EUHARISTIA ŞI SPOVEDANIA

„ieri” şi azi

Pr. conf. Dumitru A. VANCA

Facultatea de Teologie Ortodoxă Alba Iulia

Clarificări necesare
Biserica este un organism viu, care creşte şi se dezvoltă. De-a lungul timpului
Biserica a dezvoltat rânduieli şi forme liturgice fie necunoscute anterior, fie cunoscute în
forme simple. Aşa bunăoară a fost cu Sfânta Liturghie. Spre exemplu, un teolog contemporan
afirmă că Sf. Ioan Gură de Aur, dacă ar veni azi la Liturghia care i se atribuie nu şi-ar mai
recunoaşte-o1. În vremea lui nu exista Binecuvântarea Mare, Antifoanele, Cântarea Sfinte
Dumnezeule, Heruvicul, Crezul, Axionul şi câteva Ectenii de la Sfârşitul Liturghiei. Nici
Proscomidia nu exista – fiind doar un ritual destul de sumar –, nu exista iconostas, iar dintre
episcopi doar câţiva purtau sacos, omofor şi mitră. Toate aceste lucruri au fost adăugate în
timp, unele dintre ele chiar destul de târziu. Spre exemplu, intr-un „sbornic” tipărit la Iaşi, la
1723, se spune că împăratul bizantin Ioan al VI-lea Paleologul i-a acordat „o mitra şi cel
dintâi sacos” lui Iosif, Mitropolitul Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432),
iar la sfârşitul sec. XVIII episcopul Neofit Cretanul al Ungrovlahiei acorda episcopilor de
Rm. Vâlcea şi de Buzău dreptul de a purta sacos şi mitră, ceea ce ne arată că practica nu era
încă generalizată.
Dar şi alte slujbe şi-au stabilit formatul destul de târziu, în general după răspândirea
tiparului (sec. XV-XVI). Până atunci diversitatea şi tradiţia locală fiind principiile care
guvernau „tipicul bisericesc”; de fapt nicio Biserică nu a reuşit vreodată să impună forme
unice şi imuabile la nivel etnic-naţional şi cu atât mai puţin la nivel pan-ortodox. Slujbe
importante, cum sunt Spovedania, Cununia, Maslul etc. nu sunt identice în formă şi conţinut
în toate Bisericile Ortodoxe; ce să mai spunem de Liturghie care, deşi e comună în formele
generale şi importante, are multe particularităţi locale (catalogate mărunte de unii liturgişti).
De aceea, în ciuda doritei uniformităţi liturgice (şi uneori impuse abuziv)2, aşa cum îmi place
să le spun studenţilor – Tipicul este un lichid care ia forma vasului în care este pus.

Metodologic, voi trata diferit cele două Taine – Spovedania şi Euharistia – pentru a încerca în
1
Detalii sintetice şi orientative se poat vedea la Andrew Wade, Ce Liturghie a săvârşit Sf. Ioan Gură de Aur ?,
în Credinţa Ortodoxă (Altarul Reîntregirii) Nr. 1/1, 1996.
2
Considerăm că o uniformizare liturgică radicală şi completă nici nu este de dorit şi nici nu este posibilă. În
plus, o aşa monstruozitate ar putea ucide creativitatea liturgică. Biserica şi Sinodul are obligaţia de a verifica şi
veghea asupra ortodoxiei rânduielilor, dar nu până în a impune standardizarea detaliilor nesemnificative, dar
care dau atâta culoare şi prospeţime vieţiiliturgice. Cred că rugăciunea Bisericii trebuie să coincidă cu doctrina
ei, şi invers; că rugăciunea Bisericii trebuie să răspundă unor nevoi reale, imediate şi cât se poate de concrete.
final o câteva concluzii pastorale, practice.

Spovedania3
În forma pe care o avem astăzi, spovedania a s-a transformat radical faţă de Taina
mărturisirii din primele veacuri. Evident, în acele vremuri nu ne mai putem întoarce, dar dacă
nu vom înţelege motivele care stau la temelia istorică a rânduielilor liturgice, motivele care
le-au generat, scopul şi funcţionalitatea lor, nu putem înţelege cum, de ce şi când
administrăm ritualurile liturgice.
Rânduiala Sfintei Spovedanii, aşa cum apare astăzi în textele liturgice oficiale ale
Bisericii Ortodoxe Române, nu reflectă parcursul istoric ce a contribuit (şi contribuie încă) la
formarea morală a generaţii şi generaţii de credincioşi. Chiar şi studiile ştiinţifice se opresc
mai mult asupra aspectului doctrinar sau teologic, partea istorică fiind de cele mai multe ori
marcată lapidar, ori foarte sintetic. Lucrare liturgică şi pastorală capitală în formarea
duhovnicească a enoriaşilor noştri, Taina Sfintei Spovedanii a ajuns în unele parohii o
formalitate. Spovedaniile frecvente şi aproape „la galop” în timpul marilor posturi (nu e
timpulo şi locul să vorbim aici de vechi iniţiative de spovedanii în masă, la grămadă4),
înşiruirea unei liste de păcate comise, omise, gândite etc., literatura exagerată şi abuzivă de
tip monahal-pietistă, dar mai cu seamă încăpăţânarea de a lega indisolubil actul liturgic al
împărtăşirii euharistice de spovedania prealabilă5, fac aproape uitată practica liturgică de
odinioară când Spovedania mai era încă un ritual liturgic excepţional iar accesul la Potir o
formă de pecetluire văzută a iertării, nu o încununare a unei competiţii ascetice.
În noianul de formulare de spovedanie, unele de-a dreptul aberante6, în care se insistă
pe aspectul formal şi juridic, ori pe mărunţişuri şi nu pe aspectele capitale ale vieţuirii
creştine, sensul originar al mărturisirii, de împăcare al penitentului cu trupul Bisericii,
este complet neglijat. Aspectul este cu atât mai dureros cu cât credinciosul nici nu mai are
conştiinţa depărtării de Biserică, de unde nici dorul de (re)întoarcere şi reconciliere.
Pentru primele patru veacuri cel puţin, mărturisirea (έξ-ομολογία) a fost un ritual
excepţional prin care cineva putea trece cel mult o dată în viaţă (Păstorul lui Herma7,
Clement Alexandrinul8, Tertulian9 ş.a). Vorbind despre acest act liturgic şi duhovnicesc, în
lucrarea De Poenitentia, Tertulian foloseşte chiar termenii: penitentia prima şi penitentia
secunda;prima, înainte de Botez, cea de-a doua, după. Dată fiind unicitatea botezului, şi
Spovedania avea un caracter singular, de aceea în sânul comunităţilor era un eveniment rar,

3
Informaţii mai ample despre acest subiect se pot vedea în studiul nostru Spovedania. Marile etape istorice, în
„Vocaţie. Slujire, jertfelnicie. Cinstire şi recunoştinţă părintelui prof. dr. Nicolae D. Necula, la împlinirea vârstei
de 70 de ani”, Edit. Basilica, Bucureşti, 2014, p. 699-720.
4
Această tentativă, iniţiată în anii ’50 de călugării de la Mănăstirea Vladimireşti şi Sihastru, a fost condamnată
de Biserica Ortodoxă Română şi de unii teologi, deşi azi există firave voci care consideră că ancheta şi
rezultatul ei au fost comandate.
5
O bună analiză a „dificultăţilor liturgice şi pastorale” prin care trece Taina Spovedaniei se poate vedea la
Nikolai Ozolin, Tradiţie şi creativitate în arta creştină. Spovedania, o Taină în criză, trad. N. Pălimaru, C.
Login, V. Manea, Cluj Napoca, Patmos, 2009. Cf. Ene Branişte, Liturgica specială, IBMBOR, Bucureşti,
1985, p. 427 şi Ene Branişte şi Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Edit.
Diecezana, Caransebeş, 2001, p. 464).
6
Spre exemplu, într-o broşură intitulată Spovedania preoţilor de mir (Sihăstria, 2006), pusă pe seama pr. Ilie
Cleopa, citim în lista de păcate: „Îmi tund părul şi mustăţile ca să plac oamenilor, nu lui Dumnezeu [159]”
(p.22), „Am fost hirotesit duhovnic mai înainte de a avea vârsta de 40 de ani …” [57] (p. 11), „Am slujit
ca preot făcând în acelaşi timp şi serviciul de paracliser, adică servindu-mă singur, care este şi aceasta o
greşeală grea.” [40], (p. 9), şi lista acestor aberaţii poate continua.
7
Păstorul lui Herma, trad.rom. în “PSB”, vol. 1, trad. D. Fecioru, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 252.
8
Clement Alexandrinul, Stromatele, II, 13, în PSB, vol 5, trad.rom. N. Chiţescu et alii, Edit. IBMBOR,
Bucureşti, 1981, p. 51. Clement merge atât de departe încât afirmă că Pocăinţa este egală cu Botezul în ce
priveşte ştergerea şi iertarea păcatelor (Comentariu la Ioan, apud Ilarion Felea, op. cit., p. 51).
9
Tertulian, Despre Pocăinţă, IV şi VII, în PSB, vol 3, trad.rom. N. Chiţescu et alii, Edit. IBMBOR, Bucureşti,
1981, p. 261.
public şi de un dramatism considerabil, la care lua parte întreaga Biserică. Acest tip de
spovedanie însă era cu totul altceva faţă de spovedania continuă care se cerea oricărui fiu
al Bisericii - pocăinţa. Penitenţa era un proces lung iar penitenţii erau distribuiţi în mai multe
categorii: plângătorii (=flentes); ascultătorii (=audientes); îngenunchetorii (=genuflectens);
împreună-şezătorilor (=consistentes)10.
Procesul Mărturisirii publice (în mijlocul bisericii) era urmat de o perioadă de
Penitenţă publică (în pridvorul bisericii), iar Reconcilierea era tot un act public, şi tot în
mijlocul bisericii11. Este evident că un parcurs liturgic de un asemenea dramatism nu se putea
aplica pentru toate păcatele, ci mai cu seamă pentru lucruri considerate grave, ca apostazia,
crima, idolatria, adulterul, vrăjitoria12, sperjurul.
Cunoscută în vremea Sf. Ioan Gură de Aur13, spovedania publică a intrat în declin de
pe vremea patriarhului Nectarie (381-397) care pare să o interzică datorită scandalului produs
de spovedania publică a unei femei ce a curvit cu un diacon. Practica mărturisirii publice a
continuat însă în paralel cu cea particulară, care începe să devină regula. În general procedeul
era acesta: penitentul venea în faţa duhovnicului care, după ce asculta mărturisirea decidea
dacă e nevoie şi de o mărturisire publică a păcatului, sau nu. Fer. Augustin introduce
principiul: „păcate publice – mărturisire publică, păcate secrete – mărturisire
particulară”, dar întotdeauna înaintea cuiva: preotul sau Biserica, singură conştiinţa proprie
nu este suficientă14. De acum părerile sunt împărţite, iar practica este departe de a fi
uniformă: Astfel, în Syria, la jumătatea sec. al V-lea. Teodoret al Cyrului (+458), consideră
penitenţa particulară „o comedie”15, în schimb la Roma, Leon cel Mare (+461), la sfârşitul
sec. al V-lea, se pronunţă împotriva mărturisirii publice considerând că „păcatele trebuie
arătate numai episcopilor prin mărturisirea secretă”16;
Ambandonată cu totul până la sfârşitul primului mileniu17, practica mărturisirii a fost
„îmbogăţită” între timp cu practicile monahale ale formării duhovniceşti, în special cele de
tip egiptean – spovedania gândurilor, a faptelor necomise (Antonie cel Mare, Pahomie), sau
de tip occidental – penitenţe tarifar comutative (monahismul irlandez)18. Cu timpul conştiinţa
Bisericii s-a atrofiat, abandonând total caracterul profilactic al mărturisirii publice a
păcatelor, iar clerul a început să se preocupe de Abacul duhovnicesc-penitenţial, cu reţetar
prestabilite: păcatul X - penitenţa Y (Ioan Postitorul nu este vinovat de Penitenţiarul care i

10
D. Stăniloae, Mărturisirea…, p. 238-239).
11
J. Morinus, De Disciplina in Administratione Sacramenti Poenitentiae, apud Philip Schaff (ed.), Nicene and
Post-Nicene Fathers, vol.14: The Seven Ecumenical Councils, Grand Rapids, p.82.
12
Sfântul Ciprian, De Bono Patientiae, XIV, Migne PL. 4, 651B, disponibil on line la
http://www.documentacatholicaomnia.eu/02m/0200-
0258,_Cyprianus_Carthaginensis,_Liber_de_Bono_Patientiae,_ MLT.pdf. (accesat 24.01.2014). Nu toată
lumea era însă de acord că aceste păcate puteau fi iertate prin penitenţă. Spre exemplu, Tertulian consideră că
Papa Calist I comite un abuz atunci când admite posibilitatea penitenţei pentru adulter, practica fiind de a
acorda iertarea şi Euharistia doar pe patul de moarte.
13
“Ştiţi cu toţii cât e de dureros să ni se spună păcatele în auzul tuturora. Trebuie să ai un suflet mare ca
să nu-ţi pierzi curajul când te acuză atâţia oameni şi când atâţia oameni sunt martori ai păcatelor tale.”
(Omilii la Matei, XXVI, 8, în PSB 23, p. 341).
14
Augustin, Sermo 82, 87, PL 38, 511 apud Ilarion Felea, op.cit. p. 109. cf. Sermo 392, 3, PL 39, 1158.
15
Comentariu la I Corinteni, 5.4 şi Scrisoarea LXXVII (către Eutaliu), apud I. Felea, op.cit. p. 105.
16
Leon cel Mare, Epistolae, 168, (ad Campanie Episcopi), PL54, 1211A, disponibil on line:
http://www.documentacatholicaomnia.eu/20vs/104_migne_pl/1815-
1875,_Migne,_Patrologia_Latina_054_(AD_1846)_ Walker_Fundation,_MLT.pdf. (accesat 25.01.2014).
17
Istoria semnalează un ultim caz în Răsărit, la anul 1080, când împăratul Alexis Comnenul a procedat la o
mărturisire şi o penitenţă publică, urmare a delictelor comise pentru accapararea tronului (suntem la 3 ani
după altă penitenţă publică – Henric al IV-lea, la Canossa): Apud J. Morinus, De Disciplina…, Note to Canon
XI of Nicea (trad.engl. disponibilă la http://foucault.info/pst/az-cf-86224-1216634377).
18
Vezi la Dumitru A. Vanca, Spovedania. Marile etape istorice, în „Vocaţie. Slujire, jertfelnicie. Cinstire şi
recunoştinţă părintelui prof. dr. Nicolae D. Necula, la împlinirea vârstei de 70 de ani”, Edit. Basilica,
Bucureşti, 2014, p. 699-720.
se atribuie19). Din păcate formularele liturgice răsăritene s-au contaminat cu legalismul
occidental, totul culminând cu Rânduiala Mărturisirii din Molitfelnicele româneşti şi slavone
(nici cele greceşti nu au fost ferite) începând din a doua jumătate a sec. al XVII. Trebuie să o
recunoaştem că actuala rânduiala a Spovedaniei, dacă nu integral, oricum în cea mai mare
parte este „plagiată” de Petru Movilă Rituale Sacramentorum al Papei Paul V (prima ediţie
1614):
“Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de
oameni, să-ți ierte ție, fi ule (N), toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot, prin puterea Sa
ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh. Amin.” (P. Movilă, Trebnik, Kiev, 1646, p. 351−352)
Textul rânduielii sale pune în centrul lucrării persoana preotului care devine „vioara
întâi”: „eu te iert de toate păcatele tale…”, spre deosebire de vechea tradiţie bizantină, în
care preotul doar se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor penitentului, aşa cum încă
se mai putea vedea în Transilvania secolului al XVII-lea în ritualul Spovedaniei din
Molităvnicul (1689) lui Ioan Zoba din Vinţ 20.

În general, penitenţa avea o durată determinată în funcţie de gravitatea păcatului şi

consecinţa imediată era interdicţia accesului la Potir. Părinţii cu autoritate duhovnicească mai
mare au şi emis anumite recomandări cu privire la durata opririi de la Potir, pe care Biserica
le-a catalogat în aşa-numitele canoane, unele ducând la o interdicţie a Euharistiei până pe
patul de moarte.
Nu trebuie însă să uităm că toate aceste practici erau aplicate în contextul mărturisirii
şi reconcilierii publice, a unor cutume unanim acceptate şi într-o relaţie cu duhovnicul.
Interdicţia la Potir avea un rol profilactic şi era cunoscută întregii Biserici. Într-o realaţie
particulară n-ar fi avut efectul pe care l-au dorit Părinţii. Da, a opri pe cineva de la Potir este
şi permis şi recomandat în unele cazuri, cum sunt cele din lista scurtă de păcate. Dar să nu
uităm că singurul responsabil de acest gest este numai şi numai duhovnicul. Eu, dacă nu
sunt duhovnicul celui ce vine la Potir nu am nici dreptul, nici căderea duhovnicească de a-i
refuza Euharistia, după cum nici penitentul n-ar trebui să se oprească singur de la ea, dacă
duhovnicul nu a făcut-o.

Euharistia
Daţi-mi voie să vă reamintesc încă o dată că Liturghia a apărut ca veşmânt adus ca dar
Euharisitiei. Ea este darul şi contribuţia zecilor de generaţii de Părinţi bisericeşti care s-au
străduit să facă din simplul ritual al sfinţirii şi împărtăşirii, al unei mese solemne – aşa cum
ne-a lăsat-o Mântuitorul – un festival pământesc al slavei cereşti. Oricât ne deranjează acest
lucru, nu trebuie şi nu avem voie să uităm că Liturghia este doar coaja care ţine miezul.
E foarte adevărat că Hristos ni se poate comunica şi în cuvânt, în icoană, în armonia
bizantină21... dar tot atât de adevărat e că nimeni nu cumpără ciocolata pentru a se mulţumi
doar cu ţipla, oricât de strălucitoare şi colorată ar fi. Ea este Taina Tainelor culme şi scop al
întregii lucrări liturgic-sacramentale; este armătura zidirii Bisericii.
Euharistia este cea mai mare dintre Sfintele Taine. „Nu putem să mai mergem
dincolo de aceasta sau să mai adăugăm ceva”, spune Sfântul Nicolae Cabasila, iar Sf. Teodor
Studitul o numeşte „taina care conţine totalitatea milei dumnezeieşti”. Această taină
reprezintă desăvârşirea celorlalte, cea spre care toate celelalte tind. Prin împărtăşirea cu

19
Ioan Cozma, The pedagogic and therapeutic character of Saint John the Faster’s canons from acribia to
condescension, în “European Journal of Science and Theology”, 8(2), 227-238.
20
Celor care doriţi să vedeţi o rânduială a spovedaniei în duhul vechii Bisericii văinvit să citiţi această
rânduială în Molitfelnicul lui Ioan Zoba din Vinţ; veţi fi surprinşi de dragostea, mila şi smerenia de care trebuie
să dea dovadă preotul. Vezi la Ana Dumitran, Alin Gherman, Dumitru A. Vanca, Molităvnic, Bălgrad 1689-
2009, Edit. Reîntregirea, 2010, f. 44 r-53v)
21
D. Stăniloae, Modurile prezenţei Lui Hristos în cultul Bisericii, în rev. MB, 32/7-9 (1982), p. 429-456.
Trupul şi Sângele lui Hristos, în care sălăşluieşte material întreaga plinătate a Dumnezeirii
(Col 2, 9), noi îl primim pe însuşi Dumnezeu în sufletul şi în trupul nostru. Euharistia nu doar
ne formează după Hristos, precum celelalte Taine, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, ci ne
„hristifică” în mod real. Trupul şi Sângele lui Hristos se răspândesc în toate mădularele
noastre, amestecându-se cu ele făcându-ne „purtători de Hristos” (Sf. Chiril al Ierusalimului)
şi chiar mai mult: „părtași dumnezeieștii firi” (II Petru 1, 4). Sf. Grigore de Nysa explică:
„Dumnezeu se amestecă cu firea noastră trecătoare pentru a-l îndumnezei pe om
împărtăşindu-i dumnezeirea Sa” [...] „Aşa cum puţină drojdie face pâinea să crească, aşa şi
trupul ridicat de Dumnezeu la îndumnezeire, odată ce face parte din ale noastre, îl schimbă şi
îl transformă în propria sa substanţă”.
Fără a mai insista asupra acestor aspecte binecunoscute, voi concluziona spunând că,
fără Euharistie, întreaga arhitectură liturgică a Bisericii Răsăritului nu doar că râmâne
goală, dar va fi într-un colaps iminent. De asemenea, Liturghia fără împărtăşirea
credincioşilor este nu doar inutilă, ci şi păcat strigător la cer, căci face zadarnică şi fără
roade jertfa lui Hristos.
De aceea Sf. Simion al Tesalonicului afirmă că acesta este întregul scop al Liturghiei:
"Dumnezeiasca Liturghie este o lucrare sfântă pentru pregatirea Preasfântului Trup şi Sânge
a lui Hristos, ca să fie dat spre împărtăşire tuturor credincioşilor. Acesta este întreg scopul
şi rostul Liturghiei: împărtăşirea credinciosilor."

Ataşamentul credincioşilor faţă de Sfânta Euharistie a evoluat de-a lungul timpului,

de la împărtăşirea regulată şi continuă, la împărtăşirea periodică, dictată de un aparent ritm
liturgic: al marilor sărbători, al marilor posturi, al biblicelor 40 de zile etc. Două au fost
motivele majore care au determinat această atitudine: 1) dezvoltarea creştinismului „de masă”
după aşa-zisul Edict de la Milan (313) şi 2) apariţia şi dezvoltarea practicilor ascetice în
comunităţile monahale.
Din scrierile apostolice se constată că până la apariţia creştinismului de masă (sec.IV)
împărtăşirea frecventă, chiar zilnică, era practica obişnuită în comunităţile creştine. Numeroşi
Părinţi și scriitori ai Bisericii – Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al
Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Augustin, Ioan Casian aveau o
înţelegere euharistică a cererii domneşti: pâinea noastră cea de toate zilele (spre fiinţă) dăne-o
nouă astăzi. Tertulian scria: „Creştinii ating în fiecare zi trupul Domnului”, iar Sfântul
Ciprian constata: „Creştinii se împărtăşesc în toate zilele dacă nu au făcut păcate grave”.
Acelaşi lucru îl afirma şi Sf. Vasile cel Mare:

„Împărtăşirea zilnică şi participarea la Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos sunt bune şi utile,
pentru că El însuşi spune «Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne întru mine şi
eu întru el şi va avea viaţă veşnică» (Ioan 6, 55). Cine se poate îndoi că împărtăşirea deasă
este echivalentul vieţii veşnice ? Noi mai puţin, căci ne împărtăşim doar de patru ori pe
săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta şi în alte zile, daca este pomenirea unui
sfânt.” (Canonul 94).

Din secolul al IV-lea, ascensiunea Creştinismul în Împeriu cu sprijinul autorităţii

politice, duce din păcate la o diluare a disciplinei primelor veacuri. Sub presiunea maselor,
admiterea la Botez se face mult mai repede şi de multe ori din oportunism. Din acest motiv
Biserica introduce filtre de acces către Taine22, inclusiv către Potir: de acum înainte
împărtăşirea continuă (la fiecare Liturghie) nu mai este norma, ci excepţia, iar discursul
Bisericii se schimbă şi el, introducând din ce în ce mai multe păcate pe „listă”23, accentuând

22
Spre exemplu, deşi perioada de pregătire este diminuată la 40 de zile, pentru accesul la Botez trebuia Botezul
era primit după
23
Spre exemplu, Ioan Gură de Aur remarcă faptul că în vremea sa invidia nici nu era socotită păcat: „Dacă ne
vom gândi că, după cum desfrânatului nu-i este îngăduit să intre în biserică, tot aşa nici invidiosului; ba cu mult
totodată şi nevoia de curăţie în faţa Potirului:
„Nu da sabie în loc de hrană, că nu mică muncă zace asupra voastră (a preoţilor) dacă, ştiind
pe cineva nevrednic, îi veţi îngădui să se împărtăşească de masa aceasta.” [...] „Măcar voievod
de ar fi, măcar eparh, măcar cel încununat cu coroană, dacă se apropie cu nevrednicie, opreşte-
l, …căci mai rău decât cel îndrăcit este cel ce se apropie cu nevrednicie.” [...] „Teme-te de
Dumnezeu, nu de om! Iar de te vei teme de om, omul va râde de tine. Iar dacă te vei teme de
Dumnezeu, şi oamenilor vei fi întru cinste. Iar dacă tu nu îndrăzneşti să-l opreşti, adu-l la mine.
Nu voi îngădui să se facă aceasta. Mai degrabă de suflet mă voi despărţi, decât a da Sângele
Stăpânului celor nevrednici.”
Deşi potrivnicii împărtăşirii continue postează textul Sf. Ioan Gură de Aur pe toate
site-urile ca dovadă irefutabilă, o lectură atentă şi completă a acestuia va dovedi sensul dorit
de marele ierarh:
„Cuvintele acestea vi le spun şi vouă care vă împărtăşiţi şi vouă celor ce împărtăşiţi. Este de
neapărată trebuinţă să vi se spună şi vouă, ca să împărţiţi aceste daruri cu multă băgare de
seamă. Nu mică vă va fi osînda dacă îngăduiţi să se împărtăşească de la această masă cineva pe
care-l ştiţi cu vreun păcat. Sîngele lui Hristos din mîinile voastre se va cere. De-ar fi general,
de-ar fi mare dregător, de-ar fi chiar cel cu diadema pe cap, opreşte-l dacă se apropie cu
nevrednicie! Tu ai mai multă putere decît el. Dacă ţi s-ar fi încredinţat să ai grijă de curăţenia
apei unui izvor din care bea o turmă şi ai vedea că vine la apă o oaie plină toată de noroi la
gură, n-ai lăsa-o să se aplece să bea, ca să nu tulbure izvorul; aici însă nu ţi sa încredinţat
izvorul unei ape, ci izvorul sîngelui şi al Duhului. Şi cînd îi vezi pe unii că se apropie, deşi au
păcate mai murdare decît pămîntul şi noroiul, nu te revolţi şi nu-i opreşti? Ce iertare mai poţi
avea? Pentru aceasta v-a cinstit Dumnezeu pe voi, preoţilor, cu această cinste, ca să-i deosebiţi
pe unii de alţii. Aceasta e vrednicia voastră; aceasta-i trăinicia voastră, aceasta-i toată cununa
voastră, nu ca să umblaţi într-o haină albă şi strălucitoare.
- Dar de unde ştiu eu pe cutare şi pe cutare?
- Nu vorbesc de cei pe care nu-i cunoşti, ci de cei pe care-i cunoşti. [...] Aşadar nu numai
pe aceştia săi alungăm, ci pe toţi pe care-i vedem că se apropie cu nevrednicie. Nimeni să nu se
împărtăşească, dacă nu-i ucenic! Nici un Iuda să nu se împărtăşescă, ca să nu păţească ce-a păţit
Iuda. Trup al lui Hristos este şi mulţimea aceasta. Vezi, dar, ca tu, care împărtăşeşti cu sfintele
taine, să nu mînii pe Stăpîn dacă nu cureţi trupul acesta! Vezi să nu-i dai sabie în loc de hrană!
Dacă un om nevrednic vine din neştiinţă să se împărtăşească, opreşte-l, nu te teme! Teme-te de
Dumnezeu, nu de om! Dacă te temi de om, vei fi dispreţuit de om. Dar dacă te temi de
Dumnezeu, vei fi respectat şi de om. Dacă nu îndrăzneşti să opreşti de la sfînta împărtăşanie pe
unul nevrednic, adu-l la mine. Nu-i voi îngădui o astfel de îndrăzneală. Mai degrabă mă voi
despărţi de suflet decît să împărtăşesc cu sîngele Stăpînului pe un nevrednic; mai degrabă îmi
voi răspîndi sîngele meu decît să împărtăşesc cu sîngele acesta atît de înfricoşător pe unul care
nu merită. Nu ai nici o vină dacă nu cunoşti pe cel nevrednic, deşi l-ai cercetat cu de-
amanuntul. Cele ce ţi le-am spus, le-am spus de cei pe care-i cunoşti. Dacă vom îndrepta pe
cei pe care-i cunoaştem, Dumnezeu ni-i va face cunoscuţi repede şi pe cei pe care nu-i
cunoaştem. Dar dacă îngăduim să se împărtăşească cei pe care-i cunoaştem că sînt păcătoşi,
pentru ce să ne mai facă Dumnezeu cunoscuţi pe cei pe care nu-i cunoaştem? Nu spun
cuvintele acestea ca să oprim de la împărtăşire pe oameni, nici ca săi alungăm din
biserică, ci ca să-i aducem la Sfînta împărtăşire după ce s-au îndreptat, ca să ne dăm
silinţa să-i îndreptăm.”24

mai mult acestuia decât aceluia. Acum însă noi nici nu socotim invidia păcat. De aceea nici nu ne sinchisim de
ea.” (Omilii la Matei, XL, 3, în PSB 23, p. 487) iar slava deşartă o comentează astfel: „De aceea omul cu o
funcţie înaltă trebuie să aibă un suflet foarte tare, [...]. Când îi merge bine se pune pe el înaintea tuturor,
când i se schimbă soarta, vrea să se ascundă sub pământ. Patima, dorinţa de slava îl copleşesc; ea îi este şi
iad şi rai. Tot atîţia stăpâni are câţi oameni are şi mulţimea. Şi ceea ce-i mai cumplit, e că fiecare din
aceşti oameni are o altă părere. Pe un om care umblă după slava lumii îl încântă uşor plăcerea slavei.
Înainte de a ieşi în public ca să-şi ţină discursul tremură şi se zbate. După ce se întoarce acasă, sau moare
de tristeţe, sau se bucură peste măsură.... Ştiind toate acestea să fugim de slava ce ne-o dă lumea şi de
bucuria născută din ea.” (Omilii la Matei, XL, V, în PSB 23, p. 490; vezi şi XLI, p. 498-499).
24
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XL, V, în PSB 23, p. 490; vezi şi XLI, p. 936-937.
 Să recapitulăm: Sf. Ioan cere acrivie faţă de păcătoşii notorii (adică cunoscuţi; Sf.
Ioan vorbeşte într-o epocă în care oprirea de la potir era un răspuns excepţional la o situaţie
excepţională (aminntiţi-vă lista scurtă de păcate şi rolul profilactic al opririi de la Potir); Sf.
Ioan îi absolvă de orice vină pe preoţii care nu îi cunosc pe cei care se apropie de Potir (vezi
supra)... iar concluzia este tot a lui: Nu vă spun cuvintele acestea ca să-i oprim de la
împărtăşire pe oameni, nici să-i alungăm din biserici.
Euharistia nu este o coroană pe care o primim pentru vrednicie, ci o cunună de spini
pe care o primim pentru nevredncicie şi neputinţe. Singurul lucru pe care ni-l cere Hristos
este apropierea cu dor şi dragoste şi conştiinţa neputinţei. Acest mod de abordare nu trebuie
să ne ducă la desnădejde şi la lene liturgică. Sf. Ioan Casian afirmă că, deși trebuie să fim
vrednici să ne apropiem de Sfintele Taine, nu este necesar însă să fim desăvârșiți sau
sfinţi:
„Nu trebuie să ne oprim singuri de la împărtăşirea cu Domnul, pentru că avem
conştiinţa faptului că suntem păcătoşi. Dimpotrivă, vom merge să-L primim cu o dorinţă mai
mare pentru a obţine sănătatea sufletului şi curăția duhului, dar cu credinţă şi umilinţă,
considerându-ne nevrednici de un asemenea har şi căutând mai degrabă medicamentul pentru
rănile noastre. Dacă aşteptăm să fim vrednici, nu ne vom împărtăşi nici măcar o dată pe
an. Practica împărtăşirii anuale este a multora din cei ce stau în mănăstiri. Ei îşi creează o
anumită idee despre vrednicie, despre sfinţenie şi despre măreţia Sfintelor Taine, considerând
că nu trebuie să ne apropiem de acestea, în înţelesul lor, decât dacă suntem sfinţi şi fără pată şi
nu mai degrabă pentru a deveni. Ei cred că evită, astfel orice duh de mândrie. În realitate, ei cad
într-o mândrie şi mai mare, căci cel puţin în ziua în care se împărtăşesc se consideră vrednici de
împărtăşanie. Cât de preferabil este să primim Sfintele Taine în fiecare duminică, ca
remediu pentru patimile noastre, cu inima zdrobită, plini de credinţă şi mărturisind că nu
merităm acest har, în loc să ne umplem de această convingere deșartă că măcar la
sfârşitul anului o să fim vrednici.” (Convorbiri, XXIII, 21).
Fără a mai da alte exemple vom spune că majoritatea Părinţilor şi marii duhovnici
recomandă Euharistia cât mai des: Sfântul Simeon Noul Teolog recomandă împărtăşirea la
fiecare Sfântă Liturghie, Sf. Nicolae Cabasila o recomandă cât mai des ca ajutor în faţa
încercărilor vieţii. Sfântul Grigorie Palama recomanda împărtăşirea aproape zilnică iar
Sfântul Teofan Zăvorâtul afirma considera „că nu există mântuire fără împărtăşire şi că nu
există progres în viaţa duhovnicească fără împărtăşirea deasă”.

***
Prin anii ’90, călătorind cu IPS Andrei la hramul Cuvioase Paraschiva ne-am oprit la
Sihăstria. Pr. Ioan Ivan, adeptul împărtăşirii frecvente, înfiripase de curând o chinovie în
eparhia noastră (a fost unul din puţinii ierarhi care i-au întins mâna după ridicarea pedepsei
de către Sf. Sinod). Era frământat de şoaptele şi sfaturile primite de peste tot. S-a oprit cu
frământări cu tot la Sihăstria: „Vlădica, Împărtăşania nu-i borş cu mămăligă !” – a tunat
părintele Cleopa. (nu se putea dezice de concluziile unei anchete la care ajunsese, poate chiar
asta era convingerea persoanală. Totuşi, NU EXISTĂ REŢETE UNICE ŞI SIGURE chiar
dacă semnătura e celebră). Dacă a greşit sau nu IPS Andrei în această privinţă vă vor da
răspunsul bisericile pline din Alba Iulia şi din multe parohii ale eparhiei.
Totuşi, teama de banalizare a Potirului poate fi sinceră şi reală în sufletul multor
preoţi. De aceea, conştientizarea credincioşilor prin zile de post şi rugăciuni, prin spovedanii
amănunţite înainte de fiecare împărtăşanie poate fi o soluţie, dar atenţie: NU ESTE
SINGURA SOLUŢIE.

Mă voi întoarce din nou la Sf. Ioan Gură de Aur:

„Văd, zice, că mulţi se împărtăşesc mai mult din obicei şi nu după dreapta judecată. Pentru
că atunci când vine Postul Mare, toţi, în orice stare s-ar afla, fie vrednici, fie nevrednici, se
împartăşesc. Tot aşa fac şi când vine ziua Bobotezei, chiar dacă acest timp nu este pentru
 împărtăşire. Dar nici Boboteaza şi nici Postul Mare nu fac vrednici pe oameni pentru
împărtăşire, ci îi face vrednici curăţia sufletului. [...] În celelalte zile ale anului nu vă împărtăşiţi
chiar dacă adeseori sunteţi curaţi; iar când vin Paştile, chiar dacă aţi facut ceva rău, îndrăzniţi şi
vă împărtăşiţi. Vai de nepriceperea şi de răul vostru obicei! Zadarnic se savârşeşte Liturghia
in fiecare zi, că nu vă împărtăşiţi. Zadarnic stăm in faţa Altarului, că nimeni nu vine să se
împartăşească. Acestea le spun, nu ca sa vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, ci ca să vă
faceţi vrednici. Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti ? Atunci nici pe celelalte rugăciuni
ale Liturghiei nu eşti vrednic să le auzi. Auzi pe diaconul care striga: câţi sunteţi în stare de
pocăinţă, rugaţi pe Dumnezeu să vă ierte; cei ce nu se împărtăşesc se află încă în stadiul de
pocăinţă pentru păcatele lor. Deci de ce stai? Dacă eşti dintre cei ce se pocăiesc nu poţi să te
împărtăşeşti pentru că cel ce nu se împărtăşeste face parte dintre cei ce se pocăiesc. Din ce
pricină strigă diaconul: «ieşiţi cei ce nu puteţi să vă rugaţi lui Dumnezeu? şi tu stai cu
îndrăzneală şi cu obraznicie! Iar dacă nu eşti dintre cei ce se pocaiesc, ci din cei ce pot să se
împărtăşeasca, cum de nu te grijeşti să te împărtăşeşti? Cum de nu socoteşti împărtăşirea ca un
mare har, ci o dispretuieşti? Gândeşte-te bine. Masa împărătească este pregătită. Îngerii slujesc
la masă; însuşi Împăratul este de faţă şi tu stai căscând! Îmbracamintea sufletului iţi este
murdară şi ţie nu-ţi pasă? Sau este curată? Atunci stai la masă şi mănâncă din cină. La fiecare
Liturghie, Hristos vine să vadă pe cei ce stau la masă şi spune şi acum fiecăruia, prin conştiinţa
sa: Prietenilor, cum staţi aici în Biserică, fară să aveţi haină de nuntă? Nu a zis: De ce stai la
masa? Ci, înainte de şedere, îi zice că nu este vrednic nici să intre înlăuntru, deoarece nu i-a
spus că de ce a intrat. Pe toate acestea le strigă şi acum Hristos către noi toţi, pentru că stăm
neruşinaţi şi cu obraznicie. Că cel ce nu se împărtăşeste este neruşinat. Din pricina aceasta,
diaconul intâi îndepărtează pe cei ce se află în păcate. Căci precum când un stăpân vrea să
meargă la masă, nu trebuie să fie de faţă slugile care au greşit, ci sunt îndepărtate, tot aşa se
întamplă şi aici, când se săvârşeşte Liturghia şi se jertfeşte Mielul şi Oaia stăpânului. Când
auzi: să ne rugăm toţi împreună; când vezi că se deschid uşile altarului, să socoteşti că se
deschide cerul şi coboară îngerii. Deci nu trebuie să fie nici unul din cei nebotezaţi, dar nici
unul botezat, însă necurat sau spurcat.
Rogu-te să-mi spui dacă cineva, invitat la o masa, merge, intră înlăuntru, se spală pe
mâini şi se asează dar apoi nu mănâncă, oare nu jigneşte pe împăratul care l-a chemat ?
Nu era mai bine să nu se fi dus deloc ? Aşa şi tu, ai venit la masă, ai cântat cu ceilalti, ai
mărturisit că eşti vrednic, deoarece nu ai ieşit cu cei nevrednici, atunci de ce ai rămas,
dacă nu te împărtăşeşti din masă? Zici că eşti nevrednic ! Atunci esti nevrednic şi să asculţi
sfintele rugaiciuni, deoarece Duhul Sfânt coboară nu numai în Sfintele Taine, ci şi în cântările
acelea. Nu vezi pe slugile stăpânului că în primul rând spală masa, curăţă casa şi pe urmă
aşează farfuriile. Aşa se întâmplă şi cu rugăciunile; cu glasul diaconului spălăm ca şi cu un
burete Biserica, pentru că Tainele să se săvârsească în Biserică curată şi fără de pată. Ochii
necuraţi sunt nevrednici de această privelişte. Urechile întinate nu sunt vrednice să audă aceste
cântări, pentru că aşa porunceşte Legea. Chiar dacă un animal se apropia de muntele Sinai, el
era ucis cu pietre. Cu atât mai nevrednici au fost, că nici la poalele muntelui nu le-a îngăduit sa
stea, chiar dacă pe urmă s-au apropiat şi au vazut locul unde a stat Dumnezeu. Asa şi tu,
creştine, dacă nu eşti vrednic să te apropii şi să vezi pe Dumnezeu la Sfânta Liturghie, pleacă
împreună cu catehumenii, pentru că nimic nu te deosebeşte de ei. Deoarece nu este acelaşi
lucru ca omul să greşească înaintea lui Dumnezeu, înainte de botez sau după ce s-a
botezat şi să se facă nevrednic de împărtăşire. Aş fi vrut să vă spun lucruri mai multe şi mai
înfricoşate, dar ca să nu va împovărez mintea, sunt deajuns acestea. Căci cei ce nu se
înţeleptesc cu acestea, nici cu mai multe nu se pot îndrepta. Spune-mi, te rog, dacă un împărat
ar porunci: Cine va face cutare rău, acela să nu se apropie să mănânce la masa mea, oare nu ţi-
ai fi dat toata silinţa să te păzeşti ca să nu pierzi această cinste? Preotul ne cheamă să mergem
să ne împărtăşim, şi noi ne lenevim, întârziem şi nu alergăm repede să primim acest dar? Oare
ce altă nădejde de mântuire ne-a mai ramas? Nu putem spune că ne împiedică boala sau firea, ci
neglijenţa ne face nevrednici.”25

25
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a treia la Epist. catre Efeseni, în „Comentarii la Epistola către Efeseni”, trad.
Theodosie Atanasiu, Edit. Dacia, Iaşi 1902, p. 31-33.
 Se poate observa lesne că, deşi Ioan Gură de Aur face apel la nevoia de vrednicie în
faţa Potirului, în lipsa ei logică – credinciosul conştient de vrednicia sa stă de fapt într-o
cumplită nevrednicie – arhiepiscopul Constantinopolului se referă de fapt la conştientizarea
măreţiei, a unicităţii unirii noastre cu Hristosul euharistic.
Aceasta este toată filozofia în faţa Potirului, dincolo de aceasta este doar ceartă pe
cuvinte.

Concluzii:
Pentru că sunt profesor de Liturgică şi dumneavoastră trăiţi concretul pastoral al vieţii
liturgice îmi permit câteva sfaturi:

1) Dacă Euharistia este un dar făcut omenirii de Dumnezeu prin jertfa Fiului Său, ca
preoţi, noi nu putem „gardienii Sfintei Euharistii”, „cerberii Potirului” (R.
Braga), ci risipitorii generoşi ai acestei bogăţii infinite.
2) Între credincios şi Potir stă doar duhovnicul, iar nu cel ce săvârşeşte Liturghia,
episcop de-ar fi; el cunoaşte sufletul, el dă socoteală cum şi cât de des îl
spovedeşte şi, mai ales dacă e absolut necesar să se spovedească de fiecare dată
când doreşte să se ămpărtăşească. De aceea, pe cei care nu-i cunoaştem din
scaunul spovedaniei îi vom întreba doar dacă au dezlegare de la duhovnic: Nu
când s-au spovedit? Şi la cine s-au spovedit? Euharistia nu este a mea, ci a Lui, a
lui Hristos. Să nu punem mâna pe piatră, căci Hristos încă scrie pe pământ
înaintea noastră... (!!)
Doar trei motive ne dau dreptul să-i oprim pe cei ce se apropie de Potir: păcatul
notoriu (cunoscut tuturor, adică), erezia şi lipsa botezului. În Euharistie, afirmă
Afanasiev citat de pr. D. Stăniloae, putem reface comuniunea cu catolicii înaintea
depăşirii diferenţelor dogmatice chiar26. Dar asta e o altă discuţie.
3) Euharistia nu este un premiu în exerciţiile ascetice, nu este o coroană pusă pe
capul celor vrednici în aplauzele mulţimii. Regula celor trei zile, ori a celor patru
Posturi mari de peste an, e doar o recomandare pentru cei care nu au o viaţă şi un
ritm liturgic continuu. Aş vrea să să primesc un răspuns la întrebarea „Cine şi din
ce motiv poate opri de la Potir un credincios care posteşte în toate zilele
recomandate de Biserică, vine la toate Liturghiile din duminici şi sărbători, ba
chiar şi peste săptămână – uneori chiar mai des decât unii preoţi care mai iau şi
salar pentru asta?” Unui astfel de credincios de ce îi cereţi să se Spovedească
neapărat înainte de fiecare Liturghie la care şi-L doreşte pe Hristos, când tu nu o
faci uneori cu lunile?
4) Roadele Euharistiei sunt multe27. Noi nu-i putem lipsi pe credincioşi cu bună-

26
D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, ed. a II-a, edit. IBMBOR; Bucureşti 2004, p.
653.
27
A se vedea şi Rug. a II-a la din Rânduiala pregătirii preoţilor pentru Împărtăşire: „Să-mi fie mie cărbunele
preasfântului Tău Trup şi al scumpului Tău Sânge spre sfinţire şi spre luminare, spre însănătoşirea smeritului
meu suflet şi trup, spre uşurarea greutăţii greşelilor mele celor multe, spre pază de toată lucrarea diavolească,
spre îndepărtarea şi mutarea răului şi vicleanului meu obicei, spre omorârea patimilor, spre plinirea poruncilor
Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har şi spre dobândirea împărăţiei Tale. Că nu vin la Tine ca un
nepăsător, Hristoase Dumnezeule, ci încrezându-mă în bunătatea Ta cea nespusă şi ca nu cumva, prea multă
vreme rămânând departe de împărtăşirea Ta, să fiu prins de lupul cel înţelegător. Pentru aceasta mă rog Ţie, Cel
ce singur eşti sfânt, Stăpâne: Sfinţeşte-mi sufletul şi trupul, mintea şi inima, rărunchii şi măruntaiele; înnoieşte-
mă tot şi înrădăcinează frica de Tine întru mădularele mele şi sfinţenia Ta fă-o neştearsă dintru mine. Şi-mi fii
mie ajutător şi folositor, îndreptând în pace viaţa mea şi învrednicindu-mă a sta de-a dreapta Ta, cu sfinţii Tăi,
pentru rugăciunile şi mijlocirile Preacuratei Maicii Tale şi ale slujitorilor Tăi celor fără de trup, ale preacuratelor
puteri şi pentru ale tuturor sfinţilor, care din veac au bineplăcut Ţie. Amin.”
 ştiinţă de aceste daruri. În rugăciunea de la Liturghie spunem: „Pentru ca să fie
celor ce se vor împărtăşi, spre trezvia sufletului, spre iertarea păcatelor, spre
împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre
îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă.” (Liturghia Sf.
Ioan Gură de Aur). Euharistia este medicament, sprijn în neputinţe, hrană
veşnică... De ce să-i înfometăm pe credincioşii noştri ?
5) Deşi majoritaea celor prezenţi sunteţi preoţi, voi adăuga şi un îndemn pentru
credincioşi: Dumnezeu nu ne cere să fim desăvârșiți pentru a-L primi, nici să fim
puri şi fără păcat : este un lucru imposibil pentru oameni, iar cel care s-ar crede
desăvârșit este deja căzut în mândrie, deci într-o stare contrară celei cerute pentru
împărtăşire, cel care se consideră a fi fără păcat ar fi, conform Sfântului Apostol
Ioan, un mincinos (1 Ioan 1, 10). De aceea, la Sfânta Liturghie, înainte ca preotul
să arate Sfântul Potir, el spune: „Să luam aminte, Sfintele Sfinţilor”, credincioşii
răspund : „Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos”. Acest răspuns ilustrează bine
atitudinea pe care trebuie să o avem atunci când ne apropiem de Sfânta
Împărtăşanie, iar cuvântul de invitaţie este şi mai lămuritor: cu frică de Dumnezu,
cu credinţă şi dragoste apropiaţi-vă. Frica aceasta nu este spaimă. L-aţi auzit pe
Sf. Ioan. Sentimentul acesta nu trebuie să ne îndepărteze de Euharistie.
Dimpotrivă. Dacă ne împărtăşim, nu o facem pentru că ne considerăm vrednici de
a-L primi pe Dumnezeu şi de intra în comuniune cu El, ci pentru că suntem
slabi, neputincioşi, răniţi, bolnavi, infirmi chiar, şi pentru că avem nevoie de
prezenţa Lui în noi, în modul cel mai lăuntric, pentru a ne întări, pentru a ne
vindeca, pentru a ne mântui.
6) În legătură cu Spovedania aş dori să fac un apel la super-duhovnici (mladostareţi,
cum îi numeşte pr. Ozolin): nu-i robiţi pe ucenicii voştri cerându-le să ia
binecuvântare pentru toate prostiile. Am auzit deunăzi de o tânără care-i cerea
aprobare duhovnicului pentru a se culca cu soţul său. (!!!) Nu voi mai comenta.
7) Legat de Spovedanie vă îndemn să renunţaţi la rugăciunea catolică:
„Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale
de oameni, să te ierte pe tine fiule (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Şi eu,
nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de
toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”
Până la o revizuire radicală a textelor liturgice ziceţi-o măcar pe cea cu un duh mai
ortodox:
„Stăpâne Doamne, Dumnezeule, Cel ce eşti mântuirea robilor Tăi, Milostive,
Îndurate şi îndelung-Răbdătorule, Căruia Îţi pare rău de răutăţile noastre şi nu
voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, Însuţi şi acum
milostiveşte-Te asupra robului Tău (N) şi-i dă lui chip de pocăinţă, iertare
păcatelor şi dezlegare, iertându-i lui toată greşeala cea de voie şi cea fără de
voie. Împacă şi-l uneşte pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos, Domnul
nostru, cu Care împreună Ţi se cuvine stăpânire şi mare cuviinţă în veci. Amin.”
Sau poate pe cea a prietenului meu – Ioan Zoba din Vinţ -
„Doamne, Dumnedzăul nostru, Care lui Pătru şi curvei, cu lacrămile ai iertat
păcatele, şi pre vameşul care şi-a recunoscut păcatele l-ai îndereptat, primeaşte
mărturisirea robului Tău (N); şi cele ce a greşit, păcatele lui cele cu voie şi cele
fără de voie, cu cuvântul sau cu lucrul sau cu gândul, ca un bun, trece-i-le (cu
vederea). Că Tu singur ai putere de a ierta păcatele. Că eşti Dumnedzeul milelor
şi îndurărilor şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin”