerupă chiar şi sf.
Liturghie dacă nu a trecut de „Heruvic”. Preotul care
ar refuza pentru diferite motive, afară de cazul unei
grave îmbolnăviri, săvîrşirea slujbelor cerute de credin­
cioşi, pe lîngă pedeapsa cea veşnică, se face vinovat şi
de pedepse canonice după rînduielile bisericeşti.
Desigur, asemenea cazuri mult prea triste, „ruşine este
a le şi pomeni” şi sperăm că nu se întîmplă. Deasemeni
preotul să fie cu multă luare aminte la modul în care se

119
săvîrşesc aceste slujbe pe care adesea, din grabă sau din
lipsă de evlavie le scurtează după bunul plac, mai ales
cînd vrea să facă zece-douăzeci de slujbe în aceeaşi zi;
rostirea rugăciunilor în loc să fie clară se transformă
într-o borborosire ininteligibilă, ca un fel de oracol
păgîn, gesturile în loc să exprime sfinţenia şi toată
încurcătura lucrului dumnezeiesc se transformă într-o
pantomimă şi întreaga ţinută este antireligioasă. Efectul
se poate uşor imagina. Nimic mai distrugător decît o
purtare necucernică şi nepotrivită cu demnitatea slujirii
sfînţitoare; şi atunci cuvintele profetului: blestem at tot
cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă”
(Ierem. 48,10) îşi au cumplita rezonanţă în spaţiul unei
astfel de slujiri nevrednice; „să nu fíe!”.
Asistenţa religioasă acordată de preot enoriaşilor săi
„în tot locul şi în tot ceasul” face prezenţa lui Dumnezeu
în viaţa credincioşilor să fie reală şi permanentă şi tot­
deauna creştinul să ştie că prin preot, Cristos stă la uşă
şi bate” (Ap. III, 20) cerînd găzduire şi aducînd pacea
Lui divină în casa primitoare şi dornică de mîntuire.

120
 IV.6. Atitudinea preotului faţă de super­
stiţii şi obscurantism

Veacul acesta mai mult decît oricare altul poate fi

categorisit ca fiind veacul celor mai mari şi mai dese
confuzii. Parcă exact pe cei din secolul nostru îi avea
Isaia în faţă atunci cînd striga cu amar: „vai de cei ce zic
răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric
şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dul­
cele amar!” (Is. V, 20).
Pe acest teren atît de accidentat linia dreaptă, linia
clară care să ducă în „pămîntul celor vii” este aproape
imposibil de realizat. Cînd omul nu este aşezat bine
într-o lume sănătoasă şi solidă este uşor de ademenit de
orice făgăduinţă, oricît de bizară, fiindcă mereu aşteaptă
ceva şi de această nelinişte poate să profite orice aven­
turier în lumea spirituală. Chiar şi din necredinţă şi-au
făcut oamenii un crez şi încă unul extrem de generalizat
şi de hotărît. Este adevărat că negaţia oboseşte repede
pe om şi deja sînt semne că acesta a înţeles că nu are
decît două alternative: cu negaţia pînă la autoanihilare
sau cu afirmaţia „din slavă în slavă” pînă la măsura
desăvîrşirii. Dar dacă problema ateismului pare să-şi
găsească o dezlegare într-o revenire, declarată deja, iar
problema sectară este demult conturată şi deci se ştie cu
cine şi cum trebuie luptat, superstiţia rămîne domeniul
cel mai dificil fiindcă aceasta este confuză şi difuză. Cel

121
mai adesea poartă chipul „obiceiului local” şi aici se
iveşte o grea problemă în lupta preotului fiindcă poate
fi acuzat că încearcă să strice tradiţia şi că, spre deose­
bire de alţii mai bătrîni care le ştiau bine pe toate, acesta
vine cu idei noi şi intenţii rele. Numai dacă preotul este
cu adevărat o personalitate (şi orice preot trebuie să fie
aşa) după o vreme va reuşi să convingă pe enoriaşi că el,
şi numai el, ştie măsura dumnezeiască a lucrurilor şi-l
vor asculta cu supunere şi încredere, recunoscînd ceea
ce este adevărat şi sănătos, din felul în care învaţă şi
trăieşte păstorul lor. Superstiţiile sînt adesea moşteniri
ale religiilor precreştine care au supravieţuit alături de
elementele creştine pure, avînd o vitalitate uimitoare,
nu numai rezistînd aproape două mii de ani dar chiar
luînd amploare şi forţă. Se manifestă mai ales acolo
unde doctrina creştină nu este sistematic prezentată şi
mai ales unde nu se transpune în viaţa preotului şi a
celor cu o autoritate creştină recunoscută. Superstiţia
se oferă ca o soluţie ieftină şi la îndemîna oricui, o
rezolvare uşoară şi spectaculoasă pentru nevoi con­
crete. Cele mai multe se referă la căsătorie, cu deosebire
la fete (sînt destule situaţii în care şi băieţii sînt atraşi în
lumea superstiţiei), şi în cazuri de boală, de care omul
vrea să scape cu orice chip. Lumea superstiţiei este atît
de'complexă şi amplă încît s-au scris şi se vor scrie încă
tratate voluminoase în materie, ea prezentînd interes în
special pentru etnologie şi artă. De aceste producţii
bizare ale spiritului omenesc «se plîngea încă din an­

122
tichitate cei carejudecau lucrurile cu luciditate iar sf. Pavel
avertizează pe ucenicii lui asupra marelui pericol pe care-1
reprezintă acestea în calea învăţăturii celei sănătoase a
Evangheliei lui Hristos (cf. Tit. 1,14 şi altele).
Aşa cum pe un teren necultivat năpădesc buruienile
cele mai rele şi haotice tot astfel, acolo unde învăţătura
sănătoasă nu se cultivă sistematic, imaginaţia cea mai
bizară naşte şi impune un cod de legi sui generis pe care
cu anevoie le mai poate stîrpi cineva. Cel mai adesea
apar superstiţii zis nevinovate ca descîntecul pentru
mici dureri sau pentru deochi, ghicitul în cărţi sau în
cafea, aşa, sub forma jocului de societate, nu pentru bani
sau pentru alte foloase. Şi preotul stă în cumpănă dacă
să condamne sau nu aceste mici licenţe religioase, ex­
trem de generalizate în societatea colectivizată de
astăzi. Un lucru este clar: acolo unde mintea nu este
preocupată permanent şi total de mîntuirea sufletului
apar „timpii morţi” care sînt umpluţi cu aceste derivate
spirituale, înlocuitori ai adevărului. Mai grav decît prac­
ticile superstiţioase în sine (cînd este vorba de aceste
mai puţin serioase jocuri de societate) este descoperirea
lipsei de preocupare adîncă şi permanentă pentru
marile probleme spiritual-umane. Superficialitatea
religioasă este cea mai întinsă plagă a ultimelor două
veacuri şi chiar dacă nu pare decît ceva de suprafaţă, ca
o boală de piele, nu este cu nimic mai puţin gravă, şi pe
fondul acesta se pot înfiripa uşor boli mai grele şi mai
profunde ca erezia şi ateismul.

123
 Un minim istoric al acestei grave şi generalizate boli
omeneşti ne poate ajuta să înţelegem că ne aflăm în faţa
unui pericol care a ameninţat întotdeauna sufletul şi
existenţa spirituală a omului.
Primii oameni au fost uşor influenţaţi de duhurile
răutăţii şi în mod cert au schimbat închinarea cea
adevărată cu idolatria şi cu superstiţia într-o degrin­
goladă crescîndă încît se notează în Scriptură că de la
fascinaţia divină primordială (,^i a privit Dumnezeu
toate cîte făcuse şi iată erau bune foarte” Fac. 1, 31) se
ajunge la dezamăgirea Creatorului în faţa unui întuneric
moral-religios de proporţii necuprinse: J-a părut rău şi
s-a căit Dumnezeu că a făcutpe om pe pămînt” (Fac. 6,6).
Potopul nu a fost decît o soluţie circumstanţială fiindcă
fondul uman era deja pervertit şi abia ieşit din apele lui,
omul a alunecat iarăşi în zone întunecoase ale
spiritualităţii deviate.
închinarea demonică sub toate aspectele ei, super­
stiţie, magie, vrăjitorie, mistere păgîne etc. se practică
pe scară largă şi la nivel evoluat la toate popoarele
antice: asirieni, babilonieni, egipteni, indieni, greci,
romani şi evrei. Denumiri de locuri şi de nume de vestiţi
vrăjitori punctează cerul obscur al antichităţii idolatre
ca: Delfi, Isthmia, Dodone, Calhas, Tiresias, Alexandru
Macedon şi mama lui Olimpiada şi dacă avansăm în Evul
mediu unde magia se lega strîns de filosofie, medicină şi
astrologie găsim numele vestiţilor vrăjitori şi magi ca
Apolonius Tianeul, Iulian Apostatul, Cornelius Agripa,
Albert Magul, Alexandru din Paflagonia, Wilfrid,

124
Paracelsus şi alţii. Numai teocraţia bizantină şi cea
papală de tip inchizitorial au încercat să pună stavilă
pedepsind cu asprime orice manifestare religioasă
demonică. Asprimea pedepselor ne aminteşte de
rigorismul Legii mosaice care decreta fără ezitare:
,J$ărbatul sau femeia, de vor chema morţii sau de vor
vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie ucişi, că sîngele
lor este asupra lor” (Lev. 20,27). Nici chiar primul rege,
Saul, nu scapă de pedeapsă tocmai pentru că, abătîndu-
se de la drumul său drept a apelat la vrăjitorie, chemînd
duhul lui Samuel cu ajutorul vrăjitoarei din Endor
(I Regi 28).
Vrăjitoria şi vrăjitorii n-au lipsit niciodată şi de
niciunde şi-i vedem într-o paralelă demonică însoţind
neîntrerupt şi uneori intersectînd drumul luminos al
„închinării în duh şi-n adevăr”. Adesea îi vedem
mergînd pînă la moarte, atît de copleşiţi erau de duhul
satanic şi nu puţine au fost pieţele publice luminate de
ruguri pe care ardeau aceste victime ale demonilor sau
cărţile lor (vezi Fapte 19,19).
Dacă pînă în vremurile noastre Biserica a reuşit, dacă
nu să desfiinţeze, cel puţin să limiteze aceste insanităţi
spirituale, de mai bine de un veac, asistăm la o înflorire
de proporţii coşmariante a acestor porniri ale adîncului
satanic refulat. în ţările cu regim totalitar s-a pus o
oarecare stavilă acestor practici, fiind pedepsite prin
lege, deşi unele au funcţionat în substrat ca un zumzet
înăbuşit dar nu mai puţin generalizat. Acum au început

125
să se reverse copleşitoare, fie din lumea aşa-zis liberă
apuseană, fie din tainiţele insalubre ale substratului
popular atît de inventiv şi de credul. Toate aceste prac­
tici se cuprind într-un cod extrem de bogat numit
„religia satanei” şi cuprinde o varietate de forme şi
materiale cu anevoie de cuprins într-un volum en­
ciclopedic de specialitate.
Deja în moliftele sf. Vasile cel Mare, ale sf. Ioan
Hristostom sau ale sf. Trifon aflăm un rezumat al celor
mai cunoscute forme din acea vreme, dar astăzi ele s-au
înmulţit direct proporţional cu oamenii şi cu formele lor
de viaţă. Universul magic este o îngrămădire haotică de
bizarerii şi monstruozităţi încît imaginaţia cea mai vie
rămîne palidă faţă de realitatea imundă în care se găsesc
de-a valma idoli, frînghii, cuie, aripi de liliac, oase de
broască, pînză sau bentiţă de legat mortul, inimă de
broască ţestoasă, cămaşă de şarpe, văl de mireasă,
murdării de care te cutremuri doar auzindu-le, dinţi de
pieptene, cuie de la coşciug, săpun, ierburi, părul mor­
tului, potcoave, chei, cenuşă, unghii, coarne, limbă de
şarpe, cozi de animale etc.
Vrăjitorii nu ezită a folosi chiar şi lucruri sfinţite ca
lumînări din Vinerea Mare, flori de pe Epitaf, căldura
din sf. A ltar, untdelem n din candelă, anafură,
acoperăminte etc. Tehnica vrăjitorească şi alte detalii
din această lume subumană este atît de vastă încît aici
nu ne putem îngădui nici măcar descrierea ei
rezumativă.

126
 Fiecare preot se întîlneşte cu această lume pe care nu
o băiiuia că există, fie la spovedanie fie în alte
împrejurări cînd mulţime de enoriaşi vor veni să-i ceară
ajutorul purtînd pe chipul lor groaza în faţa atacurilor
cumplite dezlănţuite de tartarul revărsat peste faţa
pămîntului.
Cele mai cunoscute practici magice şi superstiţioase,
aşa cum apar încă din vremea marilor exorcişti ai Ev-
hologiului creştin şi pe care anumiţi scriitori bisericeşti
le amintesc în cărţile lor sînt următoarele: vrăjitoria sau
magia neagră cu o multitudine de practici enumerate de
sf. Vasile cel Mare; vraja cu mort sau chemarea duhu­
rilor morţilor, vrăji asupra fîrii pentru ploaie sau secetă,
vrăjitorie prin transpunere adică dacă arzi părul duşma­
nului, sau îi îngropi unghiile etc. acelaşi rău se va
întîmpla şi lui în realitate; făcăturile de dragoste sau de
urît, vrăjirea animalelor domestice pentru a provoca
pagubă, aşa-zisul argint viu sau intoxicarea duşmanului etc.
Ghicitoria - care nu este nici ea cu nimic mai săracă
în inventivitatea metodelor şi a mijloacelor de prac­
ticare: oniromanţia (interpretarea viselor) cea mai
veche şi cea mai extinsă (desigur, nu trebuie confundată
cu interpretarea visului profetic ca aspect al Revelaţiei)
necromanţia sau hipnoza, eonomaţia sau interpretarea
zborului şi glasului păsărilor, astromanţia sau ghicitul în
stele, nuiaua magică, un fel de strămoş al detectorului
metalic de azi, ghicitul în oglindă, chiromanţia (ghicitul
în palmă) etc.

127
 La cele două mari categorii magice se adaugă în
general partea de vorbire orală sau scrisă care îndeobşte
se cheamă descîntec şi are o producţie vastă.
Socotim că este suficientă prezentarea fenomenului
şi ceea ce trebuie rezolvat în această materie este
elucidarea şi precizarea poziţiei autentice atît a
preotului cît şi a credincioşilor în această situaţie.
în general preoţii mai tineri ignoră fenomenul sau
refuză din principiu să se preocupe de aşa ceva, din care
pricină poporul caută preoţi mai vîrstnici pentru
necazurile lor. Este foarte adevărat că nu trebuie
încurajat fenomenul magic prin aceea că orice se
întîmplă rău sau tot ceea ce nu se împlineşte din cele
dorite înseamnă că are drept cauză magia. Dar a refuza
din principiu să accepţi o asemenea realitate înseamnă
să faci exact jocul celui viclean, care, după cum ne
asigură Dostoievski, şi nu numai el, cel mai recent
vicleşug pe care l-a găsit este tocmai acela de a face pe
oameni să-l ignore. Dacă sfinţii de primă mărime ca sf.
Vasile cel Mare şi sf. Ioan Hristostom iau atitudine faţă
de fenomenul respectiv nu putem să eludăm pur şi
simplu o realitate, care, chiar dacă este foarte incomodă
şi penibilă ea se manifestă din ce în ce mai apăsător şi
mai cuprinzător. Atitudinea struţului dă cîştig de cauză
exact celui care-1 vînează.
Şi atunci între exagerare şi ignorare - care trebuie să
fie atitudinea corectă a preotului ortodox?
Din început trebuie precizat că magia sub toate
aspectele ei există şi are o istorie reală şi extrem de

128
variată. împreună cu erezia şi ateismul constituie
treimea infernală cu care urîtorul de oameni vrea din
început să ucidă în fiinţa umană chipul lui Dumnezeu,
să-l întunece şi să-l desprindă pe om de originea lui
divină, să-l facă prizonierul 'unei lumi opuse lui Dum­
nezeu. Deci nu prin ignorarea fenomenului se duce
„lupta cea bună”, ci prin elucidarea lui şi odată lămurit
trebuie arătate mijloacele pe care Dumnezeu, Prietenul
omului, le-a lăsat în a noastră stăpînire (,j.ată vă dau
vouă putere asupra duhurilor necurate...” (Lc. X, 19).
Ce trebuie să cunoască mai întîi preotul? în primul
rînd „cercetînd Scripturile” vom vedea că dintotdeauna
lupta a fost aprigă şi condamnarea acestor practici
foarte grea. în V. Testament se condamna la moarte, la
fel şi în Evul Mediu. Biserica, prin sfinţii Părinţi, a luptat
şi ea, cu mijloacele specifice şi vedem cum sînt opriţi de
la împărtăşanie cei ce practicau asemenea lucruri pînă
la 20 de ani, ba chiar pînă la moarte (vezi can. 65 al Sf.
Vasile cel Mare şi al 3-lea al Sf. Grigore de Nyssa).
Preotul care a apelat la magie era caterisit iar creştinii
care mergeau la asemenea practici erau opriţi de la
Sfînta împărtăşanie 6 ani (can. 61 al Sind. VI ecum).
Două sînt cauzele principale pentru care acest rău a
luat astăzi dimensiuni aproape incontrolabile: lipsa unei
instrucţii religioase sistematice şi lipsa de trăire a vieţii
creştine conform statutului cîştigat la sf. Botez. în clipa
intrării în Biserică orice creştin „s-a lepădat de Satana,
de toate lucrurile lui, de toţi slujitorii lui şi de toată

129
slujirea lui”. De atunci (adică din pruncie) nu mai poate
fi nici un amestec între lumină şi întuneric, între Dum­
nezeu şi Veliar. Creştinul care ştie bine şi permanent că
botezîndu-se în Hristos, s-a îmbrăcat în Hristos nu are
a se teme de săgeţile înveninate ale diavolului fiind
ocrotit de puterea şi lumina lui Hristos. Cu cît sînt mai
cumplite atacurile demonice, cu atît mai mult trebuie
înteţite rugăciunea şi postul, cele două arme neînvinse
recomandate de Mîntuitorul (Matei XII, 21). Preoţii au
fost puşi de Hristos de strajă pentru a nu da năvală în
lume oastea întunericului şi dacă străjerii înşişi dorm şi
nu ţin aprins focul rugăciunii necontenite, omenirea
este nimicită şi robită de cel rău. Nu ştiu ce răspuns vom
da cînd Dumnezeu va cere din mîinile noastre lumea pe
care ne-a încredinţat-o.
Preotul trebuie să convingă pe oricine că de la cel rău
nici un bine nu poate veni şi că reuşita de moment
obţinută prin intermediul practicilor demonice în
perspectiva eternităţii se va transforma într-o mare
durere şi ruşine. Dimpotrivă, necazurile, suferinţele şi
neajunsurile, în perspectiva lui Dumnezeu se vor
întoarce întru bucurie (In. 16, 20) şi lacrimile de acum
vor fi mărgăritare de mult preţ spre răscumpărarea
împărăţiei. Oamenii trebuie învăţaţi să suporte cu dem­
nitate suferinţa şi necazurile şi nu să încerce să scape de
acestea pe orice cale şi cu preţul sufletului. Cu adevărat
lumea de astăzi, cuprinsă de febra evdemonismului, nu
vrea să suporte nici durere, nici sărăcie, nici necazuri, ci

130
doar plăcere şi abundenţă. Dacă Ispititorul nu a reuşit
cu Iisus în Muntele Carantaniei, asta nu înseamnă că s-a
lăsat învins ci a lucrat mai departe şi cu cele trei ispite -
a bogăţiei, a reuşitei ieftine şi a idolatriei, încearcă să
cucerească întreaga omenire. Fără post şi rugăciune
lumea este o simplă jucărie în ghearele fiarei perfide.
Măcar în ultima clipă să înţeleagă preoţimea că lupta
este înfricoşătoare şi să acţioneze în consecinţă. Cuvin­
tele Sf. Ioan Evanghelistul „Copii, este ceasul de pe
urmă”, sînt mai actuale în tragismul lor acum decît
atunci. Lumea creştină, inclusiv preoţii, au uitat avertis­
mentul dat de Mîntuitorul care n-a făgăduit creştinilor
nici fericire, nici bogăţie, nici putere şi slavă, ci dim­
potrivă necazuri. Pe toate celelalte le-a făgăduit exact
celălalt, dar cu ce condiţie?! „Toate aceste ţi le voi da, de
vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie” (Mt. 4,9).
Şi lumea cade, cade uşor pradă făgăduinţelor
înşelătoare fiindcă nu cunoaşte ultimul adevăr. Pe aces­
ta trebuie să-l înveţe păstorul ca să nu i se risipească
turma.

131
 V. ACTIVITATEA OBŞTEASCĂ A PRE­
OTULUI

Y. î . Preotul - îndrumător al vieţii moraie a

credincioşilor

Nu ştiţi, oare, că voi sînteţi

templul lui Dumnezeu şi că Duhul
lui Dumnezeu locuieşte în voi?
(I Cor. 111,16)

După cum medicul trupesc are grijă şi răspunde de

sănătatea şi igiena localităţii în care activează, preotul
răspunde în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor de
sănătatea morală a enoriaşilor săi, căci din mîna lui vor
fi cerute sufletele fiilor săi duhovniceşti. De aceea el
trebuie să cerceteze cu luare aminte şi să cunoască bine
bolile care bîntuie în parohie, străduindu-se din
răsputeri să vindece cît mai mulţi sau chiar pe toţi de-i
va fi cu putinţă. (Există o localitate în Maramureş unde
a păstorit aproape jumătate de veac un vrednic preot,
un adevărat apostol al neamului şi care a reuşit să dea
acestei localităţi o faimă unică şi anume că în acest sat
nu există divorţuri). Deodată cu sănătatea morală
oamenii au asigurată şi pe cea fizică, fiindcă adagiul
„mens sana in corpore sano” implică o interdependenţă
totală între minte şi trup. După concepţia biblică, lumea

132
întreagă este absolut solidară întrucît este creaţia
lui Dumnezeu. Noul Testament merge mai departe
(Lc. III, 38), ridicînd solidaritatea firească a lumii la
treapta filiaţiei divine arătînd că sîntem fiii aceluiaşi
Tată şi deci fraţi între noi. Mîntuitorul Hristos prin
venirea la noi se face asemenea nouă, se înfrăţeşte cu
noi şi deci înalţă starea frăţietăţii la nivel dumnezeiesc,
făcînd din lume o familie în care trebuie să domnească
iubirea. Drumul spre unificare merge mai departe
realizîndu-se în mod tainic un singur trup - Biserica - al
cărui cap este Hristos. Credincioşii care alcătuiesc acest
trup tainic sînt mădulare ale trtipului unic şi sînt unii faţă
de ceilalţi într-o legătură totală, trăind unul pentru
celălalt şi comunicîndu-şi viaţa între ei. De aceea nu
putem rămîne indiferenţi dacă în trupul unic şi tainic al
Bisericii există mădulare bolnave, pentru că aşa cum în
trupul cărnii dacă suferă un mădular suferă tot trupul,
şi în unitatea vieţii duhovniceşti compătimirea trebuie
să fie la fel de puternică şi reală. Primul care cercetează
şi îngrijeşte de starea sănătăţii trupului duhovnicesc al
bisericii este (părintele) preotul care trebuie să vadă în
comunitatea încredinţată lui o familie. Şi nu trebuie să
sufere mai puţin pentru un enoriaş bolnav sufleteşte
decît dacă ar avea un fiu propriu în casa lui suferind de
aceeaşi boală. în fiinţa lui să-şi aibă rezonanţă toate
ecourile vieţii spirituale din enoria lui şi să nu poată avea
odihnă atîta timp cît ştie că undeva în trupul bisericii
există unul sau mai multe mădulare bolnave. Este
adevărat că păstrarea sănătăţii moral - religioase a

133
enoriaşilor este un lucru foarte anevoios şi reţete
general-valabile nu există. Mai ales că nu toţi bolnavii
cu sufletul se manifestă la fel şi dacă în medicină se poate
afirma că nu există boli, ci bolnavi, la fel şi în viaţa
moral-religioasă, nu există vicii, există doar vicioşi, deci
pentru fiecare în parte trebuie aflat leacul şi metoda de
îndreptare potrivită. în cele de urmează vom sugera un
îndreptar general după care orientîndu-se preotul, va
încerca să îndrumeze şi să păzească moralitatea credin­
cioşilor săi.
a) Cel dintîi mijloc de realizare a unei atmosfere
sănătoase în parohie este exemplul personal (Zis-a awa
Pimen: fă-te pildă şi nu puitor de lege); viaţa preotului
şi a familiei sale trebuie să fie exemplare. Oricît de mult
şi de bine ar vorbi preotul dacă nu exemplifică în viaţa
lui reală cele spuse nu va reuşi să convingă pe nimeni
aşa cum ne asigură înţelepciunea antică: „Verba movent,
exempla trahunt”. Nu poţi scoate paiul din ochiul altuia
de nu vei avea tu ochiul curat. Sf. Ap. Pavel sfătuieşte pe
Tit ca el mai întîi să se facă „pildă în fapte bune, în
învăţătură, neschimbată cinste, sinceritate, cuvînt
sănătos fără prihană” (Tit II, 7-8), preotul să fie în ceea
ce priveşte viaţa morală ,/năsura tuturor lucrurilor” (cf.
Protagoras).
b) Preotul este dator să cerceteze cu luare aminte şi
să cunoască bine starea morală a enoriaşilor săi ca să ştie
exact felul şi gravitatea bolilor morale de care suferă
aceştia şi cîţi sînt atinşi de un flagel sau altul. Ca să poată
influenţa realmente viaţa poporului preotul trebuie să

134
pătrundă adînc în tainiţele existenţei lor şi acolo să
infiltreze leacul binefăcător al cuvîntului dumnezeiesc
purtător de lumină şi putere regeneratoare. Fiecare
secol a avut marile lui epidemii morale şi nici al nostru
nu este lipsit de asemenea flageluri între care
predomină alcoolismul, instabilitatea şi dezordinea
familială, tabagismul, lipsa de ideal etc. Preotul trebuie
deci să acţioneze în consecinţă.
c) Odată depistată starea generală preotul trebuie să
cerceteze fiecare caz în parte şi să descopere cauza
îndepărtată care a generat dezordinea morală în fiecare
situaţie şi apoi să se instruiască asupra caracterului celor
bolnavi ca pentru fiecare să folosească metoda şi lim­
bajul adecvat, ca nu cumva, în loc să vindece să
adîncească şi mai mult prăpastia răului. Să nu des­
curajeze în faţa răului oricît de întins şi de îndîrjit ar
părea, fiindcă, după cum spune Scriptura ,priti răbdare
se dobîndesc sufletele” (Lc. XXI, 19).
d) In ciuda opiniei dispreţuitoare a oamenilor, preo­
tul să nu evite a căuta şi a rămîne uneori în legătură cu
bolnavii morali fiindcă, spune Hristos, tocmai aceştia au
nevoie de doctor, şi adesea simplul fapt că preotul i-a
învrednicit cu atenţia şi cu prietenia lui poate să-i deter­
mine la un reviriment şi la o încredere în valoarea lor.
e) Cea mai mare atenţie trebuie să o acorde preotul
copiilor din parohia sa fiindcă chipul preotului din
copilărie rămîne definitiv întipărit în sufletul omului şi-i
poate lumina multe momente de cumpănă grea, mai
tîrziu, în viaţa adultă. Mîntuitorul ne avertizează cu

135
străşnicie să fim cu multă atenţie faţă de copii şi sa nu-i
smintim (Mt. XVIII, 6) fiindcă ei, în simplitatea şi
nevinovăţia inimii lor uşor pot să fie ademeniţi fie spre
bine fie spre rău.
f) La toate evenimentele mari din viaţa omului preo­
tul trebuie să facă elogiul vieţii morale şi al celor ce au
trăit după legea moralei creştineşti, arătînd că faptele
cele mai valoroase sînt cele săvîrşite în duhul învăţăturii
sănătoase ;i care aduc neştearsă şi frumoasă amintire şi
multă cinstire din partea oamenilor şi a lui Dumnezeu.
Preotul să fie foarte atent şi să laude orice faptă bună şi
orice calitate la enoriaşii săi, ca în felul acesta să-i
determine la lucruri şi mai mari. Pe cît de grav este să
laşi răul nejudecat pe atît de descurajant este să nu
sesizezi binele şi să-l încurajezi. Dumnezeu laudă foarte
pe lucrătorii binelui şi le făgăduieşte răsplată mare şi
adaugă vrednicie la vrednicie şi har peste har (vezi pilda
talanţUor).
g) In orice ocazie preotul să arate cu argumente din
toate domeniile (ştiinţific, psihologic, pedagogic etc.)
spectrul distrugător al oricărui viciu, încît să-i facă atît
pe cei ce-1 practică dar şi pe cei care ar putea să cadă în
aceeaşi greşeală, să se înspăimînte şi să urască răul de
care sînt stăpiniţi. Să arate foloasele nesfîrşite ale unei
vieţi cum pătate aducînd exemple grăitoare din
literatură şi din realitatea înconjurătoare. Pe cît îi va fi
cu putinţă preotul să ajute ca un număr cît mai mare de
enoriaşi să citească şi să cunoască acele cărţi ziditoare
de suflet, începînd cu Sfînta Scriptură şi cărţile de

136
rugăciuni şi adăugind tot ce s-a scris ziditor în literatura
lumii de inspiraţie creştină. Este un semn de certă
izbîndire numărul cît mai mare al celor abonaţi la
biblioteca religioasă a parohiei, de care un preot bun are
mare grijă, fiind unul din mijloacele de îndrumare cele
mai eficace.
Desigur căi de îndrumare şi de întărire a vieţii morale
sînt foarte multe; ajunge ca preotul să aibă mare rîvnă
şi grijă de starea sufletească a enoriaşilor şi duhul
dragostei creştine îi va lumina calea de urmat către
sufletul fiecărui credincios care arfe nevoie de sprijinul
său.

137
 V.2. Molul p reo tu lu i fu sp rijin irea
acţiunilor de rezolvare a problemelor
lumii contemporane: pace* securitate*
dreptate» egalitate şi colaborare

„Pax omnibus cara ”

Fer. Augustin

Preotul creştin, după sfatul divinului Mîntuitor

trebuie ,jsă caute mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea L ui” şi el nu lucrează şi nu doreşte nimic mai
mult decît ,^ă vină, în lume, împărăţia lui Dumnezeu
(Tatăl nostru), iar această împărăţie, spune Sf. Ap.
Pavel, este „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfînt”
(Rm. XIV, 17).
Sănătatea omului este lipsa de suferinţă; sănătatea
lumii este pacea în care nimeni nu provoacă durere
nimănui, c i,precum este în ceruripace adîncă între îngeri
Şi nu sînt între ei nici loviţi nici lovitori, nici bătuţi nici
bătăuşi, la fel şi între noi oamenii de pe pămînt să se facă
voia lui Dumnezeu, ca toate neamurile cu o gură şi cu o
inimă să preamărească pe făcătorul şi Mîntuitorul
tuturor” (Sf. Ioan Hristostom - „Comentariu la Tatăl
nostru”).
Nimic nu a fost mai dorit şi mai preţuit în lume decît
pacea şi, în mod paradoxal şi trist, nimic nu a fost mai

138
ameninţată şi mai nerespectată decît aceasta. Ea a
rămas totdeauna cel mai frumos vis al omenirii dar de
fiecare dată cînd ochii s-au deschis în realitate, visul
acesta a pierit, lăsînd în loc coşmarul războaielor de zeci,
de sute şi de mii de ani. Cu toate acestea lumea n-a
obosit să caute pacea şi să se roage pentru ea, avînd în
fruntea acestui marş neobosit spre pace pe preoţii lui
Dumnezeu, care mereu ,/iu căutatpacea şi au urmat-o”
(I Petru 3,10-11).
Sf. Scriptură fiind cartea omului prin excelenţă, era
firesc să se preocupe de această fundamentală problemă
socială şi cuvîntul pace este unul din cele mai frecvente
în paginile ei. în ceea ce priveşte tema acestei lecţii vom
alege doar cîteva locuri scripturistice definitorii pentru
atitudinea pe care trebuie să o aibă creştinul, şi mai ales
preotul creştin în această problemă.
Sub aspect social-politic definiţia suficientă a păcii
este dată de profetul Isaia care sesizează c ă ,pacea este
roada dreptăţii” (Is. 32, 17). Dar tocmai aici apare cea
mai mare dificultate fiindcă într-o lume a păcatului, deci
a erorii, dreptatea este lucrul cel mai greu de înfăptuit
şi are atîtea nuanţe încît pare cea mai complicată
problematică. Această mare dificultate este exprimată
lapidar de dreptul roman prin formula „summum jus,
summa injuria” (dreptatea la modul absolut rezultă
nedreptate absolută). La dezideratul social-politic al
păcii şi dreptăţii ce-şi caută mereu împlinirea,
Mîntuitorul adaugă definiţia religioasă a păcii şi anume:

139
pacea ca dar divin, pacea care-şi are izvorul în Dum­
nezeu „Părintele luminilor de la care vine toată darea
cea bună şi tot darul desăvîrşit”. Această pace plenară
este lăsată ca dar ucenicilor Săi în cadrul liturgic al Cinei
euharistice acea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă”
(In. XIV, 27) şi îşi are temeiul în iubire, care este mai
mare decît dreptatea. Sf. Isaac Şirul arătînd
preeminenţa iubirii faţă de dreptate zice: „Nu spune
niciodată că Dumnezeu este drept; dacă era drept tu ai
fi fost în iad. Contează mai degrabă pe nedreptatea Lui,
adică pe mila Lui, pe iubirea Lui, pe iertare” (cit. după
Antoine Bloom - Voyage spirituel; p. 63). Aici se face
trecerea izbăvitoare de la egalitarism, de la legalism la
relaţii umane inter-personale iar persoana e mai mult
decît individul aşa cum iubirea e mai mult decît dreptate.
Dreptatea sau nedreptatea din punct de vedere
juridic operează cu verbul a da sau a lua ceva cuiva. La
modul plenar uman dreptatea are dimensiuni mult mai
vaste şi se operează cu verbul a fi şi anume: a face
dreptate cuiva, a-i îngădui să fie el însuşi, să existe
într-un mod personal şi diferit de mine, să-i recunosc
dreptul absolut de a fi cum este el şi să nu-1 reduc la o
replică a mea, socotindu-mă dreptar şi măsură.
Sf. Ap. Pavel sfătuieşte, în duhul împăcării depline
,jă ne primim unii pe alţii precum Hristos ne-a primitpe
noi”. Şi nu a aşteptat ca noi să ajungem măsura Lui, ci
s-a coborît El la nivelul nostru şi ne-a iubit «încăpăcătoşi
fiind» stricînd zidul vrajbei dintre Dumnezeu şi oameni”

140
 (Ef. II, 14-18) şi Jăcînd pace şi cu cei de aproape şi cu
cei de departe”. Această viziune biblică şi creştină asupra
individului se poate extinde şi aplica perfect şi asupra
colectivităţilor umane, respectiv a statelor cărora
trebuie să li se acorde libertatea de a exista în identitatea
lor irepetabilă şi numai în atmosfera acestei libertăţi
fiinţale se poate vorbi de pace ca un rod concret şi real
al dreptăţii iar această dreptate la rîndul ei trebuie să fie
rodul iubirii. Dreptatea fără iubire sau este iluzorie sau
este infernală. Iată cum trebuie înţeleasă structura
relaţiilor interumane şi preotul să nu obosească în a
lămuri cu cuvîntul şi cu fapta această viziune creştină
asupra păcii, egalităţii, libertăţii şi dreptăţii sociale. Mai
bine decît oricine, preotul cunoaşte şi crede în
solidaritatea ontogenetică şi filogenetică a rasei umane
fiindcă toţi oamenii, fără deosebire de culoare sau tip
(deosebiri care nu sînt structurale, ci dobîndite) sînt
urmaşii unicei perechi protopărinteşti adamice şi, mai
adînc, sînt fiii Aceluiaşi Părinte Creator - Tatăl nostru,
Care este în Ceruri.
Dacă păcatul a pătruns în structura monolitică a
neamului omenesc şi l-a dezbinat, acelaşi neam
omenesc este reunificat în Hristos Iisus, Fiul Părintelui
ceresc şi fratele omului de pretutindeni, născut şi El ca
om, din neamul unic al lui Adam.
Cartea Facerii şi Epistola paulină către Romani
lămuresc definitiv problema social-umană şi întreaga
viziune creştină asupra omenirii comportă abordarea

141
acestei problematici în duh familial, singurul în stare să
rezolve complexitatea relaţiilor inter-umane. Ceea ce
predomină într-o familie în care sălăşuieşte pacea nu
este nici dreptatea, nici egalitatea şi nici chiar libertatea,
fiindcă dacă le luăm pe acestea la modul juridic
niciodată nu vor putea fiii să răsplătească pe părinţi la
nivelul valorilor primite începînd cu viaţa şi terminînd
cu educaţia, deci nu vor putea să facă dreptate;
niciodată nu-şi va aroga un fiu adevărat dreptul la
egalitate cu părinţii săi decît dacă-i lipsit de omenie, deci
este exclus egalitarismul şi iarăşi niciodată un fiu bun nu
va fi acela care pretinde independenţă totală faţă de
părinţii săi decît dacă-şi vrea singur răul, aşa cum greşit
a înţeles şi Adam cel dintîi problema libertăţii, ca auto-
excludere din comuniunea iubirii părinteşti. Aşadar
într-o familie autentică, domneşte mai întîi iubirea iar
toate celelalte sînt doar nuanţe ale acestei fundamen­
tale relaţii fără de care, spune Sf. Apostol Pavel, totul
este fără sens şi conţinut (I Cor. XIII).
Preotul lui Hristos - Domnul păcii - trebuie să fie „un
făcător de pace” (Mt. V, 9) şi în tot ceea ce lucrează să
vizeze acea pace „care copleşeşte toată mintea” avînd
pururi mijlocul încins cu adevărul şi picioarele cu rîvna
Evangheliei păcii (Ef. 69,11-17) amintindu-şi de cuvin­
tele profetului care strigă cu uimire: „cît defrumoase sînt
picioarele celor ce vestesc pacea!” (Is. 52,7).
Cunoscînd şi înţelegînd bine substratul doctrinar
biblic asupra dreptăţii, egalităţii şi iubirii adică:

142
solidaritatea universală înrădăcinată pe unicitatea apar­
tenenţei adamice; egalitatea adevărată la nivelul
numitorului comun care este fiinţa umană ridicată la
vîrsta desăvîrşită a plinătăţii lui Hristos întru Care nu
mai există inegalitate de rasă, nici de religie, nici de gen,
nici socială (Gal. III, 28); dreptatea ca rod al iubirii şi cei
ce poartă semnul iubirii sînt adevăraţi fii ai lui Dum­
nezeu după har, căci ,JDumnezeu iubire este” şi cei ce
spun că iubesc pe Dumnezeu nu pot să urască pe fraţii
c

lor oamenii (I In. IV, 8,11); cunoscînd dar toate acestea

va putea preotul să înveţe pe toţi oamenii ce înseamnă
cuvintele: ,/nilă voiesc iar nu jertfă” - adică totdeauna
pacea va fi înconjurată şi asigurată de milă, dreptate,
egalitate, adevăr şi iubire în Duhul Sfînt - duhul înfierii
noastre.

143
 V,3. Comportarea preotului ca cetăţean şi
patriot

„Amorpatriae suprema lex”

(Cicero)

Preotul, ca orice fiinţă omenească, există în mod

concret, este făptură „de carne şi oase” (Unamuno)
circumscris vremii lui şi spaţiului în care s-a născut.
Preotul, deşi ţinteşte necontenit spre patria cerească,
spre „răsplata chemării de sus” (Filip III, 14) el nu este
un dezrădăcinat ci are adînc împlîntate rădăcinile fiinţei
lui în solul patriei.
■Mîntuitorul însuşi, deşi coborît din „sînul Tatălui
ceresc”, şi-a iubit cu toată puterea patria pămîntească
pe care şi-a ales-o, admirîndu-i munţii şi dealurile pe
care se ruga, cîmpiile cu crini, cerul şi paserile lui, rîurile
şi mai ales marea Galileii în apropierea căreia îşi
petrecuse copilăria revenind aici cît mai des cu putinţă
şi unde fixează şi prima întîlnire după înviere cu ucenicii
săi (Mt. XXVIII, 10). S-a bucurat nespus de frumuseţile
patriei Lui şi a suspinat adînc pentru viitorul sumbru pe
care El îl prevedea (Lc. XIX, 41-44).
Sf. Părinţi comentînd pasajele evanghelice amintite
mai sus consemnează unanim că nimeni nu a cunoscut
mai bine ca Iisus obligaţiile de cetăţean şi nimeni nu s-a

144
supus şi împlinit mai adevărat datoriile faţă de patrie şi
neam. în iubirea Sa de neam merge pînă aproape de
exclusivism, îndemnînd pe ucenici să ,/neargă mai ales
către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt. X, 6)
dorind prin aceste cuvinte să întărească în ucenici sen­
timentul patriotic şi să le mărească rîvna pentru neamul
cel ales, şi, cum spun comentatorii „să nu aibă motive de
îndreptăţire iudeii că însuşi Domnul i-a lepădat pe ei,
trimiţînd ucenicii la neamuri” (Damalas).
Desigur, noţiunea de patrie este complexă
cuprinzînd în ea pe moşi şi strămoşi, pe părinţi şi
prieteni, pe învăţători şi pe binefăcători, comori spiri­
tuale şi materiale iar din toate acestea sîntem fiecare
alcătuiţi, deci legătura noastră cu patria este multiplă şi
constitutivă. A renega lumea în care te-ai născut
înseamnă a te auto-desfiinţa şi printre cele mai grele
suferinţe umane se numără la loc de frunte şi exilul.
Un preot bun este acela care exprimă în chip strălucit
şi slujeşte cu total devotament valorile naţionale şi
patriotice. El slujeşte în graiul concetăţenilor săi, dacă
respectă şi împlineşte datinile părinteşti, dacă se
jertfeşte pentru idealurile neamului său. Numai aşa
\

poate fi cu adevărat „suflet în sufletul neamului său” -

numai aşa poate fi „recunoscut glasul lui de către oile
sale” şi le poate duce la păşunea mîntuirii. Cine nu-i cu
totul „întru ale sale” este năimit şi nimeni nu-1 urmează.
Cele mai frumoase pagini de patriotism adevărat şi
de cultură naţională au fost semnate de preoţii altarului

145
străbun, care au stat prezenţi în inima istoriei de la
întemeiere şi cît au fost şi vor fi veacurile. Este'foarte
adevărat că prototipul patriei pămînteşti se află în patria
cerească dar preotul este cel care ştie mai bine calea
înălţării patriei pămînteşti pînă la măsura celei cereşti
în care să domnească pacea şi bucuria în duhul sfînt
(Rm. XIV, 17).
A fi bun cetăţean şi patriot înseamnă să fi un bun
prieten; ori preotul nu are nici un vrăjmaş, ci numai
prieteni fiindcă el trebuie să iubească pe toţi. Cel mai
mare bine pe care-1 poate face cineva pentru ţara lui
este rugăciunea; ori preotul nu încetează a se ruga cu
fierbinte dragoste pentru satele, oraşele şi ţinuturile
patriei lui. Cel mai dorit lucru este pacea iar preotul are
în centrul rugăciunilor lui pacea şi liniştea dinlăuntru şi
dinafară a poporului său. Cele mai preţioase comori ale
unui neam sînt virtuţile strămoşeşti lăsate cu sfinţenie
din neam în neam iar preotul le cultivă în viaţa lui şi a
poporului cu rîvnă şi cu iscusinţă.
Dacă prin veacuri neamul acesta şi-a dobîndit faima
celui mai paşnic şi ospitalier popor, sursa acestei
nepreţuite virtuţi trebuie căutată la altarul străbun unde
preoţii au slujit „Dumnezeului celui sfînt de la care
izvorăşte pacea care covîrşeşte toată mintea”(FDipIV,7).
La altarul păcii şi unităţii desăvîrşite a neamului nostru
slujesc şi vor sluji mereu preoţii ortodocşi români.
Credinţa creştină cea adevărată, de-o vîrstă şi struc­
turală etnicităţii şi graiului nostru este semnul
adevăratului patriotism şi ortodocşii privesc cu

146
neîncredere nu numai religioasă, ci şi naţională pe cei
ce aduc străine învăţături de care, după cuvîntul Apos­
tolului, „trebuie să ne ferim ca de ceva nesănătos şi
vătămător” (I Tim. 1,10; II Tim. 4,3; Tit. 1,9). Şi preoţii
sînt primii care veghează la graniţele spirituale şi
religioase ale acestui neam, ca nişte buni păstori „ce-şi
pun sufletul pentru oi”. Patria este o unitate desăvîrşită
asemenea unui trup întreg iar cetăţenii sînt părţi ce
alcătuiesc trupul ţării; nimeni mai desăvîrşit decît
preotul nu înţelege importanţa acestei unităţi recoman­
dată cu insistenţă de Mîntuitorul (In. XVII) şi slujeşte
cu toată puterea acestei unităţi voită şi plăcută lui Dum­
nezeu. „Un Dumnezeu, o credinţă şi un botez” iată
idealul suprem pentru care a luptat orice preot şi s-a
jertfit fără ezitare în numele sfintei „unităţi de cuget şi
simţire”. Acolo unde este unitate spirituală este şi
propăşire naţională iar preotul adună pe toţi într-un
„singur gînd al mărturisirii” adevărului vieţii (Sf. Litur­
ghie).
Biserica creştină deşi este sobornicească în duhul ei,
este totuşi organizată în chip concret în biserici
naţionale autocefale, integrîndu-se în realitatea istorică
a fiecărui popor. Preotul ortodox român iubeşte
neapărat pe toţi oamenii dar această iubire începe de la
poporul din care face parte aşa cum în porunca evan­
ghelică măsura iubirii pentru celălalt eşti tu însuţi („să
iubeştipe aproaple tău ca pe tine însuţi” - Lc. X, 27) acest
lucru ferind pe om de abstract şi teoretic. Apocalipsa sf.
Ioan prelungeşte realitatea şi valoarea naţională din­

147
colo de graniţele timpului şi spaţiului - în cetatea
veşniciei şi în Cartea Vieţii veşnice...,^' vor aduce în
cetate slava şi cinstea neamurilor” (Ap. 21,26).
Concluzia sf. Ioan Evanghelistul este în duhul întregii
Scripturi care ne arată lumea aşezată pe neamuri -
„aceştia sînt fiii oamenilor după familii, după limbă,
după ţări şi după naţii” (Fac. X, 32) iar un poet român
creştin spune adesea că „ne mîntuim ca albinele, pe
familii, pe roiuri, pe neamuri ” (vezi Ioân Alexandru
„Imne”). Şi preotul dintotdeauna a înţeles bine această
dumnezeiască aşezare şi nu a avut în vedere decît „slava
lui Dumnezeu şi fericirea patriei”. Pentru a ilustra
iubirea de patrie a slujitorilor sfintelor altare trimitem
la unul din poemele voiculesciene din care redăm doar
un fragment:

Popa din Dealul Sării

(Edit. Minerva, 1983)

în spate, satul gol de oameni, pe brîna coastei se pierdea;

Doar popa singur rămăsese...şi tot urca de ne vedea.
Era un om voinic şi tînăr, cu nişte ochi adinei, frumoşi,
Vorbea cu noi de biata ţară, ne povestea despre strămoşi
Şi-nsufleţindu-ne într-una cu focul dragostei de neam
Ne trimitea chiar el la luptă, iar noi voioşi ne supuneam...
Dar cum nu mai putea să suie din sat în vîrf de-atîtea ploi,
S-a hotărît ca să rămîie şi s-a mutat în deal la noi...
Şi-a luat cu el numai o carte şi-mpărtăşanie-n potir
Şi nu se mai clintea acuma din sîngerosul cimitir...
Toţi cîţi cădeau loviţi de gloanţe pe pieptul lui se sprijineau,
El îi grijea cu sfîntă taină şi-i mîngîia pînă mureau...

148
Stam ziua pîn la brîu în apă pitiţi în şanţ, cu el la rînd

Cinci zile ne-am bătut ca leii cu popa-n frunte, cînd, blestem

O schijă l-a plesnit în coaste, şi-a mai trîntit vreo patru ghem!
El, pipăindu-şi paşnic rana, văzu că totul s-a sfîrşit,
Şi liniştit cerînd potirul, el singur s-a împărtăşit.

Cuvîntul său din urmă fuse „cu nici un chip nu vă predaţi,

Copii luptaţi pînă la urmă, cu noi e însuşi Dumnezeu”.

149
 V.4. Eeumenismui practic local şi rapor­
turile cu celelalte culte. Atitudinea politică
a preotului

Imaginea etnică şi religioasă a lumii de azi este foarte

diferită faţă de timpurile în care mişcarea grupurilor de
oameni se făcea mai greu şi viaţa se desfăşura în limitele
precis conturate ale unor aşezăminte fixate de veacuri.
Cosmopolitismul de proporţii nemaiîntîlnite constituie
astăzi o realitate ce nu ne mai impresionează. Dar
această nouă structură social-umană pune probleme noi
sub toate aspectele şi nu mai puţin sub aspect inter-
religios.
Nu-i mai puţin adevărat că în acest pămînt românesc
au convieţuit dintotdeauna mulţime de naţii şi credinţe
şi imaginea românească în acest sens apare prin veacuri
extrem de pozitivă, dacă nu cumva exemplară. Cel puţin
pînă acum în ţinutul acesta european nu s-au semnalat
războaie cu substrat religios, dacă facem abstracţie de
problema uniatismului începută în veacul XVIII şi care
încă nu şi-a încheiat trista-i poveste. Se pune întrebarea
concretă: cum să-l .considere preotul ortodox pe omul
care, întîmplător sau inevitabil se adresează lui în
probleme specifice? E bine să precizăm de la început că
sub aspectul canonic această problemă este rezolvată şi
reglementată de Sf. Sinocf al Bisericii Ortodoxe
Române şi hotărîrile luate după împrejurările vremii şi

150
 în atmosfera dialogului intercreştin trebuie cunoscute
din presa şi documentele de specialitate. Orientarea
aceasta ecumenistă trebuie să constituie o preocupare
continuă şi foarte susţinută a chiriarhului şi a
specialiştilor în materie din cadrul episcopiei respective.
Este bine ca în fiecare protoierie să se facă această
prelucrare a normelor oficiale cît mai des şi de căţre
oameni competenţi, cu autoritate şi cu experienţă iar
preoţii să vină cu probleme concrete şi cu întrebări
reale. Ceea ce vom aminti în aceste pagini sînt doar
repere extrem de generale care să definească mai
degrabă o atmosferă religioasă şi nu un statut cu
autoritate canonică precisă.
Ca deviză generală în această chestiune a atitudinii
preotului ortodox faţă de credincioşii altor confesiuni,
cele mai potrivite sînt cuvintele Mîntuitorului ca un
răspuns la o situaţie similară cu cea tratată aici: ,Jar
loan, răspunzînd, a zis: Invăţătorule, am văzut pe unul
care, în numele Tău scoate demoni şi l-am oprit, pentru
că nu-Ţi urmează împreună cu noi Iar Iisus a zis către
el: Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este
pentru voi” (Lc. 9, 49-50).
Problema centrală care se pune în acest domeniu este
cea a prozelitismului. Mai întîi trebuie făcută distincţia
între prozelitism şi misionarism. Preotul nu trebuie să
facă prozelitism dar el trebuie să fie mereu un misionar.
Tot Mîntuitorul a definit cel mai exact prozelitismul:
„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că încon­
juraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi

151
făcut, îlfaceţifiu algheenei şi îndoit decît voi!” (Mt. 25,15).
Prin urmare scopul prozelitismului este întotdeauna
greşit fiindcă se urmăreşte ruperea unor suflete de la
Adevăr şi înrolarea lor în grupuri para-religioase cu
scopuri şi mijloace foarte dubioase. Misionarismul are
cu totul alt sens: aducerea la Adevăr a celor necredin­
cioşi sau rătăciţi; deci scopul nu este unul interesat cum
se întîmplă întotdeauna cu prozelitismul, ci dragostea
pentru adevăr şi sfinţenie va lumina necontenit faptele
şi cuvintele misionarului creştin. Orice misionarism care
va căuta altceva decît Adevărul şi iubirea - se transformă
în prozelitism al cărui sfîrşit, spune Mîntuitorul, este
gheena. Poziţia preotului ortodox este totdeauna cea de
apologet. El se află în Adevăr şi nu-i rămîne decît să
păstreze acest privilegiu dumnezeiesc neclătinat.
Adesea preotul este provocat şi chiar atacat de către
mesagerii gheenei şi atunci ce trebuie să facă? în prin­
cipiu duelurile verbale nu dau rezultate şi nu se
realizează decît o ceorovăială violentă şi otrăvitoare.
Adevărul nu poate fi nici demonstrat nici apărat. El este
ca şi Dumnezeu: el trebuie doar descoperit fiindcă exis­
tenţa lui, deşi reală, rămîne tainică. Şi atunci pentru
descoperirea lui nu-i nevoie de cuvinte multe şi iscusite
fiindcă şi adversarul va găsi mereu alte cuvinte şi mai
iscusite iar jocul poate continua infinit şi inutil. Mai
puternic decît cuvîntul este viaţa, exemplul personal,
lumina din tine care luminează, în tăcere, tuturor. Ul­
timul argument va fi însă iubirea. Preotul ortodox va
trebui să dovedească necontenit că el iubeşte pe toţi şi

152
mai ales pe cei care sînt rătăciţi. Dacă va reuşi să
dovedească acest lucru nu numai că va învinge pe ad­
versar, dar chiar îl va şi convinge şi-l va face ucenic al
Adevărului şi al Iubirii. „Orice cuvînt este contrazis de
un alt cuvînt”, spune un sf. Părinte, „dar arată-mi mie
cuvîntul care poate să contrazică fapta!”.
Despre cei ce strîmbă adevărul Mîntuitorul afirmă cu
putere: ,4in faptele lor îi veţi cunoaşte” (Mt. 12,33). Iar
preotul adevărat, deasemeni, din faptele lui va fi
recunoscut căci: Jnţelepciunea s-a îndreptăţit din fap­
tele ei” (Mt. 11, 19). Adevărul - Hristos este unul;
reprezentarea Lui de-a lungul veacurilor şi pe diferitele
meridiane geo-etnice a fost mai mult sau mai puţin
diferenţiată. în cazul în care un eterodox vine în dreptul
tău, de voie şi, mai ales de nevoie, nu-ţi rămîne decîi
să-L reprezinţi pe Hristos, pe care-L cere de la tine, sub
chipul ortodox şi dacă el îl acceptă atunci nu i-L poţi
refuza, ci dimpotrivă, îl vei oferi cu bucurie. în privinţa
adevărului nu vei face nici un compromis; în privinţa
dragostei nu vei avea nici o rezervă. în ultimă instanţă,
în acest spaţiu suprasensibil ce se întinde între adevăr şi
iubire, ultimul cuvînt îl va avea totdeauna Sfîntul Duh
care te va lumina în fiecare situaţie concretă; „El te va
conduce la tot adevărul”. întotdeauna mintea să-şi pună
această întrebare esenţială: ce ar face Hristos în locul
meu în această situaţie? Şi dacă această întrebare va fi
un suspin adînc al sufletului nu se poate ca El să nu-ţi

153
răspundă. Iisus însuşi ne asigură de asistenţa Lui sigură
şi atotluminătoare în orice situaţie (Lc. XXI, 15).
într-o aserţiune finală sfătuim pe preotul ortodox ca
în orice situaţie să fie îndrăzneţ dar înţelept căci Hristos
ne-a învăţat şi să îndrăznim (In. 16,33) şi să fim înţelepţi
(Mt. 10,16). în ceea ce priveşte atitudinea preotului în
contextul politic precizăm de la început că Ortodoxia
s-a abţinut totdeauna de la implicaţii directe în acest
sens, urmînd întocmai sfatul dat de Hristos lui Petru şi
prin el tuturor slujitorilor Lui, în vecii vecilor: ,pune
sabia ta în teacă fiindcă toţi cei ce scot sabia, de sabie vor
pieri” (Mt. 26,52). Iar în altă parte hotăreşte neîndoiel­
nic: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, fapt
pentru care El nu a angajat nici o dispută şi nici o luptă
politică. întotdeauna confruntarea politică a dat
naştere Ia adversităţi şi violenţe, în cazul în care preotul
s-ar angaja într-o grupare politică s-ar trezi faţă în faţă
cu celelalte grupări, într-un raport conflictual şi chiar
inamic, ori el ca păstor nu poate să privească pe enoriaşi
decît ca pe copiii lui şi numai dacă se aşază de la început
deasupra diferendelor politice, toţi enoriaşii, indiferent
de culoarea partinică, în raport cu el vor fi egali.
Am fi ipocriţi dacă nu am recunoaşte că în subiec­
tivitatea noastră simpatizăm mai mult sau mai puţin
evident cu o grupare politică sau alta. Politica a fost şi
va rămîne totdeauna o mare pasiune omenească, iar noi
ca oameni, nu putem să nu fim ispitiţi de această patimă.
Dacă însă vom privi cu luare aminte istoria lumii, vom

154
înţelege degrabă că pe cît este de intensă patima politică
pe atît de înşelătoare şi deşartă. Trebuie să ne ferim de
ea aşa cum fugim de toate celelalte mari patimi omeneşti
pentru ca să rămînem liberi şi să angajăm „lupta cea mai
bună”, lupta cu patimile, inclusiv cea politică şi nu,
încătuşaţi de o convingere politică îngustă, să ne luptăm
cu oamenii de altă convingere. Preotul nu se va lupta
niciodată cu oamenii, ci pentru om. Biserica nu face
politică ci creează civilizaţie, adevărată civilizaţie în care
,pacea vafijudecătorşi stăpînitor vafi dreptatea" (Is. 60,17).
în toate situaţiile în care vor să-L implice contem­
poranii Iisus refuză sau evită să se angajeze fiindcă
oricare ar fi el, adevărul politic este omenesc, deci
mărginit şi cel mai adesea greşit. Răspunsul dat într-o
situaţie specifică constituie un avertisment absolut:
„cine M-a pus pe Mine judecătorpeste voi?” (Lc. 12,14)
iar cel dat fracţiunilor politico- religioase ale vremii care
îi întindeau curse insidioase lămureşte definitiv
atitudinea preotului ortodox în ţesătura social-politică
din orice vreme: ,4aţi Cezarului cele ce sîntale Cezarului
şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu ” (Mt 22,21).
Cezarului vom da obolul material care poartă amprenta
lui dar „pe noi înşine şi unii pe alţii” ne vom oferi în
întregime lui Dumnezeu, al Cărui chip stă scris în noi.
Aici nu încape nici o confuzie şi nici un compromis, dacă
vrem să nu cădem în osîndă. Fiindcă prea puţini
politicieni au rămas neosîndiţi în istorie. De ce se va
întîmpla dincolo de istorie nici să nu mai vorbim.

155
 Prin urmare preotul ortodox nu e nici politician, nici
apolitic; el este metapolitic întrucît caută, pentru el şi
pentru credincioşi, cetatea viitoare. El trebuie să fie
liber de toată zădărnicia contemporaneităţii. Ochiul lui
trebuie să fie ager ca al vulturului spre a vedea cea mai
mică realitate de pe pămînt de la înălţimea cerului.
Rostul lui nu este acela de a schimba orînduirea socială
ci de a ajuta pe om să se schimbe în cadrul celei existente
după chipul „împărăţiei ce va să fie”.

AM IN.

156
 CUPRINS

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Pastorala ca disciplină teologică; definiţie,
obiect, scop, metodă, importanţă 5
1.2. Izvoarele Pastoralei şi literatura pastorală la
români 9
II. PERSOANA PREOTULUI
II. 1. Despre preoţie şi rolul preotului ca păstor
de suflete; originea şi instituirea preoţiei. Preotul
- „vas ales” al lui Dumnezeu şi slujitor al oamenilor 13
11.2. Sublimitatea, vrednicia şi responsabilitatea
preoţiei. Sfinţii Părinţi despre preoţie 19
11.3. Mîntuitorul Iisus Hristos păstor de suflete 25
11.4. Sfinţii apostoli - păstori de suflete 31
11.5. Condiţiile moral-canonice pentru intrareă
în preoţie (fizice, intelectuale şi morale) 36
11.6. Iubirea, devotajmentul sau zelul pastoral şi
spiritul de jertfă ca temei al lucrării pastorale 41
11.7. Cultura preotului 50
11.8. Căsătoria candidaţilor la preoţie 57
11.9. Familia preotului - factor de păstrare şi
promovare a dreptei credinţe, de întărire a
moralităţii credincioşilor şi de păstrare a lor la sînul
Bisericii 63
III. PAROHIA ŞI ADMINISTRAŢIA EI
III. 1. Parohia - teren de lucrare pastorală 68
 III.2. Raporturile preotului cu credincioşii pe
plan religios 80
IV. ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PA­
ROHIE
IV. 1. Pastoraţia liturgică. Sfinta Liturghie
centrul vieţii religioase 84
IV.2. Predica şi cateheza - mijloace de pas-
toraţie 92
IV.3. Sfintele taine - mijloace şi prilejuri de
pastoraţie 99
IV.4. Spovedania - principalul mijloc de pas­
toraţie; personalitatea duhovnicului; epitimiile şi
păstrarea secretuluispovedaniei 104
IV.5. Sfintele ierurgii - mijloace şi prilejuri de
pastoraţie individuală 115
IV.6. Atitudinea preotului faţă de superstiţii şi
obscurantism 121
V. ACTIVITATEA OBŞTEASCĂ A PREO­
TULUI
V.l. Preotul - îndrumător al vieţii morale a
credincioşilor 132
V.2. Rolul preotului în sprijinirea acţiunilor de
rezolvare a problemelor lumii contemporane:
pace, securitate, dreptate, egalitate şi colaborare 138
V.3. Comportarea preotului ca cetăţean şi
patriot 144
V.4. Ecumenismul practic local şi raporturile
preotului cu celelalte culte. Atitudinea politică a
preotului 150
Editat de: Internaţional Scorpion S.R.L.
Tipărit la S.C. Publirom S.A.
Redactor: FERIAN ISMAIL
Tehnoredactor: IOAN DROSU
Tiraj 5000 exemplare
Apărut 1992