MITROPOLIA MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
„DUMITRU STĂNILOAE”
IAŞI

CURS
TEOLOGIE PASTORALĂ
Anul IV Pastorală

† Teofan,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Anul universitar 2017-2018

1
Cuprins:

A. Înţelegerea preoţiei
I. Pregătirea pentru preoţie
II. Textul Mărturisirii sau Jurământului dinaintea hirotoniei întru preot
III. Prevederile Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române cu privire la misiunea preotului
IV. Înţelegerea preoţiei prin intermediul Scripturii
1. Levitic
▪ Preotul – om al Învierii
▪ Sfințirea preoției
▪ Familia preotului
▪ Marele Preot și exigențele vieții lui
▪ Preotul să fie curat de orice meteahnă
▪ Sfințenia jertfei
▪ Grija preotului și a poporului față de cele sfinte
2. Epistola către Evrei
▪ Hristos – Apostol şi Arhiereu
▪ Hristos – Arhiereul care ia asupra Sa suferinţa lumii
▪ Arhiereul luat dintre oameni spre cele către Dumnezeu
▪ Arhiereul/preotul – chemat de Dumnezeu prin hirotonie
▪ Melchisedec – Hristos – arhiereul/preotul

2
 A. Înţelegerea Preoţiei

Prima parte a demersului privind Teologia Pastorală a încercat să prezinte

păstorului de suflete fundamentul misiunii sale. Dumnezeu, Cel în Treime
lăudat, trăit şi mărturisit, constituie izvorul oricărei lucrări pastorale. Prin
Dumnezeiasca Liturghie, prin rugăciunea personală şi prin dobândirea stării de
jertfă, păstorul de suflete se deschide spre înţelegerea tainei celei mari şi sfinte a
preoţiei.
Înţelegerea pe dinlăuntru, adică în mod real1, a Tainei Preoţiei, constituie
cea de a doua parte a prezentei incursiuni pastorale. Cea de a treia latură care, cu
mila Domnului, va fi abordată, cuprinde aspecte legate de parohie şi pastoraţia
diferitelor categorii de persoane: bătrâni, bolnavi, intelectuali, etc.
Este necesară înţelegerea preoţiei înainte de a cunoaşte aspectele concrete
şi detaliate ale pastoraţiei individuale, sau a diferitelor grupe de persoane,
deoarece această cunoaştere vine oarecum de la sine, înţeleasă fiind preoţia.
Pentru cel care înţelege preoţia, adică se aşează pe sine aşa cum se cuvine în faţa
lui Dumnezeu, toate celelalte vin de la sine. Aceasta înseamnă a se raporta
autentic, viu, personal la Dumnezeu, la aproapele, la lume şi la sine însuşi. Aflat
în această stare, toate demersurile sale misionare vin ca o urmare firească.
Înţelegând preoţia, nu va fi greu să înţeleagă ce înseamnă pastoraţia bătrânilor,
ce înseamnă şi cum ar trebui atinsă grija pentru bătrâni, pentru tinerii din
parohie, pentru cei care se căsătoresc, pentru mamele însărcinate, pentru cele
care au avortat, pentru cei care sunt îndepărtaţi de Biserică, pentru toate
categoriile de oameni cu care se va întâlni în parohie.

I. Pregătirea pentru preoţie

Pentru fiecare meserie, profesie, este nevoie de o pregătire adecvată. Cu cât

este mai bine pregătit cineva în domeniul său, cu atât va avea rezultate mai bune.
În cazul slujirii preoţeşti se cere ca această pregătire să fie mult mai riguroasă.

1Mitropolitul Bartolomeu al Clujului vorbea adesea despre înţelegerea pe dinăuntru, adică real, a
lucrurilor, oamenilor, situaţiilor vieţii.

3
Aceasta deoarece, aşa cum am văzut mai sus, slujirea preoţească presupune,
înainte de toate, slujirea lui Dumnezeu şi calea prin care harul dumnezeiesc este
împărtăşit oamenilor. Aşadar, nu este o simplă lucrare omenească, încât atât
preotul, cât şi pregătirea sa – şi aici nu avem în vedere numai pe cea teoretică –
trebuie să fie pe măsura imensei provocări în faţa căreia este aşezat.
Înainte de a primi Taina Preoţiei, candidatul trece prin mai multe etape.
Studiile în cadrul Seminarului şi/sau Facultăţii de Teologie sunt utile şi necesare.
Uneori dorinţa primirii hirotoniei apare mai târziu, la vârsta maturităţii, după ce
persoana respectivă a dobândit experienţă în alte domenii decât lucrarea
misionară. După absolvirea şcolii de teologie, tânărul este chemat să mediteze
împreună cu duhovnicul, soţia, părinţii, sau alţi preoţi la oportunitatea solicitării
de a primi hirotonia întru preot. Întrebările pe care trebuie să şi le pună sunt de
următoarea factură: „Iubesc eu pe Dumnezeu mai presus de orice şi de oricine?”; „Am
eu o viaţă liturgică, o experienţă a rugăciunii şi o capacitate de jertfă absolut necesare
pentru viaţa de păstor de suflete ?”; „Poate soţia să mă urmeze în parohia care îmi va fi
încredinţată de Chiriarh şi să accepte condiţiile de viaţă caracteristice parohiilor rurale?”.
Aceste întrebări şi altele de aceeaşi factură trebuie să primească răspuns onest şi
curajos din partea viitorului preot şi a soţiei sale.
În afară de această analiză atentă a pasului pe care doreşte să-l facă,
candidatul la preoţie trebuie să-şi reamintească tot ce a învăţat în şcoală cu
referire la pregătirea pentru primirea hirotoniei întru preot, în mod special a trei
lucruri şi anume: prevederile Sfintelor Canoane cu privire la preoţie, textul
Mărturisirii sau Jurământului dinaintea hirotoniei întru preot şi prevederile
referitoare la misunea preotului cuprinse în Statutul pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.
Viitorul preot trebuie să cunoască condiţiile canonice pe care trebuie să le
îndeplinească. Acestea sunt consemnate de colecţiile de canoane. De pildă,
Pravila bisericească a Arhim. Nicodim Sachelarie a sistematizat aceste canoane pe
capitole. Afăm aici capitolul despre Hirotonia diaconului şi a preotului. Aici sunt
alese cele mai importante canoane şi cuvinte ale Sfinţilor Părinţi privitoare la
condiţiile viitorului preot. Ne vom opri asupra câtorva dintre acestea:
a. Prevederile Sfintelor Canoane cu privire la preoţie:
Canonul 6 din Constituţiile Apostolice spune: „Candidatul la preoţie trebuie
mai întâi examinat canonic. Orice candidat trebuie să fie creştin botezat, de parte
bărbătească, sănătos la trup şi la suflet, iar peste toate acestea să domine acoperământul

4
evlaviei întru trăirea vieţii lui Hristos, fiind floarea evlaviei creştine. Singurul criteriu de
admitere la hirotonie este vrednicia şi numai vrednicia în cadrul sfintelor canoane”2.
Cum ar trebui să se facă examinarea canonică? „Examinarea canonică deplină o
face episcopul cu ajutorul duhovnicilor pe care i-a avut candidatul din copilărie până la
momentul hirotoniei. Duhovnicul care-i dă adeverinţă, prin care se mărturiseşte că este
vrednic de a fi urmaş al apostolilor, trebui să intre în legătură cu toţi duhovnicii şi
dascălii pe care i-a avut, de la care să culeagă mărturii despre viaţa lui individuală,
familială şi socială. Apoi să supună pe candidat la examinarea duhovnicească
amănunţită, în faţa icoanei lui Hristos, în biserică, luând pe rând toate păcatele opritoare
de preoţie, cu privire la viaţa lui individuală şi apoi familială, a soţiei, a copiilor, a
gospodăriei etc., apoi cele sociale, ca obligaţii faţă de semenii săi, de autorităţile civile,
militare etc. Dacă este necăsătorit sau monah trebuie să-şi cunoască datoriile şi greaua
răspundere faţă de sine, faţă de aproapele, faţă de Dumnezeu. Toate aceste îndatoriri
canonice trebuie cunoscute nu numai după memorie, ci să aibă adâncă convingere şi să se
cutremure de cuvintele Domnului. Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că trebuie să
mărturisească şapte preoţi vredincia unui candidat la hirotonie”3. Episcopul şi-a luat
măsuri de precauţie pentru a nu greşi, nu decide el singur, ci ajutat de alţii care-l
sfătuiesc la alegerea omului potrivit. Cel dintâi lucru care este cercetat este dacă
tânărul are sau nu impedimente pentru preoţie.

b. Pregătirea teologică:
Candidatul trebuie să fie foarte bine pregătit din punct de vedere teologic.
„S-a hotărât ca episcopul sau orice cleric la hirotonie să fi învăţat mai întâi hotărârile şi
canoanele sinoadelor, ca mai apoi să nu păcătuiască” (Can. 2, Sin. 7 Ecumenic).4

c. Condiţii privitoare la familie:

Sfinţii Părinţi, cer candidatului să îndeplinească unele condiţii legate de
membrii familiei sale. Despre soţie (Can. 18 Apostolic): „cel care se va căsători cu
văduvă, lepădată, desfrânată sau din cele de la teatru, nu poate fi episcop, prezbiter,
diacon sau altceva din tagma preoţească”5.

2Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, ed. a III-a, Editată de Parohia Valea Plopului, 1999, p. 200.
3 Ibidem, p. 200-201.
4 Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 330
5
Ibidem, p. 52

5
 Apoi se spune că „nu se cuvine să se hirotonească episcop, preot sau diacon, mai
înainte de a face creştini pe toţi cei din casele lor” (Cartagina, Can. 36). Un viitor preot
nu se poate căsători cu o catolică, baptistă etc. Sau dacă s-a căsătorit, aceasta
trebuie să treacă – în cunoştinţă de cauză – la Ortodoxie. Nu poate fi membru al
familiei preotului cineva de altă credinţă.
Canonul 17 apostolic: „cel care s-a căsătorit de două ori după Botez nu poate fi
episcop, preot, diacon sau orice din tagma preoţească”. Există în Pravila lui Sachelarie
un întreg capitol legat de recăsătoriea preoţilor.
Apoi se cere candidatului la preoţie să fie curat din punct de vedere
trupesc: Can. 36 al Sf. Nichifor: „Cel care a desfrânat măcar o dată nu se cuvine a fi
preot, măcar dacă s-a lăsat de păcat. Căci Marele Vasile zice că unul ca acesta chiar
morţii de ar învia, preot nu se va face”.

d. Simonia:
„Dacă vreun cleric a ajuns să primească hirotonia prin bani, să se caterisească,
atât el, cât şi cel care l-a hirotonit şi să se taie cu desăvârşire şi de împărtăşire ca Simon
Magul” (Can. Apostolic 39). Simonia are multe aspecte: de la a copia (fura) la
examene, până la oferirea de bani celor care au un cuvânt de spus privitor la
hirotonie. Sunt şi canoane care condamnă primirea de bani pentru hirotonia întru
cleric pe motivul că aceşti bani sunt destinaţi ajutorării săracilor sau pentru
construcţia bisericilor. Aceasta este considerată simonie dublă, pentru că se
încearcă acoperirea furtului hirotoniei prin îmbrăcarea lui într-o haină
luminoasă: de a ajuta un sărac, o mănăstire etc., şi a-şi împăca astfel conştiinţa.
Există şi o altă formă de simonie: cea în care se intervine la arhiereu prin
intermediul unei persoane care ocupă o anumită dregătorie în stat: ministru,
preşedinte de Consiliu Judeţean, primar etc.

e. hirotonia se face numai cu destinaţie:

Can. 7 sin. IV ec.: „preotul, diaconul nu trebuie să se hirotonească fără destinaţie,
ci fiecare trebuie să se hirotonească pentru biserica din oraş sau sat sau mănăstire”.
Fiecare trebuie să aibă altarul său la care să slujească.

6
 f. preotul nu este ales de popor:
Can. 13 sin. Laodiceea: „nu este îngăduit mulţimii care nu cunoaşte
însemnătatea votului să facă alegerea candidaţilor pentru preoţie”. În Statutul pentru
organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române se spune că raportul dintre
preot şi ierarh este unul de misiune şi slujire autentică. Nu se solicită părerea
enoriaşilor. Aceştia au dreptul de a face cunoscute impedimentele la preoţie ale
unei persoane, candidat la hirotonie, dar nu să decidă asupra hirotoniei unuia
sau altuia.

II. Textul Mărturisirii sau Jurământului dinaintea

hirotoniei întru preot

În practica Bisericii Ortodoxe Române se află rânduiala rostirii unei

Mărturisiri/Jurământ de către candidatul la preoţie în timpul Sfintei Liturghii, în
faţa arhiereului, a clericilor prezenţi şi a poporului.
De-a lungul vremii, textul acestei Mărturisiri s-a îmbunătăţit6 ajungând la
forma actuală aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul
2010. Redăm în cele ce urmează textul acestei Mărturisiri, dată fiind importanţa
cunoaşterii ei de către candidatul la hirotonia întru preot:
„In numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin!
MĂRTURISIRE (DECLARAŢIE)
Subsemnatul, diacon __________ chemat la hirotonia întru preot, pe seama
parohiei cu hramul_____________, Protopopiatul (Protoieria) _________,
mărturisesc în faţa lui Dumnezeu şi a Chiriarhului meu, __________, că voi împlini
cu râvnă tot ceea ce este spre binele şi mântuirea credincioşilor încredinţaţi mie spre
păstorire.
În toată viaţa mea mă voi călăuzi după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale
Sfinţilor Apostoli, după Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii
Ortodoxe.

6A se vedea, de exemplu, “Mărturisirea “ alcătuită de Sfântul Calinic de la Cernica (Pravila lui Sachelarie,
p. 137-138)

7
 Mă voi strădui să împlinesc în viaţa şi activitatea mea îndemnul Sfântului
Apostol Pavel care cere ca preotul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei,
veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv,
nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine
chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie
cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (I
Timotei 3,2-5).
Voi purta totdeauna cu demnitate ţinuta preoţească şi voi locui împreună cu
familia mea în parohia încredinţată mie spre păstorire, păstrând şi sporind toate bunurile
parohiei. Nu mă voi ocupa cu activităţi contrare chemării preoţeşti şi nu mă voi face
părtaş la adunări şi lucrări potrivnice Bisericii.
Prin întreaga mea slujire învăţătorească, sfinţitoare şi pastorală, precum şi prin
armonia vieţii de familie, mă voi strădui să apăr Sfânta Biserică, păzind-o de defăimare şi
de dezbinare, stând permanent în ascultare faţă de Chiriarhul meu şi în comuniune cu
întreaga Biserică Ortodoxă.
Mărturisesc, de asemenea, că voi fi întru toate supus şi fidel Chiriarhului meu,
____________ şi succesorilor săi în scaunul chiriarhal, voi respecta „Statutul pentru
organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române", celelalte legiuiri bisericeşti,
hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale organismelor eparhiale
deliberative şi executive.
În caz contrar, voi suporta consecinţele canonice, statutare şi regulamentare
bisericeşti ce decurg din nerespectarea în viaţa şi activitatea mea a prevederilor acestei
Mărturisiri.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu, în toată viaţa şi lucrarea mea preoţească!”

III. Prevederile Statutului pentru organizarea şi

funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române cu privire la
misiunea preotului

Statutul actual pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe

Române are capitole speciale dedicate parohiei, preotului, şi lucrării pastorale ale
acestuia. Atribuţiile preotului de parohie reprezintă raportul de misiune şi

8
slujire, aşa cum este definită relaţia dintre preot şi chiriarhul său. Aceste atribuţii
cuprind esenţa lucrării pastoral misionare din parohie şi cunoaşterea lor este
absolut necesară unui viitor preot pentru a înţelege dimensiunea slujirii sale:

„Art. 49 - (1) Preotul paroh, ca delegat al chiriarhului, este păstorul sufletesc al

credincioşilor dintr-o parohie, iar în activitatea administrativă este conducătorul
administraţiei parohiale şi preşedinte al Adunării parohiale, al Consiliului parohial şi al
Comitetului parohial. (2) Numirea sau revocarea din oficiul de paroh se face de chiriarh
într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului eparhial, având în vedere calitatea activităţii
desfăşurate. (3) Din motive administrative, misionare sau disciplinare, oficiul parohial se
poate încredinţa de către chiriarh şi celorlalţi preoţi slujitori, într-o şedinţă a
Permanenţei Consiliului eparhial.
Art. 50 - În cadrul întreitei slujiri preoţeşti, învăţătorească, sfinţitoare şi pastoral-
misionară, parohul exercită următoarele atribuţii:
a) săvârşeşte Sfânta Liturghie şi Laudele bisericeşti în duminici, sărbători şi în alte
zile ale săptămânii, cu rostirea cuvântului de învăţătură; săvârşeşte Sfinte Taine şi
ierurgii; catehizează copii, tineri şi adulţi conform îndrumărilor Centrului eparhial şi
asigură accesul zilnic în locaşul de cult, conform programului afişat la intrarea în
biserică;
b) duce la îndeplinire toate dispoziţiile prezentului statut, ale regulamentelor
bisericeşti şi ale organismelor bisericeşti centrale în ceea ce priveşte parohia;
c) duce la îndeplinire hotărârile organismelor eparhiale şi dispoziţiile autorităţii
superioare bisericeşti (protopop, episcop sau arhiepiscop) referitoare la viaţa parohială;
d) întocmeşte şi duce la îndeplinire prevederile programului anual al activităţilor
pastoral-misionare, social-filantropice şi administrativ-gospodăreşti ale parohiei,
încunoştiinţând Centrul eparhial şi pe credincioşi de rezultatele acţiunilor întreprinse în
acest sens;
e) cu aprobarea prealabilă scrisă a chiriarhului, reprezintă parohia în justiţie, în
faţa autorităţilor locale şi faţă de terţi, personal sau prin delegaţi. În aceeaşi măsură,
clericii din parohii, în virtutea jurământului de ascultare (subordonare) faţă de chiriarh
depus la hirotonie, şi, respectiv, monahii, în virtutea votului monahal al ascultării, pot să
compară în faţa instanţelor judecătoreşti numai cu aprobarea prealabilă scrisă a
chiriarhului, inclusiv în
cauze de interes personal;

9
 f) convoacă şi prezidează Adunarea parohială, Consiliul parohial şi Comitetul
parohial;
g) duce la îndeplinire hotărârile Adunării parohiale şi ale Consiliului parohial;
h) ţine registrul cu evidenţa tuturor parohienilor;
i) ţine la zi evidenţa botezaţilor, cununaţilor şi decedaţilor din parohie în registrele
speciale (mitricale) şi emite certificate de botez şi de cununie;
j) administrează patrimoniul parohiei în conformitate cu hotărârile Adunării
parohiale şi ale Consiliului parohial şi controlează modul de administrare a bunurilor
instituţiilor culturale, social-filantropice şi fundaţionale bisericeşti din parohie;
k) întocmeşte şi ţine la zi inventarul bunurilor parohiei de orice natură, biblioteca,
precum şi arhiva parohiei. Deţine sigiliul parohiei pe durata oficiului de paroh.
Art. 51 - (1) Pe lângă preotul paroh, într-o parohie pot fi unul sau mai mulţi
preoţi şi diaconi slujitori numiţi de chiriarh într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului
eparhial. Numărul slujitorilor la parohie se stabileşte în funcţie de cerinţele misionar-
pastorale locale constatate de conducerea eparhiei.
(2) Parohul, preoţii şi diaconii slujitori, precum şi personalul bisericesc neclerical
sunt datori să locuiască în parohie.
Art. 52 - (1) La parohiile cu mai mulţi preoţi slujitori, aceştia sunt egali în
drepturile şi îndatoririle sacramentale, învăţătoreşti şi pastoral-misionare. Dintre aceştia,
celor mai harnici şi conştiincioşi li se poate încredinţa, de către chiriarh, oficiul de paroh,
pentru intensificarea activităţii parohiale.
(2) Fiecare preot slujitor are în cuprinsul parohiei un sector bine delimitat şi
aprobat de chiriarh, pe baza raportului întocmit de către delegaţii Centrului eparhial.
(3) Preoţii şi diaconii, personalul didactic din învăţământul teologic şi cel care
predă religia, studenţii în teologie, precum şi dascălii (cateheţii) care au absolvit şcoala de
cântăreţi bisericeşti au îndatorirea pastorală şi misionară de a face catehizare în parohiile
la care slujesc sau în care locuiesc, în acord cu preotul paroh, conform normelor stabilite
de către Sfântul Sinod şi centrele eparhiale.
(4) Preoţii, diaconii şi cântăreţii bisericeşti au drepturile şi îndatoririle prevăzute
de Sfintele canoane, prezentul statut, regulamentele bisericeşti şi hotărârile Centrului
eparhial.

10
 Art. 53 - (1) Mai multe parohii (10–15) din cadrul unui protopopiat se constituie
într-un cerc misionar pentru desfăşurarea de activităţi bisericeşti, misionar-pastorale,
culturale şi sociale.
(2) Chiriarhul deleagă pe unul din preoţi drept coordonator al cercului misionar”7.

Cunoaşterea atribuţiilor canonice şi statutare ale preotului cât şi a

conţinutului Mărturisirii/Jurământului dinaintea hirotoniei îl aşează pe viitorul
preot în faţa unor obligaţii pe care, dacă le împlineşte în litera şi duhul lor, are
bucuria datoriei împlinite.

Bucuria împlinirii îndatoririlor preoţeşti în litera şi duhul lor este dată de

înţelegerea în adevăr a tainei preoţiei. Aceasta se realizează prin „viaţa în
Hristos” şi „dobândirea Sfântului Duh” prin care păstorul de suflete devine locaş al
lui Dumnezeu Tatăl. Despre aceasta s-a vorbit în capitolul intitulat: „Sfânta
Treime – izvor şi fundament al pastoraţiei”.

În cele ce urmează se va încerca un demers de înţelegere şi cunoaştere a

preoţiei prin intermediul unor texte sripturistice şi al celor ce alcătuiesc slujba
hirotesiei întru citeţ şi ipodiacon şi slujba hirotoniei întru diacon şi preot.

IV. Înţelegerea preoţiei prin intermediul Scripturii

Preotul păstor de suflete, sau cel care se pregăteşte pentru a primi prin
hirotonie, această slujire, este chemat să înţeleagă, mai bine zis, să se lase pătruns
de această taină în mod special prin mijlocirea textelor din Scriptură care vorbesc
despre aceasta.
Scriptura Vechiului şi Noului Legământ cuprinde, în mod direct sau
implicit, numeroase referinţe la preoţie. Dintre aceste texte care luminează
înţelegerea despre preoţie din diferite unghiuri de vedere, am ales două, prin
intermediul cărora adâncul acestei slujiri poate, nădăjduiesc, fi impropriat de
actualul sau viitorul păstor de suflete.

7
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, Bucureşti, 2008, pp. 38-41

11
 1. Levitic, capitolul 21-22
Leviticul cuprinde un mesaj pe care-l transmite Dumnezeu omului în mod
direct. Este cuvântul Domnului în sensul cel mai deplin. De 30 de ani se spune:
„Zis-a Domnul către Moise. Grăieşte poporului (preoţilor) lui Aaron …”. Tema majoră
a cărţii este modul în care să se slujească Domnului de către tot poporul şi în
mod special de către preoţi. Capitolele 21 şi 22 cuprind referinţe speciale la
preoţi, preoţie, jertfele aduse de preoţi. Parcurgând cuprinsul celor două
Capitole, notăm următoarele teme:

a) Preotul – om al Învierii
Cap. 21, vers. 1-5: „Zis-a Domnul către Moise: "Grăieşte preoţilor, fiilor
lui Aaron şi le spune: Să nu se spurce prin atingere de mort din poporul lor. Să se
atingă numai de rudenia de aproape a lor, de mama lor şi de tatăl lor, de fiul lor şi
de fiica lor, de fratele lor; de sora lor fecioară, care trăieşte la ei şi e nemăritată, poate
să se atingă, fără să se spurce. De nimeni altul din poporul său să nu se atingă, ca
să nu se spurce. Să nu-şi radă capul, să nu-şi tundă marginea bărbii şi să nu-şi facă
tăieturi pe trupurile lor pentru morţi”.
Preotul Vechiului Testament este preînchipuirea preoţiei din Noul
Legământ când moartea este desfiinţată prin moartea şi Învierea lui Hristos -
Marele Preot.
Preotul este îndatorat să nu se atingă de morţi, în afară de membrii familiei
sale pentru ca, prin această neatingere, să mărturisească absenţa contactului său
cu moartea, fundamentând întreaga sa slujire pe adevărul Învierii. Deşi tristeţea
şi disperarea cuprind inimile oamenilor în faţa omului mort, preotul este chemat
să nu fie cuprins de asemenea stări (să nu-şi radă capul, să nu-şi facă tăieturi în
barbă sau pe corp – manifestări ale membrilor familiei în faţa unei persoane
decedate), căci el, preotul, ca preînchipuire a Marelui Preot, Iisus Hristos, este
purtător de nădejdea Învierii.

b) Sfinţirea preoţiei
Capitolul 21, vers. 6-8: „Să fie sfinţi ai Dumnezeului lor şi să nu
pângărească numele Dumnezeului lor, că ei aduc jertfă Domnului şi pâine
Dumnezeului lor şi de aceea să fie sfinţi. Să nu-şi ia de soţie femeie desfrânată sau
necinstită; nici femeie lepădată de bărbatul ei, căci sunt sfinţi ai Domnului

12
 Dumnezeului lor. Cinsteşte-i ca pe sfinţi, căci ei aduc pâine Dumnezeului tău;
sfinţi să vă fie, căci Eu, Domnul, Cel ce vă sfinţesc, sunt sfânt”.
Dumnezeu este sfânt. Slujirea care i se aduce este sfântă. Preotul care
împlineşte această slujire este chemat să fie sfânt. Numele Domnului nu poate fi
pângărit de ceva sau cineva care poartă amprenta necurăţiei. A aduce „pâine”
jertfă lui Dumnezeu implică un act sacru, sacralitate care-l defineşte nu numai pe
Cel Căruia i se aduce jertfa, ci şi pe cel care o aduce, preotul.

c) Familia preotului
Capitolul 21, vers. 7: Preotul „Să nu-şi ia de soţie femeie desfrânată sau
necinstită; nici femeie lepădată de bărbatul ei, căci sunt sfinţi ai Domnului
Dumnezeului lor”.
Capitolul 21, vers. 9: „Dacă fiica preotului se va spurca prin desfrânare, ea
necinsteşte pe tatăl său: să fie arsă cu foc”.
Preotul este în legătură permanentă, prin actul de aducere a jertfei, cu
Dumnezeu. Prin aceasta preotul este sfânt şi sfântă trebuie să-i fie familia. Soţia,
în primul rând, şi apoi copiii, trăiesc sub acelaşi acoperiş cu preotul, duc o viaţă
de continuă legătură. De aici rezultă necesitatea ca soţia preotului şi copiii lor să
se ridice la un standard de viaţă superior celorlalţi. Aceasta pentru că soţul,
respectiv tatăl lor face parte din categoria celor ce sunt „sfinţi ai Domnului
Dumnezeu”.
Referindu-se la sfinţenia definitorie pentru viaţa preotului care nu trebuie
atinsă nici de păcate proprii nici de cele ale membrilor familiei sale, Sf. Ioan
Gură de Aur, referindu-se la pedeapsa capitală aplicată fiicei preotului (spurcată
prin desfrânare”, zice: „Chiar fiicele preoţilor, care nu aveau nici o legătură cu preoţia,
erau pedepsite pentru aceleaşi păcate cu mult mai aspru, tocmai din pricină că părinţii
lor erau preoţi. Păcatul săvârşit era acelaşi ca şi cel săvârşit de fetele oamenilor de rând –
amândouă păcate de desfrânare - , totuşi fiicele preoţilor erau pedepsite cu mult mai
aspru”8.

d) Marele Preot şi exigenţele vieţii lui

Capitolul 21, vers. 10-15: „Marele preot din fraţii tăi, pe capul căruia s-a
turnat mirul de ungere şi care este sfinţit, ca să se îmbrace cu veşmintele sfinte, să
nu-şi descopere capul său, nici să-şi sfâşie hainele; şi nici de un mort să nu se

8 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 190

13
 apropie, nici chiar de tatăl său sau de mama sa să nu se atingă. De locaşul sfânt să
nu se depărteze, ca să nu necinstească locaşul Dumnezeului său, căci mirul sfânt de
ungere al Dumnezeului lui este asupra lui. Eu sunt Domnul. Acesta îşi va lua de
femeie fecioară din poporul său. Văduvă, sau lepădată, sau necinstită, sau
desfrânată să nu ia, ci fecioară din poporul său să-şi ia de femeie. Să nu-şi spurce
sămânţa sa în poporul său, că Eu sunt Domnul Dumnezeu, Cel ce îl sfinţesc!”
Dacă pentru un preot obişnuit şi pentru familia lui se cere un întreg şir de
lucruri datorită sfinţeniei preoţiei, pentru Marele Preot exigenţele cresc. Lui i se
cere să nu se atingă de mort, nici dacă, acesta este membru al familiei sale, semn
că el este prin excelenţă exponent al credinţei în Înviere şi al adevărului că
moartea nu există în realitate, fiind doar un accident al istoriei. Fidelitatea
Marelui Preot faţă de locaşul Domnului trebuie să fie totală, ea fiind manifestată
şi fizic prin neîndepărtarea de la locul sfânt în nici o situaţie.
Familia Marelui Preot trebuie să se ridice, de asemenea, la nivelul
sfinţeniei slujirii Marelui Preot. El nu poate să se căsătorească decât cu fecioară
din neamul evreiesc. Aceasta pentru că, Marele Preot închipuie în modul cel mai
deplin pe „Hristos, a cărui mireasă este Biserica. Biserica este pentru totdeauna mireasa
Lui fecioară. Hristos şi Biserica alcătuiesc nunta desăvârşită. De aceea preînchipuirile
din Vechiul Testament subliniază această desăvârşire”9.
Marele Preot este supus unor mari rigori pe considerentul că „mirul sfânt de
ungere al Dumnezeului lui este asupra lui” (versetul 12) şi pentru că „Domnul
Dumnezeu” este „Cel ce îl sfinţeşte” (versetul 15).

e) Preotul să fie curat de orice meteahnă

Capitolul 21, vers. 16-21: „Grăit-a Domnul cu Moise şi a zis: "Spune lui
Aaron: Nimeni din neamul tău în viitor şi din rudele tale să nu se apropie, ca să
aducă daruri Dumnezeului său, de va avea vreo meteahnă pe trupul său. Tot omul
cu meteahnă pe trup să nu se apropie: nici orb, nici şchiop, nici ciung, Nici cel cu
piciorul rupt sau cu mâna ruptă, nici ghebos, nici cu vreun mădular uscat, Nici cel
cu albeaţă pe ochi, nici chelul, nici pipernicitul, nici cel cu părţile bărbăteşti
vătămate. Nici un om din sămânţa preotului Aaron, care va avea pe trupul său vreo
meteahnă, să nu se apropie ca să aducă jertfă Domnului; că are meteahnă şi de aceea
să nu se apropie ca să aducă daruri Dumnezeului său.”
Integritatea corporală a preotului este o exigenţă foarte clar exprimată: „Cel
ce slujeşte în preoţie nu trebuie să aibă defecte fizice. El este închipuirea Preotului ultim,

9 The Orthodox Study Bible, Thomas Nelson, 2008, notă la p. 149

14
al lui Iisus Celui fără păcat şi fără de pată, Care este în acelaşi timp şi Jertfă fără păcat şi
fără pată”.
Integritatea fizică este simbol al integrităţii credinţei care trebuie să fie fără
pată şi care trebuie păstrată chiar cu preţ de sânge vărsat în vremuri de
mucenicie. Origen în scrierile sale face legătură între preotul fără meteahnă, care
aduce jertfă fără meteahnă, şi lupta pentru păstrarea credinţei fără meteahnă
până la mucenicie: „Mai mult, preoţii fără prihană slujeau dumnezeirii oferind jertfe
fără prihană. În același timp cei necuraţi şi care aduceau jertfe necurate erau izgoniţi de
la altar, după cum ne încredinţează Moise în Cartea Leviticului. Preotul fără prihană,
aducând sacrificii neprihănite, îşi ţine cu putere mărturia şi împlineşte orice exigenţă a
martiriului.”10.
Lipsa de meteahnă corporală a preotului este, după spusele Sfântului
Grigorie Teologul, simbol al integrităţii sufleteşti: „Ştiu iarăşi că nu rămâneau
necercetate nici cusururile trupeşti ale preoţilor sau ale jertfelor, ci era legiuit ca cei
desăvârşiţi să aducă jertfe desăvârşite, simbol, după părerea mea, al integrităţii
sufleteşti”11.
De menţionat faptul că termenul de „meteahnă”, la origine, spune
Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, „e mult mai cuprinzător; deşi în context el se
referă la un defect fizic (cusur, meteahnă, infirmitate), înţelesul său cuprinde şi aria
morală (prihană). Dumnezeu a creat lumea perfectă; ca atare, şi imaginea Sa întrupată în
preot trebuie să fie integrală, neştirbită”12.

f) Sfinţenia jertfei
Capitolul 21, vers. 22 :„Darurile Dumnezeului său sunt sfinţenii mari, din
sfinţenii poate să mănânce”.
Capitolul 22, vers. 19-24: „Ca să afle prin aceasta bunăvoinţă la
Dumnezeu, jertfa trebuie să fie fără meteahnă, de parte bărbătească, din vitele mari,
sau din oi, sau din capre. Toate câte au meteahnă în sine să nu le aduceţi
Domnului, că nu vor fi primite. De va aduce cineva Domnului jertfă de mântuire,
plinind o făgăduinţă, sau aducând jertfă de bună voie, sau la praznicele voastre, din
boi, sau din oi, să fie fără meteahnă; ca să fie primită, să nu aibă nici o meteahnă.
Dobitoc orb, vătămat, sau slut, sau bubos, sau răpciugos, sau râios, să nu aduceţi

10 Exhortaţie la Martiriu, 30, Ancient Christian Commentary on Scripture, Old Testament, III, Exodus, leviticus,
Numbers, Deuteronomy , General Editor Thomas C. Oden, Illinois, 2005, p. 192
11Sf. Grigorie Teologul, Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 291
12Sfânta Scriptură, versiune diortosită, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 146, nota a.

15
 Domnului şi nici să daţi la jertfelnicul Domnului pentru jertfă. Bou sau oaie cu
picioarele lungi sau scurte peste măsură poţi să aduci ca jertfă de evlavie, iar pentru
jertfa făgăduită acestea nu, sunt primite. Dobitocul care are părţile bărbăteşti
strivite, sfărâmate, smulse sau tăiate, să nu-l aduceţi Domnului şi în ţara voastră să
nu faceţi asemenea lucru.”
Domnul Dumnezeu, Căruia se aduce jertfă, sfânt este. Preotul care aduce
jertfă lui Dumnezeu este sfânt prin curăţia vieţii sale şi a familiei. Jertfa care se
aduce de către preot lui Dumnezeu trebuie să poarte, de asemenea, amprenta
sfinţeniei. Integritatea fizică a jertfei, „animal fără meteahnă”, este semnul văzut că
lucrul adus Domnului este curat, preţios, cu înfăţişare adecvată. Ceea ce este mai
de preţ în turmă, aceea să fie obiect de jertfă.
Insistenţa asupra calităţii jertfei este bazată şi pe rostul acesteia de
prefigurare a Jertfei celei fără de întinăciune care este Hristos Domnul.
Dumezeiasca Liturghie mărturiseşte că Hristos este „Cel ce aduce şi Cel ce Se
aduce”, fiind Preot şi Ofrandă în acelaşi timp. Sfântul Ioan Botezătorul îl numeşte
„Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

g) Grija preotului şi a poporului faţă de cele sfinte

Capitolul 22, vers. 1-16 : „După aceea a grăit Domnul cu Moise şi a zis:
"Spune lui Aaron şi fiilor lui să umble cu băgare de seamă cu cele sfinte ale fiilor lui
Israel şi să nu pângărească numele cel sfânt al Meu prin prinoasele pe care ei înşişi
Mi le aduc. Eu sunt Domnul. Spune-le: Tot omul din seminţia voastră şi din
neamul vostru, care va avea pe sine vreo necurăţenie şi se va apropia de cele sfinte,
care se afierosesc de fiii lui Israel Domnului, sufletul aceluia se va stârpi de la faţa
Mea. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Omul din seminţia preotului Aaron
care va fi lepros sau va avea curgere să nu mănânce din cele sfinte, până nu se va
curăţi; şi cine se va atinge de ceva necurat de la mort, sau cine va suferi de curgerea
seminţei, Sau cine se va atinge de vreo târâtoare, de care s-ar spurca, sau de vreun
om, care l-ar face necurat prin orice fel de necurăţie a lui, Cel ce s-a atins de acestea
necurat va fi până seara şi să nu mănânce din cele sfinte înainte de a-şi spăla trupul
său cu apă. Iar după ce va apune soarele şi după ce se va curăţi, atunci să mănânce
din cele sfinte, că aceea este hrana lui. Mortăciune şi sfâşiat de fiară să nu mănânce,
ca să nu se spurce cu acestea. Eu sunt Domnul. Să păzească poruncile Mele, ca să
nu aibă asupră-le păcat şi să nu moară, când vor călca acestea. Eu sunt Domnul
Dumnezeu, Cel ce îi sfinţesc pe ei. Nici un străin să nu mănânce din cele sfinte.
Nici cel ce locuieşte la un preot şi nici simbriaşul preotului să nu mănânce din cele

16
 sfinte. Iar dacă preotul îşi va cumpăra un rob cu argint, acela să mănânce din ele;
asemenea şi robul născut în casa sa să mănânce din pâinea lui. Dacă fiica preotului
se va mărita după străin de neamul preoţesc, nici ea să nu mănânce din prinoasele
sfinte, cuvenite lui. Când însă fiica preotului va fi văduvă sau despărţită şi copii nu
va avea şi se va întoarce în casa tatălui său, cum era şi în tinereţea sa, atunci ea să
mănânce pâinea tatălui său, iar dintre străini nimeni să nu mănânce. Dacă cineva
mănâncă din greşeală din cele sfinte, să întoarcă preotului preţul lucrului sfânt şi să
mai adauge încă a cincea parte din preţul lui: Preoţii să nu spurce cele sfinte ale
fiilor lui Israel, pe care ei le aduc dar Domnului, Şi să nu atragă asupră-le
vinovăţia fărădelegii, când vor mânca cele sfinte ale lor, că Eu sunt Domnul, Cel ce
îi sfinţesc".
În timpul exercitării slujirii de preot, acesta poate cădea în păcat. Dacă nu
sunt păcate de moarte, considerate neopritoare de la preoţie, preotul intră într-o
perioadă de curăţire pentru a redobândi starea de curăţie. „Darurile Dumnezeului
(preotului) sunt sfinţenii mari”, zice Domnul. De aceea preoţii, continuă Domnul,
„să umble cu băgare de seamă cu cele sfinte ale fiilor lui Israel şi să nu pângărească
Numele cel Sfânt al Meu”.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut în aceste atenţionări prefigurarea grijii
faţă de Dumnezeiasca Jertfă Euharistică. Prevederile levitice vorbesc despre
opriri de a mânca jertfa pentru un timp ca urmare a unei stări de necurăţie. Cel
care nu face parte din Israel este oprit a mânca din jertfă, precum şi cel care a
părăsit poporul ales. Aceste prevederi au fost preluate, cu modificările adecvate,
de conştiinţa canonică a Bisericii în legătură cu Dumnezeiasca Euharistie.

2. Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel

Sfântul Apostol Pavel a propovăduit Evanghelia popoarelor păgâne,

„elinilor”, adică neiudeilor, de aceea a şi fost numit „Apostolul neamurilor”. Cu
toate acestea, dorinţa sa fierbinte a fost aceea ca întreg neamul evreilor să ajungă
la cunoaşterea lui Hristos şi, dacă s-ar fi putut, ar fi preferat să fie el însuşi
despărţit de Hristos în schimul mântuirii întregului său neam 13. De aceea, scopul
scrisorii sale adresate evreilor – atât din Ţara Sfântă, cât şi din diaspora – este

13„Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este
întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii
mei, cei de un neam cu mine, după trup” (Romani 9, 1-3).

17
acela de a-i convinge pe aceştia că Iisus este Hristos, că în El se împlinesc
proorociile şi Legea Vechiului Testament.
Tema centrală, care ne intresează pentru cursul de faţă, este: Hristos,
Arhiereul cel veşnic şi înţelegerea preoţiei prin intermediul acestui adevăr
fundamental.
În mod esenţial, nu există decât un singur preot, un singur arhiereu, iar
acesta este Hristos. Tot ceea ce se întâmplă în lucrarea arhierească, preoţească nu
este decât prelungire a singurei preoţii: preoţia veşnică a lui Hristos. „Prin preoţi
lucrează Hristos Însuşi, ca Preotul unic propriu-zis, la unificarea văzută şi nevăzută a
oamenilor în Sine. (...) Hristos nu a luat mâna omenească degeaba; dar nemailucrând
prin mâna Sa în mod vizibil, mâna Sa e activă prin mâna celor prin care prelungeşte în
planul văzut preoţia Sa nevăzută”14. După Înălţarea Sa la cer şi şederea de-a dreapta
Tatălui, Hristos continuă să fie prezent în Biserică: Arhiereul care Se oferă jertfă,
Învăţătorul care propovăduieşte şi Conducătorul spre mântuire al oamenilor.
Însă, întrucât de la Înălţare Hristos devine nevăzut pentru ochii trupeşti ai
omului, a instituit preoţia sacramentală, astfel încât prin mâna arhierului sau a
preotului se prelungeşte în plan văzut preoţia Sa cea nevăzută.

I. Hristos – Apostol şi Arhiereu

„Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi
Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos” (Evrei 3, 1).
„Apostol” înseamnă „trimis”. Hristos este trimisul Tatălui şi întreaga
Evanghelie justifică propovăduirea Domnului Hristos, nu atât pe minunile
săvârşite, cât pe argumentul că este trimis al Tatălui15. Fiul este manifestarea
iubirii Tatălui faţă de lume, mărturisitorul acestei iubiri, şi precum Fiul este
trimis de Tatăl, aşa episcopul este trimis al lui Hristos, iar preotul este trimis al
episcopului. Acest statut, de trimis, se păstrează la toate nivelurile vieţii
bisericeşti.
Iisus Hristos este marele Arhiereu, adică marele Preot, mijlocitorul între
Dumnezeu şi oameni. Acesta este şi scopul venirii Arhiereului celui veşnic pe
pământ: să-i ducă pe oameni la ceruri, să le unească pe cele de jos cu cele de sus,
să-l unească pe om cu Dumnezeu.

14Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 154.
15„Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând;
căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai” (Ioan 5, 19); „Judecata Mea este dreaptă, pentru că
nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 5, 30); „Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl ca să le
săvârşesc, lucrurile acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis” (Ioan 5, 36);
„Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 38)
etc.

18
 Mijlocirea săvârşită de Marele Preot, Iisus Hristos, este fundamentată pe
întruparea, moartea, învierea, înălţarea la ceruri şi şederea Lui de-a dreapta lui
Dumnezeu Tatăl. A fi mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, nu înseamnă numai
a realiza împăcarea omului cu Dumnezeu, ci şi unirea omului cu Dumnezeu.
Prin Înălţarea la Cer, Hristos a aşezat şi firea omenească, asumată de El, în slava
pe care „a avut-o mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 5). Preotul este chemat,
ca prelungire văzută a mâinii celei nevăzute a lui Hristos, să devină mijlocitor
între oameni şi Dumnezeu.
În exercitarea misiunii sale, Hristos este Preot, Profet şi Împărat. Sunt cele
trei demnităţi pe care le regăsim în Vechiul Testament şi care se confereau, prin
ungere, anumitor persoane, pentru conducerea, îndrumarea sau purtarea de grijă
faţă de poporul iudeu. Dogmatistul grec Nikos Matzoukas, subliniind faptul că
în Vechiul Testament aceste trei demnităţi sunt întâlnite separat, niciodată toate
trei deţinute de o singură persoană, vorbeşte despre tensiunile care existau
adeseori între persoanele care deţineau aceste demnităţi: „Sunt foarte cunoscute
incendiarele cuvinte ale proorocilor împotriva împăraţilor şi preoţilor neevlavioşi. În
multe situaţii, linia profetică reprezenta autenticitatea istoriei poporului făgăduinţei”16.
Însă aceste trei demnităţi, în exercitarea lor, cuprindeau o anticipare, o
pregustare a ceea ce urma să fie: în Noul Testament vor fi deţinute de aceeaşi
persoană: „În Persoana Cuvântului întrupat, aceste trei demnităţi pe care, după teologia
Părinţilor ortodocşi, le-a condus El însuşi în istoria lui Israel, sunt reunite în mod
indestructibil ca funcţiuni harismatice şi zidesc trupul Bisericii”17. În Biserică – Trupul
tainic al lui Hristos – cele trei demnităţi sunt preluate şi exercitate de arhiereu şi
de preot, în numele arhiereului. Ele sunt „funcţiuni harismatice şi zidesc Trupul
Bisericii”18, Biserica neputând fi înţeleasă fără aceste funcţiuni prezente în ea.

II. Hristos – Arhiereul care ia asupra Sa suferinţa lumii

„Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui
Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi
cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de
păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm
har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4, 14-16).
Hristos Se aduce pe Sine jertfă Tatălui pentru fiecare fiinţă umană. Fiul lui
Dumnezeu ia firea omenească din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, fiind
purtător al tuturor suferinţelor omului, afară de păcat. Sfântul Apostol Pavel Îl
defineşte pe Hristos ca Arhiereu care ia asupra sa suferinţa lumii, în calitatea Lui

16 Nikos Matzoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 224.
17 Ibidem, p. 225.
18 Ibidem.

19
de a putea suferi cu noi în slăbiciunile noastre, „fiind ispitit întru toate după
asemănarea noastră, afară de păcat”. De la naşterea Sa cea după trup în peştera din
Betleem, trecând prin fuga în Egipt, ispitirea venită de la demoni în pustie,
acuzaţia de demonizat, de mâncător împreună cu vameşii şi cu desfrânatele, de
călcător al Legii lui Moise, părăsirea de către cei apropiaţi, sentimentul
abandonării chiar de Tatăl până la răstignirea şi moartea pe cruce, toată viaţa
pământească a lui Hristos este o asumare deplină a durerii şi suferinţei omului.
Nu există expresie a suferinţei umane care să nu fi fost trăită cu toată
intensitatea de către Hristos. Asumarea suferinţei umane este Jertfa Lui adusă
Tatălui pentru restaurarea din interior a naturii umane. De aceea, singurul
răspuns care poate fi dat suferinţei este acela că Domnul Hristos este împreună
cu orice om în suferinţa lui, ceea ce înseamnă că acesta nu este singur în
încercarea sa. Iar dacă Hristos este părtaş şi purtător al suferinţei umane, cel care
acceptă să poarte crucea arhieriei sau preoţiei este purtător al crucii suferinţei în
raport cu cei păstoriţi de el.

III. Arhiereul luat dintre oameni spre cele către Dumnezeu

„Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele
către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate; el poate să fie îngăduitor cu
cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune. Din această pricină
dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să jertfească pentru păcate” (Evrei 5,
1-3)
Păstorul de suflete – arhiereu sau preot – face parte simultan din două
lumi: cea de jos şi cea de sus. El este născut din bărbat şi din femeie, este purtător
al moştenirii lăsate de părinţi, bunici etc. Păcatele săvârşite înainte de hirotonie
sau după hirotonie alcătuiesc o greutate greu de purtat. În acelaşi timp,
arhiereul/preotul este, prin hirotonie, destinat lumii celei de sus, Împărăţiei
Cerurilor, lui Dumnezeu. Nu se poate, trupeşte, dezlipi de cele pământeşti, dar
este chemat să aprindă focul dumnezeiesc – Hristos Domnul, în inima proprie şi
în inima păstoriţilor.
Sfântul Apostol Pavel are o viziune realistă asupra lucrurilor. Arhiereii şi
preoţii rămân oameni cu slăbiciuni şi păcate chiar dacă lucrarea lor este plină de
sfinţenie. Jertfa pe care ei o aduc la Tronul Ceresc are şi rostul obţinerii iertării nu
numai pentru poporul păstorit, ci şi pentru ei înşişi. Faptul că arhiereii sau
preoţii sunt „cuprinşi de slăbiciune” în pofida măreţiei slujirii lor, are, în viziunea
Sfântului Pavel, şi o parte pozitivă. Arhiereul „poate să fie îngăduitor cu cei
neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune”. Fiind conştient de
propriile-i lipsuri, slăbiciuni şi păcate, arhiereul/preotul are capacitatea să

20
înţeleagă lipsurile, slăbiciunile şi păcatele păstoriţilor şi să aducă răspunsul
adecvat pentru problemele lor.
Hristos – Arhiereul suprem a fost fără de păcat, dar purtător în firea Sa
umană a tuturor slăbiciunilor şi lipsurilor caracteristice acestei firi. El a îngăduit
să se lase chiar ispitit de diavol pentru că „fiind El Însuşi ispitit, poate şi celor ce se
ispitesc să le ajute” (Evrei 2, 18). De aceea Hristos este şi Judecătorul lumii. Lumea
nu va fi judecată decât de Cel ce a fost purtător al acestei lumi în firea Sa umană
şi cunoscător a ceea ce înseamnă să fii om cu dureri, suferinţe, ispitiri, prieteni,
duşmani, cu clipe de bucurie sau tristeţe etc.
Părintele Sofronie de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Anglia
spune chiar că la judecata fiecărui creştin vor fi împreună judecători cu Hristos
cei mai buni din fiecare categorie de creştini. Arhiereii vor fi judecaţi de cei mai
sfinţi arhierei, care pot da dovada că şi ei au trăit în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi
arhierei care n-au reuşit să se ridice la înălţimea slujirii la care au fost chemaţi.
Preoţii, monahii, dregătorii, bogaţii, săracii, vor fi judecaţi de cei mai buni dintre
preoţi, monahi, dregători, bogaţi sau săraci, pentru ca cei judecaţi să nu mai aibă
cuvânt de îndreptăţire.

IV. Arhiereul/preotul – chemat de Dumnezeu prin hirotonie

Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după
cum şi Aaron. Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci
Cel ce a grăit către El: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Evrei 5, 4-5)
Sfântul Apostol Pavel reia tema apostoliei, a trimiterii la propovăduire a
păstorului de suflete. După cum Dumnezeu Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume şi
după cum Fiul a trimis apostolii la propovăduire, aceştia au trimis, prin
hirotonie, prin punerea mâinilor, pe episcopi, pe preoţi şi pe diaconi la
mărturisirea Evangheliei.
Biserica este un organism viu care dăinuieşte prin izvorul de apă vie care
este Hristos Domnul. Prin succesiune apostolică, prin hirotonie, în duh ierarhic şi
de ascultare se structurează viaţa Bisericii.
Preoţia este chemare, este trimitere, este dar şi har. Preoţia este sfinţire prin
hirotonie. Părintele Dumitru Stăniloae arată că de la Aaron şi Melchisedec până
la arhiereul sau preotul de astăzi toţi primesc preoţia, nu sunt ei înşişi izvorul
preoţiei lor. „Aşa cum Aaron şi Melchisedec – chipuri anticipate ale lui Hristos ca
Arhiereu – nu şi-au luat preoţia de la ei, tot aşa nici Hristos nu Şi-a luat-o de la El.
Numai omul sfinţit de Dumnezeu poate intra la Dumnezeu. Căci nesfinţit, nu poate
intra la Dumnezeu, iar sfinţirea nu şi-o poate da el însuşi. Hristos, ca om, a fost sfinţit de
Dumnezeu, întrucât S-a făcut om curat prin iniţiativa Cuvântului lui Dumnezeu şi prin

21
lucrarea Duhului Sfânt, cu vrerea Tatălui”19. Aşadar, nici Hristos nu şi-a luat preoţia
de la El, arătând prin aceasta calitatea de trimis, de Fiu al Tatălui în lume.
Coborând la nivelul arhiereului sau al preotului, Părintele Dumitru Stăniloae
vorbeşte de sfinţirea care îi este dată prin hirotonie. Iar hirotonia o primeşte în
dar de la Dumnezeu. Apoi, totul se prelungeşte în viaţa Bisericii până la cel din
simplul enoriaş, care şi el este rege, profet şi preot al preoţiei universale.

V. Melchisedec – Hristos – arhiereul/preotul

„Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt,
care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a
binecuvântat, Căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al
dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, Fără tată, fără mamă, fără spiţă de
neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui
Dumnezeu, el rămâne preot pururea” (Evrei 7, 1-3).
Pacea şi dreptatea sunt întruchipate în persoana lui Melchisedec, cel care îl
întâmpină pe Avraam pe când acesta se întorcea victorios de la lupta cu regele
Kedarlaomer şi ceilalţi trei aliaţi ai acestuia (Facere 14, 18-20). El este rege al
Salemului (al păcii) şi „preot al Dumnezeului celui Preaînalt”. Melchisedec îl
binecuvintează pe Avraam de la care primeşte zeciuială. „În faţa lui Avraam, care
este strămoşul întregului popor al făgăduinţei, Melchisedec se prezintă împărat superior,
preot care binecuvintează şi primeşte zeciuială din prăzi”20. Apostolul Pavel vede în
el o prefigurare a lui Hristos: „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici
început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, el rămâne preot pururea”. Din acest cuvânt,
conştiinţa liturgică a Bisericii a alcătuit frumoase cântări, sintetizând în câteva
cuvinte întreaga teologie: Hristos este fără mamă, ca Logos născut din veci din
Tatăl, şi fără tată, ca Logos întrupat din Fecioara Maria.
Întrucât Melchisedec este mai mare decât Avraam – cel care l-a născut pe
Levi –, Hristos, care este „preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” aduce o
preoţie veşnică, superioară celei vechitestamentare. Ca şi Legea veche, şi preoţia
iudaică este integrată în cea nouă, creştină, şi nu este făcută să dispară:
desfiinţarea ei înseamnă, de fapt, trecerea la un alt stadiu, desăvârşit.

19 Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 153.

20 N. Matzoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, p. 227-228.

22