Este important nu numai să postim, ci şi modul în care postim

Încă profetul Isaia, într-un bine cunoscut capitol al cărţii sale (58), opune postul adevărat unui
fals mod de a posti: „Ei (israeliţii) - zice Dumnezeu prin gura profetului - Mă întreabă despre
legile dreptăţii… «Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă
Tu nu iei aminte?»“ (v. 3). La care, Dumnezeu răspunde: „Voi postiţi ca să vă certaţi, şi să vă
sfădiţi, şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se
audă sus… Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii,
dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu
cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un
neam cu tine“ (v. 4-7). Sunt înfăţişate apoi roadele binecuvântate ale acestui post adevărat:
„Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea
ta, iar în urma ta, slava lui Dumnezeu...“ (v. 8-11).
Semnificaţia eshatologică a postului
Mântuitorul însă dă un sens şi mai înalt postului, dezvăluindu-i semnificaţia eshatologică:
„Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan, zicând: „Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii
Tăi nu postesc?“. Şi Iisus le-a zis: „Pot, oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei?
Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti“ (Mt. 9, 14-15; Mc 2, 18-20;
Lc. 5, 33-35).
Minunate sunt aceste cuvinte, iar parabola schiţată aici, cu mirele şi cu nuntaşii, este extrem de
sugestivă. În jurul cerescului Învăţător, îmbătaţi de prezenţa Lui şi hrăniţi îmbelşugat cu cuvântul
şi cu harul Lui, ucenicii trăiau un timp unic, acea „puţină vreme“ cât ei au putut contempla în
chip direct „slava“ Cuvântului întrupat (In 1, 14). Avea să vină însă vremea de încercare şi de
aşteptare (In 16, 20), prin plecarea Domnului de la ei. Astfel, întreg „timpul Bisericii“, până la
revenirea Domnului în slavă, timp în care adevăraţii credincioşi suspină de dorul Mirelui, este
pentru ei - şi va fi mereu - un timp în care postul îşi are rolul său, nu numai de înfrânare a
trupului, ci şi de semn al aşteptării eshatologice.
Cu multă înţelepciune duhovnicească a rânduit Biserica zilele şi perioadele de post, astfel încât
acesta să-şi împlinească în modul cel mai înalt scopul de a ne întări împotriva patimilor şi a
poftelor, dar şi pe acela de a ne umple de dorul Mirelui şi de a ne pregăti pentru unirea cu El prin
primirea în curăţie şi cu vrednicie a Sfintei Euharistii.
Postul adevărat nu înseamnă lipsă, ci bogăţie
Diavolului, care-L ispitea cu pâine atunci când flămânzise, Mântuitorul îi răspunde cu acest
cuvânt al Scripturii: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu“ (Mt. 4, 4; Lc. 4, 4). Acest citat din Deuteronom (8, 3) este, de fapt, un cuvânt al lui
Dumnezeu în legătură cu mana, ea însăşi un semn ceresc şi o dovadă a faptului că omul poate fi
hrănit de Dumnezeu şi altfel decât pe calea obişnuită. Aceeaşi lucrare o săvârşeşte Dumnezeu cu
oricare adevărat postitor. Lipsindu-se de hrana materială, postitorul este îmbelşugat cu o hrană
dumnezeiască. De aceea, cel care posteşte post adevărat, adică cel ce posteşte din prea plinul
dragostei de Dumnezeu şi din dorul după întâlnirea cea „mai cu adevărat“ cu Mirele Hristos, nu
simte foamea şi nu i se pare deloc grea perioada postului. Zice Sf. Marcu Ascetul: „Celui ce
flămânzeşte pentru Hristos, harul i se face hrană; celui ce însetează, băutură prea dulce;
celui ce tremură de frig, haină; celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină
încredinţare; celui ce plânge, mângâiere“ (Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din
fapte, 117, în „Filocalia“, vol. I, Sibiu, 1947, p. 259).
Falşii postitori duc cu greu „zăduful zilei“ şi numără nerăbdători zilele de post ce le stau înainte.
E un semn bun atunci când postul, chiar cel mai aspru, începe să ţi se pară uşor, când trupul se
mulţumeşte cu hrană puţină şi săracă şi când întreaga ta fiinţă este copleşită de bucuria întâlnirii
Mirelui ceresc. Atunci postul nu mai înseamnă nici foame, nici sete, nici osteneală. Cum să simţi
şi să te plângi de foame, de sete sau de osteneală când Hristos Însuşi ţi Se face hrană, şi băutură,
şi odihnă?