Curs I.

Misiologia ca disciplină teologică

Apariţia teologiei misionare ca obiect de studiu in învăţământul teologic universitar

românesc este o consecinţă a existenţei acestei discipline în învăţământul teologic apusean
(catolic, protestant), unde au studiat teologii români în perioada interbelică.
Între profesorii care au structurat sistematic această disciplină a fost şi Vasile Ispir de la care
între alte cărţi şi studii ce poartă amprenta şi spiritul vremii sale ne-a rămas şi lucrarea
misiologică Îndrumarea misionară a Bisericii Ortodoxe (1929). Pe lângă acest curs care are în
mare parte este, de fapt, o istorie a misiunilor creştine, teologia misionară ortodoxă ulterioară a
avut în vedere şi apărarea tezaurului ortodox, dogmatic, spiritual, canonic, liturgic, contestat sub
unele aspecte de către teologiile confesionale apusene, catolică şi protestantă, negat vehement de
cele mai multe dintre sectele neo-protestante prezente şi în spaţiul românesc începând cu secolul
al XIX-lea. Ca o consecinţă a înţelegerii misiunii Bisericii aproape exclusiv drept apărare de
prozelitismul sectar a apărut riscul ca teologia misionară ortodoxă să se dezvolte în exces ca
Sectologie, aceasta mai ales în perioada dictaturii comuniste când sectele erau asociate cu semne
ale prezenţei şi intereselor occidentale, imperialiste în aria aşa-numitelor democraţii populare. Pe
de altă parte combaterea prozelitismului sectar eretic, ce are ca obiectiv deconstrucţia teologică,
destructurarea eclesială precum şi erodarea culturii consacrate în spaţiul românesc coroborată cu
slăbirea sentimentului naţional, constituie un element important al misiologiei ortodoxe, ca
disciplină de studiu în învăţământul teologic ortodox deschis în acelaşi timp ecumenismului
contemporan. Sectologi cunoscuţi, mai vechi sau mai noi precum, episcopii Grigorie Leu şi
Grigorie Comşa sau Pr. Al. Constantinscu, Pr. Petre Deheleanu, Diac. Prof. Petre David şi
Arhim. Ilie Cleopa au sistematizat o coerentă şi pertinentă sectologie românească cu o
documentată argumentare biblică şi patristică pentru a apăra comunitatea ortodoxă structurată
mai ales în perspectivă sacramentală, liturgică şi canonică de virulentul prozelitism sectar.
Comunitatea creştină ortodoxă este conştientă că astăzi, ca de altfel întotdeauna în istorie, a
marturisit dreapta credinţă mântuitoare a Bisericii lui Hristos. Aşa cum arata John Meyendorff,
„credinţa creştină este întemeiată pe mărturia unui grup de ucenici aleşi de Iisus Însuşi. Această
mărturie unică despre moartea şi învierea lui Hristos a fost pecetluită prin darul Duhului la
Cincizecime: autenticitatea sa consta în evidenţa istorică, însă şi în comuniunea vie cu Tatăl în
Hristos, eficientă prin lucrarea Duhului în interiorul comunităţii eclesiale. Această comuniune
este ea însăşi o anticipare a Împăraţiei lui Dumnezeu, deja prezentă dar care în acelaşi timp va
veni: o anticipare pe deplin realizată în adunarea euharistică locală: Ecclesia-Biserica. (Unité de
l’Empire et divisions des chrétiens, Cerf, Paris 1993, p.55)
De acea Misiologia ortodoxă, definită şi de J. Verkuyl ca studiul actelor de mântuire, ce vin
de la Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt în întreaga lume, orientate spre aducerea Împărăţiei lui
Dumnezeu în existenţa noastră (Cf.J.Verkuyl, Contemporary Missiology. An Introduction, Grand
Rapids: W. B. Eerdmans Publishing Company, 1978, in John M. Therry, Ebbie Smith and J.
Anderson (Editors), Missiology. An Introduction to the Foundations, History, and Strategies of
World Missions, Broadman & Holman Publishers, Nashwille, Tenesee, 1998, p. 7), trebuie
văzută într-un context mult mai larg, în strânsă legătură cu eclesiologia ortodoxă, răspunzând în
acelaşi timp la următoarele întrebări : „Cine este? Ce face? Din ce motive? În ce scop? Cum?
Când? Unde îşi realizează Biserica misiunea ei? În acest sens, teologul ortodox John Meyendorff
spunea următoarele : „Chiar dacă la Părinţii Bisericii nu găsim un tratat expres de misiologie
ortodoxa (nici de dogmatică, morală etc.) aceasta trebuie să aibă ca obiectiv elaborarea unei
doctrine consistente despre Biserică, având în vedere că Biserica este un subiect al teologiei.
Biserica este misionară prin însăşi natura, esenţa ei. În Noul Testament avem un model al
Bisericii în misiune, activitatea misionară a Apostolilor, care include discursul despre
Dumnezeu, despre mântuirea adusă de Hristos şi despre binecuvântarea lui Dumnezeu, care are
ca obiect întreaga umanitate.” (Ibidem, p.89)

1. Definiţie, obiect, importanţă, actualitate

Prin misiunea Bisericii se înţelege astfel un aspect fundamental al lucrării instituţiei
teandrice a mântuirii, întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos, anume faptul că aceasta este
trimisă în lume, aşa cum Fiul a fost trimis de către Tatăl spre a aduce prin Duhul Sfânt tuturor
oamenilor Vestea cea Bună a mântuirii, Evanghelia vieţii veşnice, aceasta prin propoveduirea .
Misiunea exprimă esenţa Bisericii de a fi trimisă în lume spre a face pe oamenii ce cred în
Evanghelia lui Hristos şi primesc harul Duhului părtaşi la binecuvântarea harică, mântuitoare a
lui Dumnezeu.
 Etimologic, termenul misiune vine de la cuvântul latin missio-onis, substantiv ce
derivă de la verbul mitto, ěre - a trimite (Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Humanitas,
Bucureşti, 2003, p. 830). Trimişi au fost şi profeţii Vechiului Testament care au profeţit venirea
Mântuitorului Iisus Hristos, oferind şi împărtăşind oamenilor adevăruri despre Dumnezeu, mai
presus decât cele naturale (In 10,36 ; 17,3 ; 18,23-25). Mântuitorul Hristos este Trimisul prin
excelenţă al Tatălui care la Cincizecime trimite lumii pe Duhul Sfânt spre a continua prin
Biserica în care este prezentă haric Treimea Însăşi taina mântuirii oamenilor. Sfânta Scriptură
oferă mărturii evidente în acest sens : „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Duhul
Sfânt este trimis ca să continue şi să facă eficientă pentru orice om care crede jertfa mântuitoare a
lui Hristos: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul
adevărului care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (In 15,26). Duhul este
trimis însă şi de către Tatăl şi va actualiza cele învăţate de Fiul : „Dar Mângâietorul, Duhul
Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte
despre toate cele ce v-am spus Eu” (In 14,26).
Un termen sinonim pentru misiunea Bisericii este cel de apostolat. Etimologic, cuvântul
apostolat provine de la verbul ἀποστέλλω = a trimite; ἀπόστολος, -ου = trimis. Mântuitorul Iisus
Hristos alege pe cei 12 apostoli şi la școala Sa dumnezeiască confirmată deplin prin Învierea Sa
şi extinderea Bisericii în întreaga lume, îi pregăteşte pentru misiunea universală de propoveduire
a Evangheliei. Activitatea lor misionară este continuată de către ierarhia sacramentală a Bisericii
care împlineşte în istoria umană acelaşi mandat al lui Hristos prin Duhul Sfânt care perpetuează
sacramental prezenţa lui Hristos Însuşi. De aceea, învăţătura Bisericii nu se reduce la cuvinte,
care pot derapa spre ideologie, ci cuvintele implică prezenţa Logosului, a Cuvântului ca
Persoană; Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor (Mt 28,20; Ap 3,20).
 Apostolii sunt aleşi şi trimişi de către Hristos pentru ca împreună cu Duhul de care se
vor împărtăşi la Cincizecime să vestească cele învăţate şi încredinţate lor de Hristos, Cuvântul
Tatălui. Necesitatea şi iminenţa imperativului misionar reiese din texte precum cele din Mt 10,6-
7 : „Mergeţi către oile cele pierdute ale lui Israel. Şi mergând, propoveduiţi zicând: S-a apropiat
Împărăţia cerurilor.” Apostolii sunt avertizaţi şi asupra condiţiilor misiunii : „Iată Eu vă trimit pe
voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Mt 10,16;
Lc 10,3). Această trimitere prepascală este întărită prin cuvintele rostite de către Hristos după
Învierea Sa din morţi şi de binecuvântarea Sa pentru lucrarea sacramentală a apostolilor prin care
lumea este restaurată haric întru bunătatea paradisiacă : „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19; Mc 16,15-
16; In 20,21). Apostolii şi ucenicii lor sunt trimişi de Hristos să evanghelizeze, să facă cunoscută
tuturor oamenilor Evanghelia mântuirii şi a vieţii veşnice.
Evanghelistul Luca subliniază calitatea de martori a celor trimişi la propoveduire : „Şi să se
propoveduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate popoarele începând de la
Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora.” (Lc 24,47-48) Apostolii şi ucenicii au fost martori la tot
ce a făcut Iisus Hristos pentru oamenii timpului Său, pentru vindecarea lor sufletească şi
trupească. Hristos îi încredinţează că şi ei la rândul lor în misiunea cu care au fost mandataţi de
către El, prin Duhul Sfânt, vor săvârşi aceleaşi fapte minunate şi mântuitoare. Mai mult, prin
lucrarea lor misionară vor da mărturie despre cele ce a făcut El Însuşi în timpul şi în locurile
unde au fost împreună, învăţând la şcoala Învăţătorului dumnezeiesc. Martor este cel ce vede.
Etimologia cuvântului martir denotă acest fapt. Μάρτυρος - a fi martor include Órasij – simțul
văzului, a privi, a vedea. (G. Abbott-Smith, A Manual Greek Lexikon of the New Testament, T &
T Clark Ltd., Edinburgh, Scotland, 1990, p. 278-279). Mărturia despre cineva este vedere a
aceluia. Mărturia despre Hristos este vedere a lui Hristos. Ucenicii L-au văzut iar propoveduirea
lor are ca temei solid şi de neclintit această vedere: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am
văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, şi Viaţa s-a
arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci care era la Tatăl şi s-a arătat nouă.
Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea
noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos (1In 1,1-3). De asemenea, mărturia implică
auzire, ascultarea cuvântului dumnezeiesc rostit în perspectiva misiunii creştine de către Însuşi
Cuvântul dumnezeiesc întrupat, Mântuitorul Iisus Hristos. Cuvântul se descoperă pentru
mântuirea oamenilor, iar ascultarea şi împlinirea cuvintelor lui Dumnezeu, a Evangheliei aduce
mântuirea. Despre acest adevăr în ordinea Tradiţiei, a oralităţii care receptează, actualizează şi
transmite prin comunitatea mărturisitoare viaţa harică, deiformă, ne încredinţează şi Sf. Ap.
Pavel : „credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos.” (Rm 10,17) Prin aceasta,
Biserica în misiunea ei proclamă, propovedueşte, mai presus de orice, cuvintele lui Dumnezeu,
cuvintele lui Hristos, Capul ei, Care este prezent El Însuşi sacramental şi euharistic în
comunitatea mărturisitoare : „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor.” (Mt 28,20)
Interpretând acest text Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele: „Nu a spus că are să fie numai
cu ei, ci cu toţi credincioşii de mai târziu – că n-aveau să trăiască apostolii până la sfârşitul
veacului -, ci le-a vorbit ca unora ce fac un singur corp cu toţi credincioşii de mai târziu. Domnul
le-a spus : „Să nu-mi vorbiţi de greutatea însărcinării. Eu Care fac toate uşoare sunt cu voi”.
Aceasta o spunea adesea şi profeţilor în Vechiul Testament: şi lui Ieremia care punea înainte
tinereţea lui, şi lui Moise şi lui Iezechiel care şovăiau: „Eu sunt cu voi!” Acest lucru îl spune
acum şi ucenicilor Săi. Uită-mi-te aici însă şi la deosebirea dintre unii şi alţii. Profeţii, deşi au
fost trimişi la un singur popor, adesea refuzau să împlinească porunca; apostolii însă n-au grăit
nimic asemănător, deşi au fost trimişi în toată lumea.” (Omilii la Matei, XC, II în Scrieri,
traducere Pr. Dumitru Fecioru, PSB 23, EIBMBOR, București, p. 1002).
 Astfel, pe altarul Bisericii se află permanent Evanghelia şi Potirul, cuvintele lui
Hristos şi El Însuşi prezent euharistic cu Trupul şi Sângele Său, prin prefacerea pâinii şi a vinului
la invocarea Duhului Sfânt de către episcopul sau preotul canonic hirotonit care dau mărturie
într-o Tradiţie continuă despre prezenţa şi lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu prin Hristos în
Duhul Sfânt pentru întreaga umanitate chemată la comuniunea cu Treimea de Persoane divine,
temeiul existenţei a tot ceea ce există. Viaţa de comuniune cu Dumnezeu este posibilă prin harul
Sfintelor Taine, eficient în Biserica lui Hristos de la Cincizecime, de când aşa cum se exprimă
Vladimir Lossky, „Duhul Sfânt împărtăşeşte ipostasurilor omeneşti în Biserică plinătatea
dumnezeirii într-un chip unic, „personal”, împropriată de fiecare om ca persoană creată după
chipul lui Dumnezeu”, (Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Pr. Vasile Răducă,
Anastasia, Bucureşti, 1993, p.195) spre unirea îndumnezeitoare. Prin aceasta creştinii sunt
chemaţi să fie martori şi mărturisitori despre toate faptele istoriei mântuirii neamului omenesc,
credinţa şi viaţa lor în comuniune cu Dumnezeu având o valoare teofanică : „Aşa să lumineze
lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl
vostru Cel din ceruri.” (Mt 5,16) Mărturia creştină este, de fapt, consecinţa firească a darului
vieţii în Hristos, a unirii cu El prin iubire, ascultare, împlinirea poruncilor Sale prin care creştinul
dobândeşte virtuţile care îl fac să vadă întru experienţă, ca gândire şi simţire duhovnicească, pe
Hristos întru lumina neapropiată a Treimii. Mărturia creştină este în cel mai înalt grad vedere
dumnezeiască în energiile necreate, vederea slavei lui Dumnezeu, manifestare divină, de care se
învredniceşte ucenicul lui Hristos, martorul şi mărturisitorul Său, după exemplul primului martir
creştin, diaconul Ştefan. Acesta, „fiind plin de Duhul Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui
Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.” (FA 8,55) Vieţile sfinţilor oferă
exemple nenumărate despre cei care s-au învrednicit să vadă slava lui Dumnezeu. Mărturia
creştină include diversele aspecte ale vieţii creştine : împărtăşirea de harul Sfintelor Taine care
culminează cu unirea euharistică cu Hristos, viaţa morală şi împlinirea poruncilor cu lucrarea
virtuţilor, rugăciunea şi asceza, contemplaţia tainelor lui Dumnezeu, a istoriei mântuirii,
cumuniunea îndumnezeitoare.
 Pentru ca toţi oamenii să cunoască adevărul descoperit de Dumnezeu, este absolut
necesar ca martorii slavei lui Dumnezeu şi ucenicii direcţi ai lui Hristos şi prin ei cei care au
primit şi vor primi până la sfârşitul veacurilor mandatul apostoliei să proclame lumii adevărul
divin, Evanghelia lui Hristos prin ceea ce se numeşte lucrarea de evanghelizare, act eclesial
esenţial. Prin actul de proclamare permanentă a Evangheliei mântuirii, de evanghelizare,
începând de la apostoli şi continuând neîntrerupt prin ierarhia sacramentală a Bisericii, episcopi
şi preoţi, oamenii sunt învăţaţi nu „în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte
învăţate de la Duhul Sfânt” (1 Co 2,13) adevărurile dumnezeieşti, descoperite de Dumnezeu
Însuşi şi transmise şi interpretate cu fidelitate, cu credincioşie de cei învăţaţi de către Dumnezeu.
Astfel, prin limbajul teologic al Bisericii ce se exprimă în cultul, cateheza, predica acesteia se
modulează cuvintele lui Dumnezeu exprimate de Acesta în actul chenotic al Revelaţiei conform
capacităţii umane de înţelegere şi receptare, într-o repetare nouă de fiecare dată, după modelul
consumării euharistice a Trupului lui Hristos ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte.
De aceea, în sfera limbajului religios, ceea ce se proclamă se face şi prezent, printr-un proces de
autoimplicare a Celui despre care se vorbeşte, respectiv a lui Dumnezeu Care ni se descopere
oamenilor prin cuvinte, şi mai presus de toate prin Cuvântul Său întrupat prin Care se manifestă
prezenţa iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, a Celui Veşnic pentru cei
muritori pentru a-i face vii prin Învierea Sa în Împărăţia Sa ce a venit şi vine. Cuvintele
teologului în misiunea Bisericii reproduc, sunt ecoul tainic şi eficace al cuvintelor şi gesturilor
Cuvântului lui Dumnezeu Însuşi prin a Cărui Întrupare a venit lumii „harul şi adevărul.” (In
1,17) Pentru a oferi o deschidere şi o semnificaţie culturală acestor afirmaţii vom exemplifica cu
acel „Socrate român”, Petre Țuţea, care spunea următoarele în acest sens : „Simbolica creştină
cuprinde vii şi morţi, vehiculând taine indescifrabile, lucruri lumeşti trecătoare, aparent-stabile,
cognoscibile, ştiinţă sub semnul eternităţii, deosebită de cea desfăşurată sub semnul infinitului,
ştiinţa dogmelor nu a conceptelor, depăşind raţiunea omului întrebător şi scormonitor,
transformată în vehicol al tainelor şi în instrument al cunoaşterii prin har a lucrurilor lumeşti.
Preotul creştin este o fiinţă având chemarea să comunice mistere care îl cuprind împreună cu
credncioşii. Mistică şi comunicare, nu hermeneutică…Limbajul ritualic, oral şi gestic este stabilit
şi transmis de istoria şi de tradiţia sacră, preotul comunicând prin serviciul divin adevărurile
credinţei, limbajul pierzând semnificaţia psihologică şi logică obişnuită. Este limbajul comun
sacralizat. Este situarea spirituală a preotului şi credincioşilor în sfera Realului, la care participă
păstorul împreună cu păstoriţii…Limbajul teologal se desfăşoară în limitele tainelor cuprinse în
serviciul divin, iar când teologul speculează, rătăceşte filosofic. Lucrurile sfinte îmbracă forma
dogmelor, nu constituie o doctrină sau un sistem, unitatea dogmatică fiind transcendentă. Un
teolog nu construieşte doctrinar sau sistemic, ci expune adevăruri revelate. Nu este autor, ci
teolog. Când explică rătăceşte, cum rătăcesc de obicei hermeneuţii. Textele sacre vorbesc
singure, iar comunicarea adevărată a sensurilor lor aparţine sfinţilor şi iluminaţilor.” (Petre
Țuțea, Omul. Tratat de antropologie creştină. Addenda. Filosofie şi teologie, Timpul, Iaşi, 2001,
p.107-8)
 Evanghelizarea implică astfel pe trimişii Cuvântului, apostolii, pentru a propovedui
cuvintele Cuvântului, Lumina şi viaţa lumii. Aceştia sunt „slujitorii lui Hristos şi iconomii
tainelor lui Dumnezeu” (1 Co 4,1). Intuind acest adevăr fundamental al misiunii creştine, Sf.
Pavel spune, stabilind relaţia justă dintre apostolii care evanghelizează şi cei care doresc să fie
evanghelizaţi: „Căci, oricine va chema numele Domnului se va mântui. Dar cum vor chema
numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum
vor auzi fără propoveduitor? Şi cum vor auzi fără propoveduitor?” (Rm 10,13-15).
Evanghelizarea creştină înseamnă proclamarea adevărului divin revelat scripturistic, formulat
dogmatic în Tradiţia eclesială, experiat duhovniceşte în comuniunea Duhului în cultul personal
sau comunitar şi apărat prin canoane, adevărate „turnuri” ale dreptei credinţe. Revelaţie, dogmă,
cult spiritualitate, canoane structurează Biserica lui Hristos în natura şi lucrarea ei misionară,
modulate în actul evanghelizării, al propoveduirii atât de necesare în veacul apostolic, în epoca
patristică, sub dominatiile ideologiilor, ca şi în epoca noastră de matrerialism consumerist, de
indiferenţă religioasă, de sincretism şi secularism. Nu întâmplător Sf. Pavel accentuează
importanţa majoră a naşterii prin Evanghelie în Iisus Hristos (1 Co 4,15) şi solicită îndoită cinste
pentru preoţii care îşi ţin bine dregătoria şi, mai ales, „se ostenesc cu cuvântul şi învăţătura” (1
Tim 5,17).
 Teologia misionară are în vedere Taina Bisericii lui Hristos într-o perspectivă dinamică
şi existenţială spre extinderea acesteia în întreaga creaţie şi a face din toţi oamenii mădulare,
membre ale Trupului hristic în sens sacramental şi spiritual (Ef 2,20-22). De aceea, Biserica este
misionară în însăşi fiinţa ei, pentru că ea este trimisă pentru lume de către Hristos-Dumnezeu
Însuşi spre a împlini prin Duhul unirea harică, în iubire, prin Apostolii şi ucenicii lui Iisus,
Domnul înviat, a tuturor oamenilor cu Dumnezeu. Mântuitorul Hristos şi cei 12 Apostoli ne oferă
o imagine a Bisericii: Hristos este Capul, Piatra cea din capul unghiului, după modelul geometric
al Templului ce reflectă în creaţie ordinea spirituală cerească iar cei 12 apostoli simbolizează
întreaga structură a Bisericii constituită din ierarhie şi credincioşi : „Şi El a dat pe unii apostoli,
pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti şi pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la
lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a
cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui
Hristos.” (Ef 4,11-13; 1 Co 12,27-30). Apostolii şi urmaşii lor, ierarhia sacramentală a Bisericii,
primesc adevărul dumnezeiesc, revelat şi propovăduit pentru toţi oamenii de către Mântuitorul
Hristos, pe care-l vor răspândi pretutindeni şi neîncetat până la Parusie, în contexte istorice,
culturale, politice şi sociale dintre cele mai diverse şi, de multe ori, total contrare Evangheliei,
ceea ce a făcut şi va face ca mulţi să-şi dea viaţa pentru Hristos, pregustând astfel Învierea Sa.
 Biserica a luat fiinţă în sens de comunitate umană religioasă la Cincizecime,
fiind constituită din elementul divin şi uman, expresie a comuniunii dintre persoanele divine,
Dumnezeirea treimică şi persoanele umane, ontologic vocaţionale divinului. Prin Biserică,
oamenii se împărtăşesc de viaţa dumnezeiască, făcându-se „părtaşi dumnezeieştii firi” (2 Ptr 1,4)
adică au posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu ca iubire creatoare şi mântuitoare, în perspectiva
mărturisirii acestui adevăr în toată istoria umană şi pentru toţi oamenii.
 Astfel, Biserica, prin toţi membrii ei, în întreaga ei structură constitutivă începând
cu apostolii şi ucenicii, apoi toţi creştinii, cler de succesiune apostolică şi mireni, laici care sunt
încorporaţi haric prin Sfintele Taine în Trupul mistic al lui Hristos, este trimisă în lume pentru ca
toţi fiii ei să trăiască în Iisus Hristos Care îi susţine în mărturisirea lor (In 17 - Rugăciunea
arhierească) adeverind prin lucrarea Duhului caracterul unic şi divin al credinţei creştine.
Mântuitorul Hristos Care a reconciliat pe Dumnezeu cu umanitatea căzută în păcat şi moarte prin
întruparea şi învierea Sa dăruieşte viaţă veşnică celor care cred în El sub două aspecte
fundamentale pe care celebrarea liturgică ortodoxă le formulează doxologic astfel : „Plineşte
cererile cele de folos ale robilor Tăi, dându-ne nouă în veacul de acum cunoştinţa adevărului
Tău, şi în cel ce va să fie viaţă veşnică dăruindu-ne.” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur,
Rugăciunea Antifonului al treilea). Astfel, la Dumnezeu ne raportăm în calitate de creştini
gnoseologic şi experienţial în acelaşi timp, pentu că pe El îl cunoaştem ca pe Subiectul suprem,
Creatorul şi Mântuitorul omului şi al întregului cosmos. Biserica lui Hristos, ca loc, casă a
adevărului Său şi a comuniunii oamenilor restauraţi prin har în relaţia cu Dumnezeu, în misiunea
ei în lume, în numele lui Hristos Dumnezeu şi cu puterea spirituală a Duhului Său dumnezeiesc
cheamă pe toţi oamenii la cunoaşterea supraraţională a lui Dumnezeu, teognosie, act noetic prin
care omul este învăţat de Dumnezeu prin revelarea strălucirii slavei Sale eterne, şi la
comuniunea, iubirea lui Dumnezeu, după modelul dialogic, o relaţie de tip eu-tu.
 Fiul este trimis de către Tatăl pentru mântuirea oamenilor, „la plinirea vremii”
(Ga 4, 4), Duhul Sfânt este trimis la Cincizecime pentru a continua lucrarea Fiului, Apostolii
care se află la temelia Bisericii şi Biserica însăşi prin ei este trimisă pentru mântuirea lumii care
semnifică, înseamnă pentru toţi oamenii cunoaşterea lui Dumnezeu şi viaţa veşnică. Prin
misiunea Bisericii, întreaga lume devine templu al lui Dumnezeu pentru că în conformitate cu
voinţa şi lucrarea divină întreaga lume este chemată să devină Biserică. Aceasta este conştiinţa
Bisericii dintru început şi este exprimată chiar în primele scrieri creştine. Astfel, în Păstorul lui
Herma (8,1) se afirmă elocvent că „pentru Biserică a fost creată lumea” (traducere de Pr.
Dumitru Fecioru, PSB 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 232).
 De aceea, Biserica are o misiune universală, catolică, ecumenică, termen întâlnit
prima dată la Ignatie al Antiohiei în Epistola către Smirneni (8,2), PSB 1, EIBMBOR,
București, 1979, p. 184) cu sensul că mesajul evanghelic se adresează tuturor oamenilor de pe
întreg pământul.
Misiunea creştină pentru misionarul ortodox, în special astăzi, înseamnă în primul rând
organizarea internă a Bisericii pentru propoveduirea cuvântului divin, împărtăşirea Sfintelor
Taine credincioşilor, oficiul rugăciunii publice şi particulare, activitatea filantropică la nivel de
comunitate locală spre a conştientiza pe toţi creştinii de calitatea de fiu al lui Dumnezeu în şi prin
Biserica lui Hristos celui înviat, una cu Tatăl cu Duhul în Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită,
în unitate de credinţa dar şi în practicarea caritaţii creştine în plan social. De asemenea, misiunea
înseamnă şi apărarea tezaurului ortodox de credinţă şi mărturisire în faţa prozelitismului
denominaţiunilor creştine, sectele, şi al noilor mişcări religioase şi a practicilor lor pseudo-
spirituale străine ethosului românesc şi spiritualităţii ortodoxe, prin aprofundarea învăţăturii de
credinţă proprii, prin înţelegerea şi trairea ei în cinci lucrări esenţiale ale Bisericii: 1. Adorarea
lui Dumnezeu; 2. Comuniunea cu Dumnezeu; 3. Învăţătura despre Dumnezeu; 4. Slujirea,
diaconia sau filantropia; 5. Mărturia creştină; 6. Contextul cultural, politic.
Astfel, creştinul este chemat să mărturisească pe Dumnezeu, pentru ca tot ceea ce face el,
să facă spre slava lui Dumnezeu. Misiunea înseamnă viaţa în Hristos, comuniunea cu Dumnezeu
treimic, pentru că temeiul misiunii creştine este Hristos Însuşi, „piatra cea din capul unghiului”
( 1 Ptr 2,6), iar realizarea misiunii în istorie, în timp şi spaţiu, reprezinta creşterea, extinderea
Bisericii şi incorporarea oamenilor în Hristos prin Biserică. În acest sens, „întemeietorul Bisericii
noastre El însuşi a fost întâiul misionar, apostol şi arhiereu al mărturisirii noastre, şi precum pe
El L-a trimis Tatăl aşa El a trimis pe ucenicii Săi iar aceştia ca Apostoli misionari ai credinţei, au
trebuit să plece în largul lumii şi să înveţe toate popoarele, semănând samânţa Evangheliei şi
tinzând a le aduce pe toate pe calea mântuirii după dorinţa exprimată de El „ca toţi sa fie una”
(Dr. Vasile Gh. Ispir, Îndrumarea misionară a Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1922, p. 7).
O lucrare esenţială a Bisericii este propovăduirea Evangheliei, adică evanghelizarea :
„Ci, propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o
mai înainte de veci, spre slava noastră”. (1 Co 27) Termenul evanghelizare provine de la însuşi
cuvântul Evanghelie – εὐαγγέλιον – Vestea cea Bună, a mântuirii, a vieţii. Acest termen este
foarte vechi în limbajul creştin, însă a revenit în actualitate datorită noului context creat de
modernism, context secularist în care Biserica nu mai este expresia valorii supreme, cea
religioasă, conform cu axiologia tradiţională.
În acest sens, Biserica evanghelizează permanent. Nu există moment în istorie când
această lucrare esenţială a Bisericii să fi încetat, pentru că în această situaţie nu am mai fi avut
Evanghelia mântuirii, sau aceasta ar fi ajuns la noi cei de astăzi ca orice alt document cu o
valoare istorică, culturală sau religioasă. Sf. Pavel ne încredinţează pe deplin de caracterul
dumnezeiesc al Evangheliei. (1 Co 15,1-3; Ga 1,7-9). Evanghelizarea este un act permanent al
Bisericii în dinamica istoriei umane, fiecare generaţie, prin membrii ei ce răspund pozitiv, în
libertate şi iubire iubirii infinite a lui Dumnezeu în Hristos, fiind născută prin Evanghelie şi har
la viaţa cea nouă a Bisericii. Pe de altă parte, evanghelizarea este un act istoric bine conturat în
memoria popoarelor creştine, prin actul de creştinare, Botezul în Hristos al fiecărui popor, direct
de la apostoli, cum este şi cazul poporului român sau de la un scaun apostolic, aceasta mai ales în
primul mileniu creştin.

Terminologia misionară, relația Misiologiei cu celelalte discipline teologice

Pe lângă Evanghelie, Biserica propoveduieşte adevărurile de credinţă, dogmele,
formulate sinodal, sobornicesc în Tradiţia creştină cea una în diversitatea legitimă a unicei
mărturii creştine, expresia concentrată a acestei credinţe unitare fiind Simbolul de credinţă niceo-
constantinopolitan pe care Biserica Ortodoxă se strădueişte să-l actualizeze prin efort ecumenic
pentru toate confesiunile creştine angajate în refacerea unităţii creştine vizibile. Viaţa creştină şi
teologia creştină stau prin Duhul Sfânt într-o relaţie ontologică cu Hristos. De aceea, creştinul
este un mărturisitor al lui Hristos-Dumnezeu, iar mărturia creştină implică viaţa spirituală,
consecinţă a primirii Tainelor lui Hristos. Primirea lui Hristos de către creştini concomitent cu
primirea creştinilor de către Hristos este un act de mărturisire, de iubire văzătoare şi de vedere
iubitoare în Duhul Sfânt a lui Hristos în lumina Sa necreată şi veşnică. Acest adevăr este
exprimat de o manieră entuziastă în Liturghia ortodoxă după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele
lui Hristos: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea
adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.” Prin
misiunea ei, Biserica îi cheamă pe creştini nu doar la o reamintire de cuvintele şi faptele
vindecătoare şi mântuitoare ale lui Hristos, ci la o comuniune reală cu El, prin vedere şi auzire în
lumina taborică a cuvintelor evanghelice, prin transfigurare interioară, datorate împlinirii
poruncilor şi sălăşluirii lui Hristos în adâncul tainic al fiinţei. Creştinul este ca mărturisitor un
văzător al Slavei lui Dumnezeu. Astfel, Biserica în misiunea ei nu proclamă lumii doar un
discurs despre divinitate prin care să răspundă intenţionalităţii spre divin structurale fiinţei
umane, un discurs intelectualist, ci ea propune şi dăruieşte prin Duhul lui Hristos şi reala
comuniune cu persoanele treimice reale, întru iubirea cea mai înaltă şi cea mai copleşitoare ce
culminează cu vederea lui Dumnezeu în lumina Sa eternă. În Vechiul Testament profeţii,
interpelaţi de Dumnezeu, aud vocea Lui iar mesajul transmis de Dumnezeu are un caracter
comunitar, public, universal, şi îl are în vedere pe Mesia, consubstanţial cu Dumnezeu,
propoveduit de Biserica lui Hristos. Tot Vechiul Testament ne oferă şi o oarecare vizualizare a
lui Dumnezeu. (Fc 18,2; Iș 3,2-6; Is 6,1-8). În temeiul Revelaţiei Vechiului şi Noului Testament,
teologul creştin este un mărturisitor, un martor, un văzător al lui Dumnezeu. Apostolii au văzut şi
auzit „fizic” pe Dumnezeu prin răspunsul lor la chemarea lui Hristos şi urmarea Lui (In 14,9-
10). Mântuitorul Iisus Hristos fericeşte însă pe cei care cred, care se încred deplin în adevărul
Său (In 20,28) sau îi încredinţează despre adevărul Său după modelul alegerii pauline, prin
intervenţia Sa minunată şi interpelarea lor directă pentru misiunea şi mărturia creştină. Mărturia
creştină se referă la totalitatea vieţii creştine: cult, spiritualitate, filantropie, slujire, toate aceste
manifestări având o valoare teofanică (Mt 6,6). Misiunea este de asemenea o stare de jertfă, ea se
împlineşte şi în cuvintele şi cu puterea rugăciunii, a cuvintelor prin care misionarul se deschide
spre Dumnezeu întru invocare. Prin acest act, având în vedere dimensiunea autoimplicativă a
cuvintelor, a limbajului în general, Dumnezeu ÎnsuşI este prezent în lucrarea misionarului
creştin. Rugăciunea face ca Dumnezeu să fie, să vină, să se facă prezent acolo unde este invocat,
în existenţa personală sau în comunitatea rugătoare.
Misiunea Bisericii, dintotdeauna, înseamnă şi un act de slujire a oamenilor, un act de
filantropie, după modelul Celui ce slujeşte, Mântuitorul Iisus Hristos. Motivaţia filantropiei
creştine nu este doar de natură psihologică, sociologică (în sensul ajutorului pentru cei
marginalizaţi ai socieăţii), ci este o atitudine de iubire concretă faţă de om, întrucât creştinismul
înseamnă fapta concretă în sprijinul aproapelui; aşa s-a şi impus creştinismul în lumea veche,
printr-un praxis social care angaja iubirea faţă de aproapele, în numele lui Hristos.
În concluzie, se poate aborda misiunea Bisericii în trei registre principale: 1.
evanghelizarea; 2. mărturia creştină; 3. filantropia. Misiologia, ca ştiinţă teologică, studiază
ştiinţific şi sistematic misiunea Bisericii în lume, pentru ca lumea să devină Biserică; aceasta
implică: credinţa în Hristos - Alfa şi Omega -, un dialog cu Hristos întru cunoaşterea lui
Dumnezeu, pentru ca lumea să fie ceea ce doreşte Dumnezeu, un spaţiu al iubirii şi al vieţii
veşnice prin Înviere.
Misiunea Bisericii înseamnă multe lucrări, care nu depind întotdeauna de o metodologie
bine stabilită, ci lasă loc şi lucrării lui Dumnezeu. Misiunea Bisericii se desfăşoară întru
neputinţa oamenilor, cu limitele lor, cu păcatele lor iertate în Taina Pocăinţei, dar cu deschidere
şi încredere desăvârşită în harul lui Dumnezeu care pe toate le plineşte. În acest sens, credinţa
misionarului creştin, a preotului, este o angajare pentru Dumnezeu, care implică şi risc,
încercare, greutate, durerea de a nu putea face ceea ce este dorit. Operând în dimensiunea
libertăţii umane, misiologia creştină ne oferă o perspectivă asupra existenţei, asupra lumii, din
punct de vedere al angajării credinţei creştine. Misiologia ortodoxă pune în lumină şi relaţia
dinamică ce există între Dumnezeu şi lume, o alianţă ce începe cu Israelul Vechiului Testament
şi se desăvârşeşte cu Biserica. Într-un context în care anumite grupuri creştine relativizează
Biserica absolutizând imanent Împărăţia lui Dumnezeu, luând ca motto expresia teologului A.
Loisy, anume că „Iisus a propovăduit Împărăţia lui Dumnezeu şi a venit Biserica”, Ortodoxia
înţelege relaţia justă dintre cele doua realităţi, Biserica fiind calea, semnul şi adevărul spre şi
despre Împărăţia lui Dumnezeu.
Spre deosebire de disciplina teologică Teologia Pastorală care este mai ales un dialog al
preotului cu credincioşii, Misiologia este un dialog al Bisericii cu cultura, ştiinţa şi ideile
timpului, într-un context fie general, fie de evanghelizare personalizată, de la persoană la
persoană, în comunitatea eclesială locală. Literatura misiologică actuală este un bun prilej pentru
un exerciţiu teoretic şi practic al însuşi misionarismului ortodox.
De aceea disciplina Misiologie ortodoxă, de fapt noua denumire pentru ceea ce erau
„Îndrumările misionare” în învăţământul teologic dinainte de 1989, considerăm că implică o
abordare mai amplă, mai la obiect şi în concordanţă, păstrând şi accentuând specificul
Ortodoxiei, cu bibliografia disciplinei extrem de vastă şi de diverse orientări confesionale şi
denominaţionale. În primul rând, trebuie să înţelegem că atunci când vorbim despre misiunea
Bisericii ne referim de fapt la lucrarea, la activitatea Bisericii. Transpus într-o formă gramaticală
Biserica este subiectul unei activităţi care este de fapt misiunea ei. Misiunea este predicatul
subiectului – Biserica - şi desemnează gama de activităţi pe care aceasta le desfăşoară în lume:
1. - proclamarea permanentă a Cuvântului lui Dumnezeu, a Evangheliei lui, respectiv
acţiunea de evanghelizare prin cuvântul rostit şi cuvântul scris prin care oamenilor li se comunică
adevărul dumnezeiesc despre lume şi viaţă, despre rostul existenţei umane în lume.
2. - un mod de viaţă, de comportament, o existenţă creştină, eclesială, întemeiată pe
principiile evanghelice. Această viaţă, în comuniune, în relaţia iubitoare dintre Dumnezeu şi om
prin harul divin existent în Biserica lui Hristos de la Cincizecime (FA 2), este de fapt o „viaţă în
Hristos” (Ga 2,20). La viaţa cu Hristos–Dumnezeu, în lumina şi adevărul Său, omul are acces
prin Taina Botezului ce conferă identitatea nouă, aceea de creştin, care se desăvârşeşte prin
Mirungere şi Euharistie. Omul devine astfel un mărturisitor al lui Hristos, călăuzit de cuvintele
Sale şi împlinitor al poruncilor Sale prin care realizează de fapt, că trăieşte autentic şi experiază
bucuria vieţii înnoite întru lumina şi adevărul dumnezeiesc al Revelaţiei, de fapt actul permanent
prin care Dumnezeu cheamă pe fiecare om la experienţa vieţii în comuniune cu Dumnezeu. De
aceea lucrarea misionară ortodoxă nu mai poate fi înţeleasă doar ca o apărare de prozelitismul
întotdeauna virulent al sectelor, aşa cum au abordat această problemă manualele de Sectologie o
lungă perioadă, în învăţământul teologic ortodox. Misiunea Bisericii este şi lucrarea sacră de
apărare a credinţei celei drept -mărturisitoare de prozelitismul sectar, însă misionarul - teolog de
astăzi este invitat la o reflecţie teologică şi eclesiologică asupra misiunii creştine care este întâi
de toate „misiunea lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu Însuşi prin care Acesta împărtăşeşte
lumii din viaţa divină şi o mântuieşte. Nu există misiune a Bisericii decât datorită faptului că
există mai întâi misiunea lui Dumnezeu care trimite Biserica spre a extinde Împărăţia Sa la
întreaga creaţie” (David Bosch, Dynamique de la mission chrétienne. Histoire et avenir des
modèles missionaires, Haho, Karthala, Labor et Fides, Lome, Paris, Geneve, 1995, p. 6).
Misiunea creştină este astăzi o lucrare a Bisericii Ortodoxe, dar şi a confesiunilor şi a
denominaţiunilor occidentale. De aceea, misiunea Bisericii trebuie abordată de o manieră
exegetică, analizând în perspectivă misionară textele evanghelice, scrierile pauline şi ale
celorlalţi autori sacri din Noul Testament, cronologic cu evocarea marilor perioade ale misiunii
creştine, Bizanţul, Roma, Reforma, perioada modernă şi cea actuală animată de spiritul, de
deschiderea ecumenică, şi analitic prin identificarea şi enunţarea problematicii misionare actuale
în contextul ecumenismului.
Ecumenism este termenul tehnic prin care este desmnată astăzi in creştinism dorinţa de
refacere a unităţii vizibile a creştinilor, pentru „ca toţi să fie una” după dorinţa şi voinţa expresă a
Mântuitorului Iisus Hristos exprimată în Rugăciunea arhierească din grădina Ghetsimani.
Etimologic cuvântul ecumenism provine din limba greacă, de la verbul o„kšw – a locui, mai
exact de la o„koumšnh – locuit, - ă, perfectul medio-pasiv al verbului sus-menţionat. În
antichitatea greco-romană prin o„koumšnh se înţelegea lumea locuită, lumea civilizată, distinctă
de cei din afara graniţelor imperiale, populaţiile barbare.
Misiologia şi Ecumenismul, ca ştiinţă teologică, are strânse relaţii cu disciplinele
biblice, istoria, exegeza şi hermeneutica biblice.
Vechiul Testament şi Noul Testament constituie de fapt temeiul misiunii creştine.
Sfânta Scriptură conţine revelaţia Dumnezeului Celui viu în istorie, mesajul şi adevărul Său
spiritual, mântuitor pentru întreaga umanitate, descoperit gradual unui om sau unei comunităţi,
respectiv poporul evreu în contextul Vechiului Testament şi deplin prin Iisus Hristos, tuturor
oamenilor, în Noul Testament.
Istoria bisericească universală şi istoria Bisericilor locale sunt în strânsă legătură cu
istoria Bisericii. Astfel, „istoria Bisericii este istoria misiunii creştine în timp.” Istoria Bisericii
este şi istoria creştinării, a propoveduirii Evangheliei la diferite popoare, în diferite culturi. În
perspectivă creştină, istoria poate fi interpretată ca evanghelizare, convertire a popoarelor la
Evanghelia lui Hristos. Biserica este prezentă azi pe toate continentele, datorită unui spirit şi unei
jertfe misionare creştine exemplare. După ruptura nefirească de la 1054, misiunea Bisericii este
confesionalizată, şi din nefericire, existenţa unei activităţi misionare confesionalizate duce la
tensiuni între Biserici şi chiar la prozelitism.
Istoria Bisericii este şi o istorie a misiunii creştine şi una a ecumenismului, ca încercare
de reconciliere a diverselor poziţii teologice şi refacere a unităţii vizibile a creştinilor. Cu toate
acestea, istoria Bisericii nu a însemnat un pact cu ereticii, ci o condamnare a învăţăturilor lor.
Biserica ortodoxă trebuie să manifeste în contextul creştin actual, un discernământ deosebit,
datorită sincretismului religios propagat de anumite direcţii în contextul globalizării. De aceea, în
perspectivă misionară şi ecumenică este necesară o cunoaştere foarte realistă şi erudită a
învăţăturii şi vieţii Bisericii.
Patrologia este foarte importantă pentru misiunea ortodoxă prin înţelegerea sensurilor
biblice printr-o hermeneutică realistă a Scripturii neseparată de Hristos ca relaţie în credinţă,
personal-comunitară şi existenţială.
Teologia dogmatică este în strânsă relaţie cu misiunea Bisericii. În perspectiva
Ortodoxiei misiunea nu se face doar pe baza Sfintei Scripturi, ci a Sfintei Scripturi în Tradiţia
Bisericii, iar un capitol din Tradiţie îl reprezintă formulele dogmatice şi canonice ale Sinoadelor
ecumenice, expresie a credinţei Bisericii ecumenice. Dogmele, formalizări ale datului revelat,
reprezintă un moment capital în înţelegerea şi transmiterea credinţei precum şi a receptării
acesteia din generaţie în generaţie ca învăţătura cea dreaptă şi mântuitoare şi experienţă
duhovnicească. Dogma implică pe lângă cuvintele ce contextualizează Revelaţia în altă cultură,
folosindu-se chiar de limbaje specifice ale acelei culturi care sunt exprimate doar implicit în
limbajul Revelaţiei, şi experienţa comuniunii cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
Morala şi Spiritualitatea creştină au o deosebită însemnătate pentru viaţa Bisericii.
Fără viaţă morală şi spirituală nu există teolog. Între cuvintele proclamate şi viaţa preotului
trebuie să fie o concordanţă deplină. Preotul ca misionar nu este în afara lumii. El trebuie să fie
un ascet cu viaţă spirituală (post, rugăciune) în orice împrejurare.
Catehetica/Omiletica au ca discipline teologice o importanţă deosebită pentru că
misiunea Bisericii se realizează şi prin cateheză şi predică. Sfântul Pavel manifestă o atitudine
deosebită pentru cei care se ocupă cu învăţătura. (Rm 12,7; 1 Co 12, 28-29; Ef 4,11; 1 Tim 2,7; 2
Tim 4,3). În vocea preotului Bisericii trebuie să transpară glasul lui Hristos.
Liturgica. În Liturghie, în prezenţa la cult se realizează cel mai deplin misterul Bisericii.
Prezenţa credincioşilor la rugăciunea publică, după modelul vechi-testamentar sau cel creştin
tradiţional al participării întregului popor al lui Dumnezeu la cultul divin reflectă răspunsul
pozitiv la invitaţia lui Dumnezeu de a-I fi ascultate glasul şi voinţa. Poporul creştin este chemat
la Biserică, în zilele de sărbătoare, la întâlnirea cu Dumnezeu. Credincioşii vin la cultul divin ce
este încununat de Sfânta Liturghie să se întâlnească cu Dumnezeu.
Dreptul canonic este important pentru misiunea Bisericii pentru că în perspectivă
istorico-administrativă el reflectă organizarea Bisericii iar în perspectivă dogmatico-spirituală el
fixează graniţele adevărului creştin drept şi mântuitor şi ale prezenţei harului în Biserica
sacrament al Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Sectarismul ca proces de ştergere a memoriei
istorice şi refuz al Bisericii ca instituţie a mântuirii şi loc al experienţei spirituale creştine
respinge canoanele. Perspectiva ecumenică nu pooate eluda, de asemenea, canoanele Bisericii
Istoria, filosofia şi teologia religiilor sunt în relaţie strânsă cu Misiologia şi
Ecumenismul ca disciplină teologică pentru că, de fapt, misiunea creştină, în sensul clasic, este
actul de botezare a popoarelor necreştine cu filosofiile şi religiile lor; cunoscând religia, filosofia
religiilor actuale se poate dialoga şi demonstra superioritatea creştinismului (ca religie absolută
în perspectiva filosofică hegeliană sau în perspectiva teologică a Revelaţiei). În contextul actual
există un moratoriu al misiunii creştine, pentru că unele poziţii stimulate de studiile aferente
acreditează ideea că religia este o creaţie a omului. Misiologia şi Ecumenismul ca disciplină
teologică are strânse legături cu cultura timpului, cu celelalte ştiinţe; filosofie, psihologie,
sociologie, cu imaginea lumii structurată de ştiinţele actuale pentru că sensul misiunii Bisericii
este de a-i aduce la Hristos pe toţi cei care ontologic şi sacramental sunt ai Săi (inclusiv cei
botezaţi, care nu sunt totdeauna mădulare vii ale Bisericii).
Literatura misiologică este vastă şi putem spune că ea se întinde pe două milenii de
misiune creştină. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt principalele izvoare al Misiologiei
ortodoxe. Totuşi, primele cursuri de Misiologie în sens academic, sistematic apar în Apus, la
protestanţi. În anul 1590, Adrian Saravia, profesor la Universitatea Leyden editează un prim curs
de Misiologie. Fr. Schleiermacher, care teoretizează faptul că la originea religiei este
sentimentul, introduce Misiologia ca disciplină teologică la 1830. În 1864, Karl Graul predă un
curs de misiologie la Universitatea din Erlangen. Gustav Warneck de la Universitatea Münster
din Germania este teoreticianul propriu-zis al Misiologiei protestante. Această structurare a
Misiologiei ca disciplină teologică mai întâi la protestanţi este un răspuns la misionarismul
romano - catolicilor. Lumea catolică va răspunde şi ea la aceste interpelări protestante prin şcoli
de Misiologie şi prin Misiologia ca ştiinţă teologică propriu-zisă. Robert Streit şi Joseph
Schmidlin sunt consideraţi primii misiologi consacraţi în Biserica Romano – Catolică (sfârşitul
secolului al XIX-lea). Un alt misiolog important catolic este Pierre Charles de la Universitatea
Louvain (Belgia) care a dezvoltat conceptul misiologic „plantatio ecclesiae”.
Însă precursori în istoria Bisericii ai Misiologiei ca ştiinţă pot fi consideraţi Eusebiu de
Cezareea cu lucrarea sa Istoria Bisericească. Un alt reper pentru misiunea creştină este şi Toma
d’Aquino cu lucrarea sa Summa contra Gentiles sau Raymond Lullus.
 În Biserica Ortodoxă Română, Misiologia apare ca disciplină în perioada interbelică, în
învăţământul teologic universitar. Câteva referinţe misiologice din literatura teologică
românească sunt următoarele :
- Vasile Ispir, Îndrumarea misionară a Bisericii ortodoxe, Bucureşti, 1929 ;
- Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, Bucureşti, 1986;
- Pr. Prof. Ion Bria, Credinţa pe care o mărturisim; Bucureşti, 1987; Teologie dogmatică şi
ecumenică, Bucureşti, 1999; Viitorul Ortodoxiei, Bucureşti, 1989; Liturghia după
Liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi mărturiei creştine azi, Editura Athena,
Bucureşti, 1996; Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Trinitas, Iaşi, 1995;
Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1994;
- Metropolitan Daniel Ciobotea, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of
Life, Mission and Unity, Trinitas, Iaşi, 2001;
- I.P.S. Antonie Plămădeală, Ca toţi să fie una, Bucureşti, 1979; Biserica slujitoare, Sibiu,
1986;
- Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Trinitas, Iaşi, 2000;
- P.S. Grigorie Comşa, În slujba misionarismului ortodox, Arad, 1931.
- Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj-Napoca, 2002;
- Episcop Grigore Leu Botoşăneanul, Confesiuni şi secte. Studiu istoric – misionar,
Bucureşti, 1929;
- Episcop Grigorie Comşa, Cheia sectelor din România, Arad, 1930;
- Al. Constantinescu, Sectologie. Istoricul şi combaterea sectelor din România, Bucureşti,
1943;
- Nechifor Crainic, Sfinţenia, împlinirea umanului, Trinitas, Iaşi, 1993;
- Pr. P. Deheleanu, Manual de sectologie, Arad, 1948 ;
- Diac. Prof. P.I. David: Manual de sectologie; Bucureşti, 1994; Invazia sectelor vol.1-3,
Bucureşti, 1997 – Constanţa 2000; Ecumenismul. Un factor de stabilitate în lumea de
astăzi, Editura Gnosis, Bucureşti, 1998 ;
- Arhim. Ilie Cleopa, Călăuză spre cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe, Editura
“Credinţa strămoşească”, 2000 ;
- Prof. Dr. Vasile Miftode (coord.), Dimensiuni ale asistenţei sociale, Editura EIDOS,
Botoşani, 1995;
- Diac. Ioan I. Ică jr. şi Germano Marani (coord.), Gândirea socială a Bisericii.
Fundamente, documente, analize, perspective, Editura Deisis, Sibiu, 2002;
- Pr. Prof. Ioan G. Coman, “Şi Cuvântul Trup s-a făcut”. Hristologie şi Mariologie
patristică, Timişoara, 1993;
- Pr.prof. Constantin Galeriu, Sfântul Apostol Pavel în slujba Evangheliei, în rev.
“B.O.R.”, nr. 5-6/1978;
- Prof. Grigorie Marcu, Saul din Tars, Sibiu, 1939;
- Ep. Ioan Mihălţan, Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia bisericească, Oradea, 1993;
- Pr. Prof. Vasile Mihoc, Unitatea creştinilor în Hristos şi prin Biserică după Epistola
către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, în rev. “Mitropolia Ardealului”, 1-3/1976;
- Mitrop. Nicolae Mladin, Ascetica şi mistica paulină, Deisis, Sibiu, 1996;
- Pr. Prof. Dumitru Popescu, (coord.), Ştiinţă şi Teologie. Preliminarii pentru dialog,
Bucureşti, 2001; Idem, Hristos, Biserică, Societate, EIBMBOR. Bucureşti, 1998; Idem,
Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Diogene, Bucureşti, 1996;
 - Pr. Prof. Dumitru Gh. Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema
intercomuniunii, în “Ortodoxia, ” 1-2/1978;
- Dr. Petru Rezuş, Curs de Teologie fundeamentală, Caransebeş, 1942;
- Ioan Gh. Savin, Apărarea credinţei. Tratat de Apologetică, Anastasia, Bucureşti, 1996;
Idem, Mistica şi ascetica ortodoxă; Mistica apuseană, Sibiu, 1996;

Studiile de specialitate din revistele teologice ale Patriarhiei Române cuprind o bogată
literatură misionară. Între acestea menţionăm :
- Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991;
Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 1-3, Bucureşti, 1978; Ascetică şi mistică creştină sau
Teologia vieţii spirituale, Cluj-Napoca, 1993; Spiritualitatea ortodoxă, (Teologia morală
Ortodoxă vol. III, ) Bucureşti 1981; Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă
Craiova, 1986:
- Dr. Petru Rezuş, Teologia ortodoxă contemporană, Timişoara, 1989;
- Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Teologia fundamentală, Oradea, 2001z,
- Pr. Prof dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Bucureşti, 1956; Patrologie, vol. I-III, Bucureşti,
1984-1988;
- Pr. Prof.dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romăne, vol. I-III, Bucureşti,
1980;
- Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria
bisericească universală, vol. I-II, Bucureşti, 1987, 1993;
- Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” care apare la Bucureşti începând cu anul 1979
cuprinde valorase opere patristice de o maximă deschidere misionară.
- Filocalia vol.1-12, traducere de Pr.prof. Dumitru Stăniloae sunt deosebit de importante
pentru mărturia creştină de astăzi, pentru înţelegerea mistagogică a credinţei creştine.

Dicţionare, Enciclopedii, Manuale :

- Dictionary of Mission. Theology, History, Perspectives, Edited by Karl Muller, SVD,
Theo Sundermeier, Stephen B. Bevans, SVD, Richard H. Bliese, Orbis Books Maryknoll,
New-Yorrk, 1998;
- Missiological Education for the 21st Century, Orbis Books, Maryknoll, New-York, 1996;
- Dictionary of the Ecumenical Movement, Geneva/Grand Rapids, 1991;
- A History of the Ecumenical Movement, 1517-1948, edited by Ruth Rouse and Stephen
Charles Neill, SPCK, London, 1967;
- Okumene Lexikon. Kirchen, Religionen, Bewegungen, Lembeck-Knecht, Frankfurt am
Main, 1987;
- Orthodox Visions of Ecumenism. Statements, Messages and Reports, compiled by G.
Limouris, WCC, Geneva, 1994;
- The Orthodox Church in the Ecumenical Movement. Documents and Statements, 1902-
1975, WCC, Geneva, 1983;
- Martyria – Mission. The Witness of the Orthodox Church Today, Edited by Ion Bria,
WCC, Geneva, 1980;