CURSUL 4

VOCAŢIA ŞI CALITĂŢILE SPIRITUALE ALE PREOTULUI, CERINŢE

PASTORAL-MISIONARE ÎN SOCIETATEA ACTUALĂ

Pastoraţia şi misiunea preotului în societatea contemporană este atât o necesitate, dar şi o

provocare pentru sine şi pentru Biserică, pentru că realităţile vieţii sunt unele care cer ca preotul
slujitor să fie unul de vocaţie şi duhovnicesc, pe lângă celelalate calităţi spirituale, care să asigure o
pastoraţie autentică şi să-şi atingă scopul de a învăţa, a sluji şi a conduce pe credincioşi la mântuire.
Preotul de vocaţie este cel care se ocupă cu timp şi fără timp de comunitatea credincioşilor
încredinţaţi lui spre păstorire, punând mai presus de interesele personale nevoile spirituale şi
duhovniceşti ale acestora. Conştientizând importanţa misiunii sale pe care o are de îndeplinit,
preotul întruchipează idealul ceresc şi se ridică la treapta de slujitor al lui Dumnezeu şi al
Evangheliei, urmând modelului Mântuitorului Hristos şi al Sfinţilor Apostoli.
Preotul în istorie s-a născut odată cu religia, aşa cum religia a apărut odată cu istoria. Încă de
pe când memoria omenirii nu mai păstrează amănunte, se ştie că a existat preotul. Preotul a fost
interpret, a fost mijlocitor. Din imemoriale timpuri, s-a ridicat cineva din comunitate care s-a crezut
cuprins de darul de a interpreta gândurile comunităţii faţă de Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de altă
parte gândurile lui Dumnezeu faţă de comunitate. S-a ridicat, fără îndoială, la o anumită chemare.
Acesta a fost un chemat, un purtător de har, un purtător de mesaj. Şi a fost dintotdeauna un personaj
deosebit. S-a simţit însărcinat cu o misiune. Cel dintâi va fi primit-o direct de la Dumnezeu, apoi a
transmis-o el altora. Aşa a fost din timpurile cele mai vechi, căci preotul nu este tipic creştin.
Dumnezeu exista şi înainte de a apărea creştinismul.
Preoţii au existat cu mult înainte, din timpurile cele mai vechi şi cu mult înainte de a începe
istoria preoţiei Vechiului Testament. La modul vremii, a existat preotul vremii. Pe Avraam l-a
binecuvântat Melchisedec, regale Salimului, iar „Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului Celui
Prea înalt” (Facere 14, 18).
Mântuitorul Hristos a reînnoit preoţia, lăsând pe Apostoli să hirotonească preoţi la rândul lor.
Mântuitorul ţine să precizeze: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15, 16).
Preoţia este un dar, darul lui Dumnezeu. Ea este de Sus. Este o misiune, apostolat, slujire. De
aceea, preotul este interpret calificat, este tălmăcitor acreditat, e mijlocitor, este trimis, e un „Altfel”,
e un „Altcineva” decât ceilalţi creştini, cineva cu rost între Dumnezeu şi oameni.
 Mântuitorul foloseşte două metafore în legătură cu preoţia: „Voi sunteţi sarea pământului”
şi „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5, 13-14).
„Voi sunteţi sarea pământului” – o metaforă luată din viaţa imediată, din viaţa de toate
zilele a fiecărui om de pe toată faţa pământului. Preotul este chemat aici să dea sens, de aceea este
asemănat cu sarea pământului. El este chemat să explice, să facă lucrurile coerente, să sistematizeze,
să definească, pentru că altfel, lucrurile ar rămâne ca o mâncare fără sare. Ar fi fără gust. O viaţă
fără sens este şi fără gust. Preotul este chemat să dea sens vieţii oamenilor, să ajute pe acestea, să
călăuzească spre ţinta cea adevărată, spre mântuire, spre Dumnezeu. Dacă există Dumnezeu, totul
are sens. Preotul trebuie să fie descoperitorul acestui sens, trebuie să-l ştie.
„Voi sunteţi lumina lumii” – Preotul trebuie să fie lumină, să lumineze înaintea oamenilor, nu
cu vorba, cât cu faptele sale, cu predica acţiunilor sale.
Prin aceste două metafore, se pune în evidenţă măreţia misiunii preoţeşti, şi faptul că cel care
vrea să ia jugul lui Hristos trebuie să fie chemat la acesta.
Chemarea preoţească, trebuie să fie lucrată, aşa cum trebuie lucrat pământul ca să rodească.
De multe ori, noi, preoţii tratăm chemarea noastră cu o oarecare comoditate. Dacă un atlet şi-
ar trata chemarea sa cu această comoditate, atunci n-ar mai avea niciodată performanţe sportive.
Este nevoie în primul rând de o disciplină interioară. Aceasta presupune o constrângere, un
sacrificiu. Sacrificiul învăţăturii, al unei continue educaţii, a stării de rugăciune neîncetată.
Preoţia nu este o profesie. Cine o vede aşa, va fi amarnic decepţionat. Un preot nu poate
rezista decât cu o vocaţie reală. Avem nevoie de preoţi şi nu de refugiaţi în preoţie, de funcţionari
sau de naufragiaţi.1 Răspunderea pe care o au cei care vin aici, o au în primul şi-n primul rând faţă
de Dumnezeu, apoi de propria conştiinţă, şi apoi faţă de cei care i-au fost încredinţaţi lui spre
păstorire.
Dintre toate chemările pe care le poate îndeplini cineva în viaţă, slujirea preoţească este cea
mai importantă şi mai plină de responsabilitate. Şi aceasta pentru faptul că preoţia nu este o simplă
profesie, meserie sau slujbă, ci ea este, aşa cum mereu se spune şi se accentuează în mediul teologic,
o misiune. Preoţia este acea misiune de a conduce sufletele la mântuire. Ea este slujire din slujirea
Mântuitorului Hristos şi continuarea peste veacuri a lucrării Sale mântuitoare, de întoarcere a
sufletelor către Dumnezeu. Ea este acea taină şi lucrare prin care Mântuitorul rămâne cu noi până la
sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20). Prin ea se continuă cele trei lucrări sau slujiri ale Mântuitorului:

1
I.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, pp. 146, 147, 148,
149, 150, 152, 153.
învăţătorească, slujitoare şi conducătoare, păstrându-se în felul acesta, legătura neîntreruptă de
învăţătură şi de har cu izvorul preoţiei care este Iisus Hristos.
De aceea, preoţia a fost socotită întotdeauna ca o chemare la părtăşia de harul Duhului Sfânt
şi la lucrarea Mântuitorului Hristos. Din conştiinţa chemării la această slujire decurge şi
responsabilitatea ei deosebită, de care s-au înfricoşat şi cei mai luminaţi teologi şi Sfinţii Părinţi ai
Bisericii, socotind-o „artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor”, cum o numea Sfântul Grigorie Teologul.
De aceea, pornind de la adevărul pe care Sfânta Scriptură îl subliniază pregnant că „nimeni
nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu ca şi Aaron” (Evrei 5, 4),
candidatul sau tânărul care se pregăteşte să devină preot, trebuie să fie conştient permanent că, prin
slujirea preoţească, el răspunde unei chemări. De aici şi conştiinţa că lucrarea lui nu este numai a
propriei sale persoane, ci este o împreună-lucrare cu Mântuitorul Hristos, o sinergie. Din momentul
hirotonirii, preotul poate şi trebuie să spună ca şi Apostolul Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).
Pentru ca slujirea preoţească să fie cât mai ziditoare şi pe măsura chemării, care se face de
către Mântuitorul Hristos, ea trebuie privită în toată măreţia sau sublimitatea ei şi cu toată
responsabilitatea care decurge din asemenea slujire. De aceea, candidatul la preoţie trebuie să
cunoască o serie de norme sau rânduieli canonice şi liturgice care evidenţiază tocmai frumuseţea
acestei slujiri, făcând din ea nu o simplă îndeletnicire, ci, aşa cum s-a spus, o misiune.
În primul rând, este necesar ca tânărul candidat să simtă chemarea către o asemenea slujire.
Opţiunea lui pentru preoţie trebuie să izvorască dintr-o necesitate lăuntrică de a se dedica acestei
misiuni, de a sluji lui Dumnezeu. Să nu uităm că secularizarea şi mai ales alergarea după cele
materiale, caracteristice epocii şi lumii în care trăim, pot să transforme şi dorinţa de a deveni preot
într-un calcul meschin şi lumesc de a exercita o slujbă ca toate celelalte, remunerată ca şi acestea, şi
constituind doar o sursă de existenţă sau de înavuţire. Nu sunt puţine cazurile când părinţii, mai mult
decât copiii, văd în slujirea preoţească doar partea aşa-zisă uşoară a acestei activităţi, uitând sau
neştiind că, de fapt, preoţia nu este o lucrare uşoară. Când cineva care doreşte să devină preot şi-a
făcut asemenea calcule, înseamnă că nu a înţeles nimic din frumuseţea slujirii preoţeşti, din
jerfelnicia acestei lucrări şi mai ales din responsabilitatea ei.
De aceea, socotim că este mai cinstit ca, atunci când tânărul nu simte chemarea şi sublimul
slujirii preoţeşti, să nu se apropie de sfântul altar, ci să-şi caute îndeletniciri pe măsura dorinţelor de
a duce o viaţă uşoară şi îmbelşugată. Nimic nu este mai înspăimântător decât să devii negustor de
lucruri sfinte. Căci dacă, aşa cum spunea Diadoh al Foticeii, nimic nu este mai dureros decât să
vorbeşti de Dumnezeu, fără să crezi în El, la fel de dureros este să-I slujeşti, fără să simţi chemarea
Lui. De aceea, credem că primul lucru pe care trebuie să-l facă un candidat la preoţie este verificarea
vocaţiei.
Când această cercetare de sine ne dă certitudinea că dorim să slujim lui Dumnezeu, cel de-al
doilea lucru pe care trebuie să-l facem este să ne asigurăm o temeinică pregătire pentru această
slujire. Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, răspunsul la atâtea întrebări pe care o lume lacomă
de informare teologică doreşte să-l aibă, catehizarea mistagogică, contracararea acţiunilor
prozelitiste şi sectare, apărarea credincioşilor de pericolele curentelor şi ideologiilor străine de duhul
Ortodoxiei, sunt atâtea probleme şi situaţii care nu-i mai dau voie preotului să fie doar un bun
bisericaş sau un slujitor numai al cultului divin, într-o lume în care informaţia circulă cu viteze şi
posibilităţi uluitoare, preotul trebuie să fie un om al cărţii, multiplu pregătit, gata oricând pentru
dialog şi mai ales pentru a face faţă atacurilor de tot felul. Să nu uităm iarăşi că, aşa cum a fost
socotit întotdeauna, preotul trebuie să fie prin definiţie un intelectual. De la preotul din cel mai
modest sat şi până la cel care poartă demnitatea universitară sau pe cea de academician, fiecare
slujitor trebuie să fie un om bine instruit. De aceea, trebuie să redăm preotului locul lui în societate
şi să-l scoatem din marginalizarea în care îl împinsese ideologia atee, readucându-l la un simplu
profesionist liturgic, chiar dacă şi astăzi unii „intelectuali” încearcă să vadă în preot un om care
trebuie să se îngrijească doar de cununii şi parastase.
În al treilea rând, slujitorul bisericesc trebuie să exceleze, printr-o viaţă morală exemplară şi
înainte, şi mai ales după primirea Tainei Hirotoniei. Viaţa morală a slujitorului de cele sfinte este
dovada conştiinţei chemării şi slujirii sale.
Pe lângă aceste trei condiţii de ordin general, vocaţie, pregătire, viaţă morală, care asigură
slujirii preoţeşti demnitatea, rostul şi împlinirea ei, candidatul la preoţie trebuie să respecte şi pe
altele speciale, de ordin mai mult canonic, care întăresc şi mai mult însemnătatea misiunii preoţeşti,
asigurându-i buna ei desfăşurare.
Prima şi cea mai importantă condiţie este ca orice candidat la preoţie să fie bărbat. Problema
hirotonirii femeilor care dă atâta bătaie de cap teologilor, îngăduită în Bisericile protestante este cu
desăvârşire respinsă şi pentru nimic acceptată în Biserica Ortodoxă. Slujirile femeii în Biserică sunt
multiple şi folositoare, dar ele nu sunt de natură sacerdotală. Soţie şi mamă, profesoară de religie şi
călugăriţă, femeia creştină ortodoxă are un câmp larg de slujire, nerâvnind vreodată sau
neîndrăznind măcar să gîndească la preoţie.
Între condiţiile religioase, pe lângă aceea de a fi botezat valid ortodox şi de a păstra credinţa
adevărată, se cere şi aceea ca orice candidat să provină din familii ortodoxe, iar nu eretice sau
schismatice. Având în vedere că, în general, condiţiile religioase sunt respectate, este necesar să
insistăm asupra celor de ordin moral, care asigură preoţiei şi candidatului la slujirea preoţească,
demnitate şi autoritate. Acestea sunt importante mai ales că ele au în vedere pe soţia viitorului preot
cu atât mai mult, cu cât preoţii ortodocşi, în afară de monahi şi puţinii celibatari, sunt căsătoriţi. Sunt
îngrijorătoare cazurile de divorţ, infidelitate, nepotrivire dintre preot şi soţia sa, uşurinţa cu care
privesc viaţa de familie, educaţia copiilor. Rânduielile noastre bisericeşti canonice prevăd ca preotul
să se căsătorească cu o persoană care să nu fie pătată din punct de vedere moral (fecioară).2
Dar, preoţia este frumoasă, este darul lui Dumnezeu. Preotul dezleagă destinele oamenilor, el
dă mărturie despre înviere, dă speranţă şi elan. Este aducător de generozitate. Preotul este confident
şi sfătuitor delegat cu putere de Sus în Taina Spovedaniei, este sacerdot, sfinţind viaţa, natura,
roadele şi evenimentele vieţii oamenilor. Şi haina preotului este un semn al sacralităţii misiunii şi
rostului său.
Preoţia este frumoasă, dar trebuie onorată. Exigenţele faţă de preoţi au fost dintotdeauna
mari, dar parcă astăzi sunt şi mai mari. Mentalităţile s-au schimbat astăzi. Nu mai avea de-a face cu
aceeaşi credincioşi cu care aveau de-a face înaintaşii noştri. Exigenţele oamenilor faţă de preoţi au
crescut. Cultura, care a devenit un bun de masă, cultura prin radio, prin televiziune, presă, internet,
astfel accesul la informaţie sub orice formă, a schimbat cu totul simţul critic al credincioşilor. Vor fi
fost ei în trecut mai îngăduitori, dar astăzi nu mai sunt.3 Se cere în primul rând preotului astăzi, să
fie om de vocaţie.
Vocaţia este o chemare dumnezeiască, tainică, răsărind din harul lui Dumnezeu, nu din
persoana umană a preotului, ci din dragostea lui Dumnezeu pentru noi; dar care se uneşte cu puterile
sufletului şi se manifestă prin darurile alese ale puterii preoţiei.4
În sens etimologic, prin vocaţie înţelegem chemarea la o anumită lucrare. Vocaţia preoţească
este un act al providenţei divine izvorât din dragostea lui Dumnezeu şi revărsarea harului Său asupra
fiinţei omeneşti, cu care conlucrează, ridicând-o la culmi nebănuite.
Vocaţia preoţească are două aspecte: unul subiectiv şi altul obiectiv. Prin vocaţie subiectivă
se înţelege acea sumă de însuşiri referitoare la evlavie: dorinţa de a se ruga, de a merge la biserică,
de a posti, de a citi cărţi creştine, de a cinsti persoanele bisericeşti etc. Vocaţia obiectivă este
chemarea de către Biserică la misiunea de preot, adică încununarea puterilor sufleteşti şi a pregătirii
de până atunci a celui ce se pregăteşte pentru preoţie.

2
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2001, pp. 367-371.
3
Ibidem, pp. 154-155;
4
Pr. Prof. Dr. I. G. Coman, Vocaţie şi pregătire pentru teologie, în „Studii Teologice”, VI (1954), nr. 5-6, p. 239.
 Preoţia este o slujire divino-umană. Demnitatea şi sublimitatea preoţiei sunt mai presus de
toate demnităţile pământeşti şi puterea ei mai mare decât a îngerilor, precum învaţă Sfântul Grigorie
de Nazianz şi Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea, preotul trebuie să aibă o vocaţie sigură, să simtă
o chemare puternică de la Dumnezeu.
Necesitatea chemării divine este confirmată de Sfânta Scriptură. Astfel, în Epistola către
Evrei citim: „Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci numai cel de la Dumnezeu chemat, ca şi
Aaron. Aşa şi Hristos nu şi-a luat singur slava de a fi arhiereu, ci I-a dat-o Acela care a zis: «Tu
eşti Fiul Meu, Eu astăzi, te-am născut»” (Evrei 5, 4-6).
Chemarea divină este absolut necesară pentru slujba preoţiei, aşa cum o arată Sfânta
Scriptură prin toţi acei care au fost pedepsiţi pentru că au îndrăznit să-şi aroge această slujire prin
fraudă. Astfel, au fost pedepsiţi, fiind arşi de vii, Nadab şi Abiud, fiii lui Aron, pentru că luaseră foc
străin pentru a tămâia la cortul sfânt (Levitic 10, 1-21). Core, Datan, şi Abiron au fost înghiţiţi de vii
de către pământ pentru că se răzvrătiră împotriva preoţiei lui Aron dorind a sluji şi ei, fără chemare
(Numeri 16, 30-32). Iar regele Ozia a fost pedepsit cu lepră deoarece tămâiase în templu fără a fi
preot legiuit (II Cronici 26, 18, 19).
Mântuitorul însuşi condamnă pe cei care ar primi preoţia fără vocaţie sigură. Nimeni, arată
El, nu poate pătrunde în staul ca să ia conducerea turmei, dacă nu intră prin uşă, care este El însuşi
(Ioan 10, 9).
Sfinţii Părinţi, interpreţi autentici ai Tradiţiei Bisericii, proclamă în unanimitate necesitatea
vocaţiei preoţeşti. Şi sentimentul unanim al credincioşilor este că pentru a primi preoţia, trebuie să
fii chemat de Dumnezeu. Deci, misiunea preoţească trebuie neapărat să fie urmarea unei vocaţii
sigure.
Interesul pe care-l manifestă copilul pentru învăţătură, pentru lectură, pentru anumite
activităţi trădează înclinaţii şi poate constitui puncte de plecare pentru dezvoltarea unor aptitudini.
Voinţa şi perseverenţa pentru a învinge anumite dificultăţi şi a stărui într-o anumită direcţie, denotă
prezenţa unor predispoziţii şi interese şi deci existenţa unor aptitudini.
Familia este primul mediu unde se dezvoltă copilul. Din jocurile copiilor care imită anumite
profesii, ca cea de medic, profesor, mecanic, se pot trage anumite concluzii pentru orientarea
şcolară. Părinţii au datoria să observe toate aceste manifestării ale copiilor, să le pună la dispoziţie
mijloace spre a-şi cultiva înclinaţiile să-i încurajeze.
Însă şcoala este cea care descoperă şi cultivă înclinaţiile şi aptitudinile şi le dirijează spre
profesia viitoare ce se conturează progresiv, trecând de la o alegere romantică, la o vârstă mai mică,
la una raţională şi realistă bazată pe rezultatele şcolare obţinute, pe cunoaşterea posibilităţilor proprii
şi pe informaţii exacte asupra conţinutului profesional respectiv.
Aptitudinile slujiri preoţeşti sunt complexe. Încă din copilărie avem o serie de aptitudini
generale: o înclinaţie spre rugăciune, o atracţie spre biserică şi lucrurile sfinte, respect faţă de
persoanele bisericeşti. Dar, preoţia este în primul rând dorinţa de a slăvi pe Dumnezeu, de a te uni cu
Hristos pentru a mântui şi sfinţi pe semeni. Esenţa preoţiei stă în iubirea de Dumnezeu şi zelul
apostolic de dăruire şi jertfire pentru semeni, spre a-i uni cu Dumnezeu.
Dacă familia este creştină, evlavioasă, conştientă de valoarea credinţei pentru creşterea
copiilor, din acel mediu va căuta preotul să recruteze pe cei cu vocaţie preoţească. Apoi, preotul
trebuie să cerceteze pe tânărul respectiv, dacă are aptitudini generale la învăţătură, pentru că preoţia
înseamnă o pregătire profesională serioasă, anumite studii teologice şi laice care cer însuşiri
intelectuale deosebite. Apoi, se vor observa manifestările de evlavie şi credinţa copilului.
Tânărul trebuie să-şi desăvârşească şi educaţia sa morală. El îşi formează anumite deprinderi
etice, caracterul moral însemnând făurirea binelui în mod constant.
În afară de credinţa adâncă, de pietate şi iubire de biserică, tânărul va trebui să se deprindă să
aibă într-o mare măsură iubire de semeni, pe care va trebui să-i păstorească ca preot. O altă însuşire
care trebuie să înzestreze sufletul celui chemat pentru preoţie este smerenia. Ea se manifestă prin
modestie în atitudini, în vorbe, în fapte, faţă de profesori. Blândeţea este o altă însuşire care ar trebui
să se dezvolte în şcoală. Cumpătarea este una din virtuţile morale absolut necesare adevăratului
creştin, cu atât mai necesară viitorului preot. Ea se dobândeşte prin îndelung exerciţiu, prin lupta cu
poftele şi lumea exterioară. Este măsura cuvenită în mâncare, în băutură, în îmbrăcăminte, în vorbe
şi în toată purtarea sa. Ea pune echilibru în fiinţa tânărului, între trup şi suflet, şi îl fereşte de
nenumărate boli trupeşti. Căci lipsa de cumpătare duce la lăcomie, desfrânare, avariţie, care
dăunează corpului şi sunt cele mai negre pete în activitatea preotului. Sfântul Ioan Gură de Aur
spune că trupul şi sufletul preotului trebuie să fie foarte curate în momentul aducerii jertfei celei
sfinte, căci şi îngerii stau atunci în jurul preotului. Tot el adaugă că sufletul preotului să fie mai curat
decât razele soarelui, pentru ca Duhul Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi pentru ca să poată spune,
iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine5, pentru că preotul nu mai aparţine acestei
lumi, ci Împărăţiei lui Dumnezeu, idealul misiunii lui înălţându-se până la azurul cerului, pe când
realităţile cu care se confruntă acesta, coboară până în străfunduri de infern.

5
Pr. Prof. Ioan Constantinescu, Reflecţii cu privire la problema vocaţiei şi a pregătirii preoţeşti, în „Biserica Ortodoxă
Română”, XCIII (1969), nr. 11-12, pp. 1173-1176, 1177, 1178, 1184, 1185.
 În legătură cu vocaţia, care este suma tuturor factorilor psihici, nativi şi dobândiţi prin
educaţie şi cultură, ce converg cu idealul preoţiei, un dascăl al Bisericii subliniază: „Cine nu este
chemat, să facă să fie chemat” – ideal la care se poate ajunge doar prin canalizarea tuturor
aspiraţiilor, aptitudinilor şi puterilor spre munca pastorală6, spre misiune şi lucrare cu conştiinţa că
ceea ce faci este spre zidirea Bisericii vii, adică a Trupului lui Hristos care este comunitatea
credincioşilor adunaţi în comuniune de iubire, de rugăciune şi de mărturisire a aceleiaşi credinţe.
Din originea divină a misiunii preoţeşti şi din activitatea de continuare a operei
răscumpărătoare a Mântuitorului în lume, rezultă sublimitatea sau înalta demnitate a slujirii
preoţeşti. Dar pe atât de înaltă şi cinstită este preoţia, pe atât de mare şi de gravă este şi răspunderea
preotului, fiindcă celui ce i s-a dat mult, i se va cere mult. Ceea ce dă tărie preotului de a se angaja
să primească jugul preoţiei este ajutorul permanent şi nedezminţit al harului divin, care pe cele
neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, făgăduit de Mântuitorul, ca şi prezenţa Sa
alături de slujitorii Săi până la sfârşitul veacului.
Pe lângă chemare şi pregătire preotul trebuie să fie înzestrat cu o seamă de virtuţi şi calităţi
alese, care toate contribuie la succesul său pastoral. Dar curăţia morală este aceea care trebuie să
exceleze în viaţa preotului. El trebuie să fie exemplu viu prin viaţa sa morală, prin faptă şi trăire
creştinească, printr-o stringentă concordanţă între ceea ce învaţă şi face. Viaţa morală a preotului
este cerută de calitatea sa de părinte sufletesc al credincioşilor. Preotul este numit de toată lumea
părinte, părintele parohiei, părintele fiilor lui duhovniceşti. Un adevărat părinte este acela care-şi dă
viaţa pentru copiii săi. Face tot ceea ce îi stă în putinţă să-i ferească de ispite, să-i ferească de tot
răul, să-i ferească de orice ar putea să le întineze existenţa. Preotul zilelor noastre este chemat să
slujească Biserica într-o societate în continuă transformare şi înnoire şi într-o vreme care pretinde ca
metodele pastorale sau modul de lucru al preotului să fie altele decât cele clasice, adică adaptate la
noile condiţii de viaţă ale credincioşilor.
Preotul ortodox român contemporan trebuie să fie temeinic pregătit pentru misiunea sa, cu
solide şi vaste cunoştinţe scripturistice şi teologice, un bun cunoscător şi apărător al dreptei credinţe,
gata să dea răspuns oricăror întrebări care i se pun. El trebuie să fie apoi un slujitor desăvârşit, care
îndeplineşte cele rânduite de Sfinţii Părinţi, spre folosul credincioşilor încredinţaţi lui spre păstorire.
Preotul, ca mijlocitor al harului divin prin sfintele slujbe, trebuie să săvârşească cu toată evlavia şi
pătrunderea cultul divin şi mai ales Sfânta Liturghie. Slujbele religioase trebuie făcute cât mai demn,
cât mai corect şi să fie atrăgătoare pentru credincioşii zilelor noastre. La aceasta se adaugă grija

6
Prof. Dr. Vasile Petrică, Entuziasmul Pastoral, în „Mitropolia Banatului”, XXXVIII (1988), nr.1, p. 89.
pentru îndatoririle gospodăreşti, şi anume buna întreţinere a locaşurilor de cult în care se săvârşesc
sfintele slujbe. Starea bisericii este prima carte de vizită a preotului, după care recunoaştem râvna şi
devotamentul său pentru slujirea preoţească7, ataşamentul şi respectul său faţă de tot ceea ce
compune cultul divin al Bisericii noastre.
Exigenţele lumii moderne au crescut şi din alte puncte de vedere. Se cere cultură. Nu mai
merge doar cu Ceaslovul şi cu Molitvelnicul. Preotul trebuie să fie egal în cultură cu păstoriţii lui,
dacă nu chiar superior lor, fiindcă numai aşa mai poate sta de vorbă cu ei. Trebuie să răspundă la
exigenţele lor, trebuie să vorbească limba lor, limba veacului nostru, să macine ideile veacului
nostru şi ale societăţii noastre, să poată deci răspunde preocupărilor credincioşilor de azi. Dar pe
lângă cultură, este nevoie ca preotul să fie duhovnicesc, să respecte sfintele canoane ale Bisericii
noastre, să fie unul care dă exemplu în toate păstoriţilor săi, începând cu practicarea rugăciunii,
continuând cu postul, cu milostenia, şi terminând cu împroprierea tuturor virtuţilor creştine care
trebuie să se observe ca o diademă strălucitoare în viaţa acestuia.
Un cuvânt curent, un termen modern, legat de vocaţia preotului arată că preotul trebuie să
aibă credibilitate. Şi nu poate s-o aibă decât dacă este un preot autentic. Trebuie ca preotul să se
plaseze în alte relaţii faţă de lume. Preotul, şi lucrul acesta se spune de azi, trebuie să fie la nivelul
mentalităţii vremii sale, la nivelul culturii vremii sale.
Despre preoţi se poate spune că-şi îndeplinesc misiunea faţă de veşnicie, în măsura în care
şi-o îndeplinesc faţă de lumea prezentă, faţă de lumea de aici aşa cum este ea. Preotul nu-şi face
misiunea în abstract şi cu abstracţiuni, ci cu oameni reali ai vremii lui. Cu privire la autenticitate,
trebuie să dovedim că suntem preoţi autentici, atunci când ne acuză lumea că nu suntem. Trebuie să
dovedim, în primul rând, că într-adevăr credem în Dumnezeu. Să nu pară curios, dar aceasta-i prima
condiţie, primul lucru pe care trebuie să-l dovedim, fiindcă acesta se pune la îndoială. Preotul
adevărat merge până la sacrificiu, până la renunţări personale. Preotul bun îşi ajută credincioşii,
răspunde la chemările lor. Credinciosul răsplăteşte autenticitatea, dar dispreţuieşte cerşetoria şi
fariseismul. Trebuie deci, să dovedim că suntem autentici. Desigur nu demonstrativ, nu agresiv, ci
prin bună cuviinţă, cu fapta, prin smerenie, cu discreţie.
Fără a face dovada autenticităţii, nu se poate trăi ca preot. Fără aceasta nimeni nu este preot.
Preotul trebuie să arate că este dihotomic şi spiritual, adică are vocaţie şi spirit misionar, spirit de
sacrificiu, de slujire. Preotul ori este compus din toate aceste lucruri care îi garantează autenticitatea,
ori dacă nu e compus din ele, nu e preot şi face rău, în loc să facă bine. Fără toate acestea, vocaţia

7
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Preotul şi pastoraţia în gândirea Prea Fericitului Părinte Iustin, în „Biserica
Ortodoxă Română”, CIX (1985), nr. 3-4, pp. 219-228.
este trădată. Fără toate acestea şcoala nu-şi face misiunea. Viaţa tânărului care se angajează pe un
drum, fără să aibă în vedere toate acestea, se va pierde în ratare. Astfel de preot nu este bun nici
pentru sine, nici pentru credincioşi, nici pentru societate, mai ales în zilele noastre.
Cei care se simt în limitele unei vocaţii certe pentru preoţie, vor fi preoţi care nu se ruşinează
de credincioşi, de haina şi de misiunea lor. Numai un astfel de preot poate fi de folos credincioşilor
şi Bisericii. Preotul trebuie să meargă cu fruntea sus, nu ascuns sub gulere, sub pălării mari, ci demn,
pentru că el crede în misiunea lui şi ştie de ce crede şi nu se ruşinează de credinţa lui. Preotul trebuie
să fie egal cu sine: acasă, în biserică, pe stradă, în familie, în cuvânt, în faptă, în rugăciune, în orice.
Preotul trebuie să fie egal permanent cu sine.
Pe lângă latura culturii, ceea ce dă preotului cât mai multă autenticitate este exemplul vieţii
sale. Exemplul negativ contrazice cuvântul pozitiv. Preotul trebuie să fie pozitiv, entuziast, nu
visător, irealist, să dea speranţă, să vadă omul într-însul cu adevărat lumină. Sfântul Grigorie de
Nazianz spune că preotul să exceleze mai mult prin predica faptei decât prin predica cuvântului, sau
predica de la amvon să se împletească cu cea a faptelor şi virtuţilor.8
De aceea, să purtăm în suflete îndemnul Apostolului Neamurilor care zice: „Nimeni să nu
dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu puterea, cu dragostea, cu
duhul, cu credinţa, cu curăţia...ia aminte la citit, nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine...
Cugetă la aceste, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie învederată pentru toţi. Păzeşte-te pe tine
însuţi şi învăţătura; stăruieşte în ea, căci făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui, şi pe cei care te
ascultă” (1 Timotei 4, 12-16).
Astfel, preoţii sunt chemaţi să fie sfinţitori, ai vieţii, învăţători ai credinţei şi modele demne
de urmat, „far şi călăuză”.
Toată viaţa preotului trebuie să fie o Liturghie. Viaţa şi propovăduirea preotului să fie „o
Liturghie după Liturghie”. Aşa cum biserica este un loc sacru în mijlocul satului, sau într-un cartier
de oraş, tot aşa şi preotul trebuie să fie un sacerdot, un om sfinţit şi sfinţitor, oriunde s-ar afla. Sfinţii
Părinţi tratează preoţia cu mare respect, cu temere şi cu sfială.
Preotul să nu uite: trebuie să fie un om al rugăciunii, al meditaţiei, o fereastră către
Dumnezeu. Dacă rămâne lumesc, iese din starea de preoţie. Preotul trebuie să fie milostiv, bun,
iertător, să încurajeze, să îmbărbăteze, să fie părinte, al tuturor, precum i se spune. El trebuie să
confirme în permanenţă acest apelativ.

8
I.P.S Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, op. cit., pp. 155, 156, 67, 168, 172.
 Credincioşii trebuie să privească la preot ca la o „icoană”. Tinerii să vadă în preot pe cel mai
mare învăţător. Să afle de la dânsul ceea ce vor păstra toată viaţa în cugete. Acum preotul poate face
educaţie şi în şcoală. Să se folosească bine de acest privilegiu, obţinut cu greu după revoluţia din
1989.
În condiţii grele, în cei aproape cincizeci de ani de ateism de stat, preoţii şi-au făcut datoria.
Misiunea creştină trebuie continuată şi în libertatea instaurată în 1989. După aproape jumătate de
secol de propagandă antireligioasă, oficială, la revoluţie s-a putut vedea că sufletele oamenilor au
rămas curate. A fost emoţionantă declaraţia ieşită din zeci de mii de piepturi în ziua revoluţiei:
„Există Dumnezeu, există Dumnezeu”. Poate că acesta a fost cel mai vibrant, mai adevărat şi mai
liber dintre toate sloganurile revoluţiei româneşti din decembrie 1989.9 Această libertate dobândită
trebuie să o folosim în reconstrucţia sufletească a credincioşilor noştri, să nu dezarmăm chiar dacă
ispitele sunt multe, chiar dacă vedem că această libertate a fost privită mai mult ca libertinaj pentru
mulţi dintre noi, lupta noastră trebuind să se ducă potrivit îndemnului Mântuitorului Hristos: „în
lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi; Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
Preotul trebuie să aibă mereu conştiinţa sublimităţii cutremurătoare a misiunii sale, aceea că
el este slujitorul văzut al preoţiei nevăzute a lui Hristos. El este icoana lui Hristos în mijlocul
comunităţii liturgice şi liturghiseşte în numele lui Hristos. Iisus Hristos însuşi împlineşte prin preot
lucrarea Sa sfinţitoare şi mântuitoare, făcând din el organ activ al Său. Aceasta înseamnă că Hristos
însuşi l-a învestit prin Taina Hirotoniei cu harul Său pentru a liturghisi, a învăţa şi păstori cu
seriozitate şi răspundere pentru ca Hristos însuşi să lucreze prin el. Dacă preotul nu se pune cu toată
fiinţa sa la dispoziţia lui Hristos, nu numai că nu îndeplineşte aşa cum trebuie slujirea sa, dar şi
împiedică în mare parte lucrarea sfinţitoare şi mântuitoare a lui Hristos.
De aceea, preotul trebuie să săvârşească serviciile religioase cu regularitate, cu toată
responsabilitatea şi cu pregătirea sufletească necesară. Slujba să fie trăită şi simţită de fiecare dată cu
toată intensitatea până la transfigurare şi nu îndeplinită numai ca un ritual. Să fie săvârşită cu un duh
misionar în care toate gesturile şi riturile să transmită cu adevărat ceea ce intenţionează. Dacă nu se
realizează corespondenţa dintre rit şi realitatea spirituală pe care acesta vrea să o transmită, se cade
într-un formalism cultic, care împiedică efectul sau lucrarea duhovnicească, personală a actelor
liturgice.
Rugăciunea, cântarea, să fie clare, adecvate conţinutului, expresive, însoţite de smerenie şi
evlavie, pentru a transpune comunitatea în stare de rugăciune şi a contribui la crearea atmosferei de

9
Ibidem, pp. 12, 13.
evlavie colectivă.10 Predica să fie pregătită din timp, cu conştiinciozitate, atent, cu răbdare,
consultându-se cât mai multe izvoare, mai ales Sfinţii Părinţi, dar şi teologii mai noi, pentru ca
predica noastră, cuvântul nostru să fie dres cu sare, să fie clar, folositor şi autentic, pentru ca să-şi
atingă scopul, şi anume, hrănirea sufletească a credincioşilor prezenţi.
Totodată, preotul este chemat prin misiunea lui să adopte întregul program ascetic, care se
referă la formarea lui spirituală, dar şi pentru ca mai târziu să poată să-l predea turmei lui. Preotul,
ca fiinţă umană, reprezintă el însuşi un sfânt jertfelnic, o icoană sfântă, superioară celor care se află
pe catapeteasmă şi în iconostase. 11 De aceea, preotul trebuie să trăiască prin Hristos, cu Hristos şi în
Hristos.
Prin Hristos., pentru că, noi, preoţii, dorim să-I aparţinem lui Dumnezeu, cu trup şi suflet în
timp şi în veşnicie. Prin Sfintele Taine a Botezului şi a Hirotoniei, I-am fost consacraţi, suntem
pentru totdeauna ai Săi. Dar, în fiecare zi, printr-un act voluntar, se cuvine să întărim această dăruire
de noi înşine, înnoirea acestei consacrări este un mare act de iubire. Sfânta Liturghie şi actul nostru
de mulţumire sunt momentele special desemnate pentru a reînnoi această jertfire. Ea îşi dobândeşte
întreaga valoare prin Iisus Hristos.
Cu Hristos, trebuie să ne dorim să fim întotdeauna, chiar dacă suntem atât de plini de
imperfecţiuni, putem să-L alegem pe Hristos ca prieten. El ne-o permite, o doreşte, ne invită la
aceasta. Acest apel la prietenie al Domnului ne vine din toate părţile: de la botez, din vocaţia noastră
preoţească, din liturghia noastră zilnică, de la divina prezenţă din tabernacul. Fiecare pagină a
Evangheliei ne-o repetă, fiecare sărbătoare liturgică ne-o spune din nou.
În Hristos. Aceste două cuvinte exprimă unirea cu trupul mistic, întreaga viaţă de iubire a
preotului ar trebui să fie susţinută de o credinţă foarte vie în această minunată unire în Hristos. Când
slujim Liturghia, trebuie să ne amintim că oferim Jertfa în sânul acestei plenitudini care este Biserica
şi că ne rugăm în numele ei. În administrarea Sfintelor Taine, în predică, în exerciţiul oricărei opere
de caritate, ne îndeplinim munca apostolică în calitate de împărţitori fideli, uniţi cu Capul acestui
trup şi în favoarea mădularelor Sale.12
Astfel, preoţii au model de viaţă creştină pe Arhiereul-Veşnic, pe Domnul, Dumnezeul şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Noi, cei care suntem chemaţi în slujba Bisericii trebuie să facem
numai ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, pentru ca să se arate în noi puterea lui Hristos. Pentru a fi
preot cu adevărat, se cere din partea omului o vrednicie deosebită, un continuu efort personal. Sfinţii

10
Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 73.
11
Pr. Prof. Dr. Konstantinos Karaisaridis, Preoţie şi asceză, în „Glasul Bisericii”, LXI (2005), nr. 9-12, pp. 87 şi 93.
12
Dom Columba Marmion, Hristos, idealul preotului, trad. de Pr. Dr. Augustin Ciungan, Editura Viaţa Creştină, Cluj-
Napoca, 2004, pp. 194-195.
Părinţi ştiau că „nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se
apropie sau să slujească” (rugăciunea din timpul cântării Heruvicului) lui Dumnezeu şi pentru
aceasta, din smerenie se considerau nevrednici şi de taina preoţiei. După Sfântul Ambrozie, preotul
trebuie să dovedească multă bărbăţie în apărarea tuturor virtuţilor şi în lupta contra tuturor patimilor.
În nevoinţele sale de îmbunătăţire a vieţii, preotul are în ajutor şi puterea lui Dumnezeu. Prin
viaţa sa, preotul aduce jertfă lui Dumnezeu în fiecare zi. El mereu trebuie să se înfrângă pe sine, căci
preotul trebuie să fie în toate împrejurările, în tot locul şi în tot timpul, întocmai ca aurul sau ca
argintul, fără sunet fals şi fără amestec de alte metale.
Preotul este ales dintre creştini şi aparţine Domnului, Care l-a chemat şi l-a sfinţit şi dezleagă
prin el jurămintele şi păcatele poporului. Preoţia este cea mai deosebită slujire şi pentru aceasta se
cere şi viaţa cea mai desăvârşită. Viaţa preotului este deosebită de viaţa comună. El trăieşte
transformarea omului în slujitor al lui Dumnezeu. Trăieşte purificarea şi sfinţirea vieţii lui de om la
înălţimea purtătorului de Duh Sfânt. Sufletul lui trebuie să strălucească în fapte bune. Misiunea lui
este sfântă şi cele sfinte numai cu mâini curate se slujesc.
Preotul trăieşte o viaţă curată pentru mântuirea lui, pentru a fi cât mai vrednic slujitor al
Sfântului Altar şi al fraţilor săi.
Sfântul Ambrozie învaţă pe preoţi să aibă o viaţă plină de virtuţi, fiindcă cei care sunt
credincioşi nu caută apa cea curată de izvor în mlaştini. Preotul sădeşte evlavia mai întâi în sufletul
său şi după aceea în sufletele altora. Preotului i se cere o viaţă mai desăvârşită decât celor care
trăiesc în singurătate. Mai mult decât aceştia el, arzând, trebuie să şi lumineze, el are răspundere şi
de mântuirea altora.
Viaţa preotului trebuie să corespundă sfinţeniei Tainelor pe care le săvârşeşte, să aibă o viaţă
care să strălucească şi să încălzească prin sfinţenie. Preotul cel adevărat reflectează omenirii
strălucirea cerului şi încălzeşte lumea ca o oglindă curată a Soarelui Dreptăţii. Preotul nu poate trăi
şi sluji cu mască, sau travestit ca un actor. La el căutăm nu arte, ci adevărul, iar adevărului se
slujeşte cu faţa curată, cu sinceritate şi cu naturaleţe. Comoara preotului nu este şi nu poate fi alta
decât viaţa lui curată şi plină de fapte bune. Pietrele preţioase ale preotului sunt faptele credinţei, ale
nădejdii şi ale dragostei13, virtuţi atât de necesare activităţii şi vieţii preotului slujitor.
În spiritul celor prezentate, urmând lui Hristos, Toma de Kempis, afirmă:
„De-ai fi curat ca un înger şi sfânt ca Ioan Botezătorul, totuşi n-ai fi vrednic să primeşti ori
să săvârşeşti această Sfântă Taină.

13
Ierom. Magistr. Nestor Vornicescu, Viaţa şi morala duhovnicească a preotului, în „Biserica Ortodoxă Română”,
LXXXII (1958), nr. 3-4, pp. 334-338.
 Căci nu pentru niscavai drepturi ale oamenilor este dat ca omul să sfinţească şi să slujească
Sfânta Taină a lui Hristos şi să se hrănească din pâinea îngerilor.
Mare este Taina şi mare este şi vrednicia preoţilor, cărora li s-a dat ceea ce nu s-a
încredinţat îngerilor!
Numai preoţii sfinţiţi după lege, în Biserică, au puterea de a sluji şi a sfinţi trupul lui
Hristos.
Preotul este deci slujitorul lui Dumnezeu, folosind cuvântul lui Dumnezeu după porunca şi
rânduiala lui Dumnezeu.
Dar Dumnezeu este începătorul şi Cel ce lucrează în chip nevăzut; voinţei Lui se supune
totul şi de porunca Lui ascultă totul.
Aşadar, în această preaînaltă Taină, trebuie să te încrezi mai mult în Atotputernicul
Dumnezeu, decât în simţul tău însuţi, ori în vreun alt semn văzut.
De aceea, cu frică şi plin de evlavie să te apropi de această lucrare.
Ia seama la tine însuţi; şi vezi a cui este slujirea ce ţi s-a dat prin punerea mâinilor
episcopului.
Iată, ai fost făcut preot şi ai fost sfinţit pentru ca să slujeşti, la altar. Ia seama acum ca să
aduci jertfă lui Dumnezeu la vremea sa, plin de credinţă şi evlavie şi să dovedeşti că tu însuţi esti
fără prihană.
Nu ţi-ai uşurat sarcina, ba dimpotrivă, te-ai legat mai strâns cu lanţul disciplinei şi eşti
dator la o mai mare desăvârşire de sfinţenie.
Un preot trebuie să fie împodobit cu toate bunele deprinderi şi să dea altora pildă de viaţă
sfântă.
Felul său de viaţă nu trebuie să fie ca al lumii de rând şi el să nu umble pe căile bătute de
oameni, ci să se întovărăşească cu îngerii din cer sau cu bărbaţii desăvârşiţi pe pământ.
Preotul îmbrăcat în sfintele veşminte, ţine locul lui Hristos, ca să se roage cu stăruinţă şi
umilinţă lui Dumnezeu pentru sine şi pentru tot poporul.
În faţă şi la spate el poartă semnul crucii Domnului, ca să-şi aducă aminte neîncetat de
patima lui Hristos.
În faţă, el poartă crucea pe epitrahil, ca să privească grijuliu urmele lui Hristos şi să se
nevoiască să le urmeze cu drag.
La spate o poartă pentru ca să îndure cu inimă bună pentru Dumnezeu orice necazuri i-ar
pricinui alţii.
 În faţa sa poartă crucea, ca să-şi plângă păcatele sale; la spate, ca să plângă prin părere de
rău pe cele ale altora şi să ştie că el a fost pus mijlocitor între Dumnezeu şi omul păcătos şi să nu
zăbovească din rugăciune şi de la sfântă jertfă, până nu se va învrednici să capete har şi milă. Când
slujeşte, preotul cinsteşte pe Dumnezeu, bucură pe îngeri, întăreşte Biserica, dă ajutor celor vii,
aduce odihnă celor morţi, iar pe sine se face părtaş tuturor bunătăţilor.”14
Prin urmare, vocaţia preotului şi calităţile sale spirituale sunt astăzi, mai mult ca oricând,
absolut necesare, pentru o pastoraţie şi o misiune autentică, întrucât provocările şi problemele cu
care se confruntă preotul, cer o puternică motivaţie şi pregătire spirituală şi intelectuală a acestuia, în
rezolvarea şi gestionarea crizelor de tot felul, care se pot observa pretutindeni în societatea
contemporană.

14
Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, trad. de Pr. Prof. Dumitru C. Vişan, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,
1991, pp. 200-202.