VOCATIA PREOTULUI SI

IMPORTANTA EI

Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept ca să
înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de
Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii.” (Sfântul Grigore
de Nazianz, Cuvânt despre Preoţie)

Intr-o lume secularizată, în care plăgi precum disperarea, falsele religii, stresul şi patimile biciuiesc trupul
umanităţii, într-o societate aflată într-o profundă suferinţă şi care nu ne poate lăsa indiferenţi, preotul,
ca unul luat dintre oameni şi rânduit pentru oameni, are un rol covârşitor, şi anume acela de a se jertfi şi
de a da dovadă de un eroism moral pentru a schimba faţa lumii. El are sarcina şi misiunea  să facă să
locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor şi să-l facă pe om părtaş fericirii celei de sus.
Duhul Sfânt se sălăşluieşte în inimile noastre prin chemarea şi participarea la Sfintele Taine unde toţi
creştinii devin membri ai Bisericii. Chemarea la aceste lucrări sfinte o face Dumnezeu tuturor pentru ca
„toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 40), devenind mlădiţe vii ale
aceluiaşi trup (Ioan 15, 1). Măreţia neîntrecută a slujirii preoţeşti stă în faptul că ea este mijlocire între
oameni şi Dumnezeu, căci dacă profetul e trimisul lui Dumnezeu către oameni pentru a le face
cunoscută voia Sa şi a le trezi sufletul, preotul vine cu răspunsul, care pleacă dintru cele de jos spre
ceruri, cu răspunsul la apelul lui Dumnezeu făcut cunoscut prin profet. A sfinţi viaţa prin Sfintele Taine şi
a conduce pe calea mântuirii, a învăţa pe credincioşi cuvântul lui Dumnezeu sunt funcţii fundamentale
ale preoţiei sacramentale. Aceste slujiri le-a exercitat Însuşi Mântuitorul în timpul activităţii Sale
mesianice, slujiri ce se continuă până astăzi prin mijlocirea preoţilor slujitori care sunt organe văzute ale
preoţiei Lui nevăzute. Învăţătura pe care ei o comunică nu este a lor şi prin mâna lor nu se comunică
binecuvântarea lor şi harurile lor, ci ale lui Hristos. Preoţia creştină este aşadar încadrată în preoţia
veşnicului Arhiereu.

„Darul preoţiei depăşeşte cuvântul”

Sfinţii Părinţi s-au remarcat în istorie ca exemple vii, trăitori ai unei vieţi de mare sfinţenie, ca oameni ai
căror lucrări au fost pătrunse de Duhul Sfânt, ca mari luptători împotriva ereziilor şi ca mari apărători ai
Biserici, ca mari fondatori de obşti monahale şi ca deosebiţi apărători şi sprijinitori ai tuturor celor
suferinzi atât trupeşte cât şi sufleteşte. Activitatea lor a vizat în mare măsură şi slujirea preoţească pe
care au prezentat-o, ridicând-o la înalte culmi, în scris şi în faptă, slujire pe care s-au învrednicit a o purta
până la jerfelnicie şi dincolo de aceasta, conştienţi fiind de profunda responsabilitate ce au acceptat să o
poarte pe umeri.

1
Sublimitatea preoţiei precum şi sentimentul nevredniciei ce-i pătrundea pe Sfinţii Părinţi i-a determinat
pe aceştia să lase moştenire posterităţii nepreţuite lucrări, tratate, scrieri care caută să pună în atenţia
cititorilor, atât mireni cât şi clerici, minunata şi nespusa slujire sacerdotală, slujire pe care mereu au
comparat-o cu slujirea îngerească. Astfel, Sfântul Efrem exclamă: „Ce să spun sau ce să laud? Darul
treptei preoţeşti depăşeşte cuvântul”, iar Sfântul Vasile cel Mare vedea preoţia ca pe o slujire
îngerească, îndemnând pe preoţi să fie responsabili şi conştienţi de lucrarea lor, ştiind că nu au fost
chemaţi la o slujire pământească, ci la o slujire cerească, că nu au primit o slujire omenească, ci una
îngerească.

Cauze ale fugii de preoţie la Sfântul Grigorie de Nazianz

Încă din începutul expunerii sale din tratatul despre preoţie, Sfântul Grigorie de Nazianz mărturiseşte că
motivul cel mai important care l-a determinat să adopte o astfel de atitudine de fugă este teama de cele
sfinte şi păcatele clerului timpului său, pe care le condamnă realizând un tablou deosebit de expresiv,
menit să trezească până şi conştiinţele cele mai amorţite, la lumina revenirii în sine.

El foloseşte acest prilej pentru a arăta semnificaţia duhovnicească a ascultării faţă de mai marii noştri, ea
fiind „cea dintâi poruncă a raţiunii”, dar şi responsabilitatea ce apasă pe umerii preotului. Astfel, el îşi
argumentează atitudinea combătând conduita de neascultare şi de nesupunere a creştinilor şi
enumerând cu deamănuntul motivele fugii sale.

Primul dintre motive, aşa cum am mai spus, era teama de slujirea preoţească la care a fost chemat pe
neaşteptate, ceea ce l-a determinat să aibă acea atitudine de neascultare.

Un alt motiv a fost acela că Sfântul dorea viaţă pusnicească ceea ce nu se potrivea cu slujirea

preoţească, el fiind îndrăgostit de frumuseţea sihăstriei. „Eram întrăgostit dintru început de singurătate,
cum nu ştiu să fi fost îndrăgostit vreodată unul din cei ce studiază arta retorică. Iar în vremea
primejdiilor mari şi cumplite prin care am trecut, făgăduisem lui Dumnezeu să trăiesc în pusnicie.
Gustasem chiar ceva din viaţa pusnicească. Ajunsesem oarecum în pridvoarele ei, iar trăirea acestei
virtuţi mi-a aprins şi mai mult dorul de sihăstrie”.

Un al treilea motiv al fugii sale a fost frica şi ruşinea de a se alătura unora care au făcut din preoţie o
meserie ca oricare alta sau o sursă de câştig. Astfel deplânge decadenţa morală a unora dintre clericii
printre care nu vrea să se numere, fapt ce-l şi determină, pe lângă multe altele, să fugă de preoţie. El
zice: „Mi-a fost ruşine să fiu alături de ceilalţi preoţi, care cu nimic mai buni decât gloata − mare lucru
dacă nu chiar cu mult mai răi − intră în locurile cele preasfinte cu mâinile nespălate, cum se spune, şi cu
sufletele necurate; care, înainte de a fi vrednici se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie
şi se împing în jurul Sfintei Mese, ca şi cum ar socoti că preoţia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i
slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri”.  Aceşti preoţi nu sunt conştienţi de faptul că odată
cu „trecerea timpului şi cu creşterea răului, n-au să mai aibă pe cine păstori”.

Calităţile preotului în viziunea Sfântului Grigore de Nazianz

Sfântul Grigore evidenţiază calităţile necesare adevăratului preot, oferind ca model de preoţie deplină
pe Sfântul Apostol Pavel. Prima calitate a preotului după Sfântului Părinte o constituie curăţia
sufletească şi sfinţenia vieţii sale, deoarece el trebuie să fie un adevărat model şi o pildă vie pentru
păstoriţii săi, iar sfinţenia este o însuşire absolut necesară slujitorului bisericesc. El „trebuie, întocmai ca
argintul sau ca aurul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de alamă, oriunde s-ar găsi, în orice

2
împrejurare din viaţă şi orice treburi ar avea; să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea, care să aibă
nevoie de un foc mai iute decât cel de pe pământ”. 

În viziunea sa, preoţia este trăire în har, din har şi pentru har; ea este o sfinţenie progresivă a întregii
fiinţe a preotului atât prin lucrarea continuă a harului personal pe care l-a primit la hirotonie, cât şi prin
influenţa pe care o exercită asupra lui neîncetata împărtăşire a harului pe care el o face credincioşilor
prin Sfintele Taine.

Preoţii trebuie să fie pilde şi modele de virtute pentru că omul poate cădea în păcat foarte uşor şi cu
atât mai mult atunci când observă acel păcat la păstorul lor. Dar nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu
virtuţile deoarece „dobândirea virtuţii este grea şi anevoioasă, chiar când sunt mulţi cei care ne
îndeamnă şi ne atrag”, pentru că „virtutea se prinde greu de om, ca şi focul de lemne ude”.

Un adevărat slujitor al altarului trebuie să săvârşească binele în mod constant, fără măsură şi fără să se
mândrească şi „să facă totdeauna din binele săvârşit treaptă pentru paşii următori”.

De asemenea preotul trebuie să cunoască sufletul omenesc, să fie un bun psiholog „aceasta pentru că
trebuie să atragă pe credincioşi pe calea virtuţilor” cu dragoste, răbdare şi nădejde. Referindu-se la
munca preotului, Sfântul Grigorie o aseamănă cu aceea a unui om care „ar încerca să conducă şi să
îmblânzească o fiară cu multe feţe şi cu multe chipuri, alcătuită din multe fiare şi mai mari şi mai mici şi
mai domestice şi mai sălbatice”. Biserica fiind alcătuită din oameni ce gândesc, se comportă şi sunt din
fire diferiţi, preotul trebuie să ştie să lucreze cu fiecare, potrivit nivelului lui duhovnicesc, fiind simplu şi
unitar, potrivit cu spiritul de dreptate pe care trebuie să-l aibă în toate, dar şi multiform şi variat, potrivit
cu firea deosebită a fiecărui credincios, iar în cuvânt folositor şi destoinic tuturor.

El vede preoţia „mai grea şi mai de preţ” decât medicina, căci dacă medicina este „ştiinţa vindecării
trupurilor”, preoţia este „ştiinţa vindecării sufletelor”.  Omul este dihotomic, alcătuit din trup, care este
din pământ şi din suflet, care este de la Dumnezeu. Nu putem vorbi despre trup separat de suflet, dar
nici despre suflet separat de trup. Medicina se ocupă cu trupul, care este „materie trecătoare şi
pieritoare”, pe când preoţia se ocupă cu sufletul, care este nobil şi superior trupului. Ea „urmăreşte să
întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păstreze chipul lui
Dumnezeu (Facere 1, 26), iar dacă l-a pierdut, să-i arate calea ca să şi-l păstreze; iar dacă l-a stricat, să-l
aducă din nou la starea cea dintâi, scopul cel mai de seamă este să-l facă pe om dumnezeu şi părtaş
fericirii celei de sus”.

O altă calitate esenţială care se cere preotului este tactul pastoral pentru că „nu toţi oamenii au aceleaşi
gânduri, nici aceleaşi porniri. Bărbaţii unele, femeile altele; bătrânii unele, tinerii altele; săracii unele,
bogaţii altele; cei veseli unele, cei trişti altele; cei bolnavi unele, cei sănătoşi altele”. De asemenea, există
numeroase diferenţe şi în ceea ce priveşte viaţa sau starea socială şi civilă.

Sfântul Grigore face şi câteva referiri la predică, aceasta fiind una dintre îndatoririle de căpetenie ale
preotului pentru că „nu este un lucru uşor să chiverniseşti cu judecată adevărul dogmelor, să vorbeşti
despre toate câte s-au filosofat în Scriptură, despre lume şi lumi, despre materie, despre suflet, despre
spirit, despre firile cele spirituale”. Predica trebuie să fie fundamentată pe Sfânta Scriptură şi pe scrierile
Sfinţilor Părinţi, să fie adâncă, pătrunzătoare, capabilă să schimbe în bine starea duhovnicească a
sufletelor, iar vorbirea preotului, ca şi prezenţa lui, trebuie să aducă pace şi să îndemne spre fapte bune.

3
Predica lui este ascultată dacă el pune suflet în ceea ce spune, dacă faptele de virtute din propria viaţă
pecetluiesc cuvintele sale, deoarece credinţa vine din auzite, dar se opreşte la faptă.

„Este vrednic de harul preoţiei cel care a luat crucea lui Hristos şi s-a hotărât să-I urmeze Lui până la
capăt”

Citând din scriitorii Vechiului Testament (proorocii Miheia, Ioil, Avacum, Maleahi, Zaharia, Iezechiel,
Ieremia), Sfântul Grigoriearată cum trebuie împlinită slujirea preoţească, aceste pilde evidenţiind
măreţia preoţiei, dar şi responsabilitatea preotului. „Cu aceste gânduri trăiesc ziua şi noaptea. Acestea
îmi topesc măduva, acestea îmi macină trupul şi nu mă lasă să fiu îndrăzneţ şi să privesc în sus. Acestea
îmi smeresc sufletul, îmi îngenungheză mintea, îmi pune lanţ limbii şi mă fac să nu mă gândesc la
preoţie, nici să îndrept şi să ocârmuiesc pe alţii, lucru mare şi covârşitor, ci să pot scăpa de urgia cea
viitoare şi să pot să-mi scutur puţin rugina păcatului”.

Vremurile în care a trăit Sfântul Părinte nu au fost prea liniştite pentru că dispăruse şi „bruma de
dragoste”, iar preotul nu era decât „un nume gol”. Preot bun nu era socotit cel care avea frică de
Dumnezeu, ci acela care era clevetitor şi din gura lui ieşea venin de aspidă.

Concluzionând, Sfântul Grigore spune că este compatibil şi vrednic de harul preoţiei cel căruia i s-a
aprins inima de cuvintele cele curate şi în foc lămurite (Psalmi 11, 6), cel care a contemplat frumuseţea
Domnului, cercetând Biserica Lui (Psalmi 26, 8), cel care a pătruns vistieriile duhovniceşti şi a urcat pe
treapta contemplaţiei, cel ce s-a unit cu Însuşi Cuvântul şi s-a împărtăşit cu El, cel ce a luat crucea lui
Hristos şi vrea să-I urmeze Lui până la capăt.

Simpla dorinţă de a te uni cu Hristos nu este suficientă, ci ea trebuie sprijinită de o pregătire specială,
credinciosul fiind în permanenţă asistat de către preotul duhovnic care trebuie să dea dovadă de un
deosebit tact pastoral, fiind absolut necesar să stăpânească „ştiinţa vindecării sufletelor, să întraripeze
sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu; sa-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu căci nu l-
a pierdut, [...] urmărind să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos, în inimile oamenilor”. Ne temem
când citim tratatele privind slujirea preoţească, de faptul că Sfinţii Părinţi ar dori parcă să ne descurajeze
în faţa unei atât de înfricoşătoare realităţi a sacerdoţiului, în faţa responsabilităţii pe care o implică
această slujire. Însă Sfinţii Părinţi se îngrijesc şi de inima păstorului pe care o doresc învăluită în dragoste
faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni asemeni modului în care mierea învăluie fagurele, o doresc întărită
spre orice lucru bun, o doresc pregătită pentru întâmpinarea oricărui pericol, în faţa oricăror ispite ce i-
ar veni din afară sau de la diavolul. Acest mesaj este firul roşu al tuturor tratatelor despre preoţie,
absolut fiecare capitol fiind o etapă în pregătirea slujitorului altarului ce parcurge aceste texte.

Prin vocaţie, înţelegem o chemare deosebită, o aptitudine către ceva, sau, mai bine zis, o predispoziţie
manifestată printr-un interes deosebit faţă de un anumit obiect sau profesie. Vocaţia presupune o serie
de orientări, un complex de preferinţe şi înzestrări naturale pentru o anumită formă de muncă. A avea
vocaţie pentru o profesie înseamnă a avea aptitudini psiho-fizice pentru exercitarea ei în cele mai bune
condiţii. Aceste predilecţii şi înzestrări naturale determină orientarea noastră către o anumită formă de
activitate ce ne pasionează sau către o îndeletnicire care se potriveşte posibilităţilor noastre fizice şi
psihice.

Fiziologic vorbind, este vorba de un fond nativ. Acest fond, pentru a se putea manifesta şi contura în
viaţa noastră , este absolută nevoie ca el să fie format şi canalizat prin muncă perseverentă şi prin

4
acţiunea factorilor educativi, sociali şi religioşi: familie, şcoală, biserică, colectivitate, îndrumarea
părintească a duhovnicului, presa, mijloacele mass –media etc.

De aceea , vocaţia nu se poate depista în totalitate în faza copilăriei, pentru că atunci predispoziţiile sunt
în stare latentă şi germinativă. Abia pe la vârsta de 18-20 de ani începe să descopere şi să se cultive
propriu-zis vocaţia, pentru că adolescenţa implică maturizarea gândirii şi lărgirea orizontului de
cunoaştere a lumii, a mediului şi a vieţii în genere, sub toate aspectele ei. Acesta este momentul
oportun, când se cristalizează aptitudinile vocaţionale şi abia de aici încolo se poate orienta şi direcţiona
tânărul în raport cu înclinaţiile sale. De felul cum înţelegem alegerea profesiei, depinde calitatea
roadelor muncii noastre de mai târziu. Cu alte cuvinte, vocaţia determină randamentul muncii în orice
domeniu de activitate, fiindcă omul de vocaţie se identifică cu profesia pe care şi-a ales-o. El nu
munceşte din obligaţie, ci din pasiune. În mod firesc, munca pentru el nu mai este considerată o povară,
ci un izvor de binecuvântare, de plăcere, un mijloc de progres şi o necesitate vitală.

Marile genii şi celebrităţi ( savanţi, inventatori şi creatori de artă ) au fost oameni de vocaţie, pentru că
şi-au valorificat talentul la maximum şi ceea ce au realizat au făcut din spirit altruist, din plăcere şi din
dragoste, şi nu din interese personale. Vocaţia pentru preoţie este o înclinaţie firească sau înnăscută
spre această misiune nobilă şi sfântă. Ea se manifestă în perioada copilăriei şi a pubertăţii şi se
recunoaşte printr-o serie de calităţi sufleteşti care îl disting în mod deosebit pe tânăr, cum ar fi:
sinceritatea, seriozitatea în purtări, comportamentul ireproşabil, firea blândă, sentimentală şi delicată,
înclinată spre meditaţie şi rugăciune, modestie, decenţă în cuvânt şi fapte, generozitatea, stăpânirea de
sine, iubirea faţă de semeni şi, în mod deosebit, predispoziţia spre evlavie şi religiozitate concretizată în
participarea regulată la slujbele bisericeşti, îndeplinirea poruncilor Bisericii, respectarea posturilor,
cinstirea feţelor bisericeşti şi a lucrurilor sfinte, lecturarea cărţilor ascetico-filocalice şi a Sfintei Scripturi,
evitarea distracţiilor şi a plăcerilor lumeşti, mărturisirea şi impărtăşirea periodică în cursul celor patru
posturi de peste an, buna cuviinţă creştinească, afectivitatea faţă de cei din jur şi râvna neistovită de a
cunoaşte şi aprofunda cunoştinţele religioase şi cuvintele dumnezeieşti ale Scripturii (2 Timotei 3,15).

Toate aceste preocupări şi trăsături religios morale sunt semne evidente ale vocaţiei preoţeşti. Dacă cel
care le posedă şi practică este însufleţit de gândul şi dorinţa sinceră şi curată de a deveni preot, spunem
despre un asemenea tânăr că are chemare de sus sau vocaţie. Vocaţia este confirmată de virtuţile şi
îndeletnicirile sale duhovniceşti şi de imboldul său lăuntric de a deveni slujitor al altarului. Acest impuls
firesc apare în mod vădit în fiinţa sa ca o necesitate organică care îl împinge în mod spontan spre slujirea
lui Hristos şi a oamenilor din convingere nestrămutată şi din dragoste creştinească sinceră, arzătoare şi
nobilă de a lucra cu cuvântul şi cu fapta la mântuirea sufletelor. Această dragoste exclude orice formă de
egoism, stinge duşmăniile şi ura şi înăbuşă toate barierele subiective ale intereselor materiale, mărunte
şi meschine, pentru că esenţa preoţiei creştine stă în iubirea de Dumnezeu şi zeul apostolic de dăruire şi
jertfire pentru semeni, spre a-i uni cu Hristos, “păstorul cel bun care îşî pune sufletul pentru oile
Sale” ( Ioan 10,11 ). Această iubire evanghelică defineşte misterul şi sublimul preoţiei şi colorează
întreaga activitate pastoral-misionară a preotului de vocaţie, pentru că devotamentul şi zelul pastoral
este “superlativul dragostei preotului pentru păstoriţii săi ; este acea dragoste care nu se linişteşte, nu
simte odihnă şi împăcare până ce nu a făcut totul, până ce nu a încercat toate mijloacele, până ce nu a
plătit toate jertfele pentru câştigarea sufletelor “[1].

Acesta este termometrul şi busola adevăratei slujiri preoţeşti, iar cel ce vrea să îmbrăţişeze această
misiune înaltă şi plină de răspundere “trebuie să ardă de dragoste pentru credincioşii săi înainte chiar

5
de a intra în cler. Nu-i nevoie să-i cunoască mai întâi personal şi individual, pentru ca inima lui să
vibreze de o astfel de dragoste “[2].

Purtarea evlavioasă, educaţia creştinească şi râvna de a împlini virtutea sunt însuşiri care zugrăvesc şi
profilul religios-moral al adevăratului creştin, însă viitorul preot, pe lângă aceste calităţi, trebuie să facă
dovada unui eroism moral mai înalt care implică renunţare, nevoinţă asiduă, înţelepciune, tact, răbdare,
luptă acerbă împotriva răului, prudenţă şi perseverenţă plătite adeseori cu preţul jertfelor. În aceasta
constă cheia introspecţiei şi a analizei pe care trebuie să şi-o facă cel ce aspiră să primească harul
preoţiei. El trebuie să se cerceteze bine pe sine, să vadă dacă descoperă în inima sa acest foc sacru, atât
de viu ca să-l arunce cu toata fiinţa în acţiune, să-l sustină într-o lucrare prodigioasă, rodnică şi sensibilă
intemeiată pe sacrificiu, pe jertfirea de sine pentru binele obştesc.

BIBLIOGRAFIE:

 Tratatul despre preoţie al Sfântului Grigorie de Nazianz.

 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Bucureşti, 1935, p
93.
Ibidem, p.96.

Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, trad. în rom. de pr. prof. dr. Alexandru
Moisiu, Sibiu, 1987, p. 51.

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, trad. în rom. de pr.D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 72.

Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont, sau Despre preoţie, trad. în rom.
de pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p.166.

Pr. prof.dr. Ioan Coman, Sublimul preoţiei creştine, Bucureşti, 1940, p.21.