Distincţia dintre fiinţa şi energiile necreate ale lui Dumnezeu în teologia Sfântului Grigorie

Palama

În disputa cu Varlaam, care considera harul Duhului Sfânt o realitate creată, Sfântul
Grigorie Palama dovedește cu texte patristice că ceea ce se varsă peste noi prin Fiul nu este
ipostasul Duhului, ci harul dumnezeiesc, deoarece Părinții îl numesc „îndumnezeire”, Dumnezeu
fiind mai presus de el(har).
Harul care îndumnezeiește este necreat și nedespărțit de Duhul Sfânt.
Duhul împărtășește viață dumnezeiască. Această viață cerească este lumină pentru că se
dobândește printr-o iluminare negrăită.
Duhul Sfânt este însă mai presus decât harul sau lucrarea Sa, atât pentru că este cauză a
harului, cât și pentru faptul că primitorul nu poate cuprinde toată lucrarea dumnezeiască.
Astfel, Dumnezeu este mai presus de această lumină și viață necreată.
Cu ajutorul Sfinților Părinți, Palama dovedește că lumina de pa fața lui Moise sau cea din
Tabor nu au fost sensibile, ci slava Dumnezeirii, pe care o vor vedea sfinții și în viața viitoare.
Părinții spun că lumina de pe Tabor a fost însăși Dumnezeirea. Grigorie Teologul spune:
„Lumină este Dumnezeirea arătată pe munte ucenicilor”.
Acea lumină este simbolul natural al Dumnezeirii lui Hristos. Ca atare este eternă,
deoarece cele văzute la Dumnezeu ființial, sunt fără de început și fără sfârșit.
Discul soarelui nu se cunoaște în ascunsul său, prin faptul că-i cunoaștem ceva din
lumină. Dumnezeirea se cunoaște deci numai prin cele ce ni se împărtășesc din ea; în sine, însă,
n-o cunoaște nimeni, nici duhurile cerești.
Simbolul luminii l-au văzut ucenicii pe Tabor prin alți ochi, l-au văzut cu ochii ridicați
mai presus de ochi, percepând lumina dumnezeiească printr-o putere duhovnicească.
Lumina aceea este negrăită, nematerială, necreată, îndumnezeitoare, este strălucirea
naturii dumnezeiești.
Varlaam, care era în dispută cu Sfântul Grigorie Palama, o declară sensibilă, creată.
Lumina de la Schimbarea la față a lui Hristos pe Tabor ține ființial de Dumnezeu, dar nu
este însăși natura Lui. Este o putere ființială, ca bunătatea, viața și celelalte. Este ființială, dar nu
însăși ființa lui Dumnezeu.
Varlaam declară orice putere și lucrare a lui Dumnezeu creată, deși sfinții zic că ființa
necreată are puterile necreate, precum ființa creată are puterile create.
Palama afirmă că nu există ființă fără lucrare naturală. Dacă ființa lui Dumnezeu nu ar
avea o lucrare naturală, n-ar exista. Din faptul că supraființa lui Dumnezeu are lucrare, nu
urmează că e compusă, pentru că lucrarea este nedespărțită de ea.
Varlaam afirmă că îndumnezeirea este imitarea lui Dumnezeu. La aceasta Palama
răspunde că imitarea singură a lui Dumnezeu nu îndumnezeiește; este nevoie și de harul
dumnezeiesc necreat.
Varlaam, declarând harul îndumnezeitor aptitudine naturală a omului, cade în
masalianism, deoarece face pe om dumnezeu după natură.
Harul îndumnezeirii este cu mult deasupra naturii omenești. Eforturile omenești îl fac pe
om receptiv față de har, dar nu ele însele sunt harul.
Harul care îndumnezeiește, care nu are început și sfârșit, care se împărtășește și poate fi
văzut în mod suprasensibil, are mai presus de sine ființa cea mai presus de ființă a lui Dumnezeu.
Harul intră în relație cu cele ce sunt mai jos de el, se împărtășește; ființa este mai presus de orice
împărtășire și relație.
 Numai natura omenească a lui Hristos s-a îndumnezeit prin ființa cea mai presus de ființă
a lui Dumnezeu. Nouă ne este aceea(ființa) cu totul inaccesibilă, chair dacă ne ridică Dumnezeu
deasupra noastră. În cei ce se îndumnezeiesc este numai lucrarea acelei ființe.
Harul îndumnezeitor al Duhului nu e însăși ființa cea mai presus de ființă, ci lucrarea ei.
Dar și lucrarea, nu toată, deși în sine este neîmpărțită această lucrare. Nu toată, căci cine poate
cuprinde puterea nemărginită a Duhului în afară de Iisus Hristos, în Care a încăput „plenitudinea
Dumnezeirii”?
Ființa lui Dumnezeu este pretutindeni și pretutindeni este și puterea îndumnezeitoare,
fiind în ființă ca putere a ei naturală