Despre cele ale sale

II, I, 11

Hristoase, Împărate, Care odinioară prin curatele palme ale slujitorului

tău Moise ridicate pe munte în chipul crucii ai plecat puterea nimicitoare a
lui Amalec [Iş 17, 8 sq.]; Care prin mâinile întinse de Daniel în groapă ai
legat gurile cele cumplite şi ghearele înfricoşătoare ale leilor [Dn 6, 17 sq.];
Care l-ai scos pe Iona din balenă atunci când şi-a întins mâinile rugându-se
şi cerând milă [Iona 2, 2 sq.]; Care atunci când cei trei curajoşi tineri şi-au
întins mâinile în cuptorul asirian i-ai învăluit într-un nor răcoritor [Dn 3,
20 sq.]; Care umblând odinioară cu piciorul pe marea care fierbea ai
domolit valurile şi forţa vânturilor ca să-i smulgi din ape pe ucenicii
aruncaţi încoace şi încolo de vijelie [Mt 18, 18 sq.]; Care ai izbăvit din boli
sufletele şi trupurile multora ca un Dumnezeu Care Te-ai făcut muritor şi
Te-ai amestecat cu cei muritori, al căror Dumnezeu erai dintru început, dar
cărora li Te-ai arătat mai pe urmă, ca să mă faci pe mine dumnezeu, pentru
că Tu Însuţi ai venit să Te faci muritor, vino, Fericite, şi aici la mine care
Te chem ca un Dumnezeu milostiv, vino ca un Dumnezeu milostiv
întinzându-Ţi mâna ca să mă mântuieşti pe mine cel istovit în război şi
între fiare, în cuptor şi în furtună, şi îmi îndrept ochiul numai spre cer; căci
într-adevăr fiare sălbatice, valuri furioase ale mării, luptă feroce şi năvală a
unui foc aprins sunt bărbaţii răi, distrugători ai vieţii, care detestă cel mai
mult pe cei ce iubesc pe Dumnezeu, care nu tremură de judecata care-i

1
Peri ton kath’eauton (De rebus suis); PG 37, 969–1017. Este unul din primele poeme scrise de
Grigorie din Nazianz între moartea fratelui său Cezarie la sfârşitul lui 368 şi începutul lui 369 şi moartea
surorii sale Gorgonia între 369 şi 374, cel mai probabil în jurul anului 370. Poemul îi presupune încă vii
pe bătrânii părinţi ai lui Grigorie, deci a fost scris înainte de primăvara lui 374, când moare Grigorie cel
Bătrân. Cel mai probabil acest prim poem biografic al lui Grigorie din Nazianz a fost deci scris în jurul
anului 370.

1
aşteaptă, nici nu-i suferă pe muritorii care se îngrozesc de rău. De aceştia
depărtează-mă, Hristoase, şi păzeşte-mă cu purtare de grijă sub adăpostul
aripilor Tale; alungă de la slujitorul Tău, Împărate, grijile nenorocite, şi să
nu-mi împartă mintea frământările împovărătoare pe care lumea aceasta şi
stăpânul lumii acesteia [satana] le ridică împotriva muritorilor nefericiţi
mâncând ca rugina pe dinăuntru chipul lui Dumnezeu şi făcând partea mai
bună [din om, sufletul] conaturală cu ţărâna [cf. Fc 2, 7], pentru ca sufletul
să nu poată trage în sus partea care apasă la pământ, ci ţărâna să arunce la
pământ sufletul întraripat şi nenorocit devenit trup prin lucruri noroioase.
Căci două sunt pentru muritori porţile spre urâta moarte 2. Unii nasc
dinăuntrul morţii un izvor tulbure al răutăţii şi se îngrijesc pururea de fapte
nebuneşti şi de trup, de săturare în exces şi de intrigi ticăloase, se îndeamnă
spre tot felul de excese, se desfată în fărădelegi şi-şi iubesc pierzania. Alţii
însă privesc la Dumnezeu cu ochii curăţiţi ai minţii, urăsc excesul, odrasla
neruşinării lumii; departe de această viaţă întristătoare trăiesc în trup ca
într-o umbră şi calcă pe pământ cu paşi uşori, urmând uşori lui Dumnezeu
şi Duhului Care-i cheamă, iniţiaţi ai vieţii ascunse a lui Hristos Împăratul,
ca atunci când Aceasta va lumina să poată apoi străluci în ea şi ei. Dar
necesitatea inexorabilă a vieţii îi constrânge la încercări prin spinii
răutăţilor, iar din afară demonul turbat, lucrătorul celor rele, născoceşte zeci
de mii de ace de moarte — o, muritori nenorociţi! —, şi atunci când se
retrage din lupta pe faţă îşi ascunde adeseori pierzania funestă într-o
înfăţişare nobilă; căci el ţese oamenilor o nenorocire care seamănă cu acul
ascuns în momeală când aduce moarte peştilor care, dorind să trăiască, trag
în măruntaie pierzania neaşteptată şi-şi înghit propria lor moarte. Aşa s-a
întâmplat şi cu mine: fiindcă-l ştiu că e întuneric, înşelătorul s-a îmbrăcat
într-o piele frumoasă şi a venit la mine ca o lumină, pentru ca eu, dorind
virtutea, să dau de răutate, mintea-mi uşoară fiindu-mi furată spre
pierzanie.
2
Cf. Iliada 8, 15; Odiseea 14, 562; Didahia şi Grigorie însuşi, Cuvântarea 25, 4.

2
 Nu m-a legat căsătoria, curgerea vieţii, marele lanţ pe care-l aruncă
peste oameni materia şi început al greutăţilor, nu m-au atras frumoasele
veşminte de mătase, nici n-am fost fermecat de mesele grase, păscându-mi
pântecele nesăţios, mama ticăloasă a poftelor lascive; nu mi-a plăcut să
locuiesc în case măreţe şi strălucitoare, nu mi-am făcut înfloritor sufletul
cu delicate acorduri muzicale, nici nu m-au străbătut vapori efeminaţi ai
parfumurilor; aurul şi argintul este al altora, al celor cărora le place să fie
înconjuraţi de avuţii nenumărate care le aduc puţină desfătare şi multă
osteneală. Mie-mi place pâinea de orz şi drept dulceaţă sarea, îmi place să
am o masă sobră iar drept băutură trează apa; aceasta e pentru mine bogăţia
cea mai bună şi Hristos Care înalţă pururea mintea mea: nu ogoare de
pământ roditor, nici dumbrăvi frumoase, nici turme de boi şi de oi grase,
nici slujitori prieteni din neamul meu [al oamenilor], pe care vechea tiranie
i-a sfâşiat şi a pus un dublu nume: de nobili şi sclavi, celor născuţi dintr-o
unică ţărână sau, mai bine zis, din ţărână şi din Dumnezeu, şi aşa a urmat o
lege ticăloasă. N-am nevoie de cinstire omenească, suflare ce curge repede,
nici de glorie pieritoare. Nu e mare lucru a avea un loc de onoare la curtea
împărătească, nici n-am fost mânat cândva de dorinţa după un scaun de
judecător, pe care şezând cu slavă să-mi dau aere înălţându-mi trufaş
sprâncenele. Nu e mare lucru nici a avea o mare putere în cetăţi şi între
cetăţeni desfătându-te de vise mincinoase şi nestatornice, care altă dată te
duc în altă parte şi zboară: e asemenea prinderii în palme a unui râu repede,
ţinerii în mâini a unei umbre sau atingerii unei năluci. Căci aşa e neamul
muritorilor, aşa e şi fericirea lor, fericire asemenea urmelor foarte slabe pe
mare ale unei corăbii, care lasă în urma ei o dâră care piere însă de îndată.
Îmi plăcea numai gloria literelor pe care le-au strâns Răsăritul şi Apusul,
şi slava Eladei: Atena. Am ostenit multă vreme în ele, dar şi pe ele le-am
pus la picioarele lui Hristos cedând în faţa marelui Cuvânt al lui Dumnezeu
Care acoperă orice cuvânt cu multe forme şi întorsături al minţii muritoare.

3
 Dar, dacă de acestea am scăpat, n-am putut fugi în schimb de duşmănia
lipsită de credinţă a vrăjmaşului răuvoitor care aşterne curse sub un chip
binevoitor. Voi spune deschis tuturor nenorocirea mea, ca aşa măcar cineva
să scape de gândurile întortocheate ale acelei fiare. Credeam, Hristoase
Împărate, că stând alături de cei ce m-au născut şi care erau mistuiţi de
urâta bătrâneţe3 şi de doliu4, şi cărora dintre copiii născuţi le-am rămas eu
singur: slabă nădejde, mică strălucire dintr-o lampă mare care nu mai este,
credeam deci că aşa făceam ceva plăcut legilor Tale şi Ţie, Fericite, Care ai
dat muritorilor să aibă fii drept sprijin puternic şi să-şi rezeme de ei ca de
un toiag mădularele tremurătoare. Căci aceştia5 se îngrijesc de evlavie mai
presus decât toţi cei ce Te cinstesc, fug de relele vieţi netrebnice şi-şi leagă
funiile [navei vieţii] lor de aşezămintele Tale preacurate; căci Tu eşti pentru
ei sfârşit şi început.
Mama mea care aducea de la părinţii ei [creştini] o credinţă plăcută lui
Dumnezeu, şi-a încins copiii cu un lanţ de aur [al virtuţii] având un suflet
bărbătesc în chip femeiesc, atingându-se de pământ şi vorbind cu lumea
doar atât cât să împingă întreaga viaţă de aici spre viaţa cerească şi să-şi
ridice uşoară pasul spre înălţimile eterice.
Tatăl meu fusese odinioară un măslin sălbatic vieţuind printre idoli, dar
mai apoi s-a altoit pe trunchiul măslinului bun [cf. Rm 11, 17. 24]6 şi din
acea nobilă rădăcină a crescut atât de mult încât a acoperit alţi pomi şi i-a
săturat pe mulţi cu roade dulci ca mierea, cărunt şi la minte, cărunt şi la păr,
dulce şi plăcut la vorbă, un nou Moise sau Aaron, stând mijlocitor între
oameni şi Dumnezeul Cel Ceresc şi aducând7 prin celebrări curate şi
3
Grigorie cel Bătrân se născuse în jurul anului 280, deci avea în 370 nouăzeci de ani, iar Nonna era şi
ea foarte bătrână. Grigorie din Nazianz îi asemănă adeseori patriarhului Avraam şi femeii lui, Sara.
4
Între sfârşitul lui 368 şi 370 muriseră fratele mai mic al lui Grigorie: Cezarie, şi sora lui: Gorgonia
(cărora le-a dedicat două cuvântări funebre: 7 şi 8).
5
Părinţii lui Grigorie, vii la data redactării poemului.
6
Un rol decisiv în convertirea la creştinism în 325 a lui Grigorie cel Bătrân l-a jucat Nonna.
7
Ca episcop al Nazianzului începând din 329; cf. Cuvântarea 18, discursul funebru în cinstea tatălui
său.

4
sacrificiile noastre pe care mintea neprihănită le jertfeşte înăuntrul nostru,
pe muritori la unitate cu Dumnezeul Cel Nemuritor şi Mare.
Dintr-un asemenea tată şi asemenea mamă sunt eu; nu e legiuit a rivaliza
cu ei, dar voi şovăi să-i fac să rivalizeze între ei. Îngrijindu-i şi ocrotindu-le
suferinţele îmi încălzeam mintea cu speranţa că săvârşesc cea mai
importantă datorie adusă asupra noastră de fire. Dar, dacă e adevărat că
pentru cei ticăloşi calea e plină de prăpăstii8, tot aşa e adevărat că mie din
bine mi-a venit rău. Căci griji strânse şi cumplite îmi mănâncă sufletul şi
mădularele ziua şi noaptea şi mă coboară din cer pe pământul mamă. Mai
întâi faptul de a porunci sclavilor, ce năvod al pierzaniei! Căci pe stăpânii
aspri aceştia îi urăsc pururea, iar pe cei sfinţi îi calcă în picioare neruşinaţi,
nefiind nici blânzi cu cei răi, nici ascultători cu cei buni, ci suflând mai
presus de înţelegere asupra amândurora àcele ranchiunei. Apoi
administrarea proprietăţilor, faptul de a avea mereu pe umeri povara lui
Cezarie şi a suporta ţipetele tari ale preceptorului9 — căci dările, urmare a
proprietăţii, distrug oamenilor ziua liberă şi le aşază stavilă pe buze —,
faptul de a fi prins în zarva agorei pline de oameni şi printre scaunele înalte
[ale magistraţilor], de a mă îngriji de procese muribunde, de a suporta
tiradele şi a replica atacurilor, de a pătimi între firele sucite ale legilor, unde
e încleştare şi chin, iar cei răi au mai mult câştig de cauză decât cei buni şi
înşişi stăpânii legilor pot fi cumpăraţi de ambele părţi, şi orice ticălos
care dă mai mult, acela e cel mai bun! Cine, departe de Dumnezeu şi
împreună cu astfel de oameni, ar putea scăpa de multe minciuni şi
înşelăciuni încâlcite? Fiindcă e necesar fie să fugi grabnic lăsând celor răi
toate, fie să-ţi înnegreşti inima cu ticăloşii, căci cel ce se apropie de reaua
suflare a unui foc puternic acela poartă semnele triste fie ale focului, fie ale
fumului.

8
Iliada 8, 14. 361.
9
Plecarea lui Cezarie ca medic la curtea imperială din Constantinopol, iar apoi ca funcţionar de fisc în
Bythinia aruncase asupra lui Grigorie răspunderea administrării casei şi a proprietăţilor familiale.

5
 Acestea însă erau suportabile. O rană încă şi mai dureroasă însă e pentru
mine câte am pătimit şi câte mă aştept încă să pătimesc — căci cei ce intră
în rele neaşteptate nu se aşteaptă la lucruri mai bune — de când fratele
meu a lăsat această viaţă10. Căci până când a trăit, am avut faima de a fi
departe de ceilalţi, căci nici bogăţia, nici oricare putere nu-mi atrăgeau
mintea. Dar de când a murit, eu singur am primit durere şi suspin. Banii pe
care-i strânse, o parte i-a înghiţit pământul când Niceea s-a prăbuşit la
cutremur, iar cealaltă demonul a pus-o în mâinile pungaşe ale unor ticăloşi.
El însuşi fiind ascuns a scăpat de moarte, mâna lui Dumnezeu
întinzându-se peste acoperişul casei în care era. O, Cezarie al meu! Ai
strălucit odinioară ca un luceafăr de dimineaţă în palatul imperial, numele
tău era respectat; ajuns pe culmea înţelepciunii şi a purtării blânde, te
mândreai cu mulţi prieteni dragi şi puternici. Multor trupuri le-ai găsit [ca
medic] leacul unor boli grele, şi multora le-ai dat [ca funcţionar de fisc]
izbăvire de sărăcie acţionând cu înţelepciune. Acum însă murind, ai săturat
mulţi câini, care mă latră din toate părţile stând împrejurul meu şi nici una
din rude nu mă ajută respingându-i. Unii sunt prieteni, dar asemenea unor
duşmani. Înainte de a lua ceva te respectă, dar o dată ce au luat te urăsc.
Aşa cum atunci când un stejar cade lovit de vânturi puternice şi oamenii îl
înconjoară din toate părţile prădându-i ramurile, unul ia una, altul alta; sau
când se rupe zidul împrejmuitor al unei vii, trecătorii o pradă fără milă aler-
gând din toate părţile, iar mistreţul ieşind din pădure o devastează cu colţii.
Suferinţa îmi este plină de suspine, iar mâna mea n-are puterea nici să-i
sature, nici să-i ţină la distanţă pe toţi11.

10
În octombrie 368 Niceea a fost devastată de un puternic cutremur; scăpat miraculos cu viaţă,
Cezarie se va îmbolnăvi şi va muri curând după aceea, la sfârşitul lui 368 sau începutul lui 369.
11
Aluzii la dificultăţile ivite după moartea lui Cezarie din partea unor „prieteni” care au pretins că
împrumutaseră sume mari de bani defunctului ca să pună mâna pe averea lui. Situaţia nu era clarificată
încă la data scrierii poemului. A fost nevoie de intervenţia lui Vasile cel Mare pe lângă Sofronie, prefectul
Constantinopolului, pentru a stinge penibilul conflict.

6
 Căci de când pentru întâia oară mi-am smuls sufletul de lumea aceasta şi
l-am unit cu gândurile luminoase şi cereşti, iar mintea purtându-mă în sus
m-a pus departe de trup, m-a aşezat acolo şi m-a ascuns înăuntrul cortului
ceresc, iar lumina Treimii a strălucit ochilor mei, mai luminoasă decât
orice am cunoscut, pe un tron înalt şi revărsând o strălucire comună [celor
Trei Persoane] şi inexprimabilă, care e obârşie pentru toate cele pe care
timpul le separă de cer, de atunci am murit pentru lume şi lumea pentru
mine: sunt un mort care respiră, iar puterea mea e ca un vis; viaţa mea e
altundeva şi gem sub trupul cel gros, pe care înţelepţii îl numesc întuneric
al minţii. Iar când sunt desfăcut de această viaţă şi vedenia aceasta e
întunecată de cei ce umblă pe pământ înşelând şi fiind înşelaţi, atunci
tânjesc să văd încă mai curat cele stabile, nu amestecate ca mai înainte cu
imagini nedesluşite, care înşală până şi privirile minţii celei mai agere, ci
privind cu ochiul minţii curate adevărul însuşi. Acestea însă vor veni mai
târziu, iar cele de aici sunt fum lipsit de cinste sau cenuşă pentru cei care au
schimbat viaţa aceasta cu Viaţa cea mare, cele pământeşti cu cele înalte,
cele pieritoare cu cele stabile. De aceea toţi mă asaltează şi nu vor să-mi
dea drumul, grăbindu-se să se arunce asupra unei prăzi foarte uşoare.
Vai, vai, tristă ţărână a lui Cezarie, care ţinea departe de mine toată
această gloată şi mi-a dat prilejul să scap de orice povară şi mâhnire
cinstindu-mă cum nici un frate n-a mai cinstit un altul, şi respectându-mă
aşa cum iubeşte cineva plin de afecţiune propriul său tată. Pe mine nu mă
îndurerează atât averea lui risipită — doar am dorit să o am în comun cu
săracii, întrucât eu însumi sunt aici un trecător rătăcitor privind spre mâna
dătătoare de daruri a Celui Preaînalt —, nici ultrajul adus tuturor celor
muritori care-l umple foarte repede de mânie până şi pe omul cel mai
blând, nici fraţii mei morţi înainte de vreme pe care mi i-a acoperit
mormântul, şi care au smuls admiraţia tuturor celor de pe pământ, cât îmi
plâng propriul meu suflet ca şi cum aş vedea un împărat bun şi mare, născut
din spiţă nobilă de împăraţi, suferind în lanţuri strânse, şi pe care duşmanii

7
l-au luat între suliţe şi l-au dus în grea robie, iar el îşi reazemă trist privirea
de pământ. Aşa ceva am pătimit. Aceasta e rana pe care o am în inimă. O
zicere din vechime spune12 că atunci când un şarpe amarnic îşi înfige colţii
răufăcători într-un om acela vrea să mărturisească rana sa infectată numai
celor cărora tristul şarpe le-a făcut o rană asemănătoare vărsându-şi şi în ei
veninul înfocat; căci numai aceia cunosc reaua mea suferinţă, aşa că şi eu le
voi mărturisi chinul meu doar acelora care au o dragoste comună, un rău
comun cu mine şi o suferinţă asemănătoare cu mine. Căci numai ei ar putea
primi cu prietenie cuvântul meu şi cunoaşte cel mai bine tainele unei inimi
ce suspină, ei care, dorind să ridice pe umeri povara crucii şi avându-şi
partea în curţile marelui Împărat, îndrăgesc calea cea bună şi se îndură de
cei căzuţi. Altora însă dacă le-aş povesti îngrijorările şi neliniştile mele
le-aş fi ridicol, credinţa lor uşoară de-abia dacă scrijeleşte vârful inimii şi în
măruntaiele lor n-a intrat o iubire acută de Împăratul, şi de aceea trăiesc aici
gândindu-se numai la cele trecătoare. Dar să piară, pentru că-şi întrarmează
limba, săgeată gata de a fi azvârlită, în acelaşi fel împotriva tuturor, fie
buni, fie răi. Eu însă nu voi înceta să suspin până ce nu voi fi scăpat de-a
binelea de răutatea ce smulge suspine şi nu voi fi pus sub cheie patimile
nebune ale minţii cărora amarnicul Satan le-a deschis acum toate uşile; mai
înainte, când mâna lui Dumnezeu mă ocrotea, acestea erau închise şi
răutatea n-avea nici un prilej să se apropie, ea care se aprinde degrabă, ca
atunci când de un foc puternic se apropie o trestie şi flacăra împinsă de vânt
se înalţă în văzduh.
S-ar fi cuvenit ca înainte de acestea să-mi fi ascuns trupul în râpe, în
munţi şi în stânci; fugind de toată această viaţă şi de grijile existenţei şi
trupului, l-aş fi purtat în minte pe Hristos întreg, locuind departe de ceilalţi
şi înălţându-mi mintea curată numai către Dumnezeu până ce-mi voi fi
atins scopul cu nădejdi uşoare. S-ar fi cuvenit. Dar mă opreşte dorul de

12
Cf. TEOCRIT, Idile 11, 15.

8
părinţii iubiţi care mă trage la pământ cu greutatea unui talant13; şi nu atât
dorul, cât mila, cea mai afectuoasă dintre toate patimile, care mistuie
măduva şi toate măruntaiele, milă faţă de cărunteţea lor cu înfăţişare
dumnezeiască [deiformă], milă faţă de lucrarea lor, milă faţă de pierderea
copiilor, dar milă şi pentru copilul lor14, pentru care tremură având pururea
un dor dulce, şi care e ochiul vieţii lor chiar şi atunci când e răvăşit de
suferinţe. Mai înainte grija lui erau cărţile pe care Duhul le-a gravat prin
limbile sfinţilor şi înăuntrul literei cărora străluceşte harul bunului Duh iar
folosul ascuns se arată numai oamenilor curaţi; îi erau dragi rugăciunile cu
suspine şi nopţile fără somn, corurile îngereşti care, stând în picioare, se
roagă lui Dumnezeu în psalmi şi trimit prin imne sufletele spre Dumnezeu,
făcând să răsune din multe guri o singură voce; dragi îi erau şi chinuirea
pântecelui, începutul răului, şi măsura râsului, nemişcarea limbii şi a
ochiului şi frâiele puse mâniei nebune. Raţiunea strângea mintea care
vagabondează în toate părţile şi o întorcea spre Hristos cu nădejdi cereşti.
Raţiunea era peste toate ducând chipul [lui Dumnezeu din suflet] spre
Împăratul, iar Dumnezeu de desfăta de acest avânt eroic. În locul averilor şi
al zgomotelor stridente care mă aţâţau cu rele vise nocturne — căci
nălucirile nopţii sunt asemănătoare grijilor zilei —, aveam în faţa ochilor
strălucirea lui Dumnezeu, corul atotstrălucitor şi gloria sufletelor
evlavioase. Acum însă toate aceste comori au pierit de la sufletul meu care
odinioară convorbea cu toate lucrurile cele mai bune, iar înăuntrul meu a
rămas doar un dor şi o suferinţă lipsită de nădejde. De aceea gem. Nu ştiu
limpede dacă mâine Dumnezeu mă va duce înapoi la deprinderile mele de
dinainte dezlegându-mă de mâhniri şi scuturând de pe mine toate poverile,
sau dacă de aici mă va împinge în mijlocul suferinţelor, înainte de a vedea
seninul, înainte de a pune un leac pe răni, pe mine nenorocitul care doresc
lumina care vine după noaptea adâncă, când în zadar încearcă cineva să dea

13
37, 11 kg.
14
Grigorie însuşi.

9
ajutor celor îndureraţi. Aici este vindecarea pentru muritori; cele de pe
urmă vor fi toate legate în lanţuri. Cărunt mi-e deja creştetul şi
mădularele-mi sucite s-au înclinat spre amurgul unei existenţe pline de
durere15.
N-am pătimit însă până acum o asemenea durere, nici măcar atunci
când, zdruncinat de vânturi furioase, străbăteam marea de la Far[ul din
Alexandria] spre Ahaia pe când răsărea constelaţia Taurului din iarnă, de
care le e groază navigatorilor, şi puţini dezleagă funiile şi ancora. Douăzeci
de zile şi de nopţi am zăcut eu la pupa navei chemând cu implorări pe
Dumnezeu Cel din înălţime. Valurile spumegau asupra navei ridicându-se
din loc în loc ca nişte munţi sau stânci, iar multe din ele cădeau înăuntru.
Toate pânzele erau năprasnic bătute de vântul năvalnic care şuiera ascuţit
printre funii. Văzduhul era negru de nori şi strălucea de fulgere, şi răsuna
din toate părţile de glasuri puternice. Atunci m-am predat pe mine însumi
lui Dumnezeu şi am scăpat de marea sălbatică domolită de făgăduinţe
sacre. Nici atunci când toată Elada s-a zguduit din temelii16 şi nu s-a arătat
ajutor care să scape de la rău, iar eu tremuram fiindcă sufletul nu-mi fusese
încă iniţiat în darul ceresc pe care-l atrage oamenilor prin baie [Botez] harul
şi strălucirea Duhului17. Nici atunci când boala mi-a umplut gura cu o
curgere violentă şi a comprimat căile respiratorii şi cărările vieţii. Nici
atunci când jucându-mă nebuneşte cu un beţigaş mi l-am înfipt fără voie ca
un spin în pleoapă şi am făcut ochiul să sângereze. Lumina ochilor îmi
pierea, ca aceea a unui ucigaş, şi un mare plâns a urmat amarei greşeli. Nu
mi-am mai putut înălţa cu mâinile lui Dumnezeu jertfa Duhului18 înainte de
15
Bătrâneţea lui Grigorie e aici mai degrabă de ordin psihologic; la data compunerii poemului el avea
doar în jur de patruzeci de ani.
16
Aluzie la cutremurul din 24 august 358.
17
La data călătoriei Grigorie nu era încă botezat. De altfel, potrivit unul obicei răspândit în epocă,
fratele său Cezarie şi sora sa Gorgonia se vor boteza şi ei doar înainte de moarte. Grigorie se va boteza
abia în 358–359, la întoarcerea după studii în Capadocia.
18
Evident, episodul a avut loc după hirotonirea lui Grigorie ca preot la sfârşitul lui 361 sau începutul
lui 362.

10
a fi spălat cu lacrimi nenorocirea; căci pentru cel ce nu e curat e rău să se
atingă de ceva curat, precum şi a înălţa spre soarele aprins un ochi bolnav.
Dar am pătimit şi multe altele, şi cine ar putea povesti cele prin care m-a
chemat Dumnezeu, când istovindu-mă, când fiindu-mi binevoitor? Dar
n-am întâlnit încă rele ca acelea peste care a dat în ultimul timp nenorocitul
meu suflet. El doreşte să vadă o zi liberă după ce s-a dezbrăcat de toate,
pentru ca, gol, să scape de fălcile şi apucăturile puternice ale acestei lumi şi
de gura noroioasă a şarpelui care doreşte să înghită între fălcile lui pe
oricine ar prinde, căci mintea nu e hrană a lui Beliar. Cine va da capului sau
pleoapelor mele curgerea unui izvor, ca să curăţ cu râurile lacrimilor toate
întinăciunile plângându-mi cum se cuvine păcatele — căci ce leac mai bun
este pentru muritori şi sufletele negre decât lacrima, cenuşa arsă şi sacul
aruncat simplu pe pământ? — ca cine mă vede să tremure şi să se facă mai
bun, fugind din câmpia neagră a Egiptului [cf. Iş 11–12] şi de faptele amare
ale regelui Faraon şi să-şi îndrepte calea spre patria dumnezeiască şi să nu
rămână prizonier în câmpiile stâncoase ale Babilonului şezând cu lacrimi
pe malul râului şi rezemându-şi aici neatinse instrumentele de cântat [cf. Ps
136, 1], ci să se grăbească spre hotarele pământului sfânt19 fugind de jugul
de rob al Asiriei, care l-a istovit mai înainte, şi să pună cu mâna lui
temeliile marelui templu? De când eu, atotnenorocitul, am lăsat acest
pământ, n-am încetat nicicând să-l doresc. O rea pătimire s-a vărsat peste
mine la bătrâneţe şi mă înconvoi la pământ sporind în mintea-mi doliul,
venerându-i pe cei morţi şi pe Împăratul Cel Nemuritor, negru la haine şi la
inimă, tăcut, atrăgând cu mizeria mea mila Împăratului Care, binevoitor cu
cei umili, dispreţuieşte pe cei mândri.
Ca negustorul care cobora din sfântul Ierusalim spre faimoasa cetate
Ierihon, cum se spune [Lc 10, 30 sq.]: tâlhari răi, aşternând cu viclenie o
cursă drumeţului, l-au tăiat cu răni bătându-l, l-au dezbrăcat de hainele
care-l acopereau şi l-au lăsat cu suflet crud să-şi dea sufletul. Curând au
19
Palestina, aici simbol al ascezei şi vieţii duhovniceşti.

11
trecut pe acolo drumeţi, un levit şi un preot, lăsându-l însă acolo cu suflet
crud. A venit apoi un samarinean căruia i s-a făcut milă. Ducându-l l-a
legat, i-a uns rănile cu leacuri şi a plătit pe cineva să-l îngrijească. Minune
mare! cum un samarinean văzându-l i s-a făcut milă de cel de care nu li s-a
făcut milă celor mai aleşi! Nu ştiu limpede ce se ascunde în această icoană,
ce taine acoperă în înţelepciunea lui Dumnezeu. El mi-a fost milostiv.
Căci peste asemenea nenorociri am dat şi eu: şi pe mine care coboram din
slăvita cetate20 m-a bătut tâlharul acestei vieţi [demonul] care, invidios pe
suflete, m-a dezbrăcat de harul lui Hristos şi m-a lăsat gol, cum a făcut
odinioară cu Adam, începutul ţărânii şi căderii, pe care gustarea [Fc 3, 1]
l-a doborât la pământ, cu care era înrudit. Dar Ţie, Împărate, fie-Ţi milă de
mine şi izbăveşte-mă din moarte pe mine pe care, după ce au înţeles că sunt
la greu, preoţii m-au abandonat. Leagă bine rănile mele, ducându-mă la o
casă atotprimitoare, de unde trimite-mă iarăşi sănătos şi nevătămat în sfânta
cetate — şi fie să rămân aici pentru totdeauna! — şi ţine-i departe de mine
pe tâlharii ticăloşi, calea primejdioasă, rănile, drumeţii cu suflet crud care
se laudă cu evlavia lor!
Ştiu că doi oameni s-au urcat la templu [Lc 18, 10 sq.]: un fariseu care se
dădea mare ca şi cum ar fi fost cel mai plăcut lui Dumnezeu dintre toţi, şi
un vameş a cărui inimă era apăsată înăuntrul lui din pricina unor câştiguri
necuvioase. Unul vestea în gura mare fiecare postire şi zeciuială a Legii a
sa, se măsura cu bărbaţii din vechime şi dispreţuia în cuvinte pe vameş;
acesta însă, lăcrimând şi lovindu-se cu mâna în piept, nici măcar nu se uita
spre largul cer, tronul marelui Dumnezeu, ci aţintindu-şi spre pământ priviri
de rob, stând departe se ruga strigând: „Milostiv fii, milostiv fii cu sluga Ta
împovărată de rele! Nici legea, nici zeciuielile, nici faptele bune nu mă vor
mântui şi cine aruncă spre mine ocări nu e mincinos. Mi-e ruşine şi să
ating cu picioare necuvioase templul Tău. Harul Tău şi mila Ta să picure
peste mine, cel necurat, speranţa, nădejdea pe care singură o dai, Împărate,
20
Ierusalimul, aici simbol al ascezei şi vieţii duhovniceşti.

12
marilor ticăloşi!” Aşa au grăit. Dumnezeu i-a ascultat pe amândoi şi S-a
milostivit de cel pe care l-a văzut fiindu-i greu, iar pe cel mândru l-a
lepădat. Felul în care Te-ai uitat şi ai judecat, Dumnezeule, mi-a dat
îndrăzneală. Eu sunt acel atotrău vameş şi nădăjduiesc într-un ajutor pe
măsura greului meu suspin. Te implor: dacă tatăl meu şi draga mea mamă
Te-au cinstit cu lacrimi, suspinuri şi rugăciuni, Ţi-au rezervat o mică parte
din averile lor sau Te-au venerat cu jertfe curate şi sfinte — căci eu n-am
făcut niciodată ceva vrednic de Tine —, adu-Ţi aminte de aceasta şi
ocroteşte-mă! Depărtează de la mine grijile rele, ca să nu mă înăbuşe spinii
cu mlădiţele lor ţepoase nici să mă tragă înapoi pe mine, care merg pe
calea dumnezeiască, ci Tu, Ajutorul meu, trimite-mă înapoi sănătos şi
nevătămat. Căci sunt adoratorul Tău, iar Tu partea sortită mie. Tu eşti de
la început Dumnezeul meu.
Mama mea m-a închinat Ţie încă de pe când mă purta în pântec, în ziua
în care, dorind să pună pe genunchii ei un băiat, a imitat glasul sfintei Ana:
„Să văd un băiat, iar Tu, Hristoase Împărate, să ţii înăuntrul curţii Tale
rodul ce va înflori din durerile naşterii mele [cf. 1 Rg 1, 11]!” Aşa a spus,
iar Dumnezeu a consimţit şi a urmat acel vis dumnezeiesc care i-a adus
mamei numele [meu]21, după care i-ai dat un băiat. Şi ea m-a închinat
lăcaşului Tău cel sfânt ca pe un nou Samuel, dacă am fost vreodată. Acum
însă mă număr între fiii necuraţi şi nebuni ai slăvitului Tău slujitor Eli, care
s-au folosit nebuneşte de jertfele curate atingându-se cu mâini lacome de
căldările sfinte, şi de aceea au dat peste un sfârşit cumplit al vieţii lor [1 Rg
2–4]. Dar ea Ţi-a dat cu cele mai bune nădejdi o parte a celor născuţi de ea,
a sfinţit mâinile mele cu cărţile dumnezeieşti [ale Scripturii] şi cu iubire
mi-a adresat acest cuvânt: „A fost odată cineva care a adus la altar, s-a
grăbit să aducă drept jertfă sfântă ce avea el mai bun, pe fiul său iubit,
dăruit de Dumnezeu, odrasla târziu născută a Sarei, rădăcina stirpei lui, pe
care-l plămădiseră speranţa şi făgăduinţa lui Dumnezeu. Preotul era
21
Grigorie, în limba greacă, înseamnă „cel ce priveghează”.

13
Avraam, iar miel era slăvitul Isaac [Fc 22, 1 sq.]. Şi eu te dăruiesc lui
Dumnezeu, cum am făgăduit, jertfă vie. Iar tu împlineşte speranţa mamei
tale care te-a născut rugându-se şi îmi doresc să fii cel mai bun. Aceasta
este bogăţia nobilă pe care eu ţi-o dăruiesc, copilul meu, acum şi mai apoi.
Iar cele de pe urmă vor fi mult mai bune”.
Dorinţa mamei era aceasta. Iar eu m-am supus ei. Fiind copil, sufletul
fraged a primit forma nouă a dreptei-credinţe, dar pecetea [Botezului] a fost
rezervată semnelor de încuviinţare ale lui Hristos. Acesta a vorbit deschis
cu slujitorul Său şi m-a legat cu castitatea Lui dragă, a înlănţuit trupul şi a
insuflat o dragoste fierbinte de înţelepciunea dumnezeiască şi de viaţa
monahală, care e pârga vieţii viitoare; aceasta [viaţa singuratică] nu doreşte
o coastă [femeie; Fc 2, 21] care să-i iubească trupul, iar cu cuvinte
seducătoare să-l ducă la gustarea amară [Fc 3, 6], ci înalţă lui Dumnezeu un
dar curat şi nu împarte între femeie şi Hristos pe cel ce S-a născut întreg fiu
al lui Dumnezeu; pe o cale strâmtă şi primejdioasă ea duce cu o călăuză
mai bună spre o poartă îngustă care nu e accesibilă multora şi mă duce de
pe pământ la Dumnezeu Cel necreat, pe mine cel făcut dumnezeu şi
nemuritor din muritor, atrăgând împreună cu chipul marelui Dumnezeu şi
trupul care-i este ajutor, aşa cum magnetul atrage fierul scânteietor.
Vai mie! O, suflet care pătimeşti lucruri triste şi care cer ispăşire! O,
muritori lăudăroşi! Cât de adevărat este că aceia care ne naştem semănăm
unor adieri subţiri sau ne întoarcem pe pământ umflându-ne zadarnic
asemenea mişcărilor mereu schimbătoare ale apelor de la Evrip22. Nimic la
oameni nu este asemănător la sfârşit: nici rău, nici bine; căile acestora sunt
extrem de apropiate. Nici cel rău nu ştie unde va sfârşi soarta lui, nici
virtutea la cei buni nu rămâne stabilă, ci diminuează după cum frica
micşorează răutatea şi invidia virtutea. Hristos a poruncit ca neamul

22
Evripul e segmentul cel mai strâmt al canalului care desparte insula Eubeea de Grecia continentală,
canal bântuit de violenţi curenţi schimbători; imagine a caracterului schimbător al vieţii omeneşti; cf.
ARISTOTEL, Etica Nicomahică 1167b.

14
muritorilor să se înconvoaie prin amândouă acestea, ca să căutăm în sus,
privind la puterea Lui. Cel mai bun e cel care o apucă pe calea cea dreaptă şi
nu se întoarce la cenuşa pustie a Sodomei mistuită de un foc minunat din
pricina dezmăţului ei, ci fuge grăbit spre munte, şi-şi uită patria, ca să nu
rămână în urmă de poveste şi stâlp de sare [Fc 19, 24–26].
Martor al răutăţii muritorilor sunt eu cu pătimirile mele. Pe când eram
copil, când înţelegerea din piept era mică, urmând doar umbrei raţiunii şi
purtărilor nobile, înaintam spre tronul care străluceşte sus mergând cu pas
sigur pe calea împărătească. Iar acum, când am strâns multă învăţătură şi
mă apropii de sfârşitul vieţii, umblu strâmb eu, nenorocitul, cu paşi
rătăcitori de beţiv. Mă apasă lupta cu şarpele şerpuitor care-mi fură şi pe
ascuns şi pe faţă minţile când gândesc cele nobile. Şi uneori îmi întind
mintea spre Dumnezeu, alteori sunt atras în confuzia rea a lumii, iar lumea
nesfârşită vatămă nu o mică parte a sufletului meu. Eu însă, chiar dacă răul
cel negru m-a acoperit şi vrăjmaşul meu şi-a vărsat mai înainte în mine
veninul întunecos, ca o sepie ce vomită în apă, totuşi pe cât văd şi observ,
pe atât ştiu foarte bine cine sunt, unde doresc să mă înalţ şi unde zac
nefericit, alunecat atât la pământ, cât şi sub pământ în abisuri largi. Nu mă
încălzesc mângâierile, nici nu mă las furat de cuvinte care vin în ajutor
patimilor, nici nu mă bucură măsura răutăţilor altora, ca şi cum eu aş fi cel
mai bun. Căci ce mulţumire pot avea cei ce sunt torturaţi şi tăiaţi cu fierul
când îi văd pe alţii tăiaţi suferind o durere mai grea decât ei? Sau ce folos
au cei răi din ticăloşiile celor mai răi decât ei? Un om nobil se bucură de
cineva mai bun decât el; la fel şi unul rău. Căci cineva care vede e de folos
pentru cei orbi, dar a te bucura de cei răi e semnul unei răutăţi desăvârşite.
E însă o mâhnire şi o durere ascunsă în piept pentru mine dacă cineva
foarte rău e socotit foarte bun. E mai bine ca acela care e bun să pară rău
decât ca acela care este foarte rău să aibă faima de om bun şi să rămână
pentru oameni un mormânt mincinos, care înăuntru pute de duhoarea

15
trupurilor ce putrezesc, iar în afară strălucesc de var şi de culori plăcute [Mt
23, 27].
Să tremurăm de marele Ochi care vede şi cele de sub pământ şi marele
adânc al mării şi câte ascunde mintea muritorilor. Timpul nu taie nimic, ci
pentru Dumnezeu toate sunt prezente. Cum şi-ar putea ascunde cineva răul
său? În ziua de pe urmă unde ne vom ascunde? sau cine ne va veni în
ajutor? cum vom scăpa de ochiul lui Dumnezeu atunci când focul curăţitor
care se hrăneşte din firea uşoară şi uscată a răului va judeca faptele tuturor?
De această zi tremur şi mă înspăimânt ziua şi noaptea, văzând sufletul care
cade din Dumnezeu la pământ şi merge spre ţărâna de care tânjea să scape.
Aşa cum sau un pin sau un paltin semeţ aflat pe malul unui râu umflat iarna
e smuls din rădăcini şi doborât de torentul care curge în vecinătatea lui şi
care, mai întâi, îi spală tot pământul aflat sub el şi lasă să atârne pe
marginea prăpastiei, după care îl smulge şi din cele câteva rădăcini care-l
mai ţin şi-l aruncă în prăpastie în mijlocul vâltorii şi cu zgomot mare îl dă
de stânci, unde ploaia şi apele abătându-se inevitabil asupra lui îl macină
şi-l fac să zacă pe malul râului un biet trunchi lipsit de cinste; tot aşa şi
asaltul năvalnic al nemilosului vrăjmaş a aruncat la pământ sufletul meu
care înflorea pentru Împăratul Hristos, cea mai mare parte din el a pierit, iar
o mică rămăşiţă a lui rătăceşte din loc în loc. Ridicarea lui iarăşi stă în
puterea lui Dumnezeu Care a înfiinţat cele ce nu erau şi, după aceea, pe noi
cei destrămaţi ne va reînfiinţa şi izbăvi într-o altă viaţă, în care vom da fie
peste foc, fie peste Dumnezeu Cel purtător de lumină; dar dacă la sfârşit
toţi vor fi ai lui Dumnezeu, rămâne de discutat pe altă dată.
Hristoase Împărate, chiar dacă duşmanii mă numesc mort şi neputincios,
mă batjocoresc în ascuns şi iau în râs nenorocirile mele dând din cap, Tu nu
mă lăsa să cad în mâinile celor răi, ci mai întâi sprijină-mă iarăşi cu nădejdi
cereşti, picură asupra opaiţului meu stins o mică picătură de untdelemn, ca
să vină în ajutorul luminii însetatei mele candele pentru ca, iscându-se
iarăşi focul, lumina să se întoarcă înfloritoare şi eu să dobândesc o viaţă

16
luminoasă. În al doilea rând, alungă de la mine dându-le vânturilor furtunii
— iar mie dă-mi o suflare uşoară — toate mâhnirile cu care ai istovit în-
deajuns inima mea: fie că mă pedepseşti pentru răutatea mea amară, fie că
mă îmblânzeşti prin suferinţe ca pe un mânz pe tot felul de drumuri greu de
umblat; fie că ţii în frâu vreun orgoliu al minţii, care se sădeşte foarte
repede în cei evlavioşi dar uşori la minte care chiar din bunul Dumnezeu
scot o îngâmfare rea; fie că Tu, Mântuitorule Cuvinte, vrei să ne educi cu
relele noastre pe noi, muritorii, ca să urâm răutatea vieţii — ca una
nestatornică şi aducătoare de nenorociri tuturor, buni şi răi —, şi să ne duci
spre o altă viaţă, stabilă, neclintită şi mai bună pentru cei cucernici.
Pedagogiile pe care le aduc muritorilor lucrurile bune şi cele rele ale acestei
vieţi sucite zac în adâncurile cele mari ale Înţelepciunii, cu Cuvântul însă
toate sunt foarte bune, chiar dacă cele mai multe scapă grosimii minţii
noastre. Tu ţii cu înţelepciune cârma lumii când se poartă încoace şi încolo,
de care fiind conduşi străbatem marele adânc plin de recifuri rele ale acestei
vieţi nedemne de crezare.
Iar eu aflat la greu şi mistuit de tot felul de nenorociri, îmi plec genunchii
înaintea Ta. Trimite-l la mine pe Lazăr care să răcorească cu degetul umezit
limba mea uscată de flăcări şi adâncul să nu mă mai ţină, iar Avraam să nu
alunge departe din sânul său mare pe cineva care e bogat în pătimiri [Lc 16,
22 sq.]. Trimite mâna Ta puternică, dă vindecare mâhnirilor mele şi arată
peste mine toate minunile şi puterea Ta, ca mai înainte. Vorbeşte, şi
curgerea de sânge va înceta degrabă [Mt 9, 20]. Vorbeşte, şi duhul rău
numit „legiune” să facă să înnebunească turma de porci, să o facă să cadă
în mare şi să se depărteze de mine [Lc 8, 50]. Alungă trista lepră [Mt 8, 1].
Fă să vină lumină ochilor care nu văd şi auz urechilor surde [Mt 9, 27. 33].
Întinde mâna mea uscată [Mt 12, 10] şi rupe legăturile limbii [Mc 7, 32]. Fă
să stea pe picioare pe cel neputincios [Mt 11, 5]. Satură cu pâine puţină [Mt
14, 13]. Domoleşte marea înfuriată [Mt 8, 18]. Străluceşte mai luminos
decât soarele. Fă tari mădularele împovărate [Mt 8, 6] şi învie iarăşi din

17
morţi pe cel ce miroase deja urât [In 11, 1]. Nu mă usca ca pe smochinul
oarecând văzându-mă că sunt neroditor [Mt 21, 19]. Oamenii îşi pun
încrederea, Hristoase, într-un ajutor sau altul: în sânge, în cenuşă şi în trufia
care ţine numai azi, iar alţii doresc un alt ajutor de nimic. Numai eu singur
Ţi-am rămas Ţie Singur, Împărate, Care stăpâneşti toate şi pentru mine eşti
puterea cea mai mare. N-am tovarăşă de pat care să poarte de grijă să-mi
risipească mâhnirile incurabile sau să mă încălzească cu mângâieri; nici nu
mă bucur de copii iubiţi care să îndrepte bătrâneţea mea şi cu paşii lor
tinereşti să o facă să umble iarăşi; nu mă bucur nici de fraţi, nici de
tovarăşi, căci pe unii i-a răpit urâta moarte, iar alţii, care iubesc liniştea,
tremură la cel mai mic frison al tovarăşilor lor. Singura bucurie pe care am
avut-o, ca cerbul însetat la un izvor răcoros [Ps 41, 1], au fost nişte bărbaţi
foarte buni, purtători-de-Hristos, care vieţuiesc pe pământ, dar mai presus
de trup, prieteni şi adoratori nobili ai Duhului Celui veşnic, neînsuraţi,
dispreţuitori ai lumii. Dar şi ei, luptându-se pentru Tine, stau împărţiţi ici şi
acolo, iar zelul pentru Dumnezeu a destrămat ilegal legea lui Dumnezeu:
armonia iubirii, din care a rămas doar numele23. Ca atunci când cineva
scăpând din ghearele unui leu dă de o ursoaică furioasă şi fugind de ea
aleargă cu bucurie acasă şi rezemându-şi mâna de un perete dă peste un
şarpe care-l muşcă pe neaşteptate, tot aşa şi pentru mine care am intrat în
atât de multe pătimiri, nu e nici un leac al ostenelilor mele: orice aş găsi face
durerea şi mai mare. După ce am văzut toate şi am suferit greu în toate, de
la Tine spre Tine îmi arunc iarăşi privirea, Ajutorul meu, Atotţiitorule,
Necreatule, Începutule şi Părinte al Începutului, al Fiului Celui Nemuritor,
Lumină mare a unei Lumini asemănătoare, Care din raţiuni negrăite merge
din Unu spre Unu; Fiule al lui Dumnezeu, Înţelepciune, Cuvinte şi
Adevărule, Icoană a Arhetipului, Fire egală cu a Născătorului, Păstor, Miel

23
Aluzie la schisma monahilor din Nazianz cu Grigorie cel Bătrân — care din greşeală semnase o
formulă de credinţă semi-ariană —, schismă stinsă graţie eforturilor lui Grigorie, care se bucura de
prestigiu în lumea asceţilor.

18
şi Jertfă, Dumnezeu, Om şi Arhiereu; Duhule Care eşti din Tatăl, Lumină a
minţii noastre, Care vii la cei curaţi şi-l faci pe om dumnezeu,
milostiveşte-Te şi când se vor împlini anii, dă-mi ca aici şi după aceea,
amestecat cu Dumnezeirea întreagă, să Te cinstesc vesel în imne
neîncetate!

19
 Despre viaţa sa
II, I, 1124

Intenţia cuvântului meu e aceea de a istorisi calea relelor sau reuşitelor

mele, fiindcă unii ar putea vorbi despre unele, alţii despre altele, după cum
le este, socot, înclinarea lor. Căci voinţa nu e un criteriu sigur. Dar metrul

24
Peri ton heautou bion (De vita sua); PG 37, 1029–1166. Ed. critică comentată a lui Christoph
Jungck: GREGOR VON NAZIANZ, De vita sua, Heidelberg, 1974, mi-a fost procurată prin amabilitatea dlui
Ioan Moga, căruia îi mulţumesc şi pe această cale. Acest mare poem autobiografic şi apologetic în acelaşi
timp — unica autobiografie din literatura antică — a fost scris de Grigorie după retragerea sa definitivă al
Arianz în etape succesive după 381 şi până în 389. Cele 1949 de versuri se grupează după următorul plan:
1–50 — Prolog
51–551 — I. Epoca dinainte de chemarea la Constantinopol
51–100: origine şi copilărie
101–110: tranziţie
111–210: călătoria la Atena, furtuna
211–236: studiile la Atena
237–276: întoarcerea acasă
277–336: căutarea unei vieţi potrivite
337–385: preoţia şi greutăţile succesive
386–485: episcop al Sasimei
486–525: fugă şi reîntoarcere
526–551: scurtă activitate la Nazianz; retragerea la Seleucia
552–1918 — II. Activitatea la Constantinopol
552–561: tranziţie
562–606: al doilea prolog: situaţia în capitală
607–651: agitaţia apolinaristă
652–727: depăşirea primelor obstacole
728–1112: intrigile lui Maxim cinicul
1113–1272: succes în lupta pentru Ortodoxie
1273–1395: instalarea la biserica Sfinţii Apostoli
1396–1505: activitatea după biruinţa Ortodoxiei
1506–1918: Sinodul de la Constantinopol
1506–1545: deschidere; Grigorie arhiepiscop al Constantinopolului
1546–1702: disputele legate de succesiunea lui Meletie al Antiohiei
1703–1796: retragerea lui Grigorie din Sinod
1797–1918: demisia
1919–1949 — Epilog

20
poetic e un leac al durerii, deopotrivă o educaţie şi o dulceaţă pentru tineri,
un îndemn desfătător. Dar cuvântul meu este adresat vouă, celor care o
vreme aţi fost ai mei, dar acum sunteţi ai altuia, câţi aveţi acelaşi gând cu
mine sau câţi aveţi un gând fals, căci toţi îmi sunteţi dragi mie, celui ce
vieţuiesc în tăcere. Bărbaţi, care sunteţi ochiul slăvit al lumii, care locuiţi,
cum văd, o a doua lume, îmbrăcaţi fiind cu podoaba pământului şi a mării,
nouă Romă, scaun al altor oameni nobili, cetate a lui Constantin şi stâlp al
imperiului, ascultaţi, bărbaţi, un bărbat care nu minte niciodată şi a suferit
multe în multe întorsături ale lucrurilor, din care îi vine şi cunoaşterea
sporită!
Toate sfârşesc; chiar şi cele bune şi frumoase cu timpul sfârşesc. Nimic sau
puţin rămâne, ca atunci când pământul e spălat de revărsarea unei ploi
puternice şi tot ceea ce rămâne în urmă e pietrişul. Nu e un lucru mare dacă
spun lucrurile ce se întâmplă cu cei mulţi care nici odinioară nu erau în
cinul celor buni, umblând ca nişte oi cu capul plecat în jos. Noi suntem acel
torent cumplit şi repede; ordinea noastră e destrămată, o spun plângând cu
jale, noi câţi şedem nu frumos pe scaune înalte, prezidând [ca episcopi] po-
porul, învăţători ai binelui, cărora ne-a fost hărăzit să hrănim sufletele cu
hrană dumnezeiască, flămânzim noi înşine. Medici ai patimilor, suntem
cadavre fermentând de boli nenumărate, călăuze pe căi abrupte, pe care nici
n-am călăuzit pe cineva nici n-am umblat încă. A nu urma lor este structura
cea mai concisă a mântuirii şi învăţătura cea mai iscusită în a atinge ţinta;
fiindcă altarul e acuzarea purtării lor, grilajul lui despărţind nu vieţile, ci
trufiile lor.

Ce anume m-a făcut să dau cuvântului aceste lucruri — căci nu-mi

place să ţin multe rapsodii în zadar —, să asculte toţi, şi cei de acum şi cei
ce vor veni mai pe urmă. Dar e nevoie să-mi povestesc peripeţiile puţin mai
dinainte, chiar dacă ar trebui să lungesc cuvântul, ca să n-aibă putere
împotriva noastră cuvintele minciunii. Căci celor răi le place să atribuie
cauzele relelor pe care le fac ei înşişi celor ce le suportă, ca să le facă şi mai
21
mult rău cu minciunile lor, iar ei să scape de învinuiri. Acesta să fie dar
prologul cuvântului meu.
Am avut un părinte foarte frumos şi bun, bătrân, simplu la purtare, cu
viaţă aşezată, un adevărat patriarh, al doilea Avraam, fiind, nu părând, un
om excelent, dar nu în felul de acum; fusese mai înainte prietenul
rătăcirii25, dar mai apoi s-a făcut prietenul lui Hristos, după care a ajuns
păstor şi tăria păstorilor.
Iar mama, ca să fiu scurt, soaţă pe potrivă a unui asemenea bărbat şi de
aceeaşi greutate morală, încă dinainte foarte evlavioasă din părinţi
evlavioşi, femeie la trup, dar mai mult decât un bărbat prin purtare;
amândoi erau pe buzele tuturor prin viaţa lor deopotrivă. Ce anume este
evident prin aceasta? Cum îmi voi demonstra cuvântul? Pe ea, de care am
vorbit, o voi chema martoră, pe cea care m-a născut, gură a adevărului,
obişnuită mai degrabă să ascundă ceva din cele evidente decât să facă
publice cele ascunse de dragul slavei; căci o conducea frica, un mare
învăţător. Dorind ea să vadă în casă un prunc de parte bărbătească26, lucru
drag multora, s-a adresat lui Dumnezeu şi L-a rugat să-i împlinească
dorinţa [cf. 1 Rg 1, 10–11]. Iar pentru că avea o fire năvalnică, îl face dar
pe cel pe care cerea să-l primească dând din râvnă darul însuşi. Prin
urmare, nu păcătuieşte prin rugăciunea ei dragă, ci în chip de preludiu
propice îi vine o vedenie care purta în ea umbra celor cerute, căci i se arată
limpede chipul şi numele meu; iar harul nopţii s-a făcut faptă. Căci m-am
născut lor eu. Iar dacă sunt demn de această rugăciune, acesta e darul lui
Dumnezeu Care l-a dat, dar dacă sunt detestabil, atunci e păcatul meu. Deci
aşa am venit în această viaţă, amestecat cu lutul — vai mie, nenorocitul! —
şi în compunerea de care suntem stăpâniţi sau pe care cu anevoie o
stăpânim; am primit totuşi această naştere ca pe o arvună a oricărui lucru
foarte bun, căci nu este îngăduit să fim nerecunoscători. Dar de cum am

25
Aluzie la faptul că multă vreme Grigorie cel Bătrân a ţinut de erezia ipsistarienilor.
26
Grigorie cel Bătrân şi Nonna aveau deja o fiică: pe Gorgonia.

22
venit, îndată am ajuns şi străin cu înstrăinarea cea bună; căci am fost în-
făţişat lui Dumnezeu ca un miel sau un viţel drag, jertfă nobilă şi cinstită cu
raţiune, pentru că-mi este greu să spun ca un nou Samuel [1 Rg 1, 28], afară
numai dacă m-aş uita la dorinţa celor ce m-au dăruit.
Crescut din faşă în toate cele bune — căci avem de-acasă cele mai bune
modele — aveam deja sfiala bătrâneţii şi, puţin câte puţin, mi se strângea
ca un nor din nor râvna de cele mai bune. Înaintam având drept tovarăşă de
alergare raţiunea, mă bucuram de cărţile care pledau pentru Dumnezeu şi-i
frecventam pe bărbaţii cu purtarea cea mai bună.
Acestea sunt deci astfel. Pentru celelalte însă nu ştiu ce cărare să croiesc
cuvântului. Să ascund oare lucrurile minunate spre care m-a împins
Dumnezeu luând drept cel mai bun început râvna mea — căci aşa ştie El să
ne tragă spre mântuire —, sau să mă pun în mijloc grăindu-le cu
înflăcărare? Primul lucru înseamnă nerecunoştinţă, al doilea nu e în afară
de înfumurare. Mai bine este a tăcea — căci îmi e de ajuns că le ştiu eu —,
ca nu cumva cele de acum ale mele, şi care sunt mult lipsite de râvna de
odinioară, să nu pară că sunt în luptă cu cuvântul acesta. Voi face deci
cunoscut celor mulţi ce este necesar.

Fiind încă imberb, mă poseda o dragoste fierbinte de literatură. Căci

căutam să vin în ajutor literaturii neautentice cu o literatură adevărată, ca să
nu se înalţe cei ce nu învaţă nimic altceva decât limbuţia deşartă şi goală ce
stă în zgomote făcute din gât, şi să n-am nevoie de sofisme împletite. Nu
mi-a venit nicicând în minte să pun ceva înaintea educaţiei mele [creştine].
Dar ceea ce păţeşte veşnic înflăcărarea tinerilor smucită uşor de porniri
dezordonate ca un mânz plin de înfocare ce se avântă pe drumuri, acestea
am păţit şi eu.
Căci cu totul în afara timpului prielnic, când marea nu mai era blândă —
cunoscătorii spun că o anume coadă a [constelaţiei] Taurului27 nu e lipsită
de primejdii, şi că a pleca atunci cu corabia pe mare e un lucru cutezător,
27
Luna noiembrie, periculoasă pentru navigaţie prin furtunile ei. Călătoria a avut loc în anul 350.

23
nu înţelept —, lăsând eu atunci Alexandria — căci şi de acolo îmi
strânsesem o parte din educaţia literară —, străbăteam marea drept spre
Elada. Trecând pe lângă coastele Ciprului, o dezlănţuire năprasnică de
vânturi a izbit nava şi toate: pământ, mare, eter, cerul întunecat, erau o
noapte adâncă; tunetele fulgerelor răsunau cu zguduiri; lemnăria trosnea
când pânzele erau umflate de vânt, catargul se clătina iar cârma nu mai
avea nici o putere, căci mânerele ei erau smulse cu forţa din mâini; cala se
umplea de apa ce se ridica mai înaltă ca un zid. Se înălţau strigăte
amestecate şi pline de tânguire ale marinarilor, vâslaşilor şi comandanţilor
lor, domnilor şi pasagerilor care strigau cu un glas pe Hristos, între care
erau şi câţiva care nu-L cunoscuseră mai înainte pe Dumnezeu; căci frica e
o învăţătură foarte oportună. Dar răul cel mai cumplit între toate era că
nava rămăsese fără apă [de băut], căci îndată ce nava începuse să se clatine,
butoaiele s-au spart şi şi-au vărsat în adânc dulcea lor comoară. Foamea,
furtuna şi vânturile se întreceau să ne omoare. Dar Dumnezeu a găsit o
dezlegare grabnică a acestei situaţii. Căci nişte negustori din Fenicia,
apărând pe neaşteptate, măcar că erau înfricoşaţi şi ei, aflând din
rugăminţile noastre puterea primejdiei, şi evitând ciocnirile sprijinindu-se
de prăjini şi de mâini — căci erau puternici — ne-au salvat din valuri deja
morţi ca pe nişte peşti scoşi din mare sau ca un opaiţ care moare nefiind
alimentat. Marea însă a continuat să fie sălbatică mugind încă multe zile
împotriva noastră, fără ca noi cei care pluteam să ştim unde ne duc multele
ei răsuciri, nici să vedem vreo mântuire de la Dumnezeu. Şi deşi toţi se
temeau de moartea comună, eu eram în ascuns cel mai înfricoşat dintre ei;
căci eram înstrăinat prin apele omorâtoare de străini [ale mării] de apele
curăţitoare [ale Botezului] prin care ne îndumnezeim. Aceasta era durerea
mea, acesta era necazul meu. De aceea, întinzându-mi mâinile, scoteam
strigăte care întreceau vuietul tare al valurilor, rupându-mi haina şi zăcând
aplecat în faţă nenorocit. Iar lucru care nu e poate credibil, dar e cu totul
nemincinos, lăsându-şi necazul lor, toţi îşi uneau cu mine strigătele de

24
rugăciune, plutind evlavioşi în relele comune şi sufereau astfel împreună cu
pătimirile mele.
Şi Tu, Hristoase al meu, ai fost atunci Mântuitor mare, Tu Care şi acum
mă eliberezi din valurile vieţii28! Căci atunci când nu-mi mai rămânea nici
o speranţă bună, nici insulă, nici uscat, nici vârf de munţi, nici foc de
semnalizare, nici stele călăuze pentru navigatori, nici ceva mic, nici ceva
mare din cele văzute, ce să mai plănuiesc? Ce ieşire să aflu din greutăţile
mele? Disperând de toate cele de jos privesc spre Tine: viaţa, răsuflarea,
lumina, tăria, mântuirea mea, care înfricoşezi şi loveşti, surâzi blând şi
vindeci, împletind pururea în cele contrare şi cele de folos. Îmi aduceam
aminte de toate minunile Tale dinainte, prin care cunoaştem mâna Ta cea
puternică, când marea s-a despicat şi Israel a trecut prin mijlocul ei [Iş 14,
21 sq.], duşmanii au fost învinşi de înălţarea mâinilor [Iş 17, 10 sq.],
egiptenii au fost loviţi de plăgi, împreună cu conducătorii provinciilor lor,
creatura a fost robită, zidurile s-au prăbuşit la glasul trâmbiţelor şi la
înconjurul poporului [Ios 6, 20], şi, adăugând la cele strigate odinioară,
spuneam: „Al Tău am fost înainte şi sunt şi acum. Mă vei primi de două
ori, avuţie scumpă Ţie, dar al pământului şi al mării, închinat Ţie atât de
făgăduinţa mamei, cât şi de frica mea nemăsurată. Pentru Tine voi trăi, de
voi scăpa de acest îndoit pericol29. Dacă mă laşi, vei pierde un adorator.
Iată-mă acum ucenic al Tău în furtună. Alungă-mi somnul sau apropie-Te
şi opreşte-mi frica!” Acestea le-am spus şi răzmeriţa valurilor a încetat,
marea s-a domolit şi nava plutea uşor. Şi acesta a fost un rezultat al
făgăduinţei mele; căci întreg echipajul şi pasagerii au plecat crezând în
Hristos primind de la Dumnezeu o îndoită mântuire30. Şi depăşind Rodosul,
navigând cu vânt favorabil, am ajuns în portul Egina; căci nava era
egineză.
28
Aluzie la eliberarea lui Grigorie din agitaţiile şi intrigile care au însoţit episcopatul său în
Constantinopol între 379–381.
29
De pierderea vieţii în furtună şi de moartea nebotezat.
30
A trupului şi a sufletului.

25
 După care a venit Atena şi studiile. Alţii să spună aici, şi întâi de toate
cei ce cunosc adevărul, cum petreceam în frica lui Dumnezeu; şi cum, fiind
în floarea tinereţii şi în năvala îndrăznelii, în vreme ce alţii erau ca înţepaţi
de tăun cu tovărăşiile lor, noi duceam astfel o viaţă liniştită — ca un izvor
de ape dulci în ape amare, cum se crede31 —, nelăsându-ne târâţi de cei ce
duceau spre vătămare, ci trăgându-ne noi înşine prietenii spre cele mai
bune. Căci şi în aceasta mi-a făcut bine Dumnezeu, căci m-a unit cu un
bărbat prea înţelept, unic prin viaţă şi mai presus de toţi prin cuvânt. Cine e
acesta? Dar îl cunoaşteţi foarte bine: era Vasile, marele folos al vieţii de
acum. Cu acesta aveam în comun studiul, acoperişul şi gândurile. Iar dacă
trebuie să mă laud, eram o pereche nu neînsemnată în Elada, căci toate le
aveam comune şi un singur suflet lega două trupuri distincte. Ceea ce ne
unea îndeosebi era aceasta: Dumnezeu şi dorul de cele mai bune. Căci de
când am ajuns la atâta încredere încât să ne spunem şi adâncurile inimii,
eram legaţi unul de altul de un dor şi mai mare; întrucât comunitatea în
intenţii era garanţia creşterii în comun. Ce ne mai lipsea? Patria şi modelele
de viaţă. Căci petrecusem deja mult timp în studii; aveam deja aproape
treizeci de ani. Şi atunci am cunoscut ce dor şi ce părere aveau despre noi
colegii noştri. Sosise vremea plecării şi era multă durere. Era nevoie de
îmbrăţişări şi de triste cuvinte de adio şi de aprindere a amintiri. De-abia
i-am cedat însă [lui Vasile] cu de-a sila, pentru că spunea multe motive
pentru plecare. Chiar şi acum mă năpădesc lacrimile când îmi aduc aminte
de tulburarea de atunci. Toţi: străini, obişnuiţi, congeneri, învăţători, mă
înconjurau cu multă grabă, cu jurăminte şi vorbe îndurerate, amestecând în
ele şi o anume violenţă — căci iubirea îi făcea să îndrăznească şi aceasta —
şi mă ţineau strâns zicând că, orice s-ar întâmpla, nu-mi vor da drumul să
plec — căci nu se cade ca Atena să piardă asemenea lucruri de preţ ca noi
— atribuindu-mi prin vot întâietate în elocvenţă; până că aproape m-au
înduplecat — căci trebuia să fi un om stejar să rezişti atâtor lamentaţii şi
31
Aluzie la mitul antic al lui Alfeu şi Aretusa.

26
discursuri —, dar nu desăvârşit; căci mă atrăgea patria care prin credinţă
era aproape întâia sub soare şi în care se puteau vedea filozofarea lucrurilor
frumoase32 şi nişte părinţi osteniţi de bătrâneţe şi de timp.
Deci, după ce am rămas puţin timp în Atena, am plecat ceva mai târziu
de aici în ascuns. Am venit acasă, mi-am arătat elocinţa, am împlinit
dorinţa celor ce-mi cereau aceasta ca pe o datorie. Căci cuvântul meu nu
era făcut din bătăi din palme şi aplauze, nici din linguşeli şi inflexiuni, de
care se bucură sofiştii într-o mulţime de tineri. Ci mai întâi mi-am propus
să duc o viaţă filozofică, să închin lui Dumnezeu între celelalte şi ostenelile
elocinţei, ca aceia care şi-au lăsat câmpurile oilor sau şi-au strâns aurul în
adâncurile mării. Şi, cum spuneam mai înainte, m-am prins în dans cu
prietenii. Acestea erau ca nişte exerciţii pentru întreceri sau ca nişte rituri
preliminarii înaintea unor misterii mai mari.
Aveam însă nevoie de sfaturi bărbăteşti. Şi atunci am şezut în tribunalul
prietenilor, îndemnători ai gândurilor mele autentice. Un vârtej cumplit
domnea în cugetul meu pe când căutam ce e mai bun în cele mai bune. Să
arunc în adâncuri cele ale trupului hotărâsem de mult şi îmi plăcea mult.
Dar când priveam căile dumnezeieşti nu-mi era uşor să o găsesc pe cea mai
bună. Căci altul e binele sau răul pentru alţii, cum se arată peste tot când e
vorba de acţiunile ce trebuie făcute. Acest lucru mi se părea a fi asemenea
cuiva care se gândeşte să facă o călătorie; scăpasem de navigare şi de
chinurile mării, dar eram pe urmele căii cele mai uşor de parcurs. Aveam în
minte pe [Ilie] Tesviteanul şi marele Carmel [3 Rg 18], sau hrana lui
străină, averea Înainte-mergătorului: pustia [Mt 3, 1], şi viaţa simplă a fiilor
lui Ionadav [Ir 35, 6–8]. Dar iarăşi mă stăpânea dorul cărţilor dumnezeieşti
şi lumina Duhului întru contemplarea Cuvântului — lucru care nu e al
pustiei nici al liniştirii —; până ce înclinând adeseori de ambele părţi, în
cele din urmă petrec în acest mod în dorurile mele şi rătăcirea minţii s-a
oprit oarecum. Căci văzându-i pe cei pe care-i delectează viaţa activă că
32
Philosophein ton kalon; asceza şi contemplaţia creştină.

27
sunt utili celor în mijlocul cărora trăiesc, dar lor înşişi sunt inutili şi
răscoliţi de rele care învolburează obiceiul lin; iar pe cei ce sunt în afara
acestora fiind oarecum mai stabili şi privind spre Dumnezeu cu minte liniş-
tită, dar utili numai lor înşişi cu o afecţiune strâmtă şi trăind o viaţă
neobişnuită şi aspră, am ajuns la o viaţă de mijloc între pustnici şi
căsătoriţi, luând de la unii reflecţia, iar de la alţii utilitatea. La care se
adaugă mai mult recunoştinţa faţă de cei scumpi, adică faţă de părinţi,
cărora le sunt dator. Am purtat de grijă şi am sprijinit cu toată puterea
bătrâneţea lor — căci e lucru foarte evlavios a acorda prima cinstire după
Dumnezeu părinţilor, de la care vine şi cunoaşterea lui Dumnezeu —, i-am
dus de mână ca să-mi asigur o bătrâneţe primită, veselind o bătrâneţe; căci
secerăm ceea ce semănăm. Acest lucru făcea parte din educaţia mea de
filozof: nu aparenţa de a suferi viaţa dintâi, ci faptul de a fi, mai degrabă
decât a părea, prieten lui Dumnezeu. Deci mi se părea că trebuie să am
afecţiune şi faţă de cei activi cărora li s-a hărăzit de la Dumnezeu cinstea de
a conduce popoarele în celebrările dumnezeieşti, dar mai mare îmi era
dorul de cele monahale, deşi în aparenţă eram împreună cu mulţi; căci
mănăstirea stă în modurile de comportare, nu în trupuri. Altarul era
venerabil pentru mine, dar stăteam departe de el cum stă lumina soarelui de
ochii bolnavi. În multele întorsături ale vieţii mele aş fi sperat totul mai
degrabă decât să-l primesc pe acesta. Pe scurt, să nu spui nici un lucru
mare, cât eşti om. Invidia doboară pururea înălţările. Nu trebuie să iei
pentru aceasta drept exemplu nimic din afară, ci uită-te la mine. Căci celui
ce cugetă aşa i se întâmplă o agitaţie cumplită.
Căci tatăl meu, deşi ştia foarte exact opinia mea, mişcat nu ştiu de ce
anume, poate de afecţiunea paternă — căci afecţiunea unită cu autoritatea e
un lucru formidabil —, ca să mă lege cu lanţurile Duhului şi să mă
cinstească cu ce e mai bun, mă împingea cu de-a sila spre treapta a doua a
scaunului său episcopal33. Deci atât de mult m-a făcut să sufăr această
33
Grigorie cel Bătrân voia să-l facă pe fiul său episcop auxiliar.

28
tiranie — căci nu pot să o numesc altfel, să mă ierte Duhul dumnezeiesc,
dar aşa stau lucrurile —, încât lăsând grămadă prieteni, părinţi, patrie,
neam, ca boii muşcaţi de tăun am fugit în Pont punându-mi drept leac pe
rană pe dumnezeiescul meu prieten. Căci acolo se nevoia împreună cu
Dumnezeu învăluit de un nor ca un înţelept din vechime34, Vasile acesta,
care acum e între îngeri35. Cu aceasta mi-am muiat întristarea cugetului.
Dar pentru că bunul părinte, istovit de bătrâneţe şi de dor, îşi ruga mult
copilul să-i dea cinstirea ultimelor sale suflări, iar timpul îmi muiase
necazul — cum nu trebuia —, iarăşi am alergat în prăpastie36 temându-mă
ca suspinul părintesc să nu prefacă afecţiunea pentru mine în blestem;
fiindcă aşa este simplitatea înfuriată.
Dar, după un scurt interval de timp, a venit iarăşi o furtună cum nu se
poate spune mai sălbatică. Şi nu e nimic rău a face cunoscute prietenilor
toate. Fratele meu deţinea o funcţie publică — fratele meu!, o, răule, cât
eşti de puternic! —; aceasta era vistieria publică. Iar în mijlocul exerciţiului
funcţiei moare şi o mulţime de câini se ridică asupra banilor şi celor lăsate
în urmă de cel mort. Servitori, străini, prieteni au jefuit toate. Căci cine nu
taie stejarul atunci când cade? În ce mă priveşte, n-aş fi avut nicicând
nevoie de vicisitudinile afacerilor; căci sunt o pasăre care zboară uşor. Era
necesar însă să suport împreună cu bunul meu tată toate, şi cele utile şi cele
contrare, făcându-mă părtaş al afacerilor, nu al banilor. Dar aşa cum cei ce
n-au umblat mai întâi pe teren ferm, o dată ce alunecă, cad în adâncul
prăpastiei, fără a mai fi stăpâni pe ei, aşa şi cu mine, după ce am gustat
răul, mi s-a ridicat un lucru cumplit după altul. Odată — trec sub tăcere
cele petrecute între timp37, ca să nu pară că rostesc un cuvânt de hulă

34
Moise pe Sinai.
35
Vasile cel Mare murise pe 1 ianuarie 379 în vârstă de 49 de ani. Grigorie din Nazianz îi va rosti doi
ani mai târziu un faimos cuvânt funebru.
36
Aşa descrie Grigorie întoarcerea acasă la Nazianz.
37
Aluzie la alegerea în 370 a lui Vasile ca episcop al Cezareei. O vreme Grigorie şi-a imaginat că
Vasile dorise acest scaun din ambiţie lumească (cf. Scrisoarea 48).

29
împotriva bărbatului pe care acum am încetat a-l elogia — a venit la noi
Vasile — vai mie, ce cuvinte!, dar le voi spune totuşi —; acesta era pentru
mine un alt părinte, mult mai sever; pe acela [Grigorie cel Bătrân] trebuia
să-l suport chiar dacă mă tiraniza, pe acesta [Vasile] însă nu era necesar să-l
suport de dragul unei prietenii care aducea vătămare, nu eliberare de rele.
Nu ştiu dacă trebuie să-mi fac reproşuri mai degrabă mie însumi din pricina
păcatelor cele multe care mă înspăimântau de multe ori, sau pe tine, cel mai
bun între bărbaţi, din pricina înălţimii pe care ţi-a dat-o scaunul? În
celelalte, în studiile din tinereţe, poate nu te-ai socotit superior, şi cu
siguranţă odinioară chiar nu te-ai socotit; iar dacă te-ai fi socotit, probabil
că un judecător imparţial dintre cei ce ne cunosc pe amândoi te-ar fi reţinut.
Ce ai păţit deci? Cum m-ai putut abandona atât de mult încât să piară din
viaţă o lege a prieteniei care-i cinsteşte astfel pe prieteni? Ieri eram lei;
astăzi eu sunt o maimuţă, iar pentru tine e puţin lucru să fi şi un leu. Dacă
— voi spune acum un cuvânt înalt — aşa i-ai privit pe toţi prietenii, nu
trebuia să mă fi privit aşa şi pe mine, pe care, înainte de a avea toate sub
tine însuţi, umblând dincolo de nori, mă socoteai înaintea tuturor
prietenilor. De ce fierbi, suflete? Ţine cu putere în frâu buiestrul! Dar să
întoarcem cuvântul iarăşi înapoi la borna de plecare. Deşi în celelalte era cu
totul în afara minciunii, acela [Vasile] era pentru mine un mincinos, pentru
că mă auzise adeseori spunând că acum voi suporta toate, chiar dacă mi
s-ar întâmpla lucruri încă şi mai rele, dar când părinţii mei vor lăsa viaţa
aceasta, şi eu voi lăsa toate lucrurile ca să câştig ceva din viaţa fără familie,
făcându-mă uşor cetăţean al oricărui loc [de pe lume]; deşi auzise acestea
şi-mi lăuda cuvântul, totuşi el mă silea să urc pe scaunul unei episcopii, şi
însuşi tatăl meu mi-a jucat a doua oară această festă38. Să nu te tulburi încă,
până ce n-ai aflat totul. Dacă neprietenii mei s-ar fi gândit şi mai mult timp
cum să mă necinstească n-ar fi găsit, socot, alt mod decât cel de acum.
Doreşti să-l asculţi? Nu ţi-l vor spune oare toţi cărora lucrul nu li s-a părut a
38
De Crăciunul anului 361 Grigorie cel Bătrân îl hirotonise cu forţa pe Grigorie preot în Nazianz.

30
fi din cele drepte? Cum m-am purtat eu însumi cu prietenul meu ştie tot
Pontul, ştie şi cetatea Cezareea şi toţi prietenii comuni. Căci ar fi meschin
ca aceste lucruri să-mi facă reproşuri mie. Fiindcă acela care pătimeşte cele
bune se cade să-şi aducă aminte de înseşi lucrurile bune pe care le-a pătimit,
nicidecum de cel care i le-a făcut. Dar cum s-a purtat el cu mine să o arate
convingător înseşi lucrurile.
Există o staţie la jumătatea şoselei ce traversează Capadocia, acolo unde
aceasta se rupe în alte trei drumuri, fără apă, fără iarbă, nici măcar liberă,
un cătun cumplit de respingător şi strâmt. Peste tot pulbere, zgomote şi
case, târguri, suspine, perceptori, instrumente de tortură şi lanţuri, iar
poporul ei format doar din oameni străini şi rătăcitori. Aceasta e Biserica
sasimenilor mei! Acestora m-a dat cel care cu cei cincizeci de horepiscopi
ai săi se simţea strâmtorat — ce suflet bun! — şi aici şi-a făcut un nou
scaun [episcopal] în cazul când altul i l-ar răpi pe al său cu forţa. Căci eu îi
eram cel dintâi între prietenii cei mai belicoşi, pentru că fusesem viteaz
odinioară şi rănile binecuvântate nu erau ceva cumplit pentru mine. Pe
lângă celelalte inconveniente enumerate de mine era şi acela că scaunul nu
se putea ocupa fără vărsare de sânge, pentru că el era în mijlocul câmpului
de luptă între doi episcopi rivali39 şi se dezlănţuise o încleştare cumplită, a
cărei cauză era împărţirea patriei [provinciei natale] care organizase în ea
două cetăţi metropole, mame de copii mici40. Sufletele erau pretextul, cauza
reală era iubirea de stăpânire; căci ezit să spun că au fost bogăţiile şi
impozitele care zdruncină în chip nenorocit lumea întreagă. Ce ar fi fost
aşadar drept să fac eu, pentru Dumnezeu? Să fiu mulţumit? Să primesc
atacurile relelor? Să mă las aruncat într-un lucru prematur? Să mă fi sufocat
în noroi? Să nu-mi pot stabili acolo un loc în care să-mi duc bătrâneţea
fiind scos mereu cu forţa din adăpost? Să nu am nici măcar pâine care să o
39
Vasile al Cezareei, episcop al Capadociei I, şi Antim al Tyanei, episcop al Capadociei II.
40
În 371, împăratul arian Valens împărţise provincia Capadocia în două, pentru a reduce influenţa
ortodoxă a lui Vasile al Cezareei. Gestul său de a-l face pe Grigorie episcop al Sasimei era un semn al
voinţei de a apăra independenţa circumscripţiilor bisericeşti faţă de administraţia civilă.

31
rup cu cel străin, hărăzit eu, un sărac, să conduc un popor sărac? Şi aceasta
fără să văd nici măcar un simplu lucru pe care să-l realizez, ci numai relele
de care sunt pline oraşele. Să văd doar spini, fără să strâng trandafiri, şi
culegând drept roade doar lucruri cumplite, goale de cele bune? Cere-mi alt
curaj, pe care-l vrei, iar pe acesta propune-l celor mai înţelepţi decât mine!
Atena a cunoscut acestea: şi ostenelile comune ale studiilor şi viaţa sub un
acelaşi acoperiş şi la aceeaşi masă, o singură minte, nu două, în amândoi —
minunea Eladei! — şi gânduri de a arunca lumea cât mai departe de noi, iar
noi să ducem o viaţă comună pentru Dumnezeu şi a ne dedica elocvenţa
numai Logosului înţelept. Risipite sunt toate, aruncate la pământ, suflările
vânturilor poartă vechile speranţe. Unde voi rătăci? Nu mă primiţi la voi,
fiarelor sălbatice, căci pe cât mi se pare la voi fidelitatea e mai mare? Aşa
stăteau lucrurile, ca să fiu scurt. Dar pentru că mi s-a încovoiat nu cugetul,
ci gâtul, ce voi spune? De unde îţi voi putea înfăţişa durerea mea? Şi iarăşi
pinteni pentru mine, iarăşi o fugă şi o alergare în munte ca să-mi fur o
vieţuire dragă, desfătarea mea. Care-mi e câştigul? Fiindcă, după cum
părea, nu era o fugă. Căci ştiind să îndur toate, nu ştiam un singur lucru: să
suport mânia unui părinte. Deci mai întâi se luptă cu mine să mă stabilesc
în Sasima tatăl meu. Dar cum a fost neputincios, iată cum a făcut a doua
navigaţie: m-a rugat să nu rămân jos, ci să-i uşurez ostenelile ostenind
împreună cu el — căci era îngreunat deja la trup —, şi întinzându-şi
mâinile şi atingându-se de această barbă, s-a folosit de aceste cuvinte spuse
către mine: „Un tată te roagă, pe tine, cel mai iubit dintre fii, un tată bătrân
pe fiul tânăr, şi stăpânul pe sluga supusă lui atât prin fire, cât şi printr-o
dublă lege41. Nu aur cer de la tine, nici pietre preţioase sau argint, nu
ogoare şi pământuri, copile, nici cele ce ţin de desfătare. Îţi cer să stai
aproape de Aaron şi de Samuel şi să te laşi aşezat slujitor preţios lui
Dumnezeu. Cine te-a dăruit te are încă. Nu mă necinsti, copile, ca să
dobândeşti mila de la singurul Tată. Bună e cererea mea, iar dacă nu e aşa,
41
A Vechiului şi a Noului Testament.

32
e măcar părintească. N-ai măsurat încă atâta viaţa, cât timp am petrecut eu
la jertfe [ca episcop]. Fă-mi această favoare, fă-mi-o, sau altul să mă dea
mormântului! Aceasta hotărăsc să fie pedeapsa neascultării. Dă aceste
scurte zile celor ce-mi mai rămân. Iar cele de după aceasta să-ţi fie pe plac
şi cum ţi-e voia!” După ce am auzit acestea şi sufletul mi s-a uşurat puţin
de povară ca soarele de nori, ce s-a întâmplat? Cum s-au curmat suferinţele
mele? Mă gândeam că nu e nici o pagubă să împlinesc dorinţa tatălui
mergând până la a urca pe scaunul episcopal. „Acest lucru nu mă va ţine
legat de el fără voia mea, îmi spuneam, dat fiind că nu e în vigoare nici o
proclamare publică şi nici o făgăduinţă!” Aşa mă mâna frica care mă
biruise.
Dar după ce născătorii mei au ieşit din această viaţă dobândind
moştenirea spre care se grăbeau de mult, iar eu am rămas liber dar nu bine,
nu m-am alipit deloc de biserica dată mie, nici măcar pentru a aduce o
singură jertfă sau a mă ruga împreună cu poporul ori a-mi pune mâinile
peste vreun cleric. Nu voi tăgădui că pentru scurt timp am avut grijă de
biserica părintească ca un străin de un lucru străin; căci nu m-au lăsat unii
oameni cucernici căzând în genunchi cu jurăminte şi înştiinţându-mă de
moartea multor neiniţiaţi [nebotezaţi]. Acelaşi lucru spunându-l şi eu mereu
episcopilor, le ceream în dar din adâncul inimii să pună cetăţii un episcop
spunând adevărul că, pe de o parte, nu primisem încă nici o biserică prin
proclamare publică, iar, pe de altă parte, că hotărâsem de mult să fug şi de
prieteni şi de treburile publice. Dar cum nu i-am convins — unii vrând să
mă ţină din prea mult dor, iar alţii poate din mărinimie — mai întâi am
fugit la Seleucia în mănăstirea fecioarelor copilei de veşnică pomenire
Tecla, spunându-mi: „Poate aşa, obosiţi de trecerea timpului, se vor
convinge să o dea altuia”. Şi am petrecut acolo nu puţin timp.
Dar întrucât, căzând iarăşi în relele mele n-am găsit nici unul din
lucrurile bune pe care le credeam, multă era grămada lucrurilor de care
fugeam, tonul cuvântului meu va fi aici intenţionat unul mai de sus. Cele ce

33
le voi grăi le voi spune chiar dacă le ştiţi bine, pentru ca voi,
nemaiavându-mă pe mine, să aveţi cuvântul acesta drept leac al mâhnirii
voastre, reproş duşmanilor şi mărturie prietenilor de nedreptăţile pe care
le-am suferit fără să fi făcut nici o nedreptate.
Aşadar, firea n-a dat doi sori, ci a dat două Rome, luminătoare ale
întregii lumi, stăpânire veche şi nouă, pe atât de deosebite între ele, pe cât
se deosebeşte soarele ce răsare de cel al înserării, unei frumuseţi
opunându-i-se drept pereche o altă frumuseţe. În ce priveşte credinţa lor
însă, una [Roma Veche] umblă bine de mult şi până acum adăpând tot
Apusul cu cuvântul mântuitor aşa cum cinsteşte scaunul care prezidează
toate scaunele şi poartă de grijă de conglăsuirea lui Dumnezeu; cealaltă
[Roma Nouă] însă mai înainte fusese ortodoxă, dar acum nu mai era, ci
zăcea în adâncul pierzaniei, de când cetatea uşuratică şi plină de toate
relele, Alexandria, cu înfierbântare lipsită de minte l-a produs pe Arie,
urâciunea pustiirii, care primul a zis: „Treimea nu trebuie venerată!” şi a
pus limite de demnitate în unica Fire trăind inegal Fiinţa indivizibilă până
ce a secţionat-o cu totul în multe căi. Dar deşi preanefericitul oraş
[Constantinopolul] era aşa şi avea doar legea care vine o dată cu trecerea
timpului — căci obiceiul care durează mult timp se preface în lege — şi era
moartă din pricina nebuniei vrednice de plâns care vine din necredinţă, mai
avea totuşi o mică sămânţă de suflare de viaţă, suflete desăvârşite în
cuvântul credinţei, un popor puţin numeros dar mult pentru Dumnezeu,
Care nu numără mulţimea ci inimile, sădire credincioasă, mlădiţă
preacinstită. La aceştia — căci unora li s-a părut că sunt prin viaţă şi cuvânt
între cei cunoscuţi, deşi duc mereu o viaţă sălbatică — m-a trimis drept
ajutor al poporului şi apărător al cuvântului harul Duhului, pentru că mulţi
păstori şi multe oi Îl chemau, ca să răcoresc cu curgere cucernică suflete
neadăpate şi încă vii, pentru ca lumina din opaiţ să fie alimentată cu
untdelemn şi pentru ca limbile năvalnice şi împletirile lor cu multe
întorsături, prin care se duce simplitatea credinţei, pânze de păianjeni,

34
închisori putrede, care leagă lucrurile uşuratice şi iau în râs cele serioase, să
fie rupte şi destrămate prin cuvinte tari, iar cei căzuţi în ele să fugă din
cursele lor.
Aşa am venit aici, nu de bunăvoie, ci răpit de bărbaţi silnici, ca un
apărător al Cuvântului. Căci se zvonea de o adunare de episcopi care
introduceau o nouă erezie42 în Bisericile prietene, un cuvânt care tăind
amestecul cu noi al lui Dumnezeu Cuvântul prin care Acesta a primit fără
schimbare un om înzestrat cu suflet şi cu minte şi pătimirile trupului, pe
Adam întreg cel dinainte, afară de păcat, introducea un Dumnezeu lipsit de
minte temându-se ca nu cumva mintea să se lupte cu Dumnezeu — aşa însă
ar trebui să mă tem şi de firea trupului fiindcă ea este şi mai departe de
Dumnezeu — sau, când celelalte au nevoie de mântuire, dogmatiza că
mintea s-a distrus în chip desăvârşit, tocmai ea care mai cu seamă trebuie
mântuită de Dumnezeul meu ca una care s-a ruinat în plăsmuirea primului
om; căci acela a primit-o, dar i-a dispreţuit legea; iar ceea ce era dispreţuit
aceea trebuia asumat. Să nu mă mântuiască deci Cuvântul doar pe jumătate
pe mine care am pătimit întreg, nici să mă necinstească Dumnezeu
luându-mă nu întreg, ci numai lutul şi un suflet lipsit de minte ca al unui
animal necuvântător, adică tocmai ceea ce e mântuit de cuvântul Său. Să
înceteze a mai spune unele ca acestea orice drept-credincios. Căci aceştia
greşesc diametral opus faţă de cei ce introduc fără minte doi fii: pe cel din
Dumnezeu şi pe cel din Fecioară, şi care taie buna armonie [a unirii] de jos,
unii răzuind-o, iar alţii dublând-o în chip rău. Căci dacă sunt doi, mă tem de
una din două: fie să nu cumva să venerăm doi dumnezei în loc de unul, fie,
temându-ne să nu păţim aceasta, să scoatem afară din Dumnezeu compusul
[uman]. Căci dacă Dumnezeu n-ar putea pătimi nimic din cele ce le
pătimeşte carnea, în schimb firea omului s-a împărtăşit de Dumnezeu
întreg, nu ca un profet sau altcineva inspirat de Dumnezeu şi care s-ar
împărtăşi nu de Dumnezeu, ci de cele ale [atributele] lui Dumnezeu, ci
42
Erezia hristologică iniţiată de Apolinarie din Laodiceea.

35
fiind înfiinţată [în El] ca un soare în razele lui. Deci aceştia ar curge din
mijlocul cuvântului [raţiunii], dacă n-ar cinsti ca pe un singur Om-Dumne-
zeu pe Cel ce a asumat împreună cu ceea ce a asumat, pe Cel atemporal
împreună cu ceea ce e amestecat cu timpul, pe Cel dintr-un singur Tată şi
o singură mamă, două firi care converg într-Un singur Hristos.
Dar cum şi în ce fel stau lucrurile mele? Venind aici [în Constantinopol]
am căzut în multe rele. Mai întâi oraşul s-a aprins împotriva mea ca şi cum
aş fi introdus mai mulţi dumnezei în loc de Unul. Şi nu e de mirare, căci au
fost crescuţi astfel încât să ignore cu totul cuvântul dreptei credinţe, cum
anume Unirea se treimizează iar Treimea se uneşte din nou atunci când
amândouă acestea sunt înţelese în mod dumnezeiesc. Dar poporul atât de
numeros şi plin de minte, pentru care a nu birui toate era un blam, e atras
de cei ce suferă ca şi de ocrotitorul şi păstorul de atunci care lua drept milă
apărarea suferinţei. Voi lăsa deoparte pietrele43, ospăţul meu îmbelşugat,
cărora le-aş face un singur reproş: că n-au fost bine ţintite, când s-au
întâmplat ele, care urmăreau omorul gol. După care am fost adus ca un
ucigaş la autorităţi care au o singură lege: să fie în graţiile poporului, şi care
s-au uitat de sus şi cu trufie la mine, cutare, care nu făcusem nici cugetasem
vreodată nimic [rău] ca un ucenic al Cuvântului. Dar Avocat Apărător al
cuvântului mi-a venit ajutor în sprijinul apărării mele Hristos, El Care
ştiuse să scape de lei nişte străini, să facă pentru tineri focul în rouă răcori-
toare [Dn 3, 49–50; 6, 17–28] iar din balenă să facă un loc de rugăciune
pentru cei drept-credincioşi [Iona 2, 1–10]; El m-a slăvit în tribunalul
străin. După care o cumplită invidie îi cuprinde pe ai mei care m-au tras
spre un Pavel şi Apolo44 [cf. 1 Co 3, 4], care nici nu s-au întrupat vreodată
pentru noi, nici nu şi-au vărsat sângele unei scumpe patimi; după care
suntem acum numiţi, nu de la Cel care ne-a mântuit, şi care agită şi
zdruncină toate, ca şi cum în celelalte Biserica ar merge bine. Dar cum ar

43
Aluzie la violenţele arienilor împotriva lui Grigorie din noaptea de Paşti a anului 379 (21 aprilie).
44
Aluzie la schisma din Antiohia.

36
putea sta în picioare vreodată nava, oraşul, armata, plinătatea unui cor sau o
casă, dacă au în ele mai mult ceea ce le vatămă decât ceea ce le ţine? Deci
acest lucru îl pătimea pe atunci poporul lui Hristos; căci înainte de a se fixa
şi a dobândi îndrăznire, înainte de a se dezlega din scutecele prunceşti,
înainte de a-şi fi pus temelie în chip desăvârşit, era tăiat, rupt, sfâşiat, el
odrasla nobilă, sub ochii născătorilor, de lupi înfometaţi de lipsa mea de
copii. Căci nu suportau ca un bărbat foarte sărac, zdrenţăros, cu capul
plecat mereu în jos şi prost îmbrăcat, pradă muşcăturilor stomacului,
mistuit de lacrimi şi de teama de viitor, ca şi de relele altora, nefălos la
vedere, străin, rătăcitor, ascuns de întunericul pământului, are mai mult
succes decât cei viguroşi şi frumoşi. Căci din partea lor se auzeau poate
acestea: „Noi linguşim, tu nu; noi cinstim tronurile, tu evlavia; nouă ne sunt
dragi bucatele bine pregătite, ţie ţi-e dragă simplitatea şi, mâncând drept
dulceaţă sare, dispreţuieşti saramura aroganţei; noi slujim vremurilor şi
poftelor poporului întinzând mereu pânza bărcii spre vântul favorabil care
să sufle în ea, punând mereu în cuvintele noastre multe culori asemenea
cameleonilor şi polipilor. Tu însă eşti o nicovală lipsită de maleabilitate; ce
aroganţă! Ca şi cum credinţa ar fi mereu una, tu ţii tare dogma adevărului,
umblând întotdeauna pe cărarea Cuvântului. De unde vine aceea,
preabunule, că reuşeşti cu limba ta flecară să atragi poporul şi să-i loveşti
bine ţintit pe cei ce gândesc rău în rătăcirea cu multe forme, fiind două
lucruri pentru prieteni şi pentru străini: pentru unii magnet, iar pentru alţii
praştie!”
Dar dacă acestea nu sunt lucruri rele, cum nici nu sunt, de ce-ţi displac
ca şi cum ai suferi ceva nelalocul lui? Iar dacă sunt aşa ceva şi numai ţie ţi
se par aşa, judecă drept ca un slujitor al lui Dumnezeu: pedepseşte-mă pe
mine, care greşesc, dar lasă poporul care n-a comis nici o altă nedreptate
decât că mă iubeşte şi e cucerit de învăţăturile mele. Aceste prime lucruri le
puteam însă suporta. Căci chiar dacă noutatea mă înspăimânta puţin, ca un
zgomot care loveşte pe neaşteptate urechile cuiva sau ca repeziciunea

37
scânteierii unui fulger pentru ochii neîncercaţi, eram încă neatins şi tare să
suport toate, iar speranţa care eliberează de lucruri, de a nu cădea iarăşi în
aceeaşi suferinţă, mă convingea să suport uşor necazul. Dar de aici mi-au
venit iarăşi alte rele. O, cum aş putea exprima suferinţele mele? O, demon
pizmuitor şi aducător al celor rele, cum ai putut împlini un rău atât de
mare? Nu sângele, nici broaştele, nici norul de viermi, nici muştele, nici
moartea dobitoacelor, nu bubatul negru, nu grindina, nu lăcustele, nici
pierzania întâilor-născuţi, răul ultim, m-au lovit, căci acestea au fost
faimoasele flagele care i-au lovit pe egiptenii sălbatici, la care voi adăuga şi
valul Mării Roşii care a înghiţit poporul. Dar ce m-a prăvălit? Uşurătatea
egiptenilor. Merită să spun însă şi cum m-au prăvălit; căci aceasta ar putea
fi columna veşnică a relelor mele.
Era pe atunci la noi în oraş un om efeminat, o nălucă egipteană, un câine
rău lătrător, un cinic, slugă a cartierelor, un Ares, o nenorocire fără glas, o
balenă monstruoasă cu plete blonde şi negre şi păr frizat simplu. — Unele
din acestea sunt vechi, altele născocite recent, căci meşteşugul e un al
doilea demiurg: a împleti plete aurii în felul filozofilor e lucru al femeilor,
dar şi al bărbaţilor; înţelepţii suferă să poarte pe feţe sulimanuri femeieşti;
căci de ce frumuseţea neîngrijită să fie propice numai femeilor înţelepte, ea
care e chiar şi tăcând un adevărat program al modului de comportare, ca şi
cum bărbaţii nu şi-ar avea Maximii lor? Tunsura arăta acest lucru ascuns
până atunci. Căci de la înţelepţii de acum ne vin aceste lucruri minunate: şi
anume că cineva poate fi dublu prin fire şi înfăţişare făcând parte în chip de
trei ori nefericit din amândouă sexele: prin plete din sexul feminin, iar prin
toiag din sexul masculin. — Vorbea cu emfază părând oraşului a fi cineva,
umbrindu-şi mereu umerii cu buclele-i plăcute, emiţându-şi gândurile
printre pletele-i coa-fate şi purtându-şi întreaga cultură în trup. Acesta,
străbătând, precum auzim, căi rele — care sunt ele să se preocupe alţii, căci
eu n-am răgaz să cercetez toate, dar cărţile magistraţilor poartă în ele multe
—, sfârşeşte prin a se aşeza în acest oraş. Căci având vedere ageră şi miros

38
iscusit, n-avea drept hrană nimic din cele obişnuite; căci urmărea în chip
iscusit să mă lovească amarnic şi să mă scoată din scaun pe mine care nu
aveam, nici nu eram cinstit cu altă demnitate decât aceea de a păzi şi
îndrepta poporul. Şi s-a arătat foarte iscusit, căci ca un născocitor sofistic şi
alcătuitor al celor rele a ţesut întreaga piesă nu prin persoane străine, ci prin
mine însumi, care eram nedeprins şi străin de orice ţesătură de acest fel şi
eram obişnuit să cinstesc o altă iscusinţă extraordinară: şi anume faptul de a
spune ceva înţelept, a admira pe cel ce spune aşa ceva şi a-mi culege inima
din Cărţile dumnezeieşti. Dar ajungând acum în cele rele, vreau să spun un
cuvânt mare: toţi oamenii ar fi trebuit să fie de acelaşi fel: fie neştiutori ai
celor rele, fie unşi cu toate unsorile. Căci s-ar vătăma mai puţin dacă
purtările lor ar fi opuse sau convergente; acum însă cei mai buni sunt
prada celor răi. Ce este această confuzie atât de mare a plămadei noastre?
Cât de foarte inegal am fost înjugaţi de Dumnezeu! Cine dintre cei modeşti
vede pe cel rău care se ţese cu vicleşug şi se ascunde pururea cu meşteşug
sub zeci de mii de întorsături? Căci cel pus uşor în mişcare spre ticăloşie
observă toate şi vede toate prilejurile favorabile, dar cel râvnitor de virtute
e zăbavnic şi lent prin fire la bănuirea celor mai răi. Şi aşa bunătatea e
prinsă şi mâncată uşor. Cum şi cât de felurit — observă — se face aceasta!
Vei vedea un alt Proteu. El se face unul dintre cei mai binevoitori şi
credincioşi. Căci cine altul decât Maxim acesta a fost pentru mine părtaş al
acoperişului, mesei, învăţăturilor şi sfaturile mele? Nu e nici o mirare, căci
era un câine mare care lătra, chipurile, la cel ce cugeta cele rele fiind
grabnic lăudător al cuvintelor mele. În acest timp, unul din cei ce şedeau în
altar îmbolnăvindu-se de o boală care era rămăşiţa unei boli anterioare —
acesta era o invidie nestăvilită, un rău adânc sădit, căci răutatea nu se
încovoaie uşor —, fiind arbitru inegal între aceştia de dragul lui însuşi,
folosindu-se de doi complici ai amărăciunii, şi unul şi altul omorâtori de
oameni, a dat naştere unei vipere: primul era Beliar, odată înger, al doilea
un preot al acestui popor, barbar la minte mai mult decât la trup, care, fără

39
să fi fost trecut cu vederea şi să fi suferit ceva nepotrivit, având mereu întâ-
ietatea scaunelor şi cinstirii — ascultă, Hristoase, Ochi fără greşeală al
dreptăţii, dacă se cuvine a-L invoca aici pe Hristos — a dat naştere unei
invidii rele şi răutăcioase. Vai mie! Cum voi plânge? Întuneric e cerul
luminos şi răul compus, norul egiptean, a venit la noi de departe. Mai întâi
vin iscoade ale slăvitului pământ Israel, dar nu cele pe care le-au trimis
odinioară viteazul Iosua sau Caleb, înţelepţii [Nm 13], ci o ceată insolentă
de tineri şi bătrâni: Amon, Apanon, Hipocrate, Stippas, Rodon, Anubis,
Hermanubis, zeii Egiptului, cu chip de maimuţă şi demoni câinoşi,
marinari ticăloşi şi stricaţi, care pentru un mic câştig ar fi vândut mulţi zei,
dacă ar fi fost mai mulţi. Puţin după aceasta vin şi cei ce i-au trimis pe
aceştia, generali demni de falanga lor sau, pentru a spune ceva mai potrivit
pentru nişte câini, păstorii [episcopii] lor. Mai multe nu voi spune — deşi
înăuntru meu sunt frământat de multe cuvinte ca un burduf legat în care
fierbe mustul sau ca foalele unui cuptor pline de aer — din respect faţă de
cel care i-a trimis45, chiar dacă a fost uşuratic, şi chiar faţă de aceia care
merită poate iertare întrucât, amăgiţi din neştiinţă, au fost purtaţi acolo
unde-i duceau cei răi pe care ni i-a plăsmuit aici invidia. Înţelepţilor,
lămuriţi-mi problema — căci nu-mi este foarte limpede, dacă nu-mi explică
unul dintre înţelepţi —, cum însuşi Petru, arbitrul acelor păstori, m-a aşezat
mai întâi în scaun prin scrisori evident libere de orice duplicitate, după cum
ne pot convinge înseşi scrisorile trimise nouă, şi prin semne de cinste
pentru aşezarea noastră în el, iar acum vine la noi un cerb în locul unei
fecioare46? Aceste lucruri nu sunt clare, acestea au nevoie de o explicaţie.
S-a văzut vreodată ceva mai teatral, deşi mulţi şi-au jucat rău rolul? S-a
văzut ceva mai ridicol? Vinul, a spus cineva oarecând, stăpâneşte peste toţi,
femeia, a zis altul, iar înţeleptul a zis că adevărul [3 Ezra 3, 10–12]; eu
45
Arhiepiscopul Petru al Alexandriei care voia să-l impună episcop al Constantinopolului pe Maxim
Cinicul.
46
Aluzie la Agamemnon care în Aulida a sacrificat un cerb în locul fiicei sale Ifigenia destinată a fi
sacrificată pentru ca aheii să poată pleca spre Troia.

40
însă aş fi spus că putere peste toţi are aurul; cu acesta se pot juca cu
uşurinţă toate. Nu e nimic extraordinar dacă la noi cele ale lumii au mai
multă putere decât Duhul. Dar de unde a venit aurul câinelui [Cinicului
Maxim]? Trebuie cercetat acum. Venise încoace un preot din Thassos
ducând aurul Bisericii de acolo ca să cumpere cu el plăci de marmură de
Proconez; pe acesta vânându-l şi luându-l complice şi legându-l pe
nenorocitul acela de multe speranţe — căci cei răi se amestecă uşor cu cei
răi —, a avut aurul slujindu-i la toate: colaborator fidel, adevărat tovarăş de
neguţătorie. Dovada e faptul că aceia care mai înainte mă cinsteau, acum
mă dispreţuiau cum dispreţuiesc prietenii prietenul care nu mai are bani, şi
înclină uşor spre rău ca talgerul unei balanţe.
Era noapte şi eu boleam, iar ei arătându-se deodată ca nişte lupi hoţi
înăuntrul staulului, având cu ei tocmiţi mulţi marinari din flotă, şi cu care
s-ar putea da foc cu uşurinţă Alexandriei — căci cad pe neaşteptate
împreună cu stolul acela — se grăbesc să tundă în scaun pe câinele
[Cinicul Maxim] înainte a face cunoscut acest lucru poporului, drepţilor
Bisericii şi mie însumi, măcar ca unui câine. Spuneau că aşa li s-a
poruncit. Aşa cinsteşte Alexandria ostenelile! Aşa ar putea judeca un altul
mai favorabil vouă! Era în zori. Clerul însă, care locuia în apropiere, a luat
foc, iar cuvântul mergea din om în om. A izbucnit apoi o flacără foarte
strălucitoare. O, câţi nobili, câţi străini şi oameni falşi au curs într-acolo.
Nu era cine să nu înnebunească văzând că acestea erau premiile ostenelilor.
Dar ce mai lungesc cuvântul? Au plecat de la mine cu furie, suferind că nu
şi-au putut atinge scopul. Dar ca să nu fie răi, în zadar, au făcut şi restul
finalului scenei. Venerabilii prieteni ai lui Dumnezeu fiind mânaţi în
locuinţa tristă a unui flautist de cor şi având drept popor câteva lepădături îl
aşează păstor pe cel mai rău dintre câini [Cinicul Maxim], tunzându-l, dar
fără să-l lege şi fără violenţă, căci câinele era râvnitor de cele mari cu
înflăcărare. A venit apoi tăierea buclelor euforbiene47 care a făcut să
47
Euforb, personaj troian din Iliada, renumit pentru buclele sale cârlionţate.

41
înceteze fără forţare osteneala mâinilor dându-i acestuia numai cât să se
dezgolească taina părului în care zăcea toată puterea lui, cum se spune
despre judecătorul Samson din vechime, pe care l-a trădat tăierea părului
pe care a făcut-o într-o vară timpurie şi stricată de vânturi o femeie de
dragul duşmanilor lui [Jd 16, 19 sq.]. Fiind primit păstor dintre câini
[cinici], s-a arătat apoi iarăşi dintre păstori câine [cinic]; o, ce necinste! Un
câine [cinic] singuratic care nu mai purta frumuseţea coamei nici nu mai
întorcea turma, ci alerga iarăşi după oasele măcelarilor. Dar ce vei face
acum cu frumoasa coamă? O vei îngriji iarăşi cu iubire de osteneală? Sau
vei rămâne aşa de râs? Căci amândouă acestea sunt ruşinoase şi nu poate fi
găsit nimic de mijloc între acestea două, fără strângere de inimă. Unde vei
pune părul, unde-l vei trimite? Recuzitei scenice a teatrelor — spune-mi! —
sau fecioarelor? Şi cărora dintre ele? corintencelor tale, împreună cu care te
exercitai odinioară în cele dumnezeieşti în chip preaînţelept, singur
împreună cu ele singure? În locul acestora te-aş pune mai degrabă câine al
cerului. Deci oraşul s-a îndurerat până într-atât de relele întâmplate atunci,
încât toţi îşi aduceau obolul; fiecare spunea cuvinte neplăcute care acuzau
viaţa lui, mânia făcându-l să spună cele ce le gândea mintea. Unul spunea
una, altul alta, compunându-se astfel de pretutindeni simfonia răului
desăvârşit. Aşa cum în trupuri suferinţele mici sunt iscate de bolile mari, şi,
dacă acestea până atunci lipseau, era din pricina vigorii lor, tot aşa şi acum
ultima răzmeriţă a făcut publice toate relele lui dinainte. Dar nu mie îmi
revine să vorbesc despre ele. Le ştiu cei ce le spun; eu îmi muşc buzele,
mi-e ruşine de cele dinainte, măcar că am fost nedreptăţit. „Dar ce? Oare
ieri nu l-ai avut între prieteni şi-l socoteai vrednic de cele mai mari laude?”,
mi-ar răspunde poate cineva din cei ce ştiu acestea şi care acuză uşurinţa
mea de-atunci, cu care cinsteam şi pe cei mai răi dintre câini. Am fost
vinovat de ignoranţă vrednică de ură. Am fost amăgit ca Adam cu gustare
rea. Frumos era la vedere pomul amar. M-a înşelat chipul unei credinţe ce
se vedea până şi pe faţă şi în vorbe. Căci nimic nu e mai uşor de crezut

42
decât un bărbat îmboldit uşor spre evlavie, fie ea reală, fie aparentă. O,
patimă bună! Căci fiecare crede ceea ce vrea să creadă. Ce trebuia oare să
fac? Să-mi spună înţelepţii! Ce altceva i se pare cuiva dintre voi că aş fi
putut face când Biserica era atât de strâmtorată, încât strângeam şi paie?
Căci vremea strâmtorată nu dă atâta putere cât dă vremea plină de lărgime.
Un lucru de cea mai mare importanţă pentru mine era şi acela că acel câine
[cinic] mânca la curtea mea cinstind pe Hristos în loc de Heracles. Dar mai
era ceva: el se silea să ne convingă că fuga lui pentru motive ruşinoase era
pentru că pătimise pentru Dumnezeu. Era demn de biciuire, dar pentru
mine era purtător de biruinţă. Dacă acest lucru e îngrozitor, ştiu că de multe
ori am păcătuit astfel. Dar iertaţi-mi, bărbaţi judecători, faimosu-mi păcat.
Era foarte rău, dar eu îl cinsteam ca pe unul bun. Voi spune însă ceva încă
şi mai obraznic. Iată îmi scot afară limba flecară şi inoportună. Şi cine vrea,
să o taie fără milă. Dar de ce nu mi-a fost tăiată? Sau ţi se pare că ea, care a
tăcut timp îndelungat, va tăcea încă şi mai mult, plătind poate preţul
inoportunităţii ei, ca să înveţe astfel să nu fie primitoare cu toţi? Dar care e
acel lucru? Căci e de ajuns să adaug doar faptul că răutatea e cu adevărat
iraţională. Fiindcă pe omul pe care nu l-a făcut blând bunătatea, ce altceva
l-ar putea face vreodată? Căci ce vei spune că e purtarea unuia a cărui
cinste atât de mare era de fapt un blam, decât un rău mare? Deci, dacă
acestea sunt demne de crezare, nu căuta mai mult, iar dacă nu sunt
adevărate, nu le primi nici pe cele dinainte. Dar care lucru ar fi mai cu
anevoie de combătut decât acestea? Astfel acel rău a fost dus în chip rău de
aici sau, pentru a spune mai bine adevărul, a fost dus în chip bun ca un rău.
Dar fiindcă împăratul avea ca bază de plecare pentru războiul împotriva
triburilor barbare Tesalonicul, ce ţese acum atotrăul acela? Luând cu el acel
pâlc murdar din Egipt — adică pe cei care-l tunseseră în chip necuviincios
— aleargă spre tabăra lui ca să-şi asigure scaunul prin ordinul imperial. Dar
alungat şi de acolo ca un câine, cu multă mânie şi jurăminte înfricoşătoare
— căci încă nimeni nu-şi pleca în chip rău urechile împotriva mea, ci le

43
aveau sănătoase — se întoarce să strice iarăşi Alexandria, făcând în mod
intenţionat şi în chip iscusit aceasta. Căci pe Petru, al cărui condei era cu
două peniţe pentru a scrie uşor cele opuse, îl atacă cu o bandă de mercenari
străini şi-l strâmtorează pe bătrânul fie cerându-i scaunul pe care-l
nădăjduia, fie spunând că nu se va mai muta din cel de acum. Până ce
guvernatorul, temându-se ca flacăra iscată să nu se adauge la vechile
necazuri, cum era verosimil de altfel, îl alungă afară din oraş. Şi acum mi
se pare că e linişte, dar mă tem ca nu cumva norul cumplit şi plin de
grindină, împins fiind de un vânt puternic, să nu-şi reverse gheaţa peste cei
ce nu vor. Căci ticăloşia nu se linişteşte vreodată, nu se cuminţeşte, chiar
dacă acum e ţinută în frâu. Unele ca acestea le filozofează câinii [cinicii] de
acum: câini lătrători şi numai în aceasta câini. Ce lucru asemănător are
Diogene sau Antistene? Ce are cu voi Crates? El [Maxim Cinicul] scuipă
pe însoţitorii lui Platon; stoicii nu sunt nimic. O, Socrate, până acum erai
primul. Voi spune însă acum ceva mai demn de crezare decât Pitia:
„Maxim e cel mai înţelept dintre toţi bărbaţii!”
Dacă e însă cineva dintre muritori, atunci eu am fost de la început supus
suferinţelor, şi încă şi mai mult acum, chinurilor de pe pământ, primejdiilor
de pe mare, din care am fost salvat — şi mulţumită multă aduc pentru
aceste temeri. Fiindcă acestea m-au predat cu înţelepciune celor de sus
ridicându-mă deasupra tuturor celor amăgitoare. Nesuportând totuşi
necinstirea de atunci, după ce am aflat că acel om rău a fost tuns, având în
jurul meu pe toţi prietenii mei care mă ţineau sub strajă ascunsă
observându-mi mişcările, ieşirile şi întoarcerile, iar toţi duşmanii [arienii]
care vedeau lupta crezând că această ruptură e destrămarea cuvântului
[învăţăturii ortodoxe]; văzând deci eu şi neputând suporta acestea, păţesc
— căci nu voi putea nega acest lucru — ceva ce se poate spune mai
degrabă despre un om mai simplu decât despre unul mai înţelept. Căci, cum
se spune, întorc îndată pupa înapoi, dar nu în chip iscusit, căci atunci
nimeni n-ar fi ştiut-o. Acum însă am făcut să ţâşnească un cuvânt de adio

44
pe care l-am rostit cu durerea unei compasiuni părinteşti: „Păziţi Treimea
pe care v-am dat-o eu, un părinte foarte bogat în copii doriţi, şi aduceţi-vă
aminte, iubiţilor, de ostenelile mele!” Dar când poporul a auzit acest
cuvânt, iar unul dintre cei mai neaşezaţi a început să strige, mulţimea s-a
sculat numaidecât ca un roi de albine sub suflarea fumului, şi a înnebunit
strigând; bărbaţi, femei, fecioare, tineri, copii, bătrâni, nobili, nenobili,
demnitari şi unii soldaţi în permisie fierbeau fiecare deopotrivă de mânie şi
de dor: de mânie împotriva vrăjmaşilor şi dor faţă de păstorul lor. Dar nu
stă în obiceiul meu să-mi plec genunchiul forţei, nici să îmbrăţişez scaunul
ocupat ilegal, eu, care n-am putut fi silit să-mi ocup scaunul meu legitim48.
Atunci pentru a-şi împlini dorul aceştia o iau pe altă cale. Folosindu-se de
multe jurăminte şi implorări, îmi cer să le stau alături şi în ajutor şi să nu
las turma pradă lupilor. Cum aş fi putut să-mi ţin lacrimile? O, Anastasia49,
cel mai cinstit dintre temple, care ai trezit credinţa ce zăcea la pământ, arcă
a lui Noe, singura care ai scăpat de potopul revărsat peste lume şi ai purtat
în seminţe a doua lume ortodoxă, spre tine curgea mult popor de
pretutindeni, ca unul ce stătea în cea mai mare dintre primejdii, şi atunci a
cui trebuia să fie biruinţa: a mea sau a dorului? Eram fără glas şi plin de
întuneric, fiindcă nu puteam nici stăvili glasurile, nici nu puteam făgădui
ceva din cele cerute: primul lucru nu era cu putinţă, iar celălalt era supus
fricii. Căldura era apăsătoare, trupurile asudate. De frică femeilor le pierise
graiul, mai ales acelora dintre ele care erau mame, copiii plângeau, ziua se
sfârşea. Fiecare părea să nu cedeze ostenelilor, chiar dacă i s-ar cere să fie
îngropat frumos în biserică, înainte de a-mi fi smuls vreunul din cuvintele
dorite. Vai, ce auzire! De ce nu mi s-au astupat atunci urechile? Căci, silit
de durere, cineva a spus: „Dacă pleci, duci cu tine Treimea!” Astfel că,
temându-mă să nu iasă de aici vreo primejdie, n-am jurat nimic — căci
48
Deşi consacrat episcop al Sasimei, Grigorie nu şi-a exercitat niciodată funcţia aici, iar la Nazianz
n-a fost decât episcopul auxiliar al tatălui său Grigorie cel Bătrân.
49
Prima capelă ortodoxă din Constantinopolul arian amenajată în casa verişoarei lui Grigorie,
Teodosia, ca să fie punct de plecare şi simbol al învierii Ortodoxiei în capitala Imperiului.

45
sunt liber de jurământ, ca şi eu să mă laud puţin în Dumnezeu, de Care am
fost spălat în Duhul —, ci mi-am dat cuvântul încredinţat de purtarea mea
să rămân până ce vor apare unii din episcopi — căci se spera că vor veni
atunci —, nădăjduind să mă dezleg atunci de grijile străine. Aşa ne-am
despărţit cu greu unii de alţii, biruitori amândoi prin umbra speranţei: ei
crezând că mă au, iar eu crezând că mai rămân doar puţin timp.
Acestea au fost aşa. Iar cuvântul dumnezeiesc [al Ortodoxiei] a strălucit
iarăşi, partea care suferea fiind degrabă astupată ca un zid sau o falangă de
promptitudinea comandantului şi mulţimea lucrătorilor. Căci cei care
fuseseră legaţi de dogme şi numai de aceea stăteau cu mine, văzând ce
sufeream, m-au îndrăgit mai mult. Căci îi mâna Treimea grăită răspicat,
care de multă vreme nu mai era propovăduită — căci este poate lucru greu
a spune că era de mult îngropată —, propovăduirea părinţilor şi a
prozeliţilor; căci o vreme ea a fost, apoi s-a sfârşit, şi a venit iarăşi,
încredinţând astfel învierea din morţi. Aceştia aveau poate câte un cuvânt
[discurs] din cuvintele [discursurile] mele; unii însă alergau la mine ca la
un atlet tare, alţii le ţineau cu plăcere ca pe lucrul lor însuşi. Voi însă,
învăţaţi acestea de la cei ce le ştiu bine, iar alţii povestiţi-le celor ce nu le
ştiu — dacă unii sunt atât de departe de voi sau de puterea ce stăpâneşte
acum în Italia —, ca acestea să se spună şi celor care vin după, ca pe un
altul din relele noi ale vieţii pe care târâtul zadarnic al zilelor le poartă
împletind mai răul cu mai binele. Nu vorbesc încă de poporul cel drept în
credinţă, odrasla nobilă născută din durerile mele, ci de cei de care —
întrucât nici unul dintre ortodocşi n-a apărut alergând la mine când am
venit — se poate vorbi ca de nişte însetaţi de undele unor ape aparente
[dintr-un miraj], care-şi fac rost de cuvânt pentru a veni în ajutor foamei
lor, sau ca unii stăpâniţi de întuneric care aleargă la o mică lumină. Dar ce
ar putea spune cineva de cei străini de credinţă de care îmi aduc aminte că
se bucurau de cuvântul meu? Foarte multe sunt devierile de la calea
nerătăcită şi orânduită, toate ducând în prăpastia pierzaniei, în care

46
stricătorul [demon] a împărţit chipul [lui Dumnezeu] ca intrând pe aici să
separe minţile, nu limbile ca odinioară Dumnezeu. De aici vin bolile
dogmelor; [păgânii] cei care nu cunosc nimic dumnezeiesc sau numai o
mişcare de care e generat şi purtat acest univers, care introduc o mulţime de
zei în locul Unuia singur şi cad înaintea celor plăsmuite de ei înşişi, care nu
admit o providenţă a celor de jos şi le încredinţează pe toate conjuncţiilor
astrelor; [iudeii] cei care fiind poporul ales al lui Dumnezeu L-au răstignit
pe Fiul în cinstea Tatălui, câţi sunt evlavioşi în porunci mici, care
tăgăduiesc pe îngeri, Duhul şi învierea şi scrierile profeţilor; cei care-L
cinstesc pe Hristos în umbrele Legii; [gnosticii] cei care cinstesc Abisul,
Tăcerea, naturile veşnice şi eonii masculini-feminini ai lui Simon Magul şi
odraslele lor; cei care compun Dumnezeirea din litere, care atribuie Vechiul
şi Noul Testament la doi dumnezei: unul sever şi unul bun; care instituie
trei naturi nemişcate: a spiritului, a pământului şi cea din mijlocul lor; cei
care se bucură de principiul întunericului al lui Mani; cei care cinstesc rău
duhul lui Montan sau înălţarea deşartă a mândriei lui Novaţian; cei care
contrag Treimea necurgătoare, cei care divid natura indivizibilă, şi, iarăşi,
cei care ies cu multe capete ale impietăţii produse de o singură hidră:
[arienii] cei care-L aşază numai pe Duhul de partea creaţiei, cei care-L
adaugă Duhului şi pe Fiul; cei care introduc un dumnezeu de vârsta
Cezarului, cei care introduc în mod absurd trupul aparent; [adopţienii] cei
care spun că Fiul de jos e al doilea; [apolinariştii] cei care spun că ceea ce
este mântuit nu est desăvârşit, ci e lipsit de minte. Căci acestea sunt, într-un
cuvânt, tăierile dreptei credinţe şi mamele celor absurde. Cine dintre aceştia
a fost vreodată atât de neclintit, ca să nu-şi plece urechea la cuvintele mele?
Pe unii îi prindea forţa dogmelor, iar pe alţii îi îmblânzea modul exprimării.
Căci nu-mi rosteam cuvintele cu duşmănie, nici în chip defăimător sau
patronal, ci suferind, nu lovind, nici înălţându-mă purtat de o împrejurare
prielnică, dar curgătoare şi amăgitoare, ca unii — căci ce are în comun
cuvântul cu puterea? —, nici nu făceam caz de îndrăzneală, odrasla lipsei

47
de raţiune — căci aceasta e extrem de iscusită şi seamănă cu o sepie care
vomită din adâncul ei negreală, ca să se sustragă de mustrări prin întuneric
—, ci în chip blând şi potrivit, ca un avocat al Cuvântului compătimitor şi
blând şi Care nu loveşte pe nimeni; de unde urmează că şi biruinţa are o
logică, dar ea este mult mai de cinste când cineva e câştigat pentru
Dumnezeu de forţa convingerii. Unele ca acestea erau scrise pe tăbliţele
mele. Aici era scrisă în chip înţelept şi frumos şi o altă lege a educaţiei
mele: a nu recunoaşte o singură cale a dreptei-cinstiri: limbuţia uşoară şi
rea, a nu râde la teatre, în foruri şi la banchete umflaţi de cântece înainte de
a fi spălat limba de cuvinte de ruşine, nici a arunca cuvintele tainice în
urechi profane şi străine de Hristos amuzându-ne de cele vânate cu
osteneală, ci de a fi cât mai cucernici prin păzirea poruncilor, hrănind
săraci, găzduind străini, îngrijind bolnavi, stăruind în psalmodii, rugăciuni,
suspine, lacrimi, culcări pe jos, presări ale pântecului, sugrumări ale simţu-
rilor, irascibilităţii şi râsului, buna rânduială a buzelor, adormind trupul cu
puterea Duhului. Căci multe sunt căile mântuirii, toate ducând la
comuniunea cu Dumnezeu, pe care trebuie să mergi, nu numai pe cea în
cuvânt. Căci cuvântul ajunge pentru credinţa simplă, cu care Dumnezeu
mântuieşte în chip simplu pe cei mai mulţi. Iar dacă credinţa ar cădea
numai peste cei înţelepţi, nimic n-ar fi atunci mai sărac la noi decât
Dumnezeu. Dacă eşti iubitor de limbă sau plin de râvnă şi te temi ca nu
cumva cuvântul să ţi se scurgă — căci e omeneşte, îţi recunosc acest lucru
—, vorbeşte, dar cu teamă şi nu întotdeauna, nu toate, nici tuturor, nici
peste tot, ci cărora, cât, unde şi când se cuvine. Căci este vreme pentru
orice lucru, cum auzi [din Scriptură, Ecc 3, 1 sq.] şi „măsura e lucrul cel
mai bun”, cum spune cuvântul unui înţelept50. Separate sunt ţinuturile
misilor şi frigienilor, separate sunt şi cuvintele mele de cele ale celor din
afară [intelectualilor păgâni]; căci cuvintele acestora sunt pentru ostentaţie
în reuniuni de tineri, în situaţii fictive, în care succesul sau insuccesul nu e
50
Prima maximă a lui Cleobul, unul din cei şapte înţelepţi ai epocii arhaice a Eladei.

48
lucru mare, nu e decât o umbră, şi nimic nu e mai inconsistent decât o
umbră. Dar pentru mine — căci scopul meu e să rostesc adevărul — a
vorbi aşa sau nu e un lucru ce-mi produce spaimă; căci e o cale străjuită de
prăpăstii, din care de cade cineva e limpede că a căzut în porţile iadului. De
aceea trebuie să avem pază la cuvinte, pe unele spunându-le, iar pe altele
ascultându-le cu înţelepciune; iar uneori trebuie fugit de amândouă acestea
deopotrivă folosindu-ne ca de o balanţă dreaptă de frică. Căci urechea
aduce mai puţină primejdie decât limba, iar încă şi mai puţină primejdie
decât auzul are fuga din mijloc[ul auditoriului]; căci ce trebuie să omori
minţile atingându-te de un peşte torpilă sau să te apropii la o răsuflare de un
câine turbat? Aşa fiind învăţat din Scripturile dumnezeieşti, în care am fost
crescut înainte de a-mi fi adunat minţile, şi aşa conducând şi cetăţeni şi
străini, eram acum între agricultorii bogaţi, chiar dacă secerişul meu nu era
totodată şi adunat. Căci pe unii îi îmblânzeam scoţându-i dintre spini, alţii
erau neteziţi, iar în alţii se arunca sămânţa; unii erau în lupte, alţii mai
presus de pământ; unii abia încolţeau, alţii erau legaţi spice; unii creşteau,
alţii erau albi gata de seceră; pe unii îi avea aria, altora le era prietenă
grămada; unii erau întinşi la uscat, alţii în hambare, iar unii erau pâine,
capătul agriculturii: pâine care hrăneşte acum nu pe cel ce a ostenit, ci pe
cei ce n-au vărsat nici o picătură de sudoare.
Aş fi vrut să opresc cuvântul aici şi să nu mai spun nimic din cele
nedemne de cuvânt. Dar continuarea lucrurilor nu mă lasă, dintre care unele
au ieşit aşa după dreptate, despre altele însă nu ştiu ce trebuie să spun şi
cărei părţi să le atribui şi pe cine să laud. În acest fel stând lucrurile, după
ce a oprit norul barbarilor muşcători prin marea lor mulţime şi îndrăzneală,
pe neaşteptate vine din Macedonia împăratul [Teodosie]: om nu rău în a
stăpâni firile mai simple în credinţa în Dumnezeu şi învins în chip mai
presus de fire de Treime — căci acesta este cuvântul milostiv al tuturor
celor ce păşesc în siguranţă pe un sol tare —, dar nu atât de mare prin fer-
voarea duhului ca să egalizeze perfect cele de acum cu cele trecute,

49
tămăduind cu vremea greşelile vremii; era oare egal în fervoare sau nu? ce
voi spune? avea curaj ori îndrăzneală? Învăţaţi-mă voi! Dar poate e mai
bine să numim aceasta „prudenţă”. Căci cred că atât pentru noi, cât şi
pentru cei pe care-i aducem lui Dumnezeu nu e legitimă constrângerea, ci
convingerea — fiindcă ceea ce e ţinut fără voie, cu forţa, ca o săgeată în
coada arcului şi o piatră în mână, sau curgerea unui râu constrâns din toate
părţile să curgă în albie, atunci când se iveşte ocazia dispreţuieşte forţa; Dar
ceea ce e de bunăvoie rămâne strâns tot timpul cu legăturile de nedezlegat
ale dorinţei — gândind la acestea şi stăvilindu-mi, pe cât mi se pare, frica,
aceasta îi atrage pe toţi cu blândeţe propunându-şi voinţa ca o lege nescrisă
a convingerii. Deci ce trebuie să mai spun cu ce m-a cinstit de la prima
vedere, ce cuvinte mi-a spus şi cu câtă bunăvoinţă m-a ascultat când m-a
vizitat bucuros pe mine, cel de trei ori bucuros? Căci ar fi plin de ruşine
dacă la vârsta mea aş apărea gândind astfel de lucruri; pentru mine singurul
lucru de preţ este numai Dumnezeu. Deci la sfârşit a zis: „Dumnezeu îţi dă
prin mine acest templu51 ţie şi ostenelilor tale!”, glăsuire de necrezut înainte
de a fi dusă la bun sfârşit. Orăşenii erau atât de porniţi, fierberea era atât de
multă şi grozavă, că şi dacă s-ar fi întâmplat ceva din cele neplăcute, ei n-ar
fi cedat, ci ar fi menţinut ceea ce ţineau; dacă însă ar fi fost violentată,
greaua lor ranchiună ar fi căzut asupra mea, care eram uşor de ţinut în
stăpânire. Deci acela [împăratul] a vorbit aşa, iar pe mine m-a cuprins un
freamăt de plăcere amestecat cu cutremur. O, Hristoase al meu, Care chemi
la pătimire pentru cele ce ai pătimit, Tu ai fost şi atunci Arbitrul ostenelilor
mele, fă-Te şi acum Mângâietorul relelor mele! Timpul sosise. Armata cu
săbiile în mâini ocupase în ascuns templul dispunându-şi forţele în el. Iar
poporul fremătând tot i se opune ca nisipul, norii sau valurile mării,
amestecând în el mânia şi implorările: mânia împotriva mea şi implorările
la adresa puterii. Pieţele, hipodromul erau pline ochi, rândurile al doilea şi

51
Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, unde se aflau şi mormintele tuturor împăraţilor
romano-bizantini începând cu Constantin cel Mare.

50
al treilea erau pline de bărbaţi, femei, copii, bătrâni, care priveau în jos:
durere, suspin, lacrimi, urlete, imaginea unei cetăţi cucerite cu forţa. Iar eu,
viteazul general, deşi într-un trup bolnav şi destrămat, care de-abia mai
respira, la jumătatea distanţei între comandantul suprem şi armată, privind
în sus, folosindu-mă drept ajutor de speranţă, m-am oprit, nu ştiu cum, în
templu. Dar e demn de spus şi aceea că multora acest lucru li s-a părut
atunci mai bun decât orice cuvânt, pentru că mai ales în asemenea clipe
mari nimic din cele văzute nu era pentru ei ceva simplu. Eu nu pot să nu-i
cred pe cei ce o spun, măcar că de este cineva ostil celor străine acela sunt
eu. Fiindcă a te opune tuturor e la fel de rău cu a voi să crezi toate cu
uşurinţă: una e uşurătate, alta e îndrăzneală. Deci care e minunea? O, carte,
vesteşte-o lumii, ca atâta har să nu rămână ascuns celor ce vin după! Era în
zori, dar noaptea acoperea încă tot oraşul, în timp ce un nor acoperea discul
soarelui, un lucru pe vremea de atunci foarte puţin potrivit, căci nimic nu
este atât de iubitoare de senin ca o adunare populară. Acest lucru a produs
duşmanilor plăcere, ca şi cum Dumnezeu ar fi fost nesatisfăcut de cele
făcute, iar mie o mâhnire ascunsă în suflet. După ce însă eu şi puterea în
purpură am fost înăuntrul sanctuarului circular şi s-a înălţat o laudă
amestecată a tuturor chemând pe Dumnezeu cu strigăt şi cu întinderea
mâinilor, până într-atât a strălucit lumina soarelui norul fiind rupt de
porunca lui Dumnezeu, încât toată casa [biserica], care mai înainte era
întunecoasă, s-a făcut numaidecât plină de scânteiere şi toţi au putut avea
icoana Cortului din vechime [Vechiului Legământ] pe care l-a ascuns
strălucirea lui Dumnezeu, iar chipul şi sufletul tuturor s-a înseninat. Şi
atunci curajul mergând mână în mână cu priveliştea, căutându-mă strigau
cu glas puternic, ca şi cum numai de acest lucru ducea lipsă împrejurarea
de faţă, că prima şi cea mai mare cinste pentru oraş din partea puterii e să
mi se dea scaunul episcopal al oraşului. Aceste lucruri erau strigate de
bărbaţii cu funcţii publice şi de cei de jos, toţi având deopotrivă aceeaşi
dorinţă, erau strigate de femeile de sus [de la balcon] ca ceva ce venea de

51
dincolo de podoaba lor feminină. Un tunet de necrezut a răsunat până ce au
sculat de pe scaun pe un coleg episcop — căci n-aveam putere în voce,
strâns şi ţinut fiind de spaimă — şi prin limba altuia am spus aceste
cuvinte: „Opriţi strigătul! Opriţi! Acum e vremea potrivită pentru mulţumi-
re, abia mai pe urmă va veni vremea pentru lucruri mai mari”. Iar poporul a
primit cele ce am spus, căci tuturor le este dragă modestia, şi însuşi
împăratul a plecat dând laude. Aşa s-a sfârşit deci această adunare care m-a
înfricoşat atât de mult, întrucât o singură sabie a ieşit din teacă şi iarăşi a
fost vârâtă înăuntru şi a fost destul să reteze îndrăzneala poporului
înfierbântat.
Nu ştiu însă cum să aduc vorba şi despre cele ce au urmat şi care au o
anume pondere în aceste lucruri. Care autor mi-ar putea da sfârşitul
cuvântului? Căci mă ruşinez de laudele mele, chiar dacă despre mine ar
vorbi bine un altul. Aceasta e legea mea. Voi vorbi însă moderând cât mai
tare cuvântul: Eram înăuntru[l bisericii], iar cetatea, punând stăpânire pe
templu, şi-a domolit vuietul, dar suspina ca gigantul din vechime despre
care se spune că, prăvălit de fulger sub muntele Etna, scotea din adânc fum
şi foc. Deci, pentru Dumnezeu!, ce ar fi fost drept să fac? Învăţaţi-vă voi,
spune-ţi voi, judecătorii de acum, adunarea de tineri nenorociţi, pentru care
blândeţea e socotită slăbiciune, iar nebunia şi răutatea bărbăţie! Să-i fi
împins deoparte, să fi scos afară [pe eretici], să fi fost crud şi sălbatic, să fi
dat foc, profitând nesăţios de prilej şi de putere? Sau să-i lecuiesc cu leacuri
de mântuire? Căci aşa se puteau câştiga două lucruri bune: pe ei îi puteam
face moderaţi prin moderaţie, iar eu puteam primi slavă şi afecţiune. Acest
lucru era drept şi acest lucru mă voi arăta făcându-l pururea, şi l-am făcut şi
atunci, pe cât îmi era cu putinţă. Mai întâi, ca să mă arăt că nu dau mersului
vremilor mai multă importanţă decât puterii lui Dumnezeu, ce anume sunt
povăţuit de bunul sfătuitor, pe care-l socotesc că are un sfat foarte sigur?
Când toţi cinsteau aroganţa magistraţilor, şi între aceştia mai ales pe cei ce
stau înăuntru[l palatului] şi care sunt nevolnici în toate celelalte afară de

52
bani, cine ar putea spune cum şi cu câte meşteşuguri, lipindu-se de porţile
împărăteşti, acuzând, luând mită, umplându-se rău de evlavie şi, ca să
spun scurt, purtându-se neruşinat, eu singur am hotărât să fiu mai degrabă
dorit decât urât şi mi-am cumpărat respectul cu raritatea, preferând să mă
dedic cel mai mult lui Dumnezeu şi curăţiei şi lăsându-i pe alţii să stea la
porţile celor puternici. Văzând apoi că unii erau stingheriţi pentru
nedreptăţile pe care ştiau că mi le făcuseră, iar alţii trebuiau, cum era şi de
aşteptat, să fie trataţi iarăşi bine, pe unii i-am iertat de frică, iar altora le-am
fost de folos în cutare sau cutare nevoie, cum îmi stătea în putere.
Voi povesti drept exemplu un singur lucru dintre toate. Mă linişteam
odată în casă din pricina unei boli care sosise să fie tovarăşă ostenelilor
mele; acestea erau desfătarea mea, cum li se pare celor invidioşi. Fiind eu
aşa, pe neaşteptate unii din popor au pătruns în casă şi împreună cu ei un
tânăr palid, pletos şi îmbrăcat de doliu. Iar eu dându-mi jos picioarele din
pat, cum fac cei cuprinşi de spaimă, unii au început să spună din belşug,
cum le era drag, vorbe de mulţumire lui Dumnezeu şi împăratului care
le-au dăruit ziua de faţă şi, lăudându-mă şi pe mine cu aceste cuvinte, au
plecat. Acesta însă, îmbrăţişându-mi dintr-o dată picioarele, sta ca un ru-
gător fără glas şi înlemnit. Când l-am întrebat: „Cine eşti, de unde eşti, şi de
ce ai nevoie?”, acela nu scotea decât strigăte încă şi mai mari. A început să
se jure, să suspine, să-mi strângă şi mai tare mâinile, iar atunci m-au
podidit şi pe mine lacrimile. Iar când a fost smuls cu forţa de mine — căci
nu putea vorbi —, unul din cei de faţă a spus: „Acesta e asasinul tău. Află
că vezi încă lumina zilei din pricina acoperământului lui Dumnezeu. Iată-l
stând de faţă de bunăvoie, prizonier al conştiinţei, ucigaş mărturisit,
acuzator nobil al lui însuşi, plătind cu lacrimile sale preţul sângelui”.
Acestea le-a spus, iar eu am fost izbit de cuvintele lui şi i-am dat aceluia
un cuvânt care să-l dezlege de rău: „Dumnezeu să te mântuiască. Nu e
lucru mare pentru mine, salvatul, să arăt bunătate junghietorului meu.
Îndrăzneala ta te-a făcut al meu. Priveşte cum te-ai făcut cuviincios pentru

53
mine şi pentru Dumnezeu!” Acestea le-am spus. Iar oraşul — căci nici un
bine nu rămâne ascuns — îndată s-a muiat ca fierul de la mişcările focului.
Atât de marile sume de bani, de care se vorbea, şi pe care cele mai mari
temple ale lumii le strângeau dintotdeauna, vasele şi veniturile care curgeau
de pretutindeni, le-am preluat fără să găsesc nici o socoteală în registrele
întâi-stătătorilor Bisericii de până atunci, nici în vistieriile noi, în care se
găsesc lucrurile, dar n-am luat nici un lucru străin, cum mă îndemnau şi
aţâţau unii, socotind acest lucru o insultă adusă tainei. Cum ţi se pare?
Cineva este răspunzător numai de cele pe care le-a avut, nu de cele pe care
ar fi în drept să le primească. Cine e biruit de bani, acela îmi va face
reproşuri, dar cine e superior, acela va accepta aceasta. Căci dacă
nesăturarea este rea pentru toţi, faptul de a fi nesătul e şi mai rău la oamenii
Duhului. Dacă toţi ar gândi aşa despre bani, personalul din biserici nu s-ar
afla în această stare, vorbesc — şi nu după mintea mea — de cei ce
liturghisesc şi se apropie de Dumnezeu. Dar potrivnicii mi-au mai scos o
vorbă: cum că pe când eram în nevoi poporul, care mai înainte era împărţit,
nu era de ajuns pentru a umple pridvoarele bisericii. Până într-atât eram de
dispreţuit de toţi noi, ale cărora sunt acum templele şi mulţimile templelor.
De aceste lucruri mă ocupam cu sârg, ca să nu mai vorbesc de săraci, de
monahi, de fecioare, de cei aflaţi în boli, de străini, venetici, închişi, de
psalmodii, lacrimi şi privegheri de toată noaptea, de bărbaţi şi de femei care
practicau asceza, şi de toate celelalte de care se bucură Dumnezeu când
sunt în bună rânduială.
Dar invidia corupătoare nu se liniştea; ea care mănâncă fie pe faţă, fie pe
ascuns toate, îmi introduce ca obârşie a relelor mele voinţa de stăpânire.
Căci întâi-stătătorii [episcopii] popoarelor câţi erau în Răsărit, afară de
Egipt, şi până la a doua Romă [Constantinopol], puşi în mişcare de nu ştiu
ce planuri ale lui Dumnezeu din colţurile cele mai dinăuntru ale pământului

54
şi mării, s-au adunat ca să fixeze dreapta credinţă52. Preşedintele lor era un
bărbat preacucernic, simplu şi neprefăcut la purtare, plin de Dumnezeu, cu
privire senină, care insufla celor ce-l vedeau îndrăzneală amestecată cu
respect, cultivator al Duhului. Cine nu-l ştia pe acesta, pe care-l arată
cuvântul, întâi-stătătorul [episcopul Meletie al] Antiohiei, care era ceea ce
se numea şi se numea ceea ce era? Căci miere [melitos] era şi purtarea şi
numele lui. Suferise mult pentru Duhul Cel Dumnezeiesc, chiar dacă pentru
puţin timp fusese înşelat de o mână străină53 ispăşind rătăcirea cu strălucite
lupte. Aceştia m-au aşezat pe veneratul scaun pe mine care strigam şi
suspinam, şi care numai pentru un singur lucru nu m-am opus tare. Tu îmi
eşti martorul lui, Cuvinte! De ce? Căci nu este legiuit a ascunde adevărul.
Credeam cu închipuiri zadarnice ale inimii — căci viaţa e la îndemâna
nădejdii şi toate sunt uşoare pentru înflăcărarea duhului, şi de altminteri
eram cu gânduri înalte pentru asemenea lucruri — că dacă aş primi puterea
acelui scaun — căci aparenţele înclină şi ele mult balanţa —, atunci ca un
dirijor a două coruri care, stând în mijlocul acestora, poate uni pe cei
dintr-o parte, i-aş putea aduna după legea corului într-una pe cei divizaţi în
chip rău54. Şi cum nu este acest lucru mai rău şi vrednic de bogate lacrimi,
de tânguiri şi sfâşieri multe, întrucât în nici o situaţie grea nimeni din cei
din vechime şi mai recent nu s-a complăcut în acestea, deşi mulţi au căzut
în multe rele: toţi cântă risipirea lui Israel pe care a desfăşurat-o ranchiuna
omorâtoare-de-Hristos. Căci episcopii şi învăţătorii poporului, dătătorii
Duhului care din înălţimea scaunelor lor rostesc un cuvânt mântuitor, care
în biserici predică tuturor cu voci pline pacea, s-au pornit amarnic unii
52
Aluzie la convocarea în mai 381 de către împăratul Teodosie a ceea ce avea să devină Sinodul II
Ecumenic de la Constantinopol pentru a clarifica problema divinităţii Duhului Sfânt.
53
Meletie fusese chemat episcop al Antiohiei de o facţiune ariană. Dar, o dată instalat, Meletie a
proclamat Ortodoxia niceeană.
54
Aluzie la schisma antiohiană. Aceasta a urmat depunerii şi exilării în 330 a episcopului Eustatie,
când pe scaunul Antiohiei au fost numiţi doi episcopi ortodocşi rivali: Meletie şi, respectiv, Paulin
(susţinut de Roma şi de Alexandria). Grigorie voia ca după moartea lui Meletie succesorul său să devină
Paulin. Sinodul l-a numit însă pe Flavian, şi astfel schisma s-a prelungit mai departe până în 482.

55
împotriva altora cu atâta nebunie încât, strigând, adunând aliaţi, acuzând şi
fiind acuzaţi, sărind în picioare şi ieşind în salturi, furându-i pe cei ce se
întâmpla să le iasă în cale, turbaţi de iubirea de stăpânire şi de stăpânire de
unul singur [monarhie] — cum voi striga acestea şi cu ce cuvinte? —
ruinaseră deja întreaga lume, lucru pe care l-am spus deja mai sus când am
început cuvântul. Între partea răsăriteană şi cea occidentală se socotea a fi o
separaţie mai mult de învăţătură decât de locuri şi de climă. Căci locurile se
unesc între ele, dacă nu în extremităţi, atunci în zonele de mijloc, dar nu
este nimic care să-i poată lega pe cei separaţi nu de dreapta-credinţă — căci
acest lucru îl născoceşte ranchiuna, gata la minciună —, ci de cearta pentru
scaune. Dar de ce spun asta celor doi episcopi? Nu o spun atât episcopilor
— căci îi cunosc bine pe amândoi —, cât răilor lor susţinători de ambele
părţi, care suflă în flacăra aprinsă şi care în cele ale prietenilor lor îşi văd
bine de ale lor, că acest lucru este bine şi mai degrabă rău. De unul din
aceste rele am avut parte şi eu. Căci după ce întâi-stătătorul Bisericii
Antiohiei, pe care l-am lăudat acum, plin de ani măsuraţi şi nenumăraţi, şi
care îndemna mult, precum am auzit, la împăcare cu cuvinte pe care până
atunci era auzit rostindu-le prietenilor, s-a mutat de aici spre corul
îngerilor, şi cu pompă dumnezeiască şi cu revărsarea oraşului care s-a
arătat atunci în număr mare, a fost trimis, cum aud, în eparhia lui ca o
frumoasă comoară pentru cei ce l-au cunoscut, atunci ni s-a adus înainte un
sfat de nesfătuit pe care l-au făcut cei răzvrătiţi şi răi sârguindu-se să ridice
un alt întâi-stătător în locul [lui Paulin] celui care era acum singur în
scaun. Multe discursuri s-au ţinut de ambele părţi, fie paşnice, fie ducând
spre rău; atunci eu însumi am ţinut următorul discurs, pe care l-am socotit
cel mai bun şi izbăvitor de rele:
„Nu mi se pare, prieteni, că voi cunoaşteţi cele pentru care se ţine sfat
acum şi veniţi să vorbiţi despre acestea, ci într-o foarte mare măsură greşiţi
de la ceea ce se cuvine. Despre un singur lucru trebuie să vorbiţi acum:
despre oraş, şi aceasta pentru că acum în el sunt încă şi mai multe lupte —

56
acesta e scopul pentru care trebuie să vă sârguiţi — şi aveţi nevoie de
ajutorul mâinii mele. Dar eu vreau să vă vorbesc despre cele mai mari şi
mai depline. Priviţi acest mare crug al pământului care e pecetluit de
curgerile scumpului sânge al lui Dumnezeu — căci pătimind Dumnezeu
S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru om — şi de sângele
multor altor victime ulterioare. Această lume, să presupunem, e clătinată de
doi îngeri, dar nici aceia — cuvintele mele sunt ale unuia care suferă — nu
sunt vrednici de o aşa mare cinste. Din contră, cu cât sunt mai îngeri, cu
atât mai mult nu sunt vrednici de luptă şi de cele mai rele, în cazul în care
ceea ce e mai bun e vrednic de cele mai bune. Până ce acel dumnezeiesc
episcop [Meletie] era în mijlocul nostru, nu era încă limpede cum
occidentalii ar fi putut primi bărbatul pe care-l combătuseră cu înverşunare
până atunci, dar era scuzabilă cumva şi întristarea moderată a celor ce sunt,
cum spun, «apărători ai legilor». Căci un bărbat blând e un leac al mâniei
[Ecc 6, 16], dar ignoranţa e instrumentul cel mai mare când e vorba de
îndrăzneală. Acum însă — fiindcă nu este nici o furtună, întrucât
Dumnezeu a dat vreme senină lucrurilor Sale —, ce spun că trebuie?
Primiţi-mi cuvântul, un cuvânt prudent, mai înţelept decât al tinerilor. Căci
noi, bătrânii, nu vom domoli fierberea, fiindcă aceasta e întotdeauna
învinsă de slava deşartă. Să ţină scaunul [Paulin] cel care-l ţine acum. Ce
lucru mare este dacă-l vom plânge pe bărbatul acela [Meletie] puţin mai
mult timp decât spune Legea veche? După care rezolvarea lucrului o va da
bătrâneţea, buna şi necesara fixare dinainte a capătului vieţii, comună
întregului neam omenesc. Căci murind şi acesta [Paulin], se va duce unde
de mult dorea să meargă dându-şi duhul lui Dumnezeu Care i l-a dat. Iar eu
atunci, cu consimţământul întregului popor şi al înţelepţilor episcopi, voi da
cu Duhul Sfânt scaunul său altuia. Aceasta ar putea fi singura soluţionare a
relelor. Sau, încă şi mai bine, vom primi chiar şi un străin — căci acum e
străin, pe cât văd, Occidentul — ori a doua navigaţie, şi vom cuminţi
cetatea, un popor obosit de atâta amar de vreme. Să se oprească odată, chiar

57
mai târziu, să se oprească furtuna lumii. Să ne fie milă atât de cei ce sunt
acum aproape de această suferinţă, cât şi de cei ce vor fi în ea mai apoi. Să
nu vrea nimeni să afle unde se va ajunge dacă lucrurile acestea vor birui pe
timp lung. Suntem pe muchie de cuţit şi dogma noastră respectată şi
venerabilă poate fi sau salvată, sau să nu mai fie, frântă de răzvrătire. Căci
aşa cum reaua stare a culorilor e atribuită pe nedrept pictorului, sau reaua
purtare a elevilor e atribuită dascălilor lor, tot aşa dacă iniţiatul e rău, atunci
cel ce l-a iniţiat nu va fi cu atât mai mult o insultă la adresa tainei? Să ne
lăsăm biruiţi puţin, ca să câştigăm o biruinţă mai mare. Să fim mântuiţi de
Dumnezeu şi să mântuim lumea căzută rău în ruină. Căci nu întotdeauna
biruinţa poartă în ea şi slava. E mai bine să fi lipsit în chip frumos decât să
ai în chip rău. Acestea le ştie Treimea şi predica strălucită a îndrăznelii
mele unită cu pietre, şi care m-a făcut să ajung pradă invidiei celor răi. Am
spus azi cu simplitate şi dreptate cele ce ştiu că pot contribui la scopurile
noastre. Iar dacă cineva dintre cei răi crede că spun aceasta fie pentru a fi
pe plac, el însuşi fiind cumpărat — căci există cumpărători ai celor de sus
plini de aur, ca şi de ambiţie —, fie pentru că urmăresc ceva propriu, cum
este o lege la cei mulţi, el însuşi folosindu-se pe ascuns de meşteşugiri în
relele sale, fie crezând că de aici voi câştiga putere, să lase judecata pe
seama focului de pe urmă. Iar mie să-mi îngăduie o viaţă fără scaun
[episcopal], lipsită de slavă, dar şi de primejdii. Căci voi merge să şed
acolo unde lipsesc cei răi. Pentru că acest lucru e mai bun pentru mine
decât a fi amestecat cu cei mulţi fără a-i putea atrage pe alţii la voia mea, şi
fără a mă putea pune de acord cu alţii, acolo unde nu e nici o logică. Să
vină în faţă oricine ştie ce e scaunul [episcopal]; pe mulţi îi va schimba, şi
vrednici şi răi. Despre acestea să vă sfătuiţi şi să luaţi o hotărâre. Cuvântul
a fost spus.”
Acestea am spus. Iar ei au început să strige de la unul la altul, popor de
cornute strânse într-un loc, vacarm asurzitor de tineri, gaşcă nouă, vârtej
care ridică praful la răscoala vânturilor, cărora, din frică de Dumnezeu şi de

58
scaun, nimeni din cei cu funcţii n-ar fi socotit vrednic să le dea cuvântul,
căci fierbeau dezordonat sau se aruncau pe neaşteptate peste persoane ca
nişte viespi, şi în urma cărora veneau venerabilii bătrâni; atât erau de
departe de a-i cuminţi pe tineri. Observă acum cât de lăudabil e gândul lor.
„Lucrurile, spuneau ei, trebuie să se potrivească cu soarele şi să înceapă de
acolo de unde Dumnezeu ne-a strălucit în haină trupească [din răsărit].”
Dar ce? Să învăţăm să nu cinstim rotirile astrelor, şi să credem că trupul lui
Hristos e pârga întregului neam omenesc. „Dar, ar spune poate degrabă
cineva, aceasta a început acolo unde era mai multă şi îndrăzneala, ca acolo
să poată fi şi omorât uşor; de unde a venit mai apoi Învierea, din care vine
mântuirea.” Iar cei ce gândeau acestea nu trebuiau oare să cedeze celor
care, precum spuneam, cunoşteau bine situaţia?
De unde se vede bine că erau cu mintea pe sus şi în celelalte. Care
anume? Dulcele şi bunul izvor al vechii credinţe, care unea într-una Firea
Treimii, a cărei şcoală fusese odinioară Niceea, pe acesta îl vedeam tulburat
în chip nefericit de curgerile sărate ale celor cu opinii îndoielnice, care cred
cele ce bucură puterea, care sunt oameni de mijloc, şi e foarte bine dacă
sunt de mijloc şi nu stau pe faţă de partea adversă; episcopi care acum află
de Dumnezeu, ieri învăţători azi învăţăcei, iniţiatori iar acum iniţiaţi a doua
oară, care rânduind poporul îşi spun, nu ştiu cum, propriile lor rele, dar le
spun fără lacrimi — lucru străin: o spunere a bolilor fără lacrimi! Aşa erau
aceştia. Căci toate, se spune, sunt sclavele vremii. Dar ce desfătare e mai
mare decât jocul? Cele ce nu se obţin cu osteneală, cum sunt cele mai
multe, nici nu pot fi procurate altfel, nici măcar cu bani. Ce am făcut atunci
eu, foarte iubitor de oameni? Am pus să se vestească înaintea tribunelor,
am strigat tuturor: „Cine vrea, să intre înăuntru, chiar dacă şi-a schimbat de
două sau de multe ori credinţa. Scena e deschisă tuturor, târgul la fel:
nimeni să nu plece fără să fi cumpărat ceva. Dacă zarul s-a schimbat —
căci nimic nu e mai uşor schimbabil decât momentul prielnic —, arată-ţi
iscusinţa! Joacă-l din nou! Nu este inteligent să te ţii de o singură credinţă,

59
ci să ştii să-ţi croieşti multe căi în viaţă.” Şi de aici ce s-a făcut? Acea mult
împletită imagine din vise: aur, apoi argint, bronz, fier, lut ars la picioare
[Dn 2, 31 sq.]. Mă tem ca nu cumva o piatră să spulbere toate. Moabiţilor şi
amoniţilor, cărora în vechime nu le era îngăduit [Dt 23, 3 sq.], acum li se dă
intrare în Biserică. „Dar n-ai lăudat tu mai înainte acestea? Spune! Cine a
avut pe atunci puterea în reuniuni?” Reuniunile erau ale celor ce erau pe
atunci — îmi este greu s-o spun iarăşi, căci mi-e ruşine —, erau ale tuturor,
ceea ce e acelaşi lucru cu a spune că erau ale nimănui, fiindcă stăpânirea
multora este lipsa oricărei stăpâniri [anarhie]. Pe mine mă stăpânea boala
care mă ţinea multă vreme şi adeseori în casă cu ochii ţintă spre un singur
lucru: ieşirea din această viaţă care are eliberarea de toate relele. Deci ceea
ce mi s-a întâmplat, aceasta să fie lege. Erau însă unii [episcopi] care cu
forţa sau cu greu veneau, pentru care îndrăzneala de a vorbi era ceva, pentru
care ignoranţa era avocatul răului, furaţi de duble învăţături, deşi predica pe
care o ţineau în public era drept-cinstitoare [ortodoxă], o odraslă cu totul
străină de cei ce o odrăsleau. Acea mare gloată de neguţători ai lui Hristos
am tolerat-o chiar şi atunci când cineva amesteca noroi în buna-mireasmă
a mirului; căci e mai uşoară participarea la rău decât la bine. Acestora nu le
plăcea însă inovatorul — căci aşa-i numesc cei îndrăzneţi pe cei prudenţi
—, dar nici prudentului nu-i plăceau aceia. S-a întâmplat atunci ce s-a
întâmplat cu Lot acela şi cu patriarhul Avraam: unul o apucă pe o cale, altul
pe cea opusă pentru a nu fi strâmtoraţi de lărgimea turmelor [Fc 13, 5 sq.].
Ce mai trebuie să spun cu câte şi cu ce fel de discursuri au pus la încercare
preaiubiţii aceştia părul meu alb, dându-mi scaunul, dar cerându-mi
sinceritate! Cereau — vai! — să aibă un Grigorie sincer, ei care erau sinceri
în conspirarea celor rele; iar aceasta pentru a mă avea complice în toate.
Cum în toate? Dar cine are o imaginaţie atât de bogată încât să spună că
mulţimea, nu Cuvântul lui Dumnezeu, m-a mânat spre ceva? Firea
izvoarelor va curge în sus şi focul o va lua în direcţie opusă înainte ca eu să
trădez mântuirea mea.

60
 De atunci mi-am scos picioarele din mijlocul lor. Iar acest lucru a fost
vădit. Căci mi-am schimbat şi casa trăgându-mă din prăpăstiile Bisericii,
departe atât de cuvintele, cât şi de adunările rele. Dar cât suspinau cei
apropiaţi, mai ales din popor, ca să nu vorbesc despre toţi, strigând,
implorând, ridicând mâinile spre Dumnezeu, jurându-se, plângându-mă
deja ca pe un mort — o, ce suferinţă şi ce lacrimi! Cum aş fi putut suporta
toate acestea şi cu ce inimă? „Lăsa-vei oare — cum auzeam — spicul tău,
cândva firav, iar acum gata de seceriş? Lăsa-vei poporul tău prozelit, care
stă la uşile [bisericii] tale, şi căruia trebuie doar să-i deschizi, sau pe cel
aflat deja înăuntru, şi vânător de străini? Cui îi vei lăsa? Cine va hrăni
odraslele născute de tine? Cinsteşte-ţi ostenelile de care te rupi! Dă-ţi
ultima suflare nouă şi lui Dumnezeu! Această biserică să fie locul din care
să ieşi din viaţă!” Acestea au fost o frângere pentru mine, dar am rezistat.
Puţin timp după aceea Dumnezeu mi-a dat şi soluţia. Căci au venit pe
neaşteptate, ca să contribuie la scopul păcii, episcopii egipteni şi
macedoneni, lucrători ai legilor şi tainelor lui Dumnezeu, suflând spre mine
un vânt aspru dinspre apus55. Dar lor li se împotrivea un popor care gândea
ca răsăritenii. Scrâşnindu-şi dinţii feroce ca nişte mistreţi — ca să imit ceva
din ale tragediei —, privind lăturiş cu ochii aprinşi, au luat foc. În multe
acţiuni puse în mişcare mai mult de irascibilitate decât de raţiune, au
analizat cu asprime situaţia episcopatului meu, distorsionând legi îngropate
de mult56, de a căror majoritate eram în mod limpede liber; nu atât din
duşmănie faţă de mine, nici grăbindu-se să dea scaunul meu altuia, cât
pentru a face necaz celor ce mă întronizaseră, ca unii care credeau că
aceştia mă convinseseră prin înştiinţări ascunse, spunând că nu pot suporta
să ştie ofensa care li se făcuse atât în vechime, cât şi în lucrurile recente. Eu

55
Cu alte cuvinte, erau partizani ai lui Paulin susţinuţi de Roma.
56
Grigorie a fost acuzat de încălcarea canonului 15 al Sinodului de la Niceea, abandonându-şi scaunul
de la Sasima pentru cel mai prestigios, al Constantinopolului. În realitate, el nu ocupase niciodată scaunul
din Sasima, iar la Nazianz fusese doar episcop auxiliar.

61
însă, ca un cal legat57, deşi istovit de rele şi de boală, n-am încetat să bat
din picioare şi nechezam rob din pricina violenţei legăturilor, dorind
păşunile şi singurătatea mea. Iar când am socotit că merită să pun în
discuţie cele ce le spusesem înainte, am rupt legăturile şi mi-am răpit
prilejul favorabil, căci altfel nu i-aş fi putut convinge nicicând pe iubitorii
de stăpânire, lucru evident, dar adevărat. Fiindcă era prilejul favorabil
pentru mine. Şi venind în mijlocul lor am spus acestea:
„Bărbaţi, pe care Dumnezeu v-a adunat ca să vă sfătuiţi pentru ceva din
cele plăcute lui Dumnezeu, acesta să fie al doilea cuvânt al meu despre
mine — căci e de mică importanţă pentru o atât de mare adunare cum stau
lucrurile cu mine chiar dacă m-aş înălţa pe mine însumi în zadar —, iar voi
înălţaţi-vă minţile spre ceva mai înalt. Deveniţi una; uniţi-vă chiar şi mai
târziu. Până când oare ne vom face de râs ca nişte sălbatici ştiind numai un
singur lucru: să respirăm aer de luptă? Daţi-vă cu râvnă mâna dreaptă a
comuniunii. Iar eu voi deveni prorocul Iona. Mă dau pe mine însumi pentru
salvarea navei, deşi nu sunt vinovat de furtună. Luaţi-mă şi aruncaţi-mă
prin tragere la sorţi. O balenă din adânc mă va primi ospitalieră. De acum
înainte începeţi să vă puneţi de acord gândind acelaşi lucru; după care
porniţi la drum pentru a rezolva toate. Acest loc să se numească locul
lărgimii [Fc 26, 22]. Aşa va fi gloria mea. Dacă vă opriţi la mine, acest
lucru e o necinste. Lege vă pun să nu luptaţi în apărarea scaunului meu.
Dacă aşa gândiţi, nimic nu va fi greu. N-am fost înscăunat de plăcere, şi
acum plec de bunăvoie. Şi trupul mă convinge de aceasta. Sunt dator cu o
singură moarte şi Dumnezeu o are. Dar, o, Treime a mea, numai de Tine
mă voi îndeletnici; avea-voi o limbă bine învăţată să fie avocata ta, iar dacă
nu, liberă şi plină de zel? Rămâneţi sănătoşi şi aduceţi-vă aminte de
ostenelile mele!”
Acestea le-am spus. Iar ei s-au pus în genunchi. Iar eu am ieşit stând la
mijloc între bucurie şi mâhnire: plin de bucurie pentru că am primit
57
Cf. Iliada 6, 506.

62
încetarea ostenelilor mele, şi de întristare pentru că nu ştiam al cui va fi
poporul. Căci cine nu va fi sfâşiat ajungând lipsit de copii? Eu aşa sunt, iar
ei şi Dumnezeu ştiu asta; în mijlocul lui sunt încă multe lucruri ascunse,
pierzanii ale tinerilor, întinăciuni şi curse ale abisului. Dar alţii să spună
acestea, eu voi tăcea. Căci n-am răgaz să cunosc relele încâlcite [ale
oamenilor], eu care mă nevoiesc în asceza simplităţii inimii de unde vine
mântuirea, şi numai despre aceasta va fi cuvântul meu. Ştiu însă acestea; cu
acordul lor uşor am fost cinstit mai mult decât bine. Unele ca acestea le
dăruie celor dragi patria. Aşa au stat deci acestea. Dar cum au stat lucrurile
cu împăratul? M-am plecat? Am căzut în genunchi? I-am prins mâna
dreaptă? Am adăugat cuvinte de implorare? Am trimis înainte alţi
mijlocitori dintre prietenii în funcţii mari, mai ales din cei foarte dragi? Am
vărsat aur, stăpânul cel mare, ca să nu cad din scaun? Acestea să fie ale
altora, ale celor foarte schimbători. Eu însă, aşa cum eram înveşmântat, am
alergat la purpură [împărat] şi, mulţi fiind de faţă şi privind, am zis:
„Şi eu, împărate, o singură favoare cer puterii tale care face daruri
măreţe. Nu cer aur, nu tăbliţe multicolore, nu acoperăminte pentru masa de
taină, nu să primesc o înaltă demnitate pentru neamul meu sau să stau
aproape de tine, cel preabun. Acestea sunt ale altora, care se sârguiesc
pentru lucruri mici. Eu mă socotesc vrednic de lacrimi mai mari. Un singur
lucru cer să mi se dea: să stau puţin departe de invidie. Doresc să cinstesc
scaunul, dar de departe. Am obosit să fiu urât de toţi, chiar şi de prieteni,
pentru că nu pot privi spre altceva, decât spre Dumnezeu. Cere de la
aceştia un acord prietenesc, să arunce armele, măcar de dragul tău, dacă nu
din frică de Dumnezeu şi de pedeapsa Lui. Ridică trofeul luptei fără sânge,
tu care ai oprit îndrăzneala nedomolită a barbarilor. Acestuia — şi aici
arăt părul alb şi sudoarea pe care am vărsat-o pentru Dumnezeu — cere-i
să-ţi spună cât a suferit pentru lume. Află că fără voie m-au aşezat în
scaun.”

63
 La acestea împăratul a aplaudat în public şi au aplaudat şi ceilalţi, iar eu
am obţinut favoarea, cu greu, după cum se spune, dar am obţinut-o. La ce
urma să mă gândesc acum în răul acesta? Să-i conving pe toţi să primească
uşor acestea şi să nu se gândească la nici o încăpăţânare din afecţiune
pentru mine şi din ură faţă de rău. Îi mângâiam cu căldură, îi îndemnam,
căutam să împac cu relele altarul, pe cei din afară, pe preoţii turmei, atât
cea veche, cât şi cea nouă [prozelită], care nu suportau absenţa părintelui
lor, şi pe aceia dintre episcopi rămaşi foarte loviţi. Căci mulţi, de cum
auziseră ce fusese hotărât, fugeau ca de nişte trăsnete astupându-şi urechile
şi lovindu-şi mâinile, ca să nu vadă un altul înălţat în scaunul meu.

Aici sfârşeşte cuvântul meu, iată-mă un mort însufleţit. Un învins — o,

minune! — purtător de cunună, care are pe Dumnezeu şi prieteni în
Dumnezeu în locul unui scaun şi al grohăitului zadarnic. Veseliţi-vă, săltaţi,
înţelepţilor, cântaţi în adunări, la banchete şi în altare, nenorocirile mele.
Cântaţi de biruinţă ca nişte cocoşi lovindu-vă coastele cu coatele, drepţi,
înălţându-vă capul în mijlocul celor fără minte. Prin voia unuia aţi biruit
toţi. „Dacă ar vrea…” Ce invidie! Şi de aceasta mă lipsiţi fălindu-vă ca şi
cum aş fi fost îndepărtat; iar dacă n-ar vrea, ruşinaţi-vă de cele rele, voi
care ieri m-aţi înscăunat, iar azi m-aţi alungat pe mine care fug de acestea.
Voi sta împreună cu îngerii. Nimeni nu va putea vătăma viaţa mea, dar nici
nu-mi va putea fi de folos. Mă voi retrage cu Dumnezeu. Limbile să se
scurgă pe lângă mine ca nişte brize goale. Sunt sătul de acestea, eu care
mult am fost lovit de defăimări, ca şi de laude excepţionale. Cer să-mi
locuiesc singurătatea departe de cei răi, unde este Divinul căutat numai cu
mintea şi nădejdea uşoară a celor de sus care-i hrăneşte pe bătrâni. Ce voi
da Bisericilor? Lacrimile. Căci la acestea m-a adunat Dumnezeu conducând
prin multe cotituri viaţa mea. Dar unde va ajunge aceasta? Spune-mi,
Cuvinte al lui Dumnezeu! — În sălaşul cel neclintit, aşa mă rog, unde e

64
Treimea mea şi strălucirea amestecată58, de ale cărei umbre sunt înălţat
acum în chip nedesluşit?

Către sine însuşi şi despre episcopi

II, I, 1259

Dat fiind că am fost format de poruncile Celui ce a pătimit pentru noi, ar

fi trebuit poate să suport maltratarea şi, pătimind astfel, să-mi înfrânez şi
cuvântul, pentru ca, luptând mai mult, să nădăjduiesc o răsplată încă mai
desăvârşită; căci cei a căror osteneală a fost desăvârşită au şi o răsplată mai
desăvârşită, dar celor a căror osteneală n-a fost desăvârşită şi premiul le
este mai mic. Dar pentru ca să nu creadă cei răi că am biruit toate şi calea le
este lină, fiindcă nimeni nu le stă împotrivă, capătul ultim al acestor lucruri
îl las pe seama focului de pe urmă, care pune la încercare şi curăţă toate cu
dreptate [1 Co 3, 13 sq.], măcar că aici ne ascundem de el cu oarecare
vicleşuguri. Eu însă cu un cuvânt mic îi voi lovi pe ucigaşii mei; căci
ucigaşii sunt cei ce judecă absurd şi varsă sângele unor suflete nevinovate,
ale tuturor celor pe care i-am plămădit şi de care m-am ocupat ca un
econom eu. Cele pe care le voi spune le voi grăi fără teama că voi bârfi şi
calomnia, lucru care este oprit pentru toţi, iar mie îmi este încă şi mai urât.
Îmi voi face cuvintele fără să dau nume, ca să nu se pară că vreau să
demasc cele ce trebuie să rămână ascunse. Nu-mi voi aduce însă aminte de
toate în mod egal, ca să nu mă ia gura pe dinainte. Căci îi ştiu pe mulţi
vrednici de un cuvânt mai bun. Acum însă să fie ţinut şi supus cu forţa cine
e între cei răi şi dincolo de cele rele. Sabia cuvântului va tăia partea mai
58
Strălucirea luminii comune între Ele a Persoanelor Treimice.
59
Eis heauton kai peri episkopon (De se ipso et de episcopis); PG 37, 1066–1227. Compus în 381, în
atmosfera încărcată a Sinodului de la Constantinopol. Grigorie pare a nu-l cunoaşte pe succesorul său,
Nectarie, care va prezida ultima sesiune din 9 iulie, dar face sigur aluzie polemică la el făcând portretul
tipului de episcop oficial reprezentat de acesta. Nectarie fusese demnitar imperial şi prefect al capitalei şi
la data alegerii sale în scaunul episcopal al Constantinopolului nu era nici măcar botezat.

65
rea. — Care e aceasta? — O voi arăta. Dacă te lupţi cu cuvântul meu, te vei
arăta în chip vădit acuzându-te pe tine însuţi.
Aceasta fiind poziţia mea, să arunce în mine oricine; de multă vreme am
ajuns să fiu ţintă potrivită pietrelor60. Am curaj în faţa leului. Leopardul
face parte dintre animalele blânde. Vipera va fugi poate de tine, care te temi
de ea. Un singur lucru mă întoarce din drum: episcopii răi care nu se tem
deloc de demnitatea scaunului lor! Toţi au ifosele, dar nu toţi au harul. Dai
jos blana şi vezi lupul. — Să nu mă convingi însă cu cuvinte, ci cu fapte!
— Urăsc învăţăturile cărora li se opune viaţa. Laud culorile în care e pictat
mormântul, dar mă îngreţoşez de duhoarea mădularelor ce putrezesc
înăuntru [Mt 23, 27]. — Cum şi de ce spui acestea? Cum, tu care
întotdeauna pui în mişcare cuvinte alese, nu te exprimi şi acum frumos? —
Cine suferă, acela îşi mărturiseşte suferinţa lui Dumnezeu, prietenilor,
părinţilor, vecinilor, străinilor; iar dacă nu acestora, măcar celor care vin
după el în timp şi viaţă.
Dar îmi voi deschide cuvântul pornind ceva mai de departe. Nimeni să
nu spună vreodată că aceia care ostenesc au mai multe de la viaţa de aici.
Glumeşte cine gândeşte acestea. Toate umblă în noapte şi întuneric. Căci
pe unii Dumnezeu îi arde cu foc, pe alţii îi învăluie în întuneric până ce
focul va lumina toate. Unul şi-a cheltuit o viaţă de osteneli suspinând,
nedormind, mistuindu-şi mădularele cu lacrimi, strâmtorându-se cu
culcarea pe jos şi hrana puţină, cu mintea ocupată în
de-Dumnezeu-insuflatele Scripturi, brăzdându-se pururea pe sine însuşi cu
biciuiri interioare — Ce am lăsat deoparte? Ce lucru necuvenit am făcut?
— Un altul a cultivat cele plăcute tinerilor, s-a amuzat, a cântat, şi-a făcut
boala pântecelui, s-a dedat tuturor plăcerilor, n-a pus stavilă simţurilor; un
buiestru fără frâu. Iar apoi peste primul au năpădit nenorocirile, dar ele nu
sunt nenorociri — căci nimic din cele de aici nu se atinge de înţelepţi,

60
Aluzie la tulburările de Paştile anului 379, în care arienii au aruncat cu pietre în Grigorie (cf.
Scrisoarea 77).

66
cum li se pare celor mai mulţi —, fiindcă ele nu-l distrug decât pe cel ce
pare înţelept. Celuilalt însă îi merg bine iar atunci când îi merge bine e
socotit cel mai tare în virtute. Martor al acestui cuvânt sunt eu, care spun
acestea.
Şezând eu mai presus de cele văzute şi amestecându-mi mintea numai cu
cele înţelese cu ea, lepădând slavă, avere, speranţe, elocinţă; desfătându-mă
ca de un lux de nedesfătarea cu orice fel de lux şi îndulcindu-mi viaţa cu o
bucată de pâine, liber de insulte — deşi trebuie să te aştepţi la toate, chiar şi
dacă eşti înţelept! —, cineva61 m-a smuls împotriva nădejdilor mele din
aceste lucruri bune şi m-a împins în exil. Cine anume a fost nu pot spune.
Să fi fost Duhul dumnezeiesc sau păcatele mele, ca să fiu pedepsit pentru
înălţarea mea? În aparenţă au fost nişte adunări de păstori şi poporul
ortodox, dar nu încă numeros, care de-abia începuse să vadă puţin câteva
raze de soare, întrucât învăţăturii ortodoxe îi fusese dată o oarecare libertate
de expresie, şi care răsufla puţin în mijlocul relelor limbilor locvace şi
rătăcirii cu multe chipuri62 care-l încercuiau şi sub care chinuiau neavând
nici un acoperământ: erau ca un trandafir încântător în mijlocul unor tufişuri
sau ca un bob negru într-un ciorchine necopt. Aşa deci am venit eu, străinul
drept-cinstitor, plecându-mă jurămintelor şi implorărilor celor de multe
feluri, cărora a le rezista era propriu celor dispreţuitori. Deci după ce am
venit, lăsând pământul Capadociei care apare tuturor drept un bastion al
credinţei, dar nu lăsând şi un popor, nici nimic de care să fi fost legat cu
necesitate — căci acestea sunt plăsmuirile duşmanilor, cuvinte mincinoase,
acoperăminte prost născocite ale invidiei 63 —, celelalte vreau să le spuneţi
voi, căci sunteţi martori ai ostenelilor mele. Ce lucru grosolan, ostil sau

61
Probabil Vasile cel Mare care tot el trebuie să-l fi convins în toamna lui 378 să accepte chemarea de
a merge în ajutorul micii comunităţi ortodoxe niceene din Constantinopol.
62
Ale arienilor şi apolinariştilor.
63
Aluzie la obiecţiile canonice ale adversarilor care-l acuzau pe Grigorie de a fi abandonat scaunul din
Sasima pentru cel mai prestigios al capitalei.

67
vătămător am spus sau am făcut în aceşti trei ani64? afară de faptul că i-am
cruţat pe cei răi, de care am răbdat să fiu lapidat la începutul intrării mele
[în Constantinopol]. Căci lucru şi mai cucernic e ca, pătimind cele ale lui
Hristos, să-i suport şi eu tot aşa. Vezi ce-I dau lui Dumnezeu cei săraci65!
Dar şi acest lucru să ni-l facem, dacă vrei, o învinuire. Cineva a spus că
minţile sensibile sunt un cariu al oaselor [Pr 14, 30]. Acest lucru l-am
cunoscut prin faptele mele. Odinioară de bronz, trupul meu s-a încovoiat
acum sub povara grijilor; iar altceva să dau nu am, deşi am mari datorii,
chiar dacă aş aduce cele ale tuturor. Ce altceva ar putea păţi cineva când e
înjugat împreună cu un prieten [trupul] intrat în putrefacţie?
Dar trebuie să mă întorc la cuvântul pe care l-am început. Am fost
chemat, am fixat [în credinţă] poporul ce se găsea în mijlocul lupilor, am
adăpat cu cuvântările mele turma însetată, am semănat credinţa
înrădăcinată în Dumnezeu, am făcut să strălucească Treimea celor aflaţi
mai înainte în întuneric. Am fost ca un leac pus în lapte lucrând cu forţa
convingerii: pe unii îi aveam legaţi de mine, pe alţii îi aveam aproape, iar
alţii urmau să vină şi ei. Sufletul mai înainte în fierbere în fiecare s-a plecat
şi acum afecţiunea era amestecată cu învăţătura; era speranţă de toate şi un
moment prielnic măsurat. Cetatea ferice a Romei [celei Noi] ştie bine
aceasta şi mai cu seamă primul ei neam [familia imperială], care m-au
socotit vrednic de o anume consideraţie. A avea chiar şi numai o mică
reputaţie la aceştia e mai mult decât a avea întâietate în orice cinstire la
alţii; căci sunt superiori tuturor. Aceştia m-au avut în stimă şi când eram de
faţă, iar acum, când sunt absent, îi acuză pe cei răi. Căci nu puteam face
nimic altceva decât aceasta şi nici eu nu le-am cerut nimic. „O, cetate!
cetate!”, ca să strig şi ceva în stil tragic66.

64
Între 379–381.
65
Cei săraci Îi pot da lui Dumnezeu numai trupurile lor.
66
Cf. SOFOCLE, Oedip rege 629.

68
 Dar bunii mei confraţi întru păstorire, rupţi de invidie — îi ştiţi pe
Trasonizi67, căci necioplirea nu suportă cultura —, conlucrând cu boala
mea, odraslă a ostenelilor, pe care s-ar fi cuvenit să o respecte cei care s-au
ostenit câtuşi de puţin pentru Dumnezeu, precum şi cu faptul că nu
îndrăgeam puterea unui scaun68 atât de mare, când lumea era ruptă în două
şi eu în lupta lor stăteam la mijloc între tabere69, luând sub impulsul
demonului drept pretext acestea, preaiubiţii m-au trimis de acolo cu
bucurie, aruncându-mă peste bord ca o povară dintr-o navă îngreunată; căci
cu buna mea gândire eram o povară pentru cei răi. După care ridică ca unii
curaţi mâinile lor spre Dumnezeu aducând din inimă daruri curăţitoare şi
sfinţesc poporul cu cuvinte tainice, tocmai ei care m-au expediat de acolo
din răutate, nu însă fără voia mea. Căci mare ruşine era a face parte dintre
neguţătorii credinţei. Dintre ei unii erau odrasle de funcţionari la taxe care
nu se gândeau la nimic altceva decât la falsificarea înscrisurilor; alţii
veneau de la bancă şi de la schimburile de bani de acolo; alţii de la plug,
arşi de soare; alţii de la sapa şi hârleţul de toate zilele; alţii lăsaseră navele
şi armata puţind a sudoare sau având trupul înfierat, dar acum se arată
căpitani şi generali ai poporului şi nu cedează vreodată câtuşi de puţin; iar
alţii care nici nu şi-au şters bine de pe trup funinginea meşteşugurilor lor
legate de foc, vrednici de bice şi de învârtit pietrele de moară, înainte chiar
de a fi plătit stăpânilor lor preţul de eliberare, încetându-şi doar de puţin
timp ostenelile lor, se semeţesc şi, furând, fie prin convingere, fie în chip
tiranic o parte din popor, aleargă sus spre cer ca nişte scarabei, întorcând
mingea [lumii], nu pe cea făcută din gunoi, nici mergând de-a îndărătelea,
ca odinioară, cu capul plecat în jos, ci, părându-li-se că au puterea celor de
sus, vorbesc îngrozitor neştiind să-şi numere nici măcar picioarele sau

67
Personaje comice din teatrul antic grec; cf. Misoumenos al lui Menandru.
68
Scaunul episcopal din Constantinopol, capitala Imperiului.
69
Aluzie la conflictul pe tema schismei antiohiene între adepţii lui Meletie şi Paulin.

69
mâinile. Dar, iubitule, oare acestea nu sunt foarte rele şi nedemne de
episcopat?
Dar să nu gândim atât de primitiv ca să preţuim rău un lucru atât de
mare, chiar dacă smerenia e foarte importantă pentru mine; căci episcopatul
nu e cel mai rău lucru. Dar episcopul, zic, trebuie să fie negreşit întâiul
dintre cei mai buni; iar dacă nu e aceasta, măcar să nu fie cel din urmă.
Dacă e ca acest cuvânt al meu să însemne ceva mai ales acum în acest
uragan de limbuţie din marile oraşe şi adunări [sinoade], care dacă ar
rămâne liniştite, câştigul ar fi mai mare, iar dacă nu rămân aşa, vătămarea
va fi mai deplină. De aceea trebuie aleşi cei mai buni, căci cu greu unul
mediocru ar putea stăpâni peste cei buni, şi numai dacă luptă foarte tare.
Aşa ştie că stau lucrurile un judecător absolut imparţial.
Dar vor veni atunci la mine vameşii şi pescarii, care au fost
evanghelizatori [Mt 4, 18. 21; 10, 3] şi, deşi au fost săraci în elocinţă, au
pescuit lumea cu un cuvânt umil prinzând înăuntrul mrejelor şi pe cei
înţelepţi, ca să fie mai mare minunea cuvântului lor; căci a spune acest
lucru e la îndemâna celor mulţi, către care îmi îndrept un cuvânt scurt şi
foarte limpede. Dă-mi credinţa unui apostol, lipsa lui de gologani, de pungă
şi de toiag, faptul că e pe jumătate gol, că e lipsit de sandale, că trăieşte de pe
o zi pe alta [Mt 10, 10], că e bogat numai în nădejdi, că e lipsit de uşurinţă în
vorbire — spre slava Cuvântului, ca să nu pară că persuasiunea e mai tare
— nici nu se ocupă de cuvinte străine [cultura profană]. De este unul din
aceştia, îi voi accepta toate, chiar de-ar fi lipsit de grai, urât, de neam prost
şi un bouar; căci modul său de comportare îi acoperă neputinţele. Dacă ai fi
unul din aceştia, te-aş pune între corurile îngerilor, chiar de-ai pescui
broaşte. Dă-mi numai un singur lucru: nu să surpi demoni, nu să vindeci un
lepros, nu să învii un mort din mormânt sau să întăreşti iarăşi mădularele
unui paralitic; pune-ţi doar mâna peste un bolnav şi să i se oprească boala!
Şi aşa mă vei convinge să dispreţuiesc cultura. Dar atunci când un lucru e
compus din două părţi, una lăudabilă şi alta acuzabilă, dacă deliberat ţii

70
seama de una, iar alta o treci cu vederea, atunci să ştii că furi în chip
viclean asemănarea cu ei. Matei era vameş [Mt 9, 9], dar e cinstit nu ca
vameş, ci ca omul plin de Duhul Sfânt. Petru a fost în fruntea ucenicilor,
dar a fost Petru [piatră; Mt 16, 18] nu ca pescar, ci ca unul plin de zel:
modul lui de comportare mă convinge să cinstesc şi mreaja. Dar de tine mă
feresc chiar dacă porţi ceva din cele respectabile, adică laţul şi capcana.
Eşti un pictor care imită formele frumoase numai în pete şi deşirări: fie
pictează frumuseţea întreagă, fie lasă totul deoparte! Spune-mi şi aceasta:
cum numeşti necultivaţi pe [Apostoli, pe] unii care ne-au lăsat asemenea
cuvinte şi scrieri încât chiar şi eu, cel crescut de la început într-o educaţie
literară, am dificultăţi să înţeleg chiar puţin din sensul lor ascuns, cuvinte
asupra cărora s-a exercitat atât de mult studiu şi o atât de mare osteneală,
încât tot pământul e plin de comentariile scrise în orice limbă şi de orice
minte preaînvăţată care aduce drept roada înălţimea exegezelor? Dacă n-ar
fi avut parte de cuvântul/cultura pe care tu nu o admiţi, de unde ar fi
convins şi mustrat ei cu îndrăzneală împăraţi, cetăţi şi adunări, înţelepţi,
jurişti, păgâni trufaşi care-i acuzau, care-i anchetau cu discursuri în faţa
tribunalelor şi în mijlocul teatrelor? Vei spune poate, grăind adevărul, că au
făcut-o sub impulsul Duhului. Dar observă ce urmează de aici. Oare tu nu
te împărtăşeşti de Duhul? Oare nu gândeşti mai degrabă prin Acesta? Deci
cum refuzi din gelozie cuvântul/cultura celor ce le caută? Dar atunci sau în
zadar atribui firii Duhului insuflarea cuvântului, iar celor drepţi faptul de a
fi insuflaţi de El, sau ei s-au arătat într-adevăr înţelepţi. Astfel te legi
inevitabil în propriile tale cuvinte, prin aceea că grăieşti pripit un lucru care
e mai bine să nu fie grăit, ci să rămână înăuntrul nostru. Ştiu că fără glas e
duhul potrivnicilor şi că e mai bine să taci decât să grăieşti rău. O, Cuvinte
al lui Dumnezeu, dezleagă limba celor ce grăiesc drept, dar pune o greutate
pe cea a celor câţi şuieră un sâsâit de vipere şi varsă dinăuntru venin
ucigător de fraţi. Aşadar aşa eşti tu. Ce alt cuvânt putea face un necultivat?
Iar acum voi spune pe scurt cum este adevărul şi cum e mai bine a gândi.

71
 Au fost cândva oameni învăţaţi, dar învăţaţi nu în discursuri frumoase.
Căci lucrurile stăteau aşa: orice cuvânt al nostru este dublu: constă din
expresii şi gândire; primele sunt ca un veşmânt exterior, iar cea de-a doua
ca trupul îmbrăcat dinăuntrul acestora. La unii amândouă acestea sunt
frumoase sau urâte, la alţii una sau alta din ele, după cum le e învăţătura
sau firea. Noi nu vom face mare caz de ce este în afară, de cum va fi
aceasta, ci vom face mare caz de ce este înăuntru. Căci mântuirea noastră
stă în gândire, e adevărat că într-una exprimată şi manifestată. Ce folos este
de la un izvor zăgăzuit? Ce folos e de la razele soarelui acoperite de nori?
O gândire înţeleaptă care tace e ca frumuseţea unui trandafir pe care o
acoperă un caliciu lipsit de frumuseţe: delectarea lui apare atunci când
acesta e rupt de vânturi şi face să se ivească desfăcută priveliştea bobocului
născut înăuntrul lui. Dar, dacă frumuseţea ar rămâne mereu acoperită, unde
ar mai fi una din graţiile atât de apreciate ale primăverii? Nu cerem nimic
mai mult decât ca ei să vorbească cu aceia care apar umili în cuvânt. Iar
dacă nu, să-şi etaleze strălucirile. Doresc să primesc chiar şi numai o parte
din sclipirea ta. Căci dacă Scripturile nu sunt nimic, la ce am pierdut atâta
amar de timp, la ce am mai numărat în zadar nisipul mării unind în osteneli
nopţile cu zilele, ca măcar la bătrâneţe să-mi vină din ele o învăţătură? Dar
dacă ele [Scripturile] sunt bine scrise, cum şi sunt, atunci nu da păianjenilor
ostenelile drepţilor. Utilizează expresii pedestre, exprimă-te rustic, nu am
nimic împotrivă! Ştiu să umblu şi pe jos! O masă simplă îmi este de multe
ori mai plăcută decât cea pregătită de mâinile bucătarilor. La fel şi haina.
Iar frumuseţea împodobită e cea pe care o are firea, nu cea pe care o
pictează mâinile. Gândirea să se înalţe şi aceasta ne va fi de-ajuns! Nici o
eleganţă! O vom admite doar celor ce o doresc. Nu-mi împleti cele ale lui
Sextus sau Pyrrhon! Rămas bun Chrysip! Să stea departe Stagiritul! Nu
îndrăgi limba frumoasă a lui Platon! Respinge frumuseţea celor ale căror
doctrine le dezaprobi! Filozofează prin simplitatea cuvântului! Ne vei fi
plăcut chiar dacă grăieşti necultivat! Învaţă-ne cum vrei, dar învaţă: ce e

72
pentru mine Treimea, cum Dumnezeu Se uneşte şi în acelaşi timp Se
împarte, cum e o singură cinstire, o singură fire, Unime şi Treime; care e
firea îngerilor, cea a acestei lumi duble şi cea a dreptei Providenţe chiar
dacă celor mai mulţi multe nu le apar drepte; care e raţiunea sufletului şi a
trupului, a legilor: a primei şi a doua70; ce este întruparea Celui ce întrece
cu mult cele înţelese cu mintea, ce e amestecul celor inegale într-o singură
slavă, ce e moartea spre înviere, şi iarăşi cerul, de ce are loc învierea şi
judecata, sau care e viaţa care-i aşteaptă pe drepţi şi pe păcătoşi; cum curg
toate — spune-mi! — şi unde se opresc. Dacă ceva din acestea ţi-au fost
lămurite de Duhul — fie totul sau jumătate sau şi mai puţin, cât cuprinde
curăţia minţii ale —, să nu mă lipseşti nici pe mine! Dar dacă eşti cu totul
orb, de ce călăuzeşti pe alţii fără să vezi? O, întunericul celor ce se
folosesc de un învăţător care nu vede, ca să cadă împreună în prăpastia
neştiinţei! Aceştia71 sunt aşa. Ei sunt un rău mai mic, căci neştiinţa e un
rău, dar un rău mai mic. Dar ce voi spune când îmi aduc aminte de cei răi?
Căci sunt unii mai nenorociţi: produse respingătoare şi nefericite ale
jocului cu zaruri al vieţii, ambigui în credinţă, cinstesc legile
oportunităţilor, nu cele ale lui Dumnezeu, întorc încoace şi încolo cuvintele
învăţăturii ca apele mării la Evrip72 sau ca înclinările ramurilor: linguşitori
ai femeilor, veninuri plăcute; lei cu cei mici, câini cu cei puternici,
adulmecă orice masă întinsă, păşesc pragurile uşilor celor puternici, nu ale
celor înţelepţi [cf. Sir 6, 36], cinstind ceea ce câştigă favorul, nu folosul, ca
să-i facă răi şi pe cei aproape de ei. Voi spune acum care e înţelepciunea
aceasta. Îngăduiţi? Unul se laudă cu nobleţea, altul cu elocinţa sa, altul cu
bogăţia, iar altul cu neamul său. Iar cei ce n-au cu ce să se slăvească, se fac
cunoscuţi prin răutate. O înţelepciune a lor e şi aceasta: neştiind să
vorbească, au legat limba şi celor ce ştiu să vorbească. Iar dacă ar fi o

70
A Vechiului şi Noului Testament.
71
Episcopii lipsiţi de cultură.
72
Cf. mai sus nota 22.

73
dispută pentru ochi şi mâini, ni le-aţi reteza şi pe acestea, o, înţelepţilor!
Oare acestea nu sunt un exces? Nu sunt o vătămare evidentă? Şi cine va
suporta acestea? E o taină! Acum când aproape toată lumea locuită a primit
de la Dumnezeu mântuire — şi ce mântuire! —, avem parte de conducătorii
cei mai nevrednici! Voi striga lucruri nemincinoase, dar neplăcute. Se joacă
— vai! — un teatru foarte frumos: acum se văd măştile, abia mai apoi73 fe-
ţele! Mi-e ruşine să spun cum stau lucrurile, dar o voi spune totuşi. Fiind
rânduiţi să fim învăţători ai binelui, suntem un atelier al tuturor relelor;
chiar dacă nu părem a vorbi, strigăm în tăcere: „Răutatea stă în frunte.
Nimeni să nu se ostenească! Fiţi răi!” E lucrul cel mai scurt şi uşor. Iar
practica devine lege. De-abia se pleacă cineva spre mai bine când e silit de
învăţători. Dar dacă are un model rău, dacă este prins, aleargă atunci ca un
torent în prăpastie.
Care e cauza? Se spune că vulturul îşi detectează cu înţelepciune puii
privindu-i în razele soarelui, prin care cunoaşte care e al său şi care nu; pe
unul îl respinge, iar altuia îi este tată74. Noi însă îi aşezăm cu uşurinţă
conducători ai poporului pe toţi numai fiindcă vor ei, neprivind cu atenţie
nici faptele lor recente sau mai vechi, nici cuvintele, nici însoţirile, nici
măcar cât să putem cunoaşte sunetul monedei75, nu pe cei ce au fost arătaţi
vrednici de scaune de proba de foc a timpului, ci pe cei ce s-au arătat aşa ei
înşişi. Iar dacă ştim bine că de cele mai multe ori puterea îl face mai rău pe
cel ales, cine, având minte, ar mai propune pe cineva pe care nu-l
cunoaşte? Iar dacă e lucru mare a cârmui şi numai sufletul meu prin
valurile învolburate ale vieţii, cum vei putea da oricui frâiele unui popor
atât de mare, afară numai dacă nu râvneşti să scufunzi corabia? Dacă
pietrele preţioase sunt dificil de procurat, iar nu orice loc de pe pământ
produce aromate, dacă mârţoaga rea e în mijlocul oraşului, iar armăsarul de

73
La Judecata de Apoi.
74
Cf. ARISTOTEL, Historia Animalium 563a, 620a.
75
Ortodoxia credinţei lui.

74
rasă e crescut în casele bogaţilor, atunci cum se face că un episcop care n-a
ostenit cu nimic, dar ridicat recent în demnitate, se găseşte aşa de uşor? O,
ce rapidă schimbare a modurilor de viaţă! O, ce rostogolire a zarurilor!
Cele ale lui Dumnezeu stau în jocul zarurilor! Sau mai degrabă o mască
comică pusă dintr-o dată pe un personaj din cele mai josnice şi meschine!
Iar acesta ni se arată ca un nou binecinstitor [ortodox]! Mare într-adevăr e
harul Duhului, dacă şi preaiubitul Saul [1 Rg 10, 11] se află între profeţi!
Ieri erai în mijlocul mimilor şi teatrelor — ce se întâmplă afară din teatre să
cerceteze un altul —, iar acum eşti pentru noi o privelişte străină! Alaltăieri
ai fost un iubitor de cai, iar lui Dumnezeu aşa cum altul Îi înalţă rugăciuni
sau gânduri cucernice, îi înălţai praful [curselor de cai] — cauza era un
vizitiu care a căzut sau un cal care a ajuns doar pe locul doi în cursă, iar
când te izbea uşor mirosul cailor, parcă-ţi ieşeai din minţi şi înnebuneai —;
iar acum eşti un om aşezat şi priveşti numai sfios, afară numai dacă nu
cumva în ascuns alergi la vechea pasiune ca o ramură sucită care, scăpând
de mâna care o îndreaptă, aleargă iarăşi în aceeaşi poziţie. Ieri fiind avocat
vindeai procesele sucind în sus şi în jos prevederile legilor, prin care îi
distrugeai pe cei pe care procesul trebuia să-i salveze pentru că balanţa
dreptăţii o făceai să se încline în favoarea celui ce dădea mai mult; iar acum
dintr-o dată îmi eşti judecător şi un alt Daniel [Dn 13, 45 sq.]. Ieri judecând
cu sabia scoasă din teacă, făceai din tribunal o bandă legală de tâlhari
furând şi tiranizând mai ales legile, iar azi cât îmi eşti de blând! Nimeni
nu-şi schimbă atât de uşor haina, cum îţi schimbi tu purtarea. Ieri te în-
vârteai între dansatori efeminaţi, erai organizator de baluri de nuntă în
mijlocul flautistelor modulând cântece şi rânduindu-te în băute; iar acum
eşti conducătorul înţelept al fecioarelor şi femeilor măritate! Cât de
suspectă e făcută bunătatea ta de acum de purtarea ta anterioară! Ieri Simon
Magul [FA 8, 9 sq.], azi Simon Petru! Vai, ce viteză! Vai, în locul unei
vulpi azi apari un leu!

75
 Spune-mi şi tu, preabunule, tu care ieri erai preceptor sau care ai lăsat o
funcţie în armată, cum, fiind sărac, i-ai întrecut după aceea în averi pe
Cyrus Medul, pe Cresus sau pe Midas76, şi posezi o casă plină de lacrimi,
cum ai trecut de aici în sanctuar şi ocupi scaunul [episcopal], cum punând
mâna pe toate le ţii cu forţa, tiranizând în cele din armă Tainele lui
Dumnezeu spre care cei ce nu s-au pregătit de mult şi foarte bine n-ar
trebui poate să îndrăznească nici măcar să-şi arunce privirile? Te-a
schimbat baia [Botezul] şi curăţirea? Aşteaptă ca acestea să se arate! De ce
ţi-am refuza-o? Al meu e câştigul! Dă-mi numai puţin timp! Îţi cer o mică
amânare a dorinţei. Dacă, curăţit fiind astăzi prin darul lui Dumnezeu, izvo-
răşti din trândăvie acelaşi noroi, întrucât izvorul care izvorăşte relele
anterioare a rămas — căci baia nu e şi o curăţire a purtării, ci a celor
odrăslite de purtare —, atunci să ştii limpede aceasta: jalnică e mântuirea
ta. Pe cât de mari erau nădejdile înainte, acum nu mai e nici o nădejde: căci
unul singur e darul harului [Botezul] Unului Dumnezeu.
Dar să presupunem că nu e rău. Ajunge oare aceasta? Vom primi cu
afecţiune o tăbliţă de ceară pe care, şterse fiind întipăririle vechi, sunt
înscrise întipăririle bune. Fă-te Zaheu [Lc 19, 8]! Restituie celor pe care i-ai
nedreptăţit numai capitalul, nimic mai mult — căci nu poţi purta cele spuse
de lege —, iar săracilor dă-le cât vrei, şi atunci vei ospăta cu vrednicie pe
Hristos. Dar dacă pieile rămân înăuntru, şi dai şi tu ceva, puţin, săracilor şi
te crezi generos, să ştii că l-ai neguţătorit pe Dumnezeu, dacă ne e îngăduit
să spunem aşa. E drept oare ca vătămarea mea să fie nesoluţionată, iar tu
să ai harul de a nu trebui să plăteşti pentru îndrăznelile tale? Ai harul? Stai
departe de cele ale altora. Căci aşa e desăvârşită curăţirea. Chiar dacă ai fi
în mijlocul harului, dacă ai cele ce nu sunt ale tale şi nu scapi de toate
acestea, mi-e groază de ce urmează, lucruri care, socot, sunt limpezi

76
Cresus fusese ultimul rege al Lydiei (560–546 î.Hr.) de o bogăţie legendară, învins de Cyrus († 529
î.Hr.), marele rege al Persiei. Midas e un personaj mitologic, care primise de la Dionysos puterea de a
preface în aur tot ceea ce atingea.

76
pentru oricine. Caută harul! căci, chiar dacă scaunul [episcopal] te poată
foarte sus, ştiu acum că eşti dator. Fiindcă baia [Botezul] şterge nedreptăţile
pe care le-am săvârşit, nu cele în care cădem acum. Aşa că mai întâi
curăţă-te desăvârşit pe tine însuţi şi nu te fă acum de râs curăţindu-i pe alţii
fiind tu însuţi întinat; afară dacă nu cumva ai primit tu singur de la
Dumnezeu ca pe o favoare scrisă de mâna împăratului cinstea de a fi lăudat
pentru tirania ta! Iar dacă, aşa cum spuneam, nici măcar Botezul nu-i curăţă
desăvârşit pe cei ce au primit harul — şi nimeni să nu încerce să-L înşele
cu sofisme pe Dumnezeu Care-i leagă până şi pe cei mai înţelepţi dintre
înţelepţi —, cine ar putea curăţa de relele de după ungere77 pe cei ce s-au
întinat iarăşi în adâncul noroiului şi au insultat demnitatea chipului de sus
[al lui Dumnezeu din noi] cu forme de reptile şi de fiare sălbatice, cărora
râvnim să ne facem asemănători? Căci purtarea [tropos] e un alt plăsmuitor
al nostru, pe care trebuie să-l smulgem şi aruncăm departe. Căci nu mai
există o a doua curăţire [un al doilea Botez]. O dată m-am născut, după care
am fost replămădit de Dumnezeu [în Botez] şi poate voi fi plămădit mai
apoi [la înviere] cu o altă plămădire, curăţit fiind de un foc iubitor. Acum
însă nu ştiu alt leac decât lacrimile; ele produc o vindecare anevoioasă a
rănilor, dar cicatricele rămân să acuze mai departe rănile cele foarte rele de
dinainte. Iar dacă este cineva care are mai multă îndrăzneală în Dumnezeu,
câştigul e al meu; dar să mă convingă înainte cu argumente.
Va spune poate cineva că punerea mâinilor peste episcopi şi
proclamarea în mijlocul bisericii e un fel de har baptismal, invocând şi
cuvintele cu care strigăm în public că suntem nevrednici, atribuind
curăţirea plecării genunchilor şi Duhului chipurile tiranizat astfel de noi,
aceasta cu judecata unor episcopi drepţi şi înţelepţi care, socot, mai repede
decât să împartă altora strălucirea lor, primesc ei înşişi o întinăciune; căci
împărtăşirea de rău e mai uşoară decât împărtăşirea de bine. Că acest
cuvânt e adevărat, o vei cunoaşte din aceasta. Zice Miheia: dacă o carne
77
Mirungerea ce urmează Botezului.

77
sfinţită se atinge de o bătătură sau mâncare, ea nu va sfinţi niciodată ceea
ce va atinge [Ag 2, 1 sq.]; în schimb, ceea ce este curat se va contamina de
la cele necurate. Convins de acestea, dumnezeiescul Pavel stabileşte drept
lege prin scrisoare lui Timotei să nu-şi pună degrabă mâinile asupra cuiva
ca să nu se facă părtaş la purtarea lui [1 Tim 5, 2]; căci ne e de ajuns povara
propriilor noastre rele. Dar să presupunem, dacă aşa ţi se pare, că aceasta e
un botez. Cine asigură însă, fără ca timpul să arate aceasta, că harul a şters
modul de comportare până în adânc, iar nu numai la suprafaţă, ca un fard
făcut din culori din ierburi a cărui frumuseţe se şterge în apă? Să admitem
însă că această curăţire e desăvârşită. Treapta la care ai urcat te-a schimbat.
Văd un înger. Credinciosul şi cel care cinsteşte legile noastre îţi va admite
bucuros aceasta fiindcă se încrede în învăţătura [creştină]. Dar cel dinafară
[păgânul] nu ştie altă definiţie a credinţei decât buna reputaţie, iar pe cel
care nu ţine seama de nimic din ale sale dar se instituie în acuzator amarnic
al celor ale tale, cum — spune-mi! — îl vom convinge pe acesta să
primească altă opinie decât cea pe care i-am dat-o deja prin viaţa noastră
anterioară? Cum şi cu ce cuvinte îi vom putea închide gura? Căci dispreţul
nu face parte din legile mele care sculptează pe episcop ca pe o statuie,
pentru ca nici o parte a poporului să nu sufere vătămare. Dar îţi voi admite
şi faptul că harul e mai tare decât opinia. Toţi sunt muţi de admiraţie în faţa
ta şi reproşul nu te atinge. Vii îndată după Ilie din slăvitul cuvânt. Dar cum
şezi sus fiind lipsit de experienţă şi neştiutor de cele în care se ostenesc şi
pe care le doresc cei mulţi? Mira-m-aş ca ele să fie dorite şi de tine. Căci
părerea de sine nu te lasă să afli, convingându-te că ai cu uşurinţă cele ce
nu sunt ale tale. Dar nu aşa stau lucrurile. Şi cum vei evita faptul de a apă-
rea în acelaşi timp învăţăcel şi învăţător, ascuţind ascuţitorul ca dinţii
porcilor, când trebuie să înveţi pe alţii doar după ce ai învăţat tu însuţi
legile? Ce mare confuzie a lucrurilor! Cum de învăţătura noastră a ajuns să
fie aşa de uşor vândută? Nu e boxer care să nu fi învăţat înainte să ţină
mâinile înainte drept gardă şi să nu fi studiat care e poziţia cea mai

78
potrivită; nici alergător care să nu-şi fi exersat mai înainte picioarele. Cine
având minte şi-a cioplit flautul, a exersat şi a intrat în competiţie în aceeaşi
zi? Ce pictor s-a auzit vreodată să fi ajuns pe culmile măiestriei fără să fi
amestecat mai înainte multe forme de culori? Cine a ajuns vreodată orator
sau a vindecat boli înainte de a se fi ocupat îndelung de discursuri şi de
boli? Artiştii ar avea un preţ mic dacă pentru dobândirea măiestriei lor ar fi
de ajuns să vrea acest lucru. Numai episcopul e de ajuns doar să fie chemat
în funcţie ca să fie dintr-o dată bun la toate. Aceasta e ceea ce se spune:
„Zis şi făcut”. Hristos porunceşte şi creaţia apare.
Trec sub tăcere şi aceasta: cum tu, văzându-l pe acest slujitor al lui
Dumnezeu rămânând jos, te umfli în pene şi îndrăgeşti puterea scaunului,
dar nu tremuri aşezat pe el în faţa faptului că mâni de fapt nişte boi mai
buni decât bouarul? Observă şi aceasta, dacă ai răgaz să priveşti: acesta se
culcă pe pământ şi e mâncat de praf, şi-a istovit trupul în privegheri,
psalmodii şi şederi în picioare ziua şi noaptea ridicându-şi mintea spre
înălţimi şi ieşind din grosimea trupului — căci ce rost are să băgăm în
morminte ţărâna întreagă, ca să fie hrană îmbelşugată pentru viermii pe
care-i naşte şi, născându-i, îi hrăneşte? —, şi a şters cu izvoarele lacrimilor
întinăciunile, dacă a avut vreuna mică din petele care-l stropesc şi pe înţe-
lept cu lutul vieţii acesteia. E pecetluit cu întipăririle cinstite ale unui trup
secătuit de rugăciune şi multele osteneli — cu care m-a istovit vechea
gustare [din pomul raiului] întorcându-mă spre pământ: maica noastră cea
umilă —, de frig, foame şi zdrenţe strâmte, dorind să primească drept
veşmânt nestricăciunea, şi a insultat cu hrană puţină aroganţa pântecelui
aducându-şi aminte de moarte în fiecare zi, căci ştie că hrana simplă a
îngerilor e Dumnezeu [Ps 77, 25]. Acesta e acum sărac, deşi odinioară a
fost foarte bogat, dar a preferat să le arunce peste bord iar acum pluteşte
uşor, aruncând povara bogăţiilor nu adâncului, ci săracilor. Acesta fugind
de oraşe şi de aplauzele mulţimii şi de furtuna care răsuceşte în vârtejul ei
toate cele publice, şi-a potrivit şi unit frumuseţea minţii cu Dumnezeu,

79
intrând în comuniune cu cele dumnezeieşti, singur cu Cel Singur. Acesta
şi-a încuiat frumuseţea trupului — căci cum nu va fi frumos trupul celor
mai buni? — cu mărgăritare: lanţuri de fier, podoabă ascunsă,
înlănţuindu-se pe sine însuşi deşi nu săvârşise nici o nedreptate, ca nu
cumva, fiind liber, să ofenseze pe cineva, şi legând de el simţirea
amăgitoare. Acestuia Duhul i-a arătat adâncurile literei dezlegându-i cele
pecetluite pentru minţile multora.
Şi spune-mi acum care sunt bunurile tale! O casă, o femeie focoasă,
copii, averi, servitori, preceptori de taxe, strigăte, procese — toate pline de
gânduri şi de griji pentru lucruri şi afaceri —, o masă gemând de cele mai
alese şi rafinate mâncăruri şi combinaţii pregătite de bucătari iscusiţi —
căci pământul şi marea oferă din belşug roade spre mâncare care fac ca
mintea să se cufunde şi să nu mai aibă spaţiu în care să se întindă —, de
parfumuri, râsete, cântări din flaut, care cer chimvale şi bătăi ritmice din
picior. Iar alţii sunt plini de turbare după plăcerile firii: bolnavi, umflaţi,
aprinşi după femei, miri care încă n-au deschis cămara de nuntă, ca să mă
exprim moderat, sau care convieţuiesc cu iubirile lor fără a fi căsătoriţi, şi
aceasta încă înainte de a fi acoperiţi de podoaba bărbătească a bărbii,
de-abia mijindu-le primele tuleie, tineri la trup şi încă şi mai tineri la
purtare sau plini de viciile zilelor bătrâneţii. Şi tocmai ei sunt cârmuitori
copiilor fără trup pe care-i naşte Duhul străin de trup; ei care au învăţat să
cinstească patimile de care pătimesc se fac în relele altora avocaţii lor înşişi
acordând tot atâta îngăduinţă pe cât primesc.
Aceştia sunt aşa. Şi poate că ar putea repede deveni mai buni, dar sunt
împiedicaţi de la aceasta de scaunele lor [episcopale]; căci puterea îl face
mai rău pe cel lipsit de minte. Iar cel înfrânat stă necinstit, cu capul în jos,
privind numai la Dumnezeu, iubind rolul de ucenic el, căruia învăţătorul de
acum nu e vrednic să-i fie nici măcar învăţăcel! Caz în care puterea se
recunoaşte prin poziţia pe care o ocupă deţinătorul ei. Până la aşa putere a
ajuns la noi invidiosul [demon]! Când vrea să impresioneze o mulţime sau

80
un oraş, acesta născoceşte astfel de viclenii bine gândite: pe lângă cele cu
care ispiteşte pe fiecare, le dă drept lege concentrată a răutăţii pe însuşi
conducătorul [episcopul] lor! Bronzul se îmbracă în aur iar cameleonul îşi
schimbă culorile! Barbă, morgă sumbră, gât plecat, voce gravă şi stinsă, un
credincios prefăcut, pas încet, înţelept de toate afară de minte — primul
dintre primele lucruri bune de acum —, venerabilul efod [Iş 28, 6 sq.] sau
mantaua lui Samuel [1 Rg 2, 18], un pat umil nici măcar încropit în
întregime; el îşi încinge creştetul cu o fâşie de in, podoaba fecioarelor, şi se
îmbracă în sac ca să pună înainte semnele exterioare ale rugăciunii.
Cum să nu izbucnesc în cuvinte străine mie? Nu pot să nu spun ceva ca
să-mi exprim indignarea, chiar dacă e primejdios acest lucru! Ţine-ţi în frâu
fie luxul, fie pletele! De ce cauţi să ai atât cele ce nu sunt ale tale, cât şi cele
ale tale? Separate între ele sunt hotarele misilor şi frigilor 78; separate între
ele sunt apele Merei [Iş 15, 23] şi Siloamului [In 9, 7]: căci primele sunt
de nebăut, dar celelalte vindecau boli, după ce mai întâi erau tulburate de
un înger [In 5, 2 sq.]. Tu sădeşti două vii, semeni două seminţe; haina ta e
ţesută din două bucăţi de stofă, şi pui să tragă sub un singur jug cele ce nu
pot fi înjugate împreună. Dar, dacă ştii, această împletire e oprită de lege
care-ţi cere să te fereşti de duplicitate: una e podoaba femeilor şi alta cea a
bărbaţilor; una e înălţimea la care ajung corbii şi alta cea la care ajung
vulturii! Maimuţăreala celor mari de către cei mici e lucru foarte ruşinos,
căci e meschin. Să te convingă de aceasta limpede cele ce se spun despre
vrăjitorii lui Faraon [Iş 7, 1 sq.]. Dacă râvneşti să fii unul dintre înţelepţi,
nu prefă doar toiagul în şarpe [Iş 7, 8 sq.], ci toate: îţi cer să fii marele
Aaron. Iar dacă te-ai înrolat între vrăjitorii Egiptului, dacă aici e ceva bun,
exercită-l întreg numaidecât — căci nimeni nu-ţi neagă imitaţia bună —,
dar dacă e ceva rău, stai afară din el! Cruţă-i pe ai mei! Căci ştii că sunt ai
mei, chiar dacă te prefaci minunat. Mă lipseşti şi tu de singura mea oiţă [2
Rg 12, 1 sq.]. Haina e întinată de adulter. Şi care Natan va spune acest
78
Misia şi Frigia erau două provincii din Asia Mică.

81
lucru? Alergând îţi voi rupe, dacă o voi prinde, haina-ţi întunecată; căci din
când în când vă delectaţi cu acestea, ca şi cu mâncăruri rele, când păţiţi
ghiftuială de cele scumpe. Rupe şi tu ceva din ale mele, dacă vei putea
pune mâna la mine pe ceva moale şi fals! Căci ce e mai drept decât
aceasta? Ale lui Laban să fie hainele albe [Fc 30, 32], iar cele pătate ale
păstorului care s-a ostenit mult, care a îngheţat nopţile şi a fost ars de soare
ziua [Fc 31, 40]. Plăsmuirea unei purtări fictive e, aşadar, lucrul cel mai
ruşinos din cele ruşinoase. Supravegheaz-o şi vei avea în mine un lăudător.
Dar cum este acum acest lucru şi cui te asemeni? Putem oare glumi puţin
cu o fabulă plăcută în mijlocul unor lucruri serioase, amestecând râs în
lacrimi? Fabula [lui Esop] aşază o pisică înăuntrul unei cămări de nuntă;
îmbrăcată de nuntă, arată ca o mireasă. Daruri de nuntă, aplauze, râsete; era
o nuntă strălucitoare. Deodată vede însă un şoarece alergând prin mijloc —
era o mireasă, dar totuşi o pisică — şi năpustindu-se asupra lui a avut o
cină, nu o nuntă. Aşa e şi orice învăţător fals; căci ce stă în fire nu se
schimbă uşor. — Dar acesta, pe care nu-l lauzi, e expert în afaceri şi un
conducător desăvârşit atât pe cărările vechi, cât şi în curentele noi. Iar
acesta e cucernic, dar e de folos doar lui însuşi. — Cine spune acestea? Ce
răutăcios! Căci nu este nimeni care să trăiască numai pentru el. Dar aşa
cum aerul se face părtaş la bună-mireasmă sau la duhoare, după ceea ce se
întâmplă să absoarbă, tot aşa şi noi ne facem foarte repede asemenea
vecinilor noştri: puţin însă asemenea celor buni, foarte mult însă asemenea
celor răi; căci răutatea e mult mai uşor de imitat. Iar dacă acesta se întâmplă
să ne devină episcop, dacă e foarte rău şi plin de viclenie, atunci se
întâmplă ca spinul să stăpânească peste pomi [Jd 9, 15]; iar dacă e foarte
bun, atunci marele Israel umblă iarăşi condus de un stâlp de foc [Iş 13, 2]
spre pământul nădejdii spre care ne grăbim toţi, chiar dacă nu se învârte
prin pieţe ca un adevărat Proteu79 expert în furarea de forme ori un

79
Personaj mitologic, celebru prin capacitatea sa de a lua cele mai diferite forme, fugind astfel de cei
ce voiau să-l constrângă să le descopere viitorul: cf. Odiseea 4, 365. 417–418.

82
Melamp80 ori altul nestatornic gata să se facă uşor tuturor toate spre
surparea tuturor. Dar de ce-l numeşti inutil — spune-mi! — pe acesta, spre
care privind am putea deveni mai buni? Sau cum numeşti conducător
excelent şi priceput pe cel spre care privind îi scuipi pe ai mei? Pentru cei
înţelepţi excesul e ostil, iar lucrul cel mai convingător e nobleţea. Fii tu
acela, cum îţi spune inima, iar eu voi fi acesta. Sau ţi se pare că pictorul cel
mai bun nu e cel ce pictează figuri în mişcare cu culori simple — un Zeuxis
sau Policlet sau Eufranor —, ci cel ce produce corpuri fără formă cu
pigmenţi strălucitori şi fără umbre — cum au fost, mi se pare, Calimah şi
Calais, care pictau cu anevoie imagini ale unor imagini? Aşa este orice om
versatil81.
Spre acestea privind ţi-ai dat osteneala să găseşti un păstor! Ce puţin
te-ai străduit! Îmi ascund faţa de ruşine. Te-ai uitat după un episcop ca
după un contabil. Te ocupi de gunoaie, iar cuvântul meu este despre cele
mai bune. Unul singur să fie lucrul preotului, şi numai acesta: să cureţe
sufletele prin viaţa şi prin cuvântul său înălţându-le prin mişcări
dumnezeieşti — senin, elevat, având întipărite în el numai curatele imagini
divine ca o oglindă în care se formează figurile lucrurilor ce se răsfrâng în
ea —, şi să aducă ofrande curate pentru copiii săi [duhovniceşti], până când
îi va face în stare pe ei înşişi să aducă ofrande. Celelalte să fie lăsate pe
seama celor mai iscusiţi în ele. Şi aşa vom avea o viaţă sigură.

Dar pentru că pentru tine lucrul cel mai mare e îndrăzneala în cuvânt,
fie! Nici mie nu mi se pare puţin lucru, dacă ne folosim de ea cu raţiune şi
măsură. Ascultă însă cum stau lucrurile: tăcerea înţeleptului e mai mare
decât limbuţia ta. A ta este îndrăzneala ca neobrăzare, iar ale acestuia sunt
nobleţea şi cuvântul concis. Dar dacă se va ivi un prilej de îndrăzneală în
cuvânt, îl vei vedea şi pe cel blând luptător şi vei cunoaşte atunci cât de

80
Erou vânător din mitologia greacă capabil să înţeleagă limbajul animalelor; cf. Odiseea 11, 287–
297; 15, 225–242.
81
Polytropos, apelativul dat cel mai frecvent de Homer lui Odiseu/Ulise, opus simplităţii lui Ahile.

83
mare e izbânda lui. Vei cunoaşte ce este o maimuţă şi cum rage un leu,
atunci când elocinţa ta omenească va fi scuipată fiind aplecată la pământ de
conştiinţa ta rea, iar el, cel cu neputinţă de prins, e primit uşor; căci nimic
nu e mai convingător decât modul de comportare. Astfel chiar şi aici cel
şiret e inferior, şi totuşi şade strălucitor în mijloc culegând roadele de pe
masa altuia, dispreţuind ca un parvenit pe toţi ca pe nişte avortoni tot atât
de mult pe cât este şi el dispreţuit, şi având drept singur orgoliu: strălucirea
oraşului; lucru pentru care vei pieri mai degrabă în chip rău, căci astfel îi
faci doar pe cei răi să fie mai mulţi. Ce măgar din oraş ar cere vreodată să
fie mai mult decât unul de la ţară? El este aşa cum este chiar dacă locuieşte
în oraş. Ce înseamnă acestea? Cum de nu trebuie făcute acestea împreună
cu cei răi? Cum de nu sunt acestea o alunecare evidentă pentru cei ce merg
bine? Căci şi înţelepţii păţesc ceva din cele ale neînţelepţilor când lucrurile
merg uşor pentru cei răi, iar cei cinstiţi au o viaţă întristătoare. Sau poate
că acesta e lucrul cel mai bun: într-o furtună care răstoarnă toate, în care se
zdruncină toate cele de sus şi de jos, să-ţi asiguri puţinele zile rămase şi
să-ţi sfârşeşti bine bătrâneţile.
Ţineţi-vă scaunele şi tiraniile, fiindcă acestea vi se par a fi primele
lucruri care contează; bucuraţi-vă, fiţi insolenţi, trageţi la sorţi patriarhiile
— lumea mare dă înapoi în faţa voastră —, schimbaţi un loc cu un altul, pe
unele aruncaţi-le jos iar pe altele înălţaţi-le sus, dacă vă plac acestea. Daţi-i
drumul! Eu însă mă voi întoarce la Dumnezeu, pentru Care trăiesc, respir şi
spre Care numai privesc, Căruia cea care m-a născut m-a făgăduit înainte
de a mă naşte, şi de Care m-au legat primejdiile [mării] şi harul [visului]
nopţii82. Lui Îi voi jertfi mişcările curate ale minţii vorbind, pe cât e cu pu-
tinţă, singur cu Cel Singur. Acestea sunt apărarea celor buni către voi, cei
răi, şi dacă ea va aduce pe cineva spre aceia [cei buni], atunci cuvântul meu
a găsit ce căuta. Celelalte, prieteni, vor fi spuse de dincolo [de moarte].
Primiţi-mi, dacă vi se pare potrivit, acest cuvânt de rămas-bun, scurt dar
82
A se vedea pe larg mai sus poemul Despre cele ale sale.

84
folositor, ca aceia care primesc de la părinţi ultimele cuvinte şi povăţuiri
demne de a fi ţinute minte; după care nu se va mai auzi nici un cuvânt,
drept pentru care el va trebui să rămână încă şi mai mult în adâncul
sufletului. Dacă veţi găsi, prieteni, un alt Grigorie, cruţaţi-l mai mult. Dacă
nu, fiţi buni cu aproapele vostru şi cu voi înşivă care, câtă vreme veţi fi
stăpâniţi de aceleaşi patimi, veţi avea un cuget. Şi iubiţi mereu pacea pentru
care m-am sârguit, lăsând bolile voastre care au tulburat în chip nenorocit
societatea. Şi eu voi lăsa cele ale mele fie dacă m-am încrezut mai presus
decât alţii, fie dacă mulţii ani m-au făcut aspru şi dificil de cele mai multe
ori, fie pentru că, lovit eu singur de beţia minţii, am crezut că şi cei ce n-au
băut acest vin sunt răniţi de beţie. Credeţi cum vreţi, dar aduceţi-vă aminte
de mine care am pătimit multe de la purtările prietenilor, care am drept
conducător raţiunea şi această bătrâneţe care mă desface de rele. Aşa poate
se va împăca cu mine şi câte unul dintre prieteni, de vreme ce lupta din care
iese invidia a murit.

85
 Către sine însuşi
II, I, 4

Treimea să fie grăită răspicat şi altul, care e vrednic, să desăvârşească

cuvântul [învăţăturii ortodoxe]. Eu voi lăsa scaunul. Căci cu Dumnezeu nu
voi înceta să grăiesc.

Către poporul bisericii Anastasia

II, I, 5

Te doresc, te doresc, preaiubitule, nu voi tăgădui; te doresc odraslă a

cuvintelor născute de mine, poporule al Anastasiei celei dragi mie, a cărei
veche credinţă moartă prin cuvinte moarte am înviat-o cu cuvinte noi; de
unde ieşind ca o scânteie cuvântul meu umple de lumină toate Bisericile.
Cine oare are frumuseţea ta, cine are scaunul meu? Cum sunt lipsit de
copii, când copiii-mi trăiesc? Părinte, Ţie fie slava, chiar de-ar fi să se
întâmple ceva mai rău! Poate vei pedepsi îndrăznirea mea. Dar cine va
striga cu adevărat ce e al Tău, Treime?

86
 Rămas-bun neprietenilor
II, I, 7

Confraţi întru preoţie, invidia aproape m-a omorât. Răsăritul şi Apusul,

precum şi invidia de la duşmani şi prieteni vor lua sfârşit. Am plecat. Grăiţi
de bine. Tuturor însă le voi spune un rămas-bun. De veţi găsi altul în locul
meu, cinstiţi-l! Duhul e venerat de mine; avocatul Lui sunt. Dar acum nu
mai sunt în mijloc între taberele aflate în luptă.

Către invidioşi
II, I, 8

Treime, mântuieşte-mă! Şi iarăşi Te chem, Treime! Căci arătându-Te pe

Tine mi-am câştigat invidie. Popor, legi, altare, scaune, discursuri în
apărarea adevăratelor dogme. Cum şi de ce mi s-au întâmplat acestea? Şi de
unde eu, care cu curgerile preaputernicului Duh al Dumnezeului meu
hrăneam frumos un popor străin, istovindu-mi trupul în lupte multe, am
plecat? Aplaudaţi, privitorilor! Mort sunt eu care adăpam, şi morţi sunt şi
cei ce flămânzesc după cuvânt/Cuvânt. Dacă-mi vei da ceva în schimbul
acestora, Hristoase, să-mi dai ceva mare; iar dacă nu, şi pentru acestea Îţi
voi fi recunoscător.

Către aceiaşi
II, I, 9

M-am mutat, am venit, mă duc. Mă cuprinde un amestec de cutremur şi

bucurie. Cercetez adâncul meu, ca să nu-ţi rămân dator, Hristoase al meu.
Mă duc însă ca un animal prigonit în viaţă mai cu seamă de duşmani, dar şi
de prieteni, de colegi întru preoţie şi adversari. E de preferat să cazi în
mâinile Tale decât a suferi aici chinurile ce vin de la vicleşugurile invidiei.
87
N-am nici o nădejde să am ceva din cele bune, dar a muri împreună cu cei
foarte răi e un mare câştig. Bucuraţi-vă, umpleţi-vă pântecele, făliţi-vă cu
vise, căci puţin timp vă veţi bucura. Şi eu am luat parte la rătăcire, dar
acum mă duc.

Către episcopii din Constantinopol

şi însuşi acest oraş
II, I, 10

O, episcopi, care înălţaţi jertfe fără sânge şi adoraţi marea Unime în

Treime! O, regi, o, împăraţi, mândri de evlavia voastră! O, scaun slăvit al
marelui Constantin, Romă mai tânără, care pe atât întreci celelalte oraşe pe
cât întrece pământul cerul înstelat! Pe voi, cei nobili, vă strig: câte mi-a
făcut invidia, aruncându-mă departe de sfinţii mei copii, deşi luptasem
îndelung aducând lumina dogmelor cereşti şi făcând să ţâşnească un râu din
piatră! Ce dreptate-i aceasta ca eu să am parte de chin şi de teamă, iar
cetatea să înceapă să-şi întipărească în ea dreapta-credinţă, şi un altul să se
bucure de chinurile mele urcat pe neaşteptate pe un scaun străin pe care
m-a ridicat Dumnezeu şi bunii slujitori ai lui Dumnezeu! Acestea le-a adus
asupră-mi boala urâtă şi slujitorii lui Dumnezeu care, având o luptă
vrednică de suspin între ei înşişi, n-au pentru mine, Hristoase Împărate,
gânduri de prietenie! Căci nu m-am făcut partizanul îndrăzneţ al nici unei
părţi, nici n-am vrut să pun altceva înaintea lui Hristos. Greşeala mea a fost
că n-am făcut nici o greşeală asemenea lor, nici nu m-am alăturat ca o
barcă mică unei nave de mare transport. Şi aşa sunt detestat de acei
uşuratici care au lăsat fără cuviinţă acest altar unor prieteni oportunişti. Dar
adâncul uitării să acopere acestea! Iar eu, o dată plecat de aici, mă voi
desfăta de o viaţă netulburată fugind bucuros în acelaşi timp de toate: de
palat, de oraş şi de preoţi, aşa cum doream de când Dumnezeu m-a chemat

88
cu vise nocturne şi cu spaima sălbatică de marea îngheţată. Pentru aceasta
am fugit râzând de invidie şi, scăpat dintr-o mare furtună, am aruncat
ancora într-un port sigur, unde ridicându-mi inima prin gânduri curate, voi
jertfi şi tăcerea, cum am jertfit odinioară şi cuvântul. Acesta e cuvântul lui
Grigorie, pe care l-a crescut pământul Capadociei şi care pentru Hristos s-a
dezbrăcat de toate.

Rugăciune de dimineaţă
II, I, 24

În zori dau Dumnezeului meu mâna mea dreaptă. Nu voi face sau lăuda
nimic întunecat, ci-Ţi voi jertfi cât mai mult ziua rămânând neclintit şi
stăpân peste patimi. Mi-e ruşine de bătrâneţe, de voi fi rău, şi de masa
[euharistică] al cărei slujitor sunt. Acesta mi-e imboldul, Hristoase al meu.
Fă-mi Tu calea uşoară!

Tânguire de seară
II, I, 25

Te-am minţit, Cuvinte, pe Tine, Adevărul, zicând că-Ţi voi consacra ziua
de faţă. Noaptea nu m-a primit cu totul luminos. Desigur m-am rugat şi
m-am gândit la aceasta, dar s-a întâmplat că picioarele mi s-au împiedicat,
căci a venit o întunecime care pizmuieşte mântuirea. Străluceşte-mi Lumina
Ta, Hristoase, şi arată-mi-Te iarăşi!

Rugăciune către Hristos în ziua următoare

II, I, 26

Am pierdut, Hristoase, ziua de ieri. A venit ranchiuna şi m-a furat dintr-o

dată. Fie să primesc ziua de azi ca o zi de lumină. Adu-ţi aminte de tine

89
însuţi! Nu înceta a privi spre Dumnezeu! Am jurat: îmi voi aduce aminte de
mântuire!

Elegie
II, I, 28

Fericit cine are o viaţă netrupească, nici nu îmbracă în noroi chipul [lui
Dumnezeu din el] cel mare. Arareori acesta [noroiul] urmează, şi doar de
nevoie, gândurilor cereşti, cel mai adeseori li se opune şi e un întuneric
pentru minte. Dacă sunt de neam curgător, de ce mă faci asemenea celor
nemuritori? Dacă mi s-a insuflat Duh de la Dumnezeu, de ce suferi,
Hristoase, să fiu legat de lut? Bătrâneţea înaintează şi încheieturile sunt
slabe, dar carnea turbă încă, răzvrătindu-se pe faţă sau întinzând curse
ascunse. Dar dureros e atunci când îl arată necurat pe iniţiatul jertfelor
cereşti. Te jur pe puterea mare a lui Dumnezeu, pe ziua neagră a celor
ticăloşi, ţine-ţi în frâu nebunia!

Către Hristos
II, I, 33

Vai mie, sunt ostenit, Hristoase al meu, Suflarea celor muritori! Vai mie,
ce luptă şi furtună ridică trupul cel înjugat împreună cu mine! Vai mie, ce
viaţă şi lungă vecinătate, ce lupte înăuntru şi în afară care strică frumuseţea
chipului [lui Dumnezeu]! Ce stejar suportă năprasna unor vânturi atât de
mari? Ce navă s-a mai întâlnit cu valuri atât de mari? Sunt istovit de
osteneală şi de asalturile lucrurilor. Fără voie am primit să mă îngrijesc de
casa părintească. Iar după ce m-am supus, am văzut-o risipită. Prietenii
m-au făcut să sufăr, boala m-a istovit. Cu pietre am fost primit ca altul cu
flori. Sunt văduvit de poporul peste care m-a aşezat Duhul. Dintre fii, pe
unii i-am lăsat, de alţii am fost desfăcut, iar de alţii nu sunt cinstit. Ce

90
părinte nenorocit! Colegii de preoţie îmi sunt mai ostili decât duşmanii şi
nu respectă, dacă nu altceva, măcar masa tainică [euharistică] şi ostenelile
de până acum, pe care adeseori obişnuiesc să le cinstească şi cei răi; nu
vindecă o opinie ofensatoare83, ci aspiră la un singur lucru: la necinstirea
mea!

La tăcerea din Postul Mare

[al anului 382]
II, I, 34

Ţine-te în frâu, limbă, iar tu, condei, scrie cuvintele tăcerii şi grăieşte
ochilor cele ale inimii! Mi-am legat atunci trupul aducând o jertfă tainică
Patimilor omeneşti ale lui Dumnezeu, ca să mor vieţii pentru cele patruzeci
de zile rânduite de legile Împăratului Hristos ca să dea vindecare trupurilor
curăţite. Mai întâi mintea îmbrăcată în pâcla mâhnirilor am întărit-o în
linişte, departe de toate cele locuite, prinsă toată înăuntru şi nefurată. După
care, urmând învăţăturilor unor bărbaţi sfinţi, am pus uşă buzelor. Pricina
era ca să învăţ să-mi măsor cuvintele stăpânindu-le pe fiecare. Căci cine
ridică lancea împotriva foarte multor oameni, acela va lovi cu uşurinţă mai
puţini; şi cine aruncă de departe săgeţi întraripate bine ţintite, de aproape nu
va rata niciodată ţinta. Iar nava care a străbătut noianul cel mare al mării e
uşor de condus cu îndrăzneală în port. Căci cine stăpâneşte cele mici nu e
evident dacă va învinge vreodată cele mari chiar dacă doreşte mult acest
lucru, dar cine excelează în cele mari, acela e limpede că, dacă vrea, va
stăpâni uşor peste cele mici. Din această pricină am legat cu totul puterea
cuvântului. Căci nădăjduiesc ca vorbele să nu mai ţâşnească din gura mea,
întrucât nimic nu e mai pierzător pentru muritori decât limba: un cal aler-
gând tot înainte, armă mereu gata de atac. Cine vede toate? Mâinile au la
83
Cum că din mândrie ar fi refuzat Grigorie, întors de la Constantinopol, să se ocupe de biserica din
Nazianz.

91
picioare puţine lucruri, iar picioarele nu străbat tot pământul. Ucigaşii sunt
chinuiţi de spaime, iar adulterii tremură pentru nebunia lor. Urâtă e
tâlharilor ziua, iar bogăţia nu lipsită de greutăţi: pe una o am, pe alta am
pierdut-o, câtă apă strâng atâta curge din palmă. Nave, călătorii, piraţi: un
altul nesăturat îşi aruncă privirea asupra avuţiilor altora. Acestea îi aşteaptă
pe toţi cei iubitori de aur: spaimă pentru cei mai răi, spaimă pentru cei mai
buni. Dar nimic nu reţine limba grăbită spre cuvânt: nici om, nici zăpadă,
nici curgerea unui râu, nici stâncă. Arcaşul e aproape şi o săgeată amarnică
e în arcul lui; coarda descrie un cerc, degetul e pe crestătura săgeţii; mintea
dă drumul săgeţilor, iar ele zboară, lovesc toate, cereşti şi pământeşti, vii şi
trecuţi din viaţă, pe câţi se aşteaptă şi pe câţi nu se aşteaptă, deopotrivă
buni şi răi, duşmani şi prieteni, depărtaţi şi vecini; nici una nu ratează ţinta.
Cine vrea să o stăpânească, trebuie să aibă mai întâi înţelepciune. La cei
desfrânaţi ea vomită multe lucruri ruşinoase, fiindcă cine e vrednic de râs el
însuşi provoacă şi altora hohote de râs, e agitat şi agită şi necinsteşte chipul
dumnezeiesc. Varsă în urechi multe lucruri ascunse. De multe ori împrăştie
în afară orice insultă, spuma sălbatică a unei ranchiune funeste. Adeseori
vorbeşte plăcut şi graţios, deşi sufletul înăuntru e pradă mâniei şi pe buze
poartă altceva decât în inimă: minciuni, cuvinte seducătoare şi ucideri. Cine
ar putea spune toate lucrurile triste pe care le aduce? Face, dacă vrea,
duşmănie între casă şi casă, cetate şi cetate, după care, fără să obosească,
între popor şi stăpânul său, între împărat şi supuşii lui, ca o scânteie pe o
trestie bătută de vânt. Tovarăşi de corabie, fii, părinţi, fraţi, prieteni, soţi, pe
toţi îi înarmează uşor unii împotriva altora. Răul îl face bine, iar binele îl
pierde, şi invers. Cine ar putea spune de ce e în stare cuvântul? Mică e
limba, dar nimic nu are atâta putere. Ar putea să-i omoare numaidecât pe
cei răi! Limba e un rău pentru toţi cei lipsiţi de minte, mai ales pentru cei
iniţiaţi în taina jertfei celei cereşti.
Sunt un instrument al lui Dumnezeu şi aduc Împăratului de Care tremură
toate un imn alcătuit din melodii sonore. Nu cânt Troia, nici ca alţii

92
sprintena navă Argos, nici capul de mistreţ, nici pe marele Heracle, nici
cum largul cerc al pământului se uneşte cu apele, nici strălucirile pietrelor,
nici alergarea corpurilor cereşti, nu cânt nici nebunia dorinţei şi frumuseţea
efebilor pentru care lira era lovită moale de corzi la cei dinainte. Cânt pe
înaltul şi marele Dumnezeu şi strălucirea Treimii mele Care Se aduna
într-Una; cânt marile Imne pe care le fac să răsune alternativ corurile
îngereşti, unele stând aproape iar altele în partea opusă; cânt armonia lumii
şi lumea mai bună decât cea de faţă pe care o aştept când toate se vor grăbi
să se facă una; cânt slava nemuritoare a patimilor lui Hristos prin care m-a
îndumnezeit amestecând formă de om cu cea cerească; cânt amestecul meu;
căci nu poate fi spus felul în care am fost făcut, felul în care, muritor fiind,
am fost împletit cu cele cereşti; cânt oamenilor legea lui Dumnezeu, câte
sunt lucrurile şi scopurile lumii şi sfârşitul amândurora, pentru ca pe unele
să le ascunzi în mintea ta, iar de altele să fugi departe şi să tremuri de ziua
ce are să vină. Pentru asemenea lucruri am drept chitară limba. Fiţi atenţi,
preoţilor, să nu scape vreo armonie falsă. Voi păzi curată limba pentru
jertfele curate prin care aduc pe Marele Împărat într-o unitate cu
pământenii; căci nu voi înălţa Celui Curat jertfa purtătoare-de-viaţă dintr-o
limbă străină şi cu minte întinată. Una şi aceeaşi conductă nu va duce o
curgere de apă dulce şi una sărată, dacă noroiul e străin de purpură. Un foc
minunat a nimicit oarecând pe copiii preotului care s-au atins necuraţi de
jertfe [Lv 10, 1 sq.]. Am auzit că tot pe atunci chivotul sfânt al lui
Dumnezeu l-a omorât pe cel ce s-a atins de el când s-a aplecat să cadă [2
Rg 6, 6 sq.]. Tremur de acestea şi mi-e frică nu cumva să păţesc şi eu ceva
asemănător atingându-mă necurat de curata Treime. Măcar dacă mintea-mi
nebună şi nestatornică mânată din loc în loc de multe porniri deşarte s-ar
întoarce ajungând mai aproape de capăt sub frâul care o ţine bine în hăţ;
sau dacă s-ar putea păstra în inimă cu totul nefurată ori, şi mai bine, dacă,
ajungând aproape de slăvitul Hristos, ar străluci cu scânteierile Luminii celei
Mari! Acum însă, rămânând înăuntru, nu face atâta rău, chiar dacă rătăceşte

93
încă departe de Dumnezeu. Căci nici flacăra ascunsă de stânci de nepătruns
nu vuieşte cu putere, nici torentul nu distruge un desiş sau o grădină: curge,
dar pe jumătate mort, ascuns înăuntru. Dar când cuvântul se revarsă de pe
limba răsunătoare, ţâşneşte furios şi nestăvilit şi nu se mai întoarce înapoi.
Aşa cum atunci când îndoaie cineva cu palmele o ramură sucită răsucind-o
în sens opus, iar aceea când e lăsată, stă dreaptă datorită forţei mâinii şi nu
se mai pleacă spre răutatea dinainte, tot aşa şi eu, observând năvala cu care
aleargă cuvântul, fără oprire şi regulă — căci o vreme cuvântul a fost viaţa
mea —, am găsit un leac foarte bun: l-am ţinut întreg în inima înălţată, ca
limba să înveţe să păzească bine câte se pot spune şi câte nu; am primit
tăcerea totală şi voi primi vorbirea bună; am lipsit-o de toate, şi nu voi mai
necinsti măsura. Această lege se impune celor lipsiţi de măsură. E un mare
câştig chiar şi atunci când reţii cuvântul care stă să se nască atunci când
inima ţi-e lovită din afară. O dată cu cuvântul îmblânzit se îmblânzesc şi
exploziile de mânie; nu uşor, dar le vei îmblânzi totuşi. Căci atunci când,
furios fiind, înăbuşi pornirea şi furia sălbatică, ai risipit excesul. Iar pierind
generalul, falanga patimilor cedează şi ea, iar tu vei putea răsufla o clipă în
agitaţia sălbatică. Toate acestea se fac sub conducerea Marelui Împărat
Hristos şi, după El, a minţii, cârma noastră. Căci dacă nu o vei avea pe
aceasta călăuză, nu-ţi vor fi de nici un folos nici tăcerea, nici altă
perseverenţă mai mare. Când se rupe zăgazul ridicat cu mâna la gura unui
eleşteu, apa din el se va revărsa puhoi. Dar prealuminosul Cuvânt îţi
porunceşte, preabunule, să începi încă de pe acum să pui stavilă relelor.
Acestea sunt, preaiubitule, meditaţiile tăcerii noastre. Voi vorbi [scriind]
cu mâna care primeşte gândul. Aceasta e navigaţia mea, tu însă urmează o
alta. Căci şi altul mânat de alt vânt poate ajunge în port.

Ascultaţi acum şi un alt cuvânt al tăcerii mele, atât cei ce-mi sunteţi
duşmani, cât şi cei ce-mi sunteţi prieteni! Când eram în puterea cea mare a
tinereţii şi Împăratul Hristos mă ducea asupra potrivnicului — căci aveam
în minte o credinţă mai tare decât diamantul şi eram înconjurat din toate
94
părţile de ziduri puternice —, atunci îmi făceam mintea curată cu gânduri
dumnezeieşti modelându-mi duhul prin literatura sacră, prin care am
scuipat amara saramură a cărţilor de mai înainte: frumuseţe ce străluceşte în
culori plăsmuite. Fiindcă tinereţea era în floare, îmi istoveam trupul cu
multe şi dese osteneli. Am făcut să înceteze excesul de săturare al
pântecului şi turbarea [sexuală] vecină, iar prin pleoape mi-am fixat
privirea în castitate. Luptam cu mânia, legam mădularele trupului şi făceam
din râs plâns. Toate le-am supus Cuvântului; iar toate cele dinainte au
murit. Pământul mi-era pat, ocrotire coastelor mi-au fost nişte veşminte
mizerabile, iar leacul privegherii a fost locul lacrimilor mele. Ziua îmi
plecam spatele, iar noaptea stăteam în picioare cântând imne, fugind de
dulcea pătimire omenească. Acestea au fost mai înainte, căci aprins era
trupul, a cărui mare preocupare e să-l oprească pe om de la urcuşul ceresc.
Respingeam greaua povară a averilor, ca să mă pot înălţa uşor, risipind
pentru Dumnezeu orice apăsare. Acum însă, o boală amară mă ţine şi
bătrâneţea mă încovoaie, am ajuns la altă rea pătimire: am o limbă neîm-
blânzită şi frumos grăitoare care mă predă mereu atâtor nenorociri şi
mâinilor invidiosului [demon]. N-am năvălit peste scaunul cuiva, n-am
alungat pe cineva din pământul pământesc, nici n-am gândit vicleşug.
N-am lansat cu limba insulte, nici n-am făcut ceva în afara legii jertfelor
noastre — ştie aceasta Cuvântul. N-am insultat nici un episcop, nici pe
altcineva, când m-am indignat împotriva tuturor conducătorilor poporului,
gardienii lui, de care sunt pline acum marea şi largile hotare ale pământului
spre jalea întunecoasă a inimii mele. Dar cuvântu-mi mândru mi-a făcut
rău. Mai înainte n-am crezut-o, dar mi-a făcut totuşi rău: m-a făcut invidiat
de toţi prietenii. O, invidie, şi tu vei primi ceva din partea mea. Ţine-te în
frâu, limbă dragă; ţine-te în frâu puţin, limbă! Nu te voi împiedica până în
sfârşit. Cine urăşte cuvântul nu va primi multe de la mine. Am aflat că un
oarecare rege din Samos 84, temându-se de bunul mers al sorţii, a născocit
84
Aluzie la un episod din viaţa tiranului Policrat din Samos (secolul VI î.Hr.); după ce a crescut

95
un leac ca să oprească invidia. A aruncat în mare inelul părintesc pe care-l
îndrăgea. Peştele care l-a înghiţit a fost prins în năvod. Pescarul l-a adus
regelui, iar el l-a dat slujitorului său, inelul găsindu-se în măruntaiele
peştelui. Stomacul a primit peştele, iar mâna inelul. Minune mare! Nici să
fi vrut n-ar fi găsit acela leacul pe care-l căuta. Aşa s-a întâmplat şi cu
mine: din pricina cuvântului meu invidia îşi aruncă mereu spre mine ochiul
sălbatic; de aceea am îmbrăţişat o tăcere adâncă. Până într-atât sunt şi eu un
rege din Samos: nu ştiu limpede dacă mâine sfârşitul va fi rău sau bun.
Ţine în frâu invidia Tu, Care eşti leacul muritorilor, scapă-mă de limbile
amare şi du-mă la luminarea Ta. Aici cinstindu-Te împreună cu lucrurile
veşnic vii, gura mea îţi va cânta un cânt armonios. Primeşte şi aceste
mărturisiri ale mâinii mele ca să ai o aducere-aminte grăitoare a tăcerii
mele.

Alt poem
II, I, 36

Vorbiţi toţi! Daţi frâu liber cuvintelor voastre! Împletiţi-vă întorsăturile!

Aveţi puterea de a lega cu pânze pe păianjeni cele uşuratice şi amăgitoare!
Tunaţi cu trăsnete! Aruncaţi fulgere aprinse! Eu mi-am legat cu totul
cuvântul. Săturaţi-vă până la greaţă, voi care mă priviţi, şi tu, invidie!
Înăuntru voi grăi; înscriind mintea în tainele lui Dumnezeu, curăţind-o de
pete şi de simţiri amăgitoare, voi înfăţişa Cuvântului o oglindă care să
primească înăuntrul ei asemănări desăvârşite. Acestea sunt literele [scrise
ale] tăcerii. Iar dacă nu vrei să vorbesc multora, Minte mare, atunci ce
trebuie să fac?

puterea maritimă a insulei, acesta a fost prins de perşi şi răstignit; cf. HERODOT, Istorii III, 40 sq. 122 sq.

96
 Alt poem
II, I, 37

N-am fost târât de păcat, nici o lege nu m-a desfăcut [duhovniceşti] de

copiii şi de ostenelile mele — ştie aceasta Treimea pe Care am vestit-o
oraşului, aprinzând scânteia mai înainte ascunsă —, ci invidia şi înţelepţii
au legat limba. De ce, deşartule, deşi eşti întunecat de o boală grea, ai trezit
atâta faimă? Nu şti oare cât de mare e acum puterea celor necultivaţi,
cărora le este conaturală îndrăzneala şi răutatea? Dănţuiţi, alergaţi uşor,
toţi cei impioşi! Aruncaţi suliţe şi săgeţi asupra celui neînarmat. Tăcerea e
adâncă, Grigorie e foarte departe.

Imn către Hristos după tăcere, în ziua de Paşti

II, I, 38

Hristoase Împărate, numele Tău îl voi rosti primul după ce am dat iarăşi
aerului cuvântul pe care l-am ţinut în piept atât de mult, revărsându-mi din
minte acest cuvânt, jertfă curată a unui preot preacurat, dacă-mi este
îngăduit să spun aceasta.
Lumină a Tatălui, Cuvinte al Minţii Celei Mari, mai presus de cuvânt,
Culme a Luminii din Culmea maximă a Luminii, Unule-Născut, Chip al
Tatălui nemuritor şi Pecete a Celui fără-de-început, Care luminezi
împreună cu Marele Duh, Hotarul veacului, Slăvitule, Dătătorule al celor
bune, Cel ce şezi pe tronul din înălţime, Cerescule, Atotputernice, Suflare a
minţii [omului], Legiuitor al lumii, Dătătorule de viaţă, Ziditorule al celor ce
sunt şi al celor ce vor fi — căci Tu ai făcut toate —, Tu ai pus temeliile
lumii şi câte sunt atunci când ai vrut, legând mişcările lor de un semn al
capului Tău.
Pentru Tine, Împărate, acoperă stelele soarele care aleargă în înălţime,
dominând cercul de foc precum Tu minţile [îngereşti]. Pentru Tine trăieşte
97
şi piere alternativ ochiul nopţii: luna, revenind din nou cu strălucire
deplină. Pentru Tine dansul măsurat al ciclului zodiacal aduce măsuri
blânde anotimpurilor amestecate; iar stelele fixe şi planetele cu întoarcerea
lor năvalnică sunt un cuvânt al Înţelepciunii dumnezeieşti. Lumina ta sunt
toate minţile cereşti care cântă slava cereştii Treimi. Dar slava Ta e omul pe
care l-ai aşezat aici vestitor şi cântăreţ de imne al strălucirii Tale, Lumină!
Nemuritorule Care Te-ai făcut muritor pentru mine, Născutule din nou,
Înălţime netrupească Care mai pe urmă ai purtat trup pentru păcatele
muritorilor: pentru Tine trăiesc, pentru Tine vorbesc, pentru Tine sunt o
jertfă însufleţită, singura avuţie care mi-a mai rămas. Pentru tine mi-am
legat limba şi acum mi-am dezlegat cuvântul. Rogu-Te, dă-mi-le cu
sfinţenie pe amândouă. Voi grăi cât e îngăduit. Ce nu e îngăduit nici măcar
nu voi gândi. Voi face să curgă un cuvânt ca un mărgăritar lepădând
noroiul. Voi alege aurul de nisip, trandafirul de spini, grâul de spice lăsând
paiul. Această pârgă a ostenelilor sale Ţi-o aduce, Hristoase, limba vărsând
înaintea Ta primul ei cuvânt.

Astăzi Marele Hristos învie din morţii cu care S-a amestecat, a risipit
acul morţii [cf. 1 Co 15, 55 sq.], a rupt porţile întunecate ale sumbrului iad
şi a dat libertate sufletelor.
Astăzi ieşind din mormânt S-a arătat muritorilor pentru care S-a născut,
pentru care a murit şi pentru care a înviat din morţi, pentru ca noi, născuţi
din nou şi scăpând din moarte, să ne ridicăm de aici împreună cu Tine Care
Te înalţi.
Astăzi marele şi strălucitul cor al îngerilor se bucură cântând un imn de
biruinţă.
Astăzi am suflat glas, dezlegând buzele cele închise de tăcere, şi ai în
mine o chitară cântând imne.
Am jertfit înăuntrul meu mintea Minţii, cuvântul Cuvântului; le voi
jertfi, dacă vrei, şi Marelui Duh.

98
 Către cei care defaimă pe monahi
II, I, 44

Deunăzi cineva bogat şi cu nasul pe sus, dintre cei lipsiţi de minte şi cu

viaţă destrămată, susţinea că duc o viaţă desfătată şi mai zicea multe
altele: că sunt bogat pentru că am o grădină şi un mic izvor şi nu fac nimic.
Acestuia i-am zis:
— Treci sub tăcere, nefericitule, lacrimile, înfrânarea pântecelui, rănile

genunchilor şi privegherile cu care adevăraţii monahi — căci pe cei

necultivaţi îi voi azvârli corbilor — îşi omoară trupurile. Ce lucruri credeţi
că suferă sufletul care se războieşte cu trupul şi duce bătălii cu lumea?
Ascultaţi deci ce spun monahii, iubitorilor de lume, celor plini de mare şi
vremelnică trufie!

— Aveţi avuţii, sunteţi bogaţi, aveţi o căsătorie, copii, toate lucrurile

desfătate pe care le hrăneşte pământul şi marea sunt ale voastre. Iar noi
avem un izvor sau o grădiniţă, ori puţin aer sau umbră de la pomi, avuţii
foarte uşoare, şi vorbiţi aici de desfătare. Dar oare creştinii n-au nevoie să
respire? Chiar şi acest lucru vi se pare o nedreptate? Există o singură lege,
un singur Dumnezeu, o singură chemare. Hristos vrea ca toţi să se
mântuiască în chip asemănător dezbrăcând trupul. Voi însă vreţi să ne
împingeţi spre desăvârşire, ca şi cum n-am avea nici o datorie faţă de
oameni. Dacă o avem faţă de Dumnezeu, El Însuşi ştie aceasta; nu tu eşti
vrednic să judeci pe cel rău având răni mai rele decât el!

Tânguire
II, I, 52

Am suferit multe lucruri cumplite şi dincolo de cumplite, şi acestea de

la cei de care m-aş fi gândit cel mai puţin că am să le sufăr. Dar n-am

99
suferit nimic asemănător celor ce mi-au făcut rău. Căci relele mele se duc,
dar cunosc răutatea lucrurilor a căror judecată a fost scrisă în cărţi de fier.

Rugăciune către Hristos

II, I, 62

Să nu Te uit, nici Tu să nu mă uiţi, Împărate, Meditare a înţelepţilor şi

Lumină triplă, ca nu cumva pe ascuns duşmanul să mă tragă cu el spre iad
şi spre porţile amare ale întunericului. Căci e cumplit şi aşterne curse
prietenilor Tăi. Voi scăpa de el, ştiu, dacă Tu Îţi aduci aminte de mine şi
strângi mereu cuvintele şi gândurile mele.

Tânguire
II, I, 65

Dacă amestecul trupului se găseşte într-o stare rea, aş putea găsi un

medic. Dacă aş fi sărac, aş veni la un bogat. Dacă aş fi într-o furtună, aş
veni într-un port. Dacă aş fi nedreptăţit, m-aş duce la legi şi aş veni în
tribunale. Iar un tufiş mă va salva din prăpastie. Dar dacă-mi aşterne curse
[demonul], stricătorul chipului [lui Dumnezeu din mine], cine-mi va fi
scăpare, afară de Tine, Împărate?

Altă tânguire
II, I, 66

Ce lucru nou e acesta, Cuvinte al lui Dumnezeu? Ce lucru nou pătimesc?

Adâncul inimii mele e gol de cuvinte şi gânduri înţelepte. Duhul rău s-a
dus fugind, dar locul său nu este încă plin de ce e mai bun. Umple-mă de
Tine, pentru ca nu cumva invidiosul [demon] să vină iarăşi şi să mă facă
mai rău unealta lui!

100
 Către sine însuşi
II, I, 67

M-am înşelat, Hristoase, prin îndrăzneala prea mare în Tine. M-am

înălţat şi am fost doborât cu totul. Ci iarăşi mă înalţă, căci am simţit că-mi
bat joc de mine însumi. De mă voi înălţa iarăşi, iarăşi să cad cu cădere şi
zdrobire. Primeşte-mă, iar dacă nu mă vei primi, sunt mort! Numai pentru
mine s-a istovit îndurarea Ta?

Despre sfârşitul vieţii

II, I, 72

Florile au trecut, s-a apropiat secerişul. Alb îmi este părul, iar aria cere
spicul. Strugurele verde s-a dus şi tăierea lui e aproape. Teascul relelor
mele e înălţat. Vai ce zi rea pentru mine! Unde voi fugi de ea? Şi ce mă voi
face? Ce teamă de păcat mă cuprinde? Teama de spinii şi strugurii
Gomorei, atunci când Hristos Se va arăta la judecată dând ca un
Dumnezeu unor dumnezei cele după vrednicie, un loc de lumină fiecăruia
pe cât poate să poarte vederea Lui. O singură speranţă mi-a rămas: să alerg
iarăşi în aceste scurte zile la călăuzirea Ta, Fericite!

Către Hristos
II, I, 74

Ce tiranie e aceasta? Am venit în viaţă. Bine. Dar atunci de ce mă

răsuceşte cu valurile ei uriaşe? Voi spune un cuvânt îndrăzneţ, dar totuşi îl
voi spune: Dacă n-aş fi al Tău, mi s-ar fi făcut o nedreptate. Ne naştem, ne
destrămăm, ne împlinim; dorm, stau culcat, priveghez, merg; suntem
bolnavi, ne este bine, avem plăceri şi dureri. Avem parte de anotimpurile
soarelui, de cele ale pământului, murim şi trupul ne putrezeşte. Acestea

101
sunt proprii şi animalelor, care au faimă proastă, dar n-au nici o vină. Ce
am mai mult de ele? Nimic decât Dumnezeu. Dacă n-aş fi al Tău, mi s-ar
face o nedreptate, Hristoase al meu!

Tânguire către Hristos

II, I, 75

Vai mie! sunt strâmtorat de viaţă; cea mai mare parte din ea a trecut,
ştiu, şi miros deja a mort, dar răutatea nu vrea să se lase zdrobită împreună
cu trupul. Sau adaugă ceva timpului, Tu, Suflarea muritorilor, sau
smulge-mă de cele rele; căci acesta e un semn de îndurare. Dacă nu vrei
aceasta, sunt mort. Dacă nu, mă aşteaptă focul cel iubitor de oameni.

Altă tânguire
II, I, 76

Vai mie! sunt strâmtorat de viaţă şi de sfârşitul ei. Aici păcatul, acolo
judecata. Stau în mijlocul fricii de râul de foc. În Tine îndrăznesc,
Hristoase, mai mult decât în luptele vieţii. Căci dacă m-aş putea curăţa
puţin, ar fi foarte bine. Dar dacă relele devin tot mai multe, e vremea să mă
desfac [în pământ] înainte de a mă lua în primire lucruri încă şi mai rele.

Rugăciune către Hristos

II, I, 77

Sunt mort pentru această viaţă nenorocită purtată în sus şi în jos ca marea
la Evrip85, nimic nu e sigur, nici măcar pentru azi. Dorinţa mea e să trăiesc
acea lungă viaţă care e premiul celor ce se luptă bine. Rămas-bun tuturor
celor cărora le sunt dragi cele ale lumii; eu mă voi bucura când Îl voi vedea

85
Cf. mai jos nota 22.

102
pe Domnul. Îndrăznesc să spun ceva, Fericite: Îţi arunc înainte acest trup,
plăsmuirea mâinilor Tale: cât de firav, de urât mirositor şi căzut este! Iată,
zace înainte, priveşte-l, sunt părăsit. Vino-mi acum în ajutor, dă-mi mâna
sau dezleagă-mă de viaţă, înainte să mi se întâmple un sfârşit mai rău. Ce
nevoie mai am de rele şi de curăţiri? Am pierit, am pierit din pricina
nenorocirilor, dar pier pentru Tine. Căci Tu eşti Dumnezeul meu, Tu
destrami întunericul relelor pentru cel care, mirosind deja ca un mort, are
încă o viaţă puţină sau tristă.

Către sufletul său

II, I, 78

Ai de lucru şi încă lucru mare, suflete, dacă ai vrea. Cercetează-te pe tine

însuţi, ce eşti şi pe unde te întorci, de unde ai venit şi unde se cade să stai;
dacă e viaţă ceea ce trăieşti acum, ori există ceva mai mult.
Ai de lucru, suflete: să-ţi cureţi viaţa prin unele ca acestea. Gândeşte-te
la Dumnezeu şi la tainele lui Dumnezeu. Ce era înainte de a fi universul şi
ce e pentru tine acest univers? de unde vine şi unde merge?
Ai de lucru, suflete: să-ţi cureţi viaţa prin unele ca acestea. Cum
guvernează şi mişcă Dumnezeu universul? sau cum unele sunt fixe, iar
altele curgătoare? Şi de ce mai ales noi ducem o viaţă schimbătoare?
Ai de lucru, suflete: priveşte numai la Dumnezeu. Ce-mi este faima
dinainte, ce-mi este insulta de acum? Ce-mi este împletirea [trupului şi
sufletului] de acum şi ce este sfârşitul vieţii? La acestea gândeşte-te şi vei
opri rătăcirea minţii.
Ai de lucru, suflete: să nu păţeşti ceva din oboseală.

103
 Către sufletul său
II, I, 80

Ai, ai! amăgitorul te fură cu vicleşugurile lui; te fură, te fură vrăjmaşul.

Întoarce-te cât mai degrabă la Cuvântul, ca să nu cazi departe. Îmbrăţişează
crucea şi opreşte vătămarea!

Către sufletul său

II, I, 81

Suflete, priveşte în sus şi uită toate cele pământeşti, ca trupul să nu te

biruie spre răutate. Scurtă e viaţa aceasta, bogatul se desfată în ea ca într-un
vis şi fiecăruia îi e hărăzită o altă soartă. Numai viaţa curată e pururea
stabilă şi îndelungată, şi aceasta e mai bine să fie trăită.

Către sine însuşi

II, I, 82

Unii cinstesc aurul, alţii argintul, iar alţii o masă grasă, jucării ale vieţii
acesteia. Alţii frumoasele ţesături de mătase, alţii câmpurile pline de spice,
iar alţii staulele cu dobitoace. Pentru mine însă bogăţia mare e Hristos, pe
Care fie să-L văd cândva curat cu mintea goală, iar celelalte să le aibă
lumea.

Tânguire
II, I, 84

Cel rău să nu se desfete de pătimirile şi durerile mele şi cel bun să nu

mâhnească sufletul său uşor. Căci unul socoteşte că e mai bun cel lipsit de
rău, dar altul ştie că şi răul poate fi drept ajutor fiind fie un leac pentru cei

104
întinaţi, fie luptă şi glorie pentru cei curaţi. Altora dă-le, Împărate, o glorie
lipsită de răutate. Mie îmi e plăcut să Te primesc şi prin pătimiri şi dureri.

Povăţuire de întoarcere la Dumnezeu

II, I, 85

Unde te-a purtat demonul îndepărtându-te atât de mult de Hristos,

furându-te prin limbă, urechi şi ochi, suflete nenorocite? Unde te duci în
afara luminii binevoitoare, zguduit de dorinţe şi griji grele, tremurând de
frică şi de o umbră, topit de înşelăciunile episcopilor şi mistuit de asalturile
unei mânii clocotitoare? Nu te mai lăsa abătut, suflete, de întorsăturile unei
minţi hoinare, nici nu uita de viaţa ta apropriindu-te de trup şi de relele
ascunse în umbră sau vădite pe faţă ale trupului. Toate cele de jos sunt
zguduite de relele furtuni ale vieţii. Timpul amestecă aici ca un vârtej toate:
frumuseţe, faimă, bogăţie, putere şi fericirea necredincioasă. Eu însă,
apucat de Hristos, nu voi sfârşi nicicând nădejdea că odată voi vedea
strălucirea Treimii care duce la unitate, iar chipul dintâi [al lui Dumnezeu
din noi], parte a marelui Dumnezeu, deşi amestecat cu trupul, se va uni cu
cele cereşti.

Îndemn către sine însuşi

II, I, 86

Câştigă-ţi o lume mare prin lumea de faţă dispreţuind uşor toate cele de
aici, care sunt scena unui teatru mai mare. Lasă-te convins de Cuvântul
Care pentru tine S-a îngroşat [făcându-Se trup]. Dar ce spune El? „Să
mergem de aici, căci am venit aici ca să te pun sus pe tine cel căzut prin
păcat.” Dumnezeu ne cheamă. Să ne grăbim întraripându-ne.

105
 Despre dorinţa de Dumnezeu
II, I, 87

Maica mea, de ce m-ai născut, de ce m-ai născut plin de multe dureri?

De ce m-ai dat acestei vieţi purtătoare de spini? Dacă ai fi străbătut-o fără
griji, ca unul fără de trup, atunci e mare minune. Iar dacă ai fost supusă lor,
atunci nu m-ai născut iubindu-mă. Orice om străbate în viaţă o altă cale:
unul taie brazdele câmpului, altul brăzdează marea; unul e vânător, altul
ţine în mâna sa lance; unul se pricepe la cântat, altul câştigă premii în arenă.
Soarta mea e Dumnezeu, dureri multe şi a fi istovit aici de o boală urâtă.
Muşcă-mă, muşcă-mă, necruţătoareo! Cât timp încă? Bucuros te voi lăsa
numaidecât împreună cu suferinţele-ţi grele. Maica mea, de ce m-ai născut,
dacă nu pot să-L cunosc şi să-L exprim pe Dumnezeu cât doresc? O mică
strălucire a Treimii cereşti cu lumină egală mi-a învăluit ochiul minţii, dar
cea mai mare parte mi-a scăpat — şi mă doare — ca un fulger care repede
zboară înainte de a mă fi putut sătura de lumina lui. Dar dacă aş ajunge
acolo, iubită Treime, n-aş mai face reproşuri pântecului maicii mele. Am
fost născut pentru bine. Ci mântuieşte-mă, mântuieşte-mă, Cuvinte al lui
Dumnezeu, şi smulgându-mă din noroiul amar, du-mă la o altă viaţă, unde
mintea curată nemaiascunsă de un nor întunecos, dănţuieşte în jurul Tău
Cel plin de strălucire!

106
 Despre natura umană pieritoare
I, II, 12

Lume prietenă, dar nu cu totul prietenă, de ce mă porţi năvalnic ca o

roată rostogolitoare pe mine, o mică furnică, întristată de amarnica ei
mişcare? Şi deşi sunt aşa, mă porţi în continuare. Ştiu că vii de la
Dumnezeu şi eşti slava lui Dumnezeu. Dar şi eu am fost alături de mâna lui
Hristos, împletit din amândouă lucrurile: din cele cereşti şi cele pământeşti.
Trupul a fost luat de aici, dar sufletul este suflarea Minţii Celei Mari. Dar
sunt mânat încoace şi încolo de multe nenorociri care vin fie de la mine, fie
de la vrăjmaşul. Sunt ca un delfin care aleargă prin apa mării aruncat pe
uscat: aerul mă omoară. Lume, eu mă duc; tu să conduci nevătămat
poporul.

Pe aceeaşi temă
I, II, 13

Eu şi timpul suntem ca nişte păsări sau corăbii care ne depăşim

întreolaltă, neavând nici o oprire. Dar păcatul meu nu va trece dincolo, ci
rămâne aici; acesta e lucrul cel mai nenorocit al vieţii. Nu ştiu ce pot să-mi
urez: să mai trăiesc sau să mă desfac. Amândouă mă înspăimântă. Cugetă
împreună cu mine. Viaţa-mi este mult nenorocită de păcate. Dar dacă mor
— ai, ai! — nu va mai fi nici un leac al patimilor anterioare. Dacă viaţa atât
de apăsătoare dă de înţeles că nici desfacerea n-are dezlegare de osteneli, ci
e o prăpastie de amândouă părţile, ce vom face? Lucrul cel mai bun,
fireşte, e a-mi îndrepta privirile numai spre Tine şi spre blândeţea Ta.

107
 Despre natura umană
I, II, 14

Zdrobit de mâhnirile mele apăsătoare, eram ieri într-o dumbravă

umbroasă rozându-mi inima. Căci acesta e leacul ce-mi place în mijlocul
pătimirilor: să vorbesc în linişte eu însumi cu inima mea. Adieri mă
răcoreau împreună cu păsări cântătoare dăruind de pe ramuri o dulce
toropeală inimii mele ostenite. Şi de sub arbori greierii cu piepturi
cântătoare, prieteni ai soarelui, făceau să răsune toată dumbrava de
murmurul lor. În apa răcoritoare vecină care curgea jilavă prin dumbravă,
îmi scăldam picioarele. Eu însumi însă eram puternic ţinut de durerea pe
care o aveam. Nu mă preocupam de acestea fiindcă mintea, când este
îngroşată de dureri, nu vrea să mai ştie de delectări. Iar eu însumi în
vârtejurile minţii ce se întorcea mereu în spirală susţineam o luptă: „Cine
am fost? cine sunt? şi cine voi fi?” Nu ştiu limpede. Şi nu ştie nici cel mai
plin de înţelepciune decât mine. Ci învăluit de un nor rătăcesc de
colo-colo neavând nici măcar în vis ceea ce doresc; căci atraşi spre pământ
şi vagabonzi sunt cei asupra cărora atârnă norul întunecat al cărnii groase.
Şi mai înţelept decât mine e cel înşelat mai mult decât alţii de minciuna
flecară a inimii.
„Sunt.” Spune-mi ce înseamnă aceasta? O parte din mine a trecut în
fugă, una sunt acum şi alta voi fi, dacă voi mai fi. Nu sunt nimic stabil:
sunt curgerea unui râu noroios, în continuă mişcare neavând nici o oprire.
Care din acestea vei spune că sunt? Care din acestea sunt mai mult pentru
tine? Învaţă-mă! Şi când rămân aici, fii atent să nu-ţi scap. Nu vei trece de
două ori râul pe care l-ai traversat mai înainte, nici nu vei vedea iarăşi omul
pe care l-ai văzut mai înainte. Mai întâi am fost în rărunchii tatălui, după
care m-a primit mama, comun amândurora. După care am fost o carne
indistinctă, neom, o ruşine informă, neavând parte de raţiune, nici de
minte, având mama drept mormânt. Aveam două înmormântări, trăind

108
pentru stricăciune. Viaţa a cărei cale o străbat o văd ca pe o cheltuială a
anilor care face să se reverse asupră-mi bătrâneţea ruinătoare. Dar dacă
acolo mă va primi veacul care, cum se spune, nu piere, spune-mi: oare nu ţi
se pare că viaţa are moartea, dar că, invers decât ţi se pare, aceasta din urmă
e pentru tine viaţa? Nu sunt nimic. Şi atunci de ce sunt supus relelor, ca şi
cum aş fi ceva consistent? Căci acestea sunt pentru muritori unica realitate
neschimbabilă, înnăscută, neclintită, neîmbătrânitoare. De când, alunecând
din sânul mamei, am vărsat prima lacrimă, câte şi câte nenorociri n-a
trebuie să întâlnesc lăcrimând înainte de a atinge de fapt viaţa propriu-zisă!
Auzim că există un ţinut fără fiare sălbatice, ca odinioară Creta, şi altul
străin de zăpezile îngheţate. Dar nici unul dintre muritori nu s-a putut lăuda
că a plecat de aici nesupus greutăţilor întristătoare ale acestei vieţi. Boală,
sărăcie, naştere, moarte, duşmănie, ticăloşi, fiare ale mării şi ale
pământului, dureri — toate acestea sunt viaţa. Nenorociri am cunoscut
multe şi foarte neplăcute, iar din cele bune nimic n-a fost cu totul lipsit de
mâhnire de când gustarea funestă şi invidia vrăjmaşului au întipărit
asupră-mi amara pedeapsă. Cuvântul e pentru tine, carne atât de incurabilă,
duşman binevoitor care nu încetează nicicând războiul, fiară cu amare
linguşeli, foc care răceşti — minune! Minune mare, dacă la urmă îmi vei fi
cândva binevoitoare [la învierea din morţi].
Suflete, cine-ţi va spune mai apoi câte sunt cuvenite? Cine-ţi va spune
cine, ce sau de unde eşti? Cine te-a făcut să porţi un mort şi te-a legat cu
lanţuri funeste de viaţă, făcându-te să te pleci mereu la pământ? Cum, fiind
duh, te-ai amestecat cu grosimea, fiind minte te-ai amestecat cu trupul şi
fiind uşor te-ai amestecat cu povara? Fiindcă acestea se luptă între ele
opunându-se ireductibil. Dacă ai veni în viaţă din aceeaşi sămânţă cu
trupul, o, ce înjugare funestă! Chip al lui Dumnezeu sunt şi am ajuns fiu al
ruşinii! Mi-e ruşine că mamă a cinstirii mele a fost nebunia destrăbălării.
Căci o curgere m-a sădit şi ea m-a făcut să pier. Acum sunt muritor. Dar
mai apoi nu voi mai fi muritor, ci ţărână: nădejde ultimă! Dar dacă eşti

109
ceresc, atunci cine eşti şi de unde? Învaţă-mă aceasta pe mine care doresc
aceasta. Dacă eşti o suflare a lui Dumnezeu şi o parte din El, cum gândeşti,
aruncă la pământ trufia şi voi fi convins. Căci nu se cade ca tu, care eşti al
Celui Curat, să rămâi întinat, nici măcar puţin. Căci întunericul nu e o parte
a soarelui şi din duhul rău nu s-a arătat o odraslă strălucitoare. Cum de te
mână atât de tare cu zguduiri funestul Beliar, măcar că eşti amestecat cu
Duhul Cel ceresc? Căci dacă având un asemenea ajutător te pleci spre
pământ — ai, ai! —, lucrul ţine de propria-ţi răutate nestăpânită! Iar dacă
nu eşti de la Dumnezeu, atunci care e firea ta? Mare e spaima să nu mă
umflu cu o slavă deşartă. Plăsmuire a lui Dumnezeu e raiul, Edenul,
gloria, nădejdea, porunca [Fc 2, 16], ploaia care a nimicit lumea [Fc 7, 10
sq.], ploaia de foc [Fc 19, 24], iar apoi legea, leac scris; dar mai apoi
Hristos Care Şi-a amestecat forma Sa cu a noastră, pentru ca Dumnezeu
pătimind pătimirile mele să-mi dea ajutor şi să mă facă dumnezeu cu chip
de muritor. Am totuşi o putere neîmblânzită: cu o nebunie sinucigaşă ne
grăbim spre fier ca porcii. Care e binele vieţii? Lumina lui Dumnezeu. Dar
întunericul invidios şi odios mă ţine închis. N-am nimic mai mult. Căci ce
au mai mult decât mine cei răi? Măcar de-aş avea deopotrivă cu ei greută-
ţile! Zac vlăguit. M-a încovoiat o spaimă imensă. Mă zdrobesc zi şi noapte
grijile şi gândurile. Cel ce apasă gâtul meu m-a împins înapoi pe spate şi
m-a călcat în picioare. Spune-mi tu toate spaimele, tartarul întunecos, focul
aprins, biciuirile, demonii: preceptorii de taxe ai sufletelor noastre. Poveşti
sunt toate acestea pentru cei răi, singurul lucru cel mai bun pentru ei e ceea
ce au la picioarele lor. Răutatea nu se întoarce nici măcar din faţa
chinurilor. Mai bine ar fi ca ticăloşii să rămână mai apoi nepedepsiţi decât
ca eu să mă neliniştesc de nenorocirile răutăţii lor! Dar de ce să cânt atât de
mult durerile muritorilor? Spaima cade asupra tuturor celor din neamul
nostru [omenesc]. Pământul nu-mi rămâne neclintit, marea e răvăşită de
furtuni. Anotimpurile îşi succed împingându-se între ele. Noaptea face să
înceteze ziua, văzduhul îl întunecă vijelia, soarele întunecă frumuseţea

110
stelelor, norul întunecă frumuseţea soarelui, iar luna revine la viaţă şi
împreună cu ea cerul pe jumătate luminat de stele. Şi tu, luceafărule, ai fost
cândva între corurile îngereşti, invidiosule, dar acum ai căzut din ceruri —
ce ruşine!
Milostivă fii mie, Treime, Regină venerată! Nici măcar Tu n-ai scăpat cu
totul de limba muritorilor nebuni [ereticilor]. Mai întâi Tatăl, apoi Fiul Cel
Mare, apoi Duhul Marelui Dumnezeu au fost loviţi de injuriile aruncate de
ei. Unde mă vei opri grijă, tu care mă porţi cu rea nebunie? Opreşte-te!
Toate sunt secundare faţă de Dumnezeu. Cedează Cuvântului. Nu în zadar
m-a făcut Dumnezeu. Mi-am oprit iarăşi cântul: ţinea de puţinătatea minţii
mele. Acum e întunecime, dar apoi e Cuvântul. Vei înţelege toate fie
văzând pe Dumnezeu, fie mistuindu-te în foc.
Când mintea prietenă a încetat să cânte acestea, durerea s-a oprit. Seara
târziu m-am dus din dumbrava umbroasă acasă, când râzând de nebunia
mea, când mistuindu-mi-se inima de mâhnire căci mintea continua să
lupte.

Despre mizeria omului din afară

I, II, 15

Cine am fost? Cine sunt? Ce voi fi nu după mult timp? Unde ducând-o
vei opri, Nemuritorule, marea Ta plăsmuire — dacă e ceva mare, cum cred.
Nefiind nimic, în zadar ridicăm, făpturi de o zi, din sprâncene. Dacă am fi
numai aceasta cât apare celor mai mulţi, atunci când piere viaţa, n-aş mai
avea nimic.
Juninca deschide pântecul născătoarei şi saltă şi suge ugerul dulce. La
trei ani ridică jugul şi trage povara carului adăugând gâtul ei mare unul alt
gât puternic. De îndată ce a alunecat din pântec, cerbul cu piele
schimbătoare pune de îndată piciorul lângă piciorul mamei şi fuge de câinii
mâncători de carne crudă şi de calul sprinten, şi se ascunde în adâncul

111
desişului. Urşilor şi neamului mistreţilor devastatori, leilor, tigrului calm şi
leopardului celui puternic numaidecât li se ridică părul de pe spate când
văd fierul, freamătă şi se aruncă pe vânătorii cei puternici. Pasărea acum
lipsită de pene pe aripi, dar peste puţin timp cu pene frumoase, străbate
văzduhul mult deasupra cuibului. Galbena albină lasă peştera şi-şi face casa
simetrică pe care o umple cu rodul ei dulce. Toate acestea sunt osteneala
unei singure primăveri, iar hrana tuturor se face în mod spontan, căci
mâncarea le-o dăruieşte pământul. Nu brăzdează marea crudă, nu ară, nu
au nici chelari, nici paharnici. Pasărea o hrăneşte aripa repede şi fiarele le
hrănesc văile; puţin se ostenesc, grija lor e de fiecare zi. Iar marele leu, cum
am auzit, după ce a gustat din animalul pe care l-a omorât, se îngreţoşează
de rămăşiţele prânzului său. În unele zile mănâncă, în alte zile bea86 dând
cu putere măsură pântecelui. Atât de lipsită de greutăţi e viaţa lor: stânci şi
ramuri, casa lor, sunt mereu la dispoziţia lor; sunt sănătoase, puternice,
frumoase. Dacă le mistuie o boală, îşi dau fără plânsete suflarea puternică.
Nu sunt plânse cu cântece de jale de unul sau altul care să li se adune de
jur-împrejur şi prietenii lor nu le taie [drept amintire] şuviţe de păr. Voi
spune mai mult: pier fără teamă; când moare, fiara nu tremură de nici un
rău.
Priveşte acum şi neamul fricos al muritorilor: ai putea spune că nimic nu
e mai meschin decât oamenii87. Sunt rod al curgerii, iar mama m-a născut
cu greu. Am fost crescut cu multe şi grele osteneli. Mama m-a ţinut în
braţe, dulce osteneală; după care mistuită de durere dorea pământul. După
aceea am mers în patru picioare pe podele. După aceea m-am ridicat cu paşi
tremurători, ajutându-mă şi cu mâinile. După aceea cu urme de voce
nearticulată mi-am luminat mintea. După aceea am plâns cu lacrimi sub
cei ce mi-au călăuzit educaţia. La douăzeci de ani mi-am adunat puterile şi
am înfruntat ca un atlet multe nenorociri. Unele din ele sunt şi acum cu

86
Cf. Odiseea 11, 303.
87
Cf. Odiseea 18, 130 sq.

112
mine, altele s-au dus, iar de altele voi mai pătimi greu, ştii bine asta, suflete
al meu, străbătând viaţa aceasta, târâre în care nu poţi să ai nici o încredere,
scurgere sălbatică, val de mare împins încolo şi încoace de amarnice
vânturi. Multe zdruncinături mi le-a pricinuit lipsa de minte [nebunia];
altele însă mi le-a adus demonul, adversar al vieţii noastre. Căci dacă pui
în cumpănă desfătările şi întristările vieţii şi tragi din mijloc greutatea,
talgerul cu rele, mult mai greu, va ajunge la pământ, în timp ce acela cu
lucruri bune se va înălţa în sus. Luptă, mare, ogor, greutăţi, tâlhari, averi,
conţopişti, preceptori de taxe ţipători, retori, cărţi, judecători, un demnitar
ticălos: toate acestea sunt jucăriile unei vieţi mizerabile.
Priveşte acum şi desfătările: ghiftuiala, greutatea, cântecul, râsetele, un
mormânt mereu plin de hoituri în putrefacţie, daruri de nuntă, altă nuntă
dacă prima se destramă, adultere, asasini ai adulterilor, copii, spaima
bănuielii [cu privire la originea lor], frumuseţea — vrajă infidelă, urâţenia
rea care nu inspiră frică, grijile dacă ai copii mulţi, durerea lipsei de copii,
bogăţie şi sărăcie: un dublu rău, insulta, mâhnirea, o minge aruncată
dintr-o parte în alta de mâini de tineri. Văzând acestea mintea mi se
mistuie dacă cineva crede este foarte bun ceea ce are în el mai mult rău
decât mai bine.
Nu plângi auzind câte dureri au avut şi cei dinainte? Nu ştiu dacă auzind
vei lăcrima sau vei râde. Căci amândouă acestea s-au potrivit mai înainte
înţelepţilor: unuia plânsul, iar altuia râsul88, aşa cum troienii şi aheii s-au
omorât aruncându-se unii asupra altora din pricina unei curviştine89.
„Luptatu-s-au cureţii şi etolienii viteji”90 între ei pentru un cap de porc şi
părul lui de porc91. Eacizii92, cântaţi într-o mare epopee [Iliada], au murit
unul în mijlocul vrăjmaşilor lovit de o mână nebună, altul din desfrâu.

88
Antiteză clasică între Heraclit, filozoful care plânge, şi Democrit, filozoful care râde.
89
Elena din Troia, soţia lui Menelau din Sparta, cauza războiului dintre ahei şi troieni.
90
Cf. Odiseea 9, 529.
91
Cf. Iliada 9, 527. Aluzie la Meleagru şi vânătoarea mistreţului calidonian.
92
Descendenţii lui Eac, miticul fiu al lui Zeus.

113
Mare e gloria fiului Amfitrionei [Heracles], dar el, atotdistrugătorul, a fost
mistuit de o cămaşă care i-a mâncat carnea. De-alde Cyrus93 şi Cresus94
n-au scăpat de moarte rea, nici câţi până mai ieri au fost regii noştri. Iar pe
tine, Alexandru, fiul şarpelui95, care ai avut o putere de nestăvilit, te-a
distrus vinul atunci când ai străbătut tot pământul. Cine e mai mare între
cei morţi? Ţărână şi oase numai sunt Atrid eroul96 şi Iros cerşetorul97,
Constantin împăratul98 şi slujitorul meu, săracul şi bogatul; e doar un singur
mormânt. Cele de aici sunt aşa, iar cele de dincolo cine va putea spune ce
le va aduce celor nedrepţi ziua de pe urmă? Foc mistuitor, întuneric
cumplit pentru cei ce sunt departe de Lumină, viermele, aducerea-aminte
veşnică de răutatea noastră. Mai bine ar fi fost, răule, să nu fi trecut prin
porţile vieţii99, iar dacă ai trecut, să te fi destrămat întreg asemenea fiarelor,
decât să ai aici atâtea dureri şi după aceasta o pedeapsă mai rea decât cele
pe care le ai aici.
Unde-mi este marea slavă a omului celui întâi-născut [Adam]? A fost
nimicită de mâncare [Fc 3, 1 sq.]. Unde e înţeleptul Solomon? A fost biruit
de femei [3 Rg 11, 1 sq.]. Unde e Iuda, care a fost numărat împreună cu cei
Doisprezece Apostoli? Pentru un mic câştig s-a acoperit de întuneric.
Hristoase Împărate, rogu-Te, dă slujitorului Tău leacul relelor100 şi învie-l
din ele, Fericite! Un singur lucru bun şi stabil este pentru muritori:
speranţele cereşti prin care mai respir puţin. De toate celelalte lucruri bune
m-am săturat. Toate câte trag la pământ doresc să le las muritorilor: patrie
şi pământ străin, scaune şi gloria dispreţuirii lor, vecini şi străini, cucernici

93
Întemeietorul Imperiului persan şi al dinastiei Ahemenizilor († 529 î.Hr.).
94
Ultimul rege al Lydiei (560–546 î.Hr.), celebru pentru bogăţiile sale.
95
Aluzie la o tradiţie antică potrivit cărei Olimpiada, mama lui Alexandru Macedon, ar fi fost fecundată
de un zeu care a luat chip de şarpe (cf. PLUTARH, Viaţa lui Alexandru 2, 6; 3, 2).
96
Agamemnon, fiul lui Atreus, regele aheilor în războiul troian.
97
Odiseea 18, 1 sq.
98
Constantin cel Mare (285–337).
99
Cf. SOFOCLE, Oedip la Colonos 1124 sq.
100
Cf. Odiseea 22, 481.

114
şi răi, oameni deschişi şi cei uneltitori în ascuns, cei cu ochi neinvidios şi
cei mâncaţi pe dinăuntru de răutatea sinucigaşă. Altora le revin desfătările
vieţii; eu voi fugi bucuros de ele. Vai ce viaţă e aceasta, care pare mai
lungă din pricina nenorocirilor! Până când voi mai da gunoiului? pentru că
orice lucru plăcut al vieţii noastre e o desfătare cu două tăişuri: înseamnă a
primi şi a arunca zi de zi după o anume măsură; pentru scurt timp ele sunt
în stomac iar pentru totdeauna în latrină.
Iarăşi iarnă, iarăşi vară, una după alta primăvară şi toamnă, zile şi nopţi,
năluci cu două feţe ale vieţii. Cer, pământ, mare: nimic nu e nou pentru
mine, nici câte stau fixe, nici câte se rotesc de jur-împrejurul meu. M-am
săturat de ele! Dă-mi Tu altă viaţă şi lume, căci cu greu, dar bucuros, suport
toate nenorocirile. Ah, de-aş fi fost mort când m-ai legat de măruntaiele
mamei mele! De s-ar fi coborât întunericul peste mine de când am început
să plâng101! Ce viaţă e aceasta? Ieşind dintr-un mormânt [pântecul matern]
merg spre un mormânt; iar scos din mormânt voi fi îngropat direct în foc.
Însuşi timpul cât respir e curgerea unui râu care aleargă repede, care se
duce pururea şi vine mereu neavând nici o stabilitate. Totul e praf aruncat
în ochii mei, ca să cad departe de Lumina lui Dumnezeu şi, ţinându-mă de
ziduri102 şi rătăcind din loc în loc, să-mi întind piciorul în afara Vieţii celei
Mari. Voi îndrăzni să spun o vorbă adevărată: omul muritor e o marionetă
a lui Dumnezeu103, una din câte se găsesc în oraş. Alta e masca pusă
deasupra, pe care a făcut-o mâna; dacă va fi ridicată, mă tem să nu mă arăt
dintr-o dată altul. Aşa e viaţa muritorilor laşi, care se îngrijesc de speranţe
de vis. Pe aceste le veţi avea după puţin.
Eu însă nu voi înceta să mă agăţ de Hristos dezlegându-mă de legăturile
acestei vieţi pământeşti. Căci dublu sunt: trupul e de aici şi de aceea înclină
spre pământul care-i e propriu; dar sufletul e suflarea lui Dumnezeu şi

101
Cf. Iov 3, 11; 10, 18 sq.
102
Argonauticele 2, 199.
103
PLATON, Legile 7, 803c.

115
doreşte mereu şi cu putere partea mai bună a celor mai presus de ceruri.
Cum aleargă curgerea unui izvor, iar focul care arde cunoaşte o singură
cale neschimbată: se avântă în sus. Cât de mare e muritorul! E ca un înger
dacă avântându-se ca un şarpe din pielea sa multicoloră se înalţă în sus.
Săltaţi episcopi! Eu am murit. Şi voi, vecini ticăloşi, nu veţi mai tremura
ca mai înainte. Închideţi-vă veşnic casa cea mare a Împăratului Celui Viu.
Eu, lăsând toate, am un singur lucru: crucea, stâlp de lumină [cf. Iş 13, 21]
al vieţii mele. Iar dacă voi fi ridicat de aici, mă voi atinge şi de jertfele
cereşti, de care nu se apropie invidia — un rău pe care oamenii şi-l fac ei
înşişi, dacă se poate spune aşa —, atunci când fără invidie mă voi ruga şi
pentru invidioşi.

Despre căile vieţii

I, II, 16

Cine sunt şi de unde am venit în viaţă? Iar după ce pământul mă va avea,

cine mă va scula iarăşi din ţărână? Unde mă duce ca să mă opresc marele
Dumnezeu? Ce anume mă va mântui sculându-mă de aici şi ridicându-mă
la un liman liniştit? Multe sunt căile vieţii pline de multe suferinţe, şi
fiecare din ele contribuie la alte şi alte nenorociri. La oameni nu e nici un
bine care să nu fie amestecat cu răutate. Măcar dacă cele triste n-ar avea o
parte mai mare!
Bogăţia nu prezintă încredere, iar scaunul visează trufie. E greu să fii
stăpânit de alţii, iar sărăcia e o piedică. Frumuseţea e o graţie scurtă
asemenea unui fulger, tinereţea e un timp care fierbe, iar bătrâneţea e
desfacerea tristă de viaţă. Cultura e o bătaie din aripi, gloria este aer.
Nobilii sunt sânge vechi. Forţă are până şi un porc mistreţ. Săturarea este
insolentă. Căsătorie e un lanţ. Copiii sunt o grijă necesară. Lipsa de copii e
o boală. Cele ale forului sunt exerciţii de răutate. Singurătatea e neputinţă.
Meseriile sunt ale celor de jos. Tare e pâinea străină. Aratul pământului e

116
un chin. Majoritatea navigatorilor sunt în Hades. Pământul părintesc e o
groapă, iar cel străin e o ruşine. Toate sunt grele pentru muritori aici. Toate
sunt râs, ţărână, umbră, nălucă, rouă, suflu, aripă, vapor, vis, val, curgere,
urma unei corăbii, adiere, pulbere, un cerc în continuă mişcare şi care
mişcă în cerc în chip asemănător toate, stabil, rostogolindu-se,
destrămându-se, fix, prin anotimpuri, zile, nopţi, osteneli, morţi, mâhniri,
desfătări, boli, eşecuri şi succese. Iar faptul că toate sunt nestatornice se
datorează înţelepciunii Tale, Cuvinte Creator, ca dragostea noastră să o
avem de cele statornice.
Am străbătut cu aripile minţii toate câte sunt vechi şi noi şi n-am găsit
nimic mai fad decât muritorii104. Un singur lucru este bun şi stabil pentru
oameni: să plece de aici luându-şi crucea, lacrimile şi suspinele, mintea
preocupată de cele dumnezeieşti, nădejdea şi strălucirea Treimii cereşti
care se amestecă cu cei curaţi, destrămarea ţărânii lipsite de minte,
nestricăciunea chipului pe care ni l-a hărăzit Dumnezeu; să vieţuim o viaţă
străină de viaţa aceasta, schimbând lumea aceasta cu alta, suportând toate
întristările apăsătoare.

Fericiri ale diferitelor vieţi

I, II, 17

Fericit cel ce are o viaţă singuratică, neamestecat cu cei de pe pământ, ci

şi-a îndumnezeit mintea.
Fericit cel care, deşi amestecat cu cei mulţi, nu se întoarce spre cei mulţi,
ci şi-a înălţat întreaga inimă spre Dumnezeu.
Fericit cel care dând toate averile sale L-a cumpărat pe Hristos şi are
drept avuţie numai crucea pe care o ridică sus.
Fericit cel care, gospodărindu-şi averile curate, întinde o mână a lui
Dumnezeu celor nevoiaşi.

104
Odiseea 18, 130 sq.

117
 Fericită viaţa fericiţilor neînjugaţi cu jugul căsătoriei, care sunt aproape
de curata Dumnezeire scuturându-se de trup.
Fericit cel care, chiar dacă a cedat pentru puţin legilor căsătoriei, aduce
cea mai mare parte a dragostei sale lui Hristos.
Fericit cel care, având putere asupra poporului lui Dumnezeu, cu jertfe
sfinte şi mari Îl aduce pe Hristos celor pământeşti.
Fericit cel care, fiind fiu al turmei, aduce drept loc cerescului Hristos o
făptură desăvârşită.
Fericit cel care cu mari avânturi ale minţii vede strălucirea luminilor
cereşti.
Fericit cel care cinsteşte cu mâini harnice pe Împăratul şi e o lege pe
viaţă pentru cei mulţi.
Toate acestea vor umple teascurile cereşti menite să primească roadele
sufletelor noastre, fiecare virtute ducând într-alt loc; căci multe sunt
sălaşurile multelor vieţi [In 14, 2].
Fericit cel pe care Duhul Cel Mare l-a arătat sărac de păcate, care are aici
o viaţă de plâns, care nu se satură niciodată de hrana cea cerească, care prin
milostivire atrage spre el marea milă a lui Dumnezeu, care e prieten al
păcii şi curat cu inima, care suportă multe suferinţe pentru multslăvitul
Hristos şi va primi în schimb slavă mare.
Străbate care cale vrei din acestea. Dacă pe toate, e încă şi mai bine; dacă
puţine, e bine; iar dacă una singură, şi aceasta e plăcută. Căci sunt poveri
demn de purtat de toţi, atât de cei desăvârşiţi, cât şi de cei mai puţin
desăvârşiţi. Şi Rahav n-a avut o viaţă împodobită, dar preaînalta iubire de
străini a făcut-o slăvită [Ios 2, 1 sq.]. Prin smerita sa cugetare vameşul a
fost mai presus decât fariseul trufaş [Lc 18, 10 sq.]. Mai bună e necăsătoria,
da, mai bună; dar dacă se amestecă cu lumea şi e pământească, e mai rea
decât o căsătorie cuminte. Înaltă e viaţa celor ce petrec în neagoniseală prin
munţi, dar adeseori îngâmfarea îi prăvăleşte jos şi pe ei. Căci nemăsurând
virtutea lor cu a altora mai buni, au uneori în inimă o înfumurare lipsită de

118
judecată şi adeseori cu mintea înfierbântată, asemenea unor mânji focoşi,
îşi poartă piciorul dincolo de bornele de pe marginea drumului. De aceea,
fie ridică-te cu aripi uşoare, fie rămâi jos şi alergă în siguranţă, ca nu
cumva din pricina greutăţii tale aripa să se îndrepte spre pământ şi să cazi,
înălţându-te, cu cădere vrednică de milă. O navă mică dar strânsă bine în
piroane duce o mai mare încărcătură decât una neîncleiată bine. Strâmtă e
calea care duce spre poarta dumnezeiască [Mt 7, 14], dar multe cărări duc
spre acea singură cale. Unii, pe care firea îi apleacă spre cele de aici, merg
pe una, alţii merg pe alta, ţinându-se numai de cea strâmtă. Nu tuturor le
place aceeaşi mâncare, nici creştinilor nu li se potriveşte o singură viaţă.
Pentru toţi însă cel mai bun lucru sunt lacrimile, nedormirea şi ostenelile,
ţinerea în frâu a turbării patimilor înspăimântătoare, alungarea săturării,
punerea sub mâna cea puternică a lui Hristos şi tremurarea de ziua care va
să vină. Dacă vei străbate până la capăt calea desăvârşirii, nu vei mai fi
muritor, ci ceresc. [Acestea] sunt legile lui Grigorie.

Despre viaţa omenească

I, II, 18

Ţărână, lut şi iarăşi pulbere. Pământul se uneşte din nou cu pământ, se

înfăşează cu o înfăşare de pământ şi iarăşi devine ţărână ca pulberea pe care
răsucirea violentă a vânturilor o ridică în înalt şi o comprimă apoi jos. Căci
astfel vijeliile duhurilor rele ridică viaţa noastră mult răsucită spre o
înălţime şi slavă mincinoasă, după care iarăşi coboară ţărână şi rămâne jos,
până ce cuvântul Creatorului potriveşte iarăşi la un loc cele legate odată şi
desfăcute printr-o desfacere necesară. Acum însă, ivindu-se ca dintr-un
adânc, ţărâna spiritualizată de chipul dumnezeiesc strigă tragediile
pământeşti şi plânge viaţa care pare că râde.

119
 Despre aceeaşi
I, II, 19

Roată fixă în nestatornicia ei e această viaţă mică şi versatilă. Se mişcă

în sus şi e trasă jos; căci nu stă, deşi pare că e fixă. Fugind e ţinută pe loc şi
rămânând pe loc aleargă. Sare mult, dar nu poate fugi. Prin mişcarea ei
atrage mereu stabilitatea. Nimic nu e viaţa, dacă vrem să o descriem, decât
fum, vis sau floarea ierbii.

Despre dorinţă
I, II, 20

Cumplită e orice dorinţă. Dacă e pentru cineva drag e de două ori

cumplită. Dacă e pentru o fată tânără, trei sunt împunsăturile acelor ei.
Dacă aceasta e plină de frumuseţe, răul e şi mai mare. Iar dacă duce la
căsătorie, un foc va mistui înăuntru însăşi inima.

Despre moartea cuiva drag

I, II, 21

Amar e orice mormânt. Dacă e mormântul unui copil, răul e îndoit. Dacă
e pentru cineva foarte bun, nenorocirea va fi foc. Iar dacă e al unui mire
tânăr, inima părinţilor se frânge.

Despre prieteni care nu sunt buni

I, II, 22

Cumplită e suferinţa. Dar dacă vine de la prieteni, e cu atât mai rea. Dacă
e cu muşcături ascunse, lucrul este insuportabil. Dacă vine de la prieteni
credincioşi, e o ruşine. Iar dacă vine de la slujitori ai lui Dumnezeu, unde
te-ai putea întoarce? Cum vei fugi de asaltul relelor?
120
 Despre acelaşi lucru
I, II, 23

Cumplită e întristarea. Dar dacă te întristează un prieten e un lucru de sclav.

Dacă te muşcă pe ascuns, e un lucru de fiară. Dacă o femeie gureşă,
locuieşti împreună cu un demon. Dacă un judecător, e nevoie de fulgere. Iar
dacă un preot, ascultă, Hristoase, judecă şi fă dreptate.

Despre moartea lui şi a părinţilor lui

II, I, 90

Primul a murit Cezarie, şi durerea a fost comună. Apoi Gorgonia. După

care iubitul tată şi nu după mult timp şi mama. O, mână tristă şi litere
amare ale lui Grigorie! Voi scrie şi moartea mea, căci am rămas ultimul.

Pe mormântul tuturor acestora

II, I, 91

Sunt piatra care ascunde pe iluştrii Grigorie, tată şi fiu; o singură piatră,
căci au egală strălucire, amândoi preoţi.
Iar eu sunt piatra care a primit-o pe nobila Nonna împreună cu fiul ei cel
mare, Cezarie.
Aşa fost-au împărţite mormintele şi fiii.
Dar toţi au umblat pe o cale ce duce sus, căci au avut o singură dorinţă:
viaţa cerească.

121
 Epitaf şi rezumat al vieţii sale
II, I, 92

Hristoase Împărate, de ce m-ai legat în aceste laţuri de carne? De ce m-ai

pus în această viaţă potrivnică? M-au născut un tată cu chip dumnezeiesc şi
o mamă de nu puţină faimă: am venit la lumină prin rugăciunile ei. Ea a
făgăduit şi a închinat lui Dumnezeu pruncul, iar o vedenie nocturnă a turnat
în mine o dragoste fierbinte de nestricăciune. Aşa m-a vrut Hristos. Dar mai
apoi am fost zdruncinat de valuri, am fost ţinut de mâini rapace, mi s-a legat
trupul, am dat peste păstori neprieteni, am găsit necredincioşie, am fost
văduvit de copiii [duhovniceşti] pe care i-am născut, rămânând cu gura
căscată în faţa nenorocirilor. Aceasta a fost viaţa lui Grigorie. De celelalte
se va îngriji Hristos, Dătătorul-de-viaţă. Scrieţi acestea pe piatră.

Alt epitaf despre sine însuşi

II, I, 93

Întâi de toate, Dumnezeu m-a dăruit unei mame luminoase care s-a rugat
pentru mine.
În al doilea rând, m-a primit din pântecul ei ca pe un dar plăcut.
În al treilea rând, o masă [euharistică] neprihănită m-a salvat când
muream.
În al patrulea rând, Cuvântul mi-a dat un cuvânt cu două tăişuri.
În al cincilea rând, fecioria m-a învăluit în vise plăcute.
În al şaselea rând, am purtat preoţia într-un gând cu Vasile.
În al şaptelea rând, Dătătorul-de-viaţă m-a răpit din sânul adâncurilor.
În al optulea rând, a curăţit prin boală mâinile mele.
În al nouălea rând, am introdus, o, Împărate, Treimea în Roma cea
tânără.
În al zecelea rând, am fost lovit cu pietre de prieteni.
122
 Alt epitaf
II, I, 94

Elada mea, tinereţe iubită, toate câte am avut şi tu, trupule, cât de repede
aţi cedat lui Hristos! Iar dacă o rugăciune de mamă şi o mână de tată m-au
pus preot plăcut lui Dumnezeu, de ce-i invidie pentru asta? Ci Tu,
Hristoase, fericite Împărate, primeşte-mă între corurile Tale şi dăruieşte
glorie fiului lui Grigorie, adoratorului Tău, Grigorie!

Alt epitaf
II, I, 95

Am avut numele, scaunul şi mormântul unui tată dumnezeiesc. Ci adu-ţi

aminte, prietene, de Grigorie, de Grigorie acela pe care Hristos l-a dăruit
mamei sale ca pe un dar al lui Dumnezeu, iar în vise nocturne i-a dat
dragostea de înţelepciune.

Alt epitaf
II, I, 96

Aici zace iubitul copil al lui Grigorie şi al Nonnei, Grigorie, slujitorul

Treimii; prin înţelepciune el a îmbrăţişat înţelepciunea şi încă de copil a
avut drept bogăţie nădejdea cerească.

Alt epitaf
II, I, 97

Puţin ai trăit pe pământ şi toate de bunăvoie le-ai dat lui Hristos, iar
împreună cu ele şi un cuvânt întraripat. Iar acum cerul te are în el preot
mare şi între corurile cereşti, ilustre Grigorie.
123
 Alt epitaf
II, I, 98

De copil m-a chemat Dumnezeu prin vise nocturne. Am ajuns acum la

capătul înţelepciunii. Am curăţit trup şi inimă pentru Cuvântul. Gol am
scăpat de flacăra lumii. Am fost colaborator al tatălui meu Grigorie.

Alt epitaf
II, I, 99

Îngeri fulgerători care înconjuraţi în cercuri infinite strălucirea egală a

Dumnezeirii Celei în Trei Lumini, primiţi pe Grigorie nevrednicul, dar
totuşi preot.

124