UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„JUSTINIAN PATRIARHUL”

PROGRAMUL DE STUDIU

„PASTORAŢIE ŞI VIAŢĂ LITURGICĂ”,

MASTERAT, ANUL I

« SPIRITUALITATE LITURGICĂ

ORTODOXĂ »

(NOTE DE CURS)

(SEM. I, AN UNIV. 2018-2019)

Pr. lect. dr. LUCIAN PETROAIA

- Bucureşti, 2019 -
 Curs I:

Incursiune în istoria comentariului liturgic.

Izvoare din perioada secolelor II-VII

1. Generalităţi:

Cursul de faţă îşi propune o coborâre în istoria liturgicii ortodoxe, urmărind,

ca obiectiv principal, cunoaşterea documentelor „de izvor” care conţin primele
etape ale constituirii rânduielilor Sfintei Liturghii și ale Sfintelor Taine. Aşadar
trebuie subliniat mai întâi faptul că, formularul liturgic nu a fost de la început așa,
ci rânduiala Liturghiei și cea a Sfintelor Taine au evoluat, în timp, de la stadiul
primar, la formele dezvoltate și complexe de astăzi. Preotul profesor dr. Ene
Braniște vorbește despre „dezvoltarea organică a cultului”, arătând că, în decursul
secolelor, Biserica, prin Sfinții Părinți, a adăugat riturilor creştine primitive,
elemente de imnografie şi euhologie şi structuri tipiconale care, îmbinate armonios,
au generat rânduieli liturgice mai complicate decât cele dintâi, dar foarte bine
articulate, complexe și complete. În toată această zestre de ritualuri și rituri
ortodoxe se reflectă, corect şi complet, învățătura de credință ortodoxă, dogma; tot
ceea ce compune cultul liturgic ortodox - textul şi rânduielile Sfintei Liturghii, ale
Sfintelor Taine şi ierurgii, cât şi imnografia reflectă foarte bine întregul sistem
doctrinar ortodox.

Această dezvoltare a necesitat o lungă perioadă de timp. A început în veacul

apostolic și a continuat până în secolul al XIV- lea: 1300 de ani sfinţii şi înţelepţii
Bisericii au lucrat, sub inspiraţia Sfântului Duh, în adâncă stare de rugăciune şi
prin viaţa lor de sfinţenie, la plămădirea formularului de azi al Liturghiei și al
Sfintelor Taine. În prelungirea acestei lungi perioade de timp, Bisericile locale au
adăugat, la rândul lor, rânduielilor – cadru, unele elemente specifice, fără ca acest
lucru să afecteze deloc unitatea dogmatică şi fără să aducă diferenţe majore în
uniformitatea liturgică panortodoxă. De exemplu, la rânduiala normativă – cadru
a Liturghiei, care poate fi considerată „tipicul zero”: 1) Bisericile slave au adăugat
elemente de cult specifice spiritualităţii lor; 2) Bisericile de limbă elină au păstrat
sau mixat elemente de vechile manuscrise ori au adăugat şi alte elemente; în
Ortodoxia românească s-a realizat o sinteză între cele două mari curente de
influenţă (grecesc şi slav), rezultând o liturghie cu ethos românesc. Acelaşi
fenomen s-a întâmplat și cu celelalte rânduieli liturgice.

2. Cele mai vechi izvoare liturgice.

Pornind de la aceste principii generale, se poate vorbi, în continuare, despre

cele mai vechi surse care consemnează în scris formele primare ale Sfintei
Litughii și ale Sfintelor Taine.

a. Primele menţiuni explicite despre ritualul Liturghiei creştine.

Printr-un simplu exerciţiu de arheologie liturgică, se coboară analitic în surse

până în secolul al II-lea şi se observă că primul Părinte al Bisericii care
împlineşte o astfel de lucrare, deopotrivă de teolog apologet şi memorialist –
liturgist este Sfântul Justin Martirul și Filosoful (†165)1. În opera sa scrisă,
Sfântul Justin lasă pasaje de o mare însemnătate pentru istoria Liturghiei şi a
cultului ortodox. El consemnează, pentru prima dată, rânduiala Liturghiei creștine,
aşa cum se slujea ea la jumătatea secolului al II-lea! De fapt, Sfântul Justin descrie
două rânduieli liturgice: o Liturghie baptismală - în cadrul căreia se săvârșea
Sfânta Taină a Botezului și o Liturghie euharistică - ce se săvârşea duminica sau
în cadrul altor sărbători.

Despre liturghia din timpul său, Sfântul Justin consemnează: „Și, în ziua
numită «a Soarelui», duminica2, se face reuniunea în același loc a tuturor celor
din orașe și din sate și se citesc «Memoriile» Apostolilor și scrierile Profeților3,
după care cel care citește încetează. Întâistătătorul face prin cuvânt 4 povățuirea și

1
Originar din nordul Țării Sfinte, s-a stabilit la Roma și a elaborat o operă vastă. Dintre lucrările sale, de interes
pentru cursul de față este “Apologia către împăratul Marcus Aurelius” (Apologia I). Fiind la Roma și văzând politica
anticreştină dură a împăraților păgâni, scrie o “Apologie” prin care încerca să îi convingă pe Marcus Aurelius și pe
Iulius Verus că acuzele la adresa creștinilor (că aduc jertfe de copii; că ar fi o sectă iudaică; că se opuneau cultului
împăratului, având Dumnezeul lor; că săvârșeau ospețe orgiastice; că se închinau unui cap de măgar sau asin; că au
familii n’denaturate, cu relaţii de tip oedipic, contrar moralității) nu sunt fondate și nu prezintă nici o urmă de
adevăr.
2
„Ziua Soarelui” – „Dies Solis”.
3
Așadar, se citea din „Faptele Apostolilor” și scrierile profeților. Acesta este un temei pentru prezenţa „Apostolului”
și a „Paremiilor”, în slujbele ortodoxe: Liturghie, Taine, ierurgii – după caz.
4
În același text, de mai sus, întâlnim temeiul pentru lector sau anagnost, iar în cel de faţă aflăm de prezenţa şi rolul
important, de coordonator al ritualului, pe care îl avea protosul, la slujbe. Iată că, deşi creştinismul se afla încă la
chemarea la imitarea acestor cuvinte5, după care ne ridicăm în picioare și înălțăm
toți rugăciuni în comun6. Și precum spuneam mai înainte, când înceta rugăciunea
se aduc pâine și vin cu apă7, iar întâistătătorul înalță în chip asemănător, pe cât îi
stă în putință, rugăciuni și mulțumiri, iar poporul aclamă, spunând: «Amin» 8. Și se
face distribuirea și împărtășirea fiecăruia din Darurile cele euharistizate9, iar
celor ce nu sunt de față, li se trimit prin diacon. Cei cu dare de mână și care vor,
dau fiecare în mod liber din ale lor, cât vor; ceea ce se adună se pune la
întâistătător, iar el vine în ajutorul orfanilor și al văduvelor sau al celor lipsiți
dintr-un alt motiv, celor ce sunt în închisori, străinilor aflați în trecere10 și simplu
spus, devin îngrijitori pentru cei aflați în nevoi. Ne facem toți reuniunea în comun
în «ziua Soarelui» - Duminica11, pentru că este ziua întâi, în care Dumnezeu,

început, în cadrul cultului său nu era dezordine, ci la slujbe se menţinea o necesară disciplină liturgică şi euharistică,
prin care, dealtfel, creştinismul a convins şi învins păgânismul. Disciplina la Sfântul Potir a convins pe foarte mulți
dintre păgâni, arătând cum creștinismul vine cu o altă propunere, mult mai înaltă: cu o aleasă moralitate de viață
socială și personală și cu o necesară ordine interioară prin intermediul căreia omul se disciplinează şi se exersează /
sporeşte în bine.
5
Protosul făcea un fel de tâlcuire a pericopelor citite, cu scop aplicativ.
6
Acesta este un temei pentru șederea în picioare, în timpul celor mai importante momente din sfintele slujbe; un
prim temei pentru nevoinţă şi asceză, pe care credincioşii le pot experimenta, potrivit măsurii duhovniceşti a
fiecăruia, în cadrul sfintelor slujbe.
7
Se proaduceau elementele euharistice: pâinea, vinul și apa care se puneau pe „ofertoriu” (Proscomidiar). Textul
face referire la ritualul primar al Proscomidiei.
8
În acest pasaj vorbim așadar, deja, de dialogul liturgic între Altar și popor. Acest lucru arată cât de vie era
comunitatea. Protosul rostea cererile, iar poprul răspundea tare. Rânduiala Liturghiei cerea implicarea fiecărui
rugător, slujba derulându-se dinamic. Liturghia creştină nu păstrează nimic din acel monolog al sacerdotului păgân,
care rostea texte cu caracter ezoteric, la care nimeni nu putea să aibă acces (cum erau, de pildă, misterele eleusine, în
cadrul cărora numai inițiații aveau acces). Prin urmare, acest dialog liturgic despre care consemnează Sfântul Justin
crează viul Litughiei: atunci şi acolo, fiecare om din popor se simțea implicat; astăzi trebuie redescoperit şi reanimat,
prin implicare directă personală, acest dialog.
9
Darurile de pâine, vin și apă „se euharistizează”, adică se scot din planul unei folosințe obișnuite şi se aduc la
Altar, cu o menire înaltă, spre a fi sfinţite! Pâinea nu mai este un simplu suport pentru orice fel de mâncare, vinul nu
mai este simplă băutură în cadrul unui ospăţ, apa nu mai are doar menirea de a astâmpăra setea! În cadrul cultului, la
Liturghie, urmare rugăciunii de invocare, acestea daruri „se euharistizează”, în sensul că pogorârea Sfântului Duh
peste ele, le schimbă firea: pâinea și vinul amestecat cu puţină apă nu mai sunt pâine și vin, ci se transformă în
Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos.
10
Întâlnim aici unul dintre primele temeiuri patristice pentru agapele de la finalul Sfintei Liturghii. Cei bogați
(senatorii, patricenii care se convertiseră la creștinism) aduceau din vistieria lor diferite produse (pâine, vin, ulei)
care, la finalul Liturghiei, se binecuvântau și se împărțeau săracilor, trecătorilor și tuturor celor ce participau la
Sfânta Liturghie. Deci, după Euharistie avea loc agapa; agapa era o prelungire a Liturghiei și avea în mod esențial un
caracter social-filantropic, în sensul că hrănea poporul sărman.
11
Este aleasă ziua de duminică pentru că este considerată „prima zi a Creației” și „ziua Învierii”. De aceea creștinii
o numeau „ἡ Κυριακή ἡμέρα” - „Ziua Domnului”, în care Hristos a biruit moartea. Acesta este motivul pentru care
creștinii au mutat sărbătoarea săptămânală de sâmbătă, cum o țineau evreii, în zi de duminică. Mutarea a avut loc tot
schimbând întunericul și materia, le-a făcut lume, cosmos, iar în aceeași zi
Hristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morți fiindcă a fost răstignit în ajunul
«zilei lui Saturn» - sâmbătă, iar în ziua cea de după «ziua lui Saturn», care este
«ziua Soarelui», arătându-Se Apostolilor și învățăceilor Săi, i-a învățat acestea pe
care vi le-am expus și vouă spre cercetare”12.

Prin prisma acestui text, observăm că Sfântul Justin redă, încă din secolul II,
argumentele teologice în favoarea duminicii ca zi a creștinilor, în contrast cu unele
teorii protestante care susțin că sâmbăta ar trebui să fie ziua de sărbătoare
săptămânală şi pentru creştinii de astăzi. Numai textele scripturistice ale Vechiului
Testament vorbesc despre sâmbătă ca zi de sărbătoare săptămânală a evreilor; însă
creștinii, ca „Nou Israel”, nu se mai supun prescripțiilor Legii Vechi. Chiar
Sfântul Pavel arată că toţi cei ce voiau să intre în creştinism, nu trebuiau mai întâi
să se mai taie împrejur și apoi să te boteze, ci să se boteze direct (Galateni 2, 3).
Sfântul Pavel i se opune și Sfântului Apostol Petru atunci când acesta stătea la
masă doar cu creștinii proveniţi dintre iudei, pentru că încă avea concepția că dacă
un iudeu se atinge de un necreștin, se spurcă (Galateni 2, 11-18). Iar după Sinodul
de la Ierusalim, desfăşurat în anii 49-50 d.H., sub adumbrirea Sfântului Duh, Sfinţii
Apostoli au dat de veste întregii Biserici că Legea iudaică nu mai trebuie observată
de cei ce vin la Botez (Fapte 15, 24, 28).

b. Contribuţia lui Tedor de Mopsuestia şi aportul substanţial al

Sfântului Ioan Gură de Aur.

La început de secol XX (pe la anul 1913), savantul Alphonse Hurmiz

Mingana, un sirian care vorbea zece limbi orientale, a venit la Londra și a publicat,
printre altele, cele 16 manuscrise siriece ale lui Teodor de Mopsusestia,
descoperite de el. Este vorba de niște omilii catehetice. Acest Aphonse, care a

în timp, cam în 200-300 de ani. În vremea Sfântului Justin, Biserica se afla chiar în procesul acestei transmutări.
Cauza este dată de faptul că o parte a creștinilor erau iudei nostalgici, care încă observau cultul mozaic: în ziua de
sabat participau la unele slujbe de la templu, iar seara, noaptea, când creștinii făceau reuniunea lor euharistică,
participau şi ei, până spre dimineață, la Liturghie, asfel încât să poată lua, spre dimineață, Sfânta Euharistie. Practic,
cultul creştin de sâmbătă spre duminică era o priveghere de toată noaptea, care începea seara târziu și se prelungea
până spre 3-4 dimineața. Cu timpul, s-a ajuns ca privegherea să înceapă la 3-4 și ținea până la 8-9 dimineața. Astfel
s-a glisat din ziua de sâmbătă, specifică evreilor, pe baza argumentelor expuse de Sfântul Justin, spre ziua de
duminică – adevărata zi de sărbătoare şi de odihnă a creştinilor, potrivit argumentelor evanghelice.
12
Diac. Ioan I. Ică jr, De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice
bizantine, Ed. Deisis, Sibiu, 2011, pp. 70-71.
devenit cardinal catolic, se străduieşte să restaureze personalitatea lui Teodor de
Mopsuestia, încercând să demonstreze că acesta nu a fost eretic. Într-una din
amintitele omilii, Teodor de Mopsuestia, care a trăit la frontiera secolelor IV - V,
notează pasaje dintr-o Liturghie care se săvârşea la începutul secolului al V-lea. Nu
este vorba de Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, care are să devină normativă la
câteva zeci de ani după trecerea lui Hrisostom la Domnul. Liturghia Sfântului Ioan
Gură de Aur este, de fapt, o adaptare a Liturghiei vasiliene; Sfântul Vasile cel
Mare o prelucrase pe cea a Sfântului Iacov, care era extrem de lungă şi dura mult,
întrucât rânduiala ei cuprindea mulți psalmi. La final de secol IV, Liturghia
Sfântului Vasile cel Mare, în prima sa formă, s-a impus în toată Asia Mică şi era
cunoscută şi folosită în Ortodoxia timpului, fiind girată de personalitatea de mare
trăitor şi litughisitor a Sfântului Vasile , arhiepiscopul Cezareii Capadociei.

Sfântul Ioan Gură de Aur a văzut că Liturghia Sfântului Vasile cel Mare
dura destul de mult și a redus-o. În opera sa, Teodor de Mopsuestia consemnează
astfel despre Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur: ,,Liturghia Bisericii este o
asemănare cu cele cerești. Preotul celebrant este o icoană a Preotului veșnic,
Hristos. Înainte de toate, trebuie știut că hrana cu care ne hrănim o aducem drept
jertfă, ofrandă. Aducerea acestei jertfe, ofrande, aparține sacerdotului, preotului
Noului Legământ și prin ea se arată ce anume este acest Legământ 13. Au un
veșmânt, schima (monahală), potrivit acestui lucru, mai înalt decât haina lor. Pe
umărul stâng poartă un orar, orarion, care atârnă în mod egal, de amândouă
părțile, în față și în spate. Acum trebuie să-L vedem pe Hristos dus și scos spre
pătimirea Lui14. După care, este întins încă o dată pe altar, pentru noi, spre a fi
jertfit15. De aceea, unii diaconi întind peste altar pânze asemenea unor giulgiuri de

13
Deci hrana noastră, cum arăta și Sfântul Justin Martirul și Filosoful, nu mai este o hrană obișnuită, ci se aduce la
altar de către sacerdot: ,,Cel ce stă acum la altar, e o icoană a Acelui Preot”. În această ipostază, preotul este icoana
Marelui Arhiereu Iisus Hristos; de asemenea, „o icoană a liturghiei puterilor nevăzute o închipuie diaconii”. Așa
cum Sfântul Ignatie al Antiohiei spunea, arhiereii îl iconizează pe Hristos, preoții pe apostoli, iar diaconii pe îngeri
(diaconii poartă şi orare, care simbolizează aripile serafimilor).
14
Aici este vorba de Marea Ieșire - Vohodul Mare, când se aduc pe Altar darurile de pâine şi vin, acest act solemn
închipuind mistic faptul că Domnul nostru Iisus Hristos este adus spre jertfă.
15
La Sfântul Justin nu se vorbește despre ieșire, nu exista încă vohod (ieşire solemnă cu Darurile) – element de
ritual care va intra în tipicul Liturghiei după mai bine de două secole. În menţiunile Sfântul Justin citim că creştinii
aduceau pâinea (dospită, nu azimă!), o puneau pe altar şi invocau asupra ei harul Duhului Sfânt. Apoi Pâinea-
Împărtăşanie se frângea, iar fiecare își lua partea lui şi se cumineca, întrucât nu prin rugăciune pâinea se
„euharistizase”. În cazul textului de față, remarcăm intervenția ritualului solemn al aducerii darurilor de la
proscomidiar pe Altar, unde se producea transformarea, preschimbarea.
îngropare16. Iar preoții, stând de o parte și de alta a acestuia, vânturând, trec
aerul de deasupra Trupului Sfânt, timp în care peste toate se așterne tăcerea 17. Se
face atunci rugăciune, nu însă în tăcere, ci rostită cu glas tare de diacon, toţi stând
în picioare, în tăcere. Preotul începe slujba punerii înainte și sfârșește rugăciunea,
după care mulțumește pentru sine însuși, iar toți cei de față spun: Amin”18.

Se constată existenţa şi folosirea liturgică a rugăciunii euharistice. Este vorba

de anaforaua hrisostomică, despre care se mărturiseşte Teodor de Mopsuestia.
Această sursă de secol V atestă că Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur era bine
articulată şi se slujea peste tot. Nu întâmplător, Teodor de Mopsuestia face aceste
menţiuni într-o cateheză, deschizând astfel drumul unei subdiscipline teologice de
mare importanţă: exegeza liturgică ortodoxă.

c. Molitfelnicul (Euhologiul) Episcopului Serapion de Thmuis (†362).

Serapion de Thmuis a fost prieten al Sfântului Atanasie cel Mare și ucenic al

Sfântului Antonie cel Mare. Acest episcop a întocmit un molitfelnic, într-o formă
primitivă, în care a adunat rugăciuni din rânduiala Sfintelor Taine și ierurgii, aşa
cum se săvârşeau acestea în secolul al IV-lea în Egipt şi nu numai. Manuscrisul –
pergament, păstrat şi salvat în chip miraculos, a fost descoperit în biblioteca
Mănăstirii Marea Lavră, din Sfântul Munte Athos, şi a fost pus în valoare, de
savantul rus Alexei Dimitrievski – unul dintre marii liturgiști ruși. La 1894, acesta
îl traduce și îl pune în circulație. Acest manuscris conține rugăciuni la ungerea
celor care se botezau, rugăciuni la slujba înmormântării, cinci rugăciuni legate de
Botez, trei rugăciuni de hirotonie a diaconilor și a preoților, o rânduială de
hirotonie a episcopului (poate fi considerat, deci, şi un strămoş al „Arhieratikon-
ului”) şi multe rugăciuni din cadrul Liturghiei: pentru catehumeni, rugăciunea
16 Se observă aceasta și în iconografia veche, care consemnează imagistic faptul că, după ce se intra în Sfântul Altar
și se puneau Darurile pe Sfânta Masă, diaconii țineau deasupra lor niște „palme” din argint sau frunze foarte
mlădioase, mobile, ce se numesc „ripide”. Diaconii ripideau din două motive: 1. asemănându-se heruvimilor, care
acoperă potirul dumnezeiesc și 2. pentru a împiedica musculițele sau alte necurății să cadă în Sfântul Potir. De
aceea, alți diaconi întindeau o pânză mare deasupra Darurilor. Astfel, a apărut, ceva mai târziu, Sfântul Aer, pe care
preotul îl ridică la Crez, cu toate că are altă simbolistică: „cerurile tremură de spaimă că Hristos, Împăratul Cerurilor,
Își frânge Trupul pentru noi”. Țineau această pânză mare și la împărtășit, sub bărbia credincioșilor, ca să nu se
risipească nimic din Sfintele Taine.
17
Este vorba uimirea profundă şi încremenirea tuturor celor cerești și pământești în fața Jertfei Domnului. De aceea,
în Vinerea Mare, după punerea în mormânt aTrupului Domnului, toți teologii vorbesc de o tăcere cosmică; cosmosul
întreg se înfricoşează, necrezând că Dumnezeul Cerurilor stă în mormânt cu Trupul.
18
Diac. Ioan I. ICĂ JR, Canonul Ortodoxiei, I, Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p.
ofrandei euharistice, rugăciunea frângerii, rugăciunea după împărtăşire. Iată un
fragment din această ultimă rugăciune de mulțumire a poporului, după Sfânta
Euharistie: „Îți mulțumim, Stăpâne, că i-ai chemat pe cei risipiți și i-ai câștigat pe
cei păcătoși, că ai trecut peste amenințarea împotriva noastră, cedând iubirii Tale
de oameni, ștergând-o prin pocăință și respingând-o prin cunoașterea Ta. Îți
mulțumim că ne-ai făcut părtași Trupului și Sângelui. Binecuvintează-ne pe noi,
binecuvintează poporul Tău, fă-ne să avem parte împreună de Trupul și Sângele,
prin Unul Născut Fiul Tău, prin care Ți se cuvine slava și puterea în Duhul Sfânt,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”19. Această rugăciune apare înainte de
Canonul de Împărtășanie (canonul apare în sec. XIII-XIV). În secolul al IV-lea,
Serapion vorbea deja de mulțumire.

3. Izvoare liturgice bizantine.

Este necesară, de asemenea, cunoaşterea câtorva date despre izvoarele

liturgice bizantine mai importante.

a. Note liturgice din opera Sfântului Dionisie Areopagitul.

Personalitate învăluită încă în mister, Sfântul Dionisie este unul dintre cei mai
mari teologi mistici şi canoniști ortodocşi. De la el au rămas şi mențiuni extrem de
precise, legate de Liturghie, conform rânduielii care se practica în secolul al V-lea.
Lucrarea sa intitulată „Despre ierarhia cerească” este considerată cea dintâi
sistematică consemnare şi tâlcuire a rânduielilor liturgice, din întreaga literatură
teologică creştină. În acest tratat, Sfântul Dionisie vorbeşte de „trei triade”:

- triada iniţierilor (în care cuprinde „Botezul purificator”, „Euharistia luminătoare

şi desăvârşitoare” şi „Mirul desăvârşitor”;

- triada iniţiatorilor (din care fac parte: „episcopul desăvârşitor”, „preotul

luminător” şi „diaconul purificator”);

- triada iniţiaţilor (care cuprinde pe „monahii desăvârşiţi”, „poporul creştin luminat

şi purificat” şi cei „în curs de luminare” / „purificare” – catehumenii, penitenţii,
posedaţii).

19
Diac. Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei, I, Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 873.
 Într-unul dintre textele sale, adresat copresbiterului Timotei şi intitulat „
„Despre riturile celebrate în Sfânta Sinaxă. Mister şi contemplare”, la capitolul
„Misterul sinaxei sau comuniunii”, Sfântul Dionisie consemnează astfel despre
Liturghia timpului său: „După ce a săvârșit o rugăciune sacră la Divinul Altar de
sacrificii, ierarhul începe să tămâieze și, plecând de la el, vine pe toată incinta
spațiului sacru (în toată biserica, n.n.). Sfârșind iarăși la Divinul Altar de
sacrificiu, începe sacra melodie a psalmilor şi împreună sacrele cuvinte ale
psalmilor (antifoanele, n.n.). În continuare se face prin liturgi (diaconi, n.n.)
citirea cărţilor sfinte (Apostolul și Evanghelia, n.n.), după care sunt scoși afară
din incinta sacră catehumenii şi, pe lângă ei, posedaţii şi penitenţii, şi rămân cei
demni de vederea şi cuminecarea celor divine. Dintre liturgi (diaconi, n.n.), unii
stau lângă porțile încuiate ale templului, alții lucrează altceva din cele ale
ordinului lor, iar cei mai distinși din ordinul liturgic (diaconal, n.n.) pun înainte,
împreună cu sacerdoții (arhiereii şi preoţii, n.n.) pe Divinul Altar de sacrificii,
pâinea sacră și paharul binecuvântării (...) După care divinul ierarh celebrează o
scurtă rugăciune și anunță tuturor sfânta pace. Şi după ce toţi s-au sărutat unii pe
alții (cu sărutarea frăţească sau „a păcii”, n.n.) se celebrează proclamarea sacrelor
tăbliţe (dipticele, n.n.). Iar după ce ierarhul și iereii (preoţii, n.n.) și-au spălat
mâinile cu apă (...) şi după ce laudă sacrele acte ale lui Dumnezeu, ierarhul
sacrifică cele foarte divine (...) vine el însuşi la sacra lor cuminecare şi-i îndeamnă
la ea pe ceilalţi. Iar după ce s-a împărtăşit şi a distribuit cuminecarea tearhică
(plină de putere dumnezeiască, n.n.), încheie cu o mulţumire sacră”20. Se remarcă,
pe de o parte, faptul că încă din secolul al V-lea structura de bază a Liturghiei era
cristalizată; pe de altă parte se poate aprecia fidelitatea cu care Biserica a preluat
elementele primare (apostolice şi post-apostolice) al Liturghiei şi le-a dezvoltat,
până la formele complexe pe care le moştenim astăzi.

b. Despre contribuţia liturgică a Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Unul dintre cei mai străluciți intelectuali ai secolelor VI-VII, Sfântul Maxim,
sub inspiraţia Duhului Sfânt, este prima minte care a gândit că în tot ceea ce există
în Univers este o rațiune divină (în secolul al XIV-lea, Sf. Grigore Palama va
continua şi aprofunda această „teologie a raţiunilor seminale”). Într-una dintre

20
Diac. Ioan I. Ică jr, De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice
bizantine, Ed. Deisis, Sibiu, 2011, pp. 164-165.
operele sale de căpătâi, „Mystagogia”21, Sfântul Maxim tratează (şi) problema
cultului divin și invită spre o profundă viziune, mistică, privind sensurile Bisericii
şi ale rânduielilor cultului divin, folosind cinci alegorii teologice dezvoltate - pe
care le numim „mistagogii” - lămuritoare privind Biserica şi cultul liturgic
creştin22:

1. În binomul „Biserică și Dumnezeu”, Sfântul Maxim arată că Biserica este „o

întipărire / amprentă / icoană a lui Dumnezeu”, întrucât lucrează, pentru
creştinii care vin din locuri diferite, aceeaşi unire cu Dumnezeu”.

2. Despre relaţia „Biserică și Cosmos”, spune că „Biserica este o imagine /

icoană a întregului Cosmos”, fiind alcătuită din fiinţe văzute şi din fiinţe
nevăzutem din „fiinţe inteligente şi necorporale şi lumea sensibilă şi
corporală, ţesută cu măreţie din multe specii şi naturi”. Biserica are „drept
cer dumnezeiescu altar, iar drept pământ strălucirea naosului”.

3. În ceea ce priveşte binomul „Biserică – Om”, teologia maximiană distinge

trei seturi de comparaţii:

- „sfânta biserică este ca un om, ca una care are drept suflet Sanctuarul şi
drept minte Dumnezeiescul Jertfelnic şi drept trup naosul, fiind ca un
chip şi asemănare a omului făcut după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu”;

- prin naos înţelegem „filosofia morală”, prin Sanctuar – „contemplarea

naturală”. Iar prin Jertfelnic – „ca printr-o minte, teologhisirea
iniţiatică”;

- omul este biserică dacă a) prin trupul său, ca printr-un naos face să
strălucească partea practică a sufletului prin lucrările poruncilor în virtuţi,
dacă b) prin suflet, ca printr-un Altar, întoarce spre Dumnezeu „raţiunile
lucrurilor sensibile tăiate împrejur de materie în chip curat în Duhul,
potrivit contemplării naturale” şi dacă c) prin minte, ca printr-un

21
Termenul „mystagogie” are la bază cuvântul grecesc “μυσταγωγία” – “tâlcuire, interpretare, explicaţie” şi
defineşte exerciţiul catehetic prin care Părinţii Bisericii oferă învăţături de tâlcuire a tainelor cultului divin (în mode
deosebit Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine).
22
Diac. Ioan I. ICĂ JR, Canonul Ortodoxiei, p. 201.
 Jertfelnic „cheamă mult-lăudata tăcere care e în adâncurile cele de
nepătruns ale măreţei grăiri a Dumnezeirii nearătate şi necunoscute...”.

4. Când vorbeşte despre „Biserică și suflet”, Sfântul Maxim arată că sufletul

are o parte contemplativă şi una practică. De inteligenţa omului ţine „latura
lui contemplativă” (pe care o numeşte „minte” – „nous”), iar de puterea sa
vitală ţine „latura practică” (pe care o numeşte „raţiune” - „logos”). Când
mintea „îşi păzeşte cu totul neschimbabile mişcările sale spre Dumnezeu, se
numeşte înţelepciune”. Pentru a căpăta aceste daruri, sufletul este chemat să
cânte la „psaltirea cea cu zece corzi”, primind „ecoul duhului prin cealaltă
fericită decadă a poruncilor”; prin contemplaţie, sufletul ajunge la o înaltă
stare de virtute, tinzând spre starea de îndumnezeire. Sfântul Maxim
numeşte, adânc-mistic, această stare, drept „unirea nupţială a sufletului-
mireasă cu Mirele Dumnezeu”.

5. În legătură cu trinomul „Om – Scriptură – Cosmos”, Sfântul Maxim

dezvoltă conceptul teologic de „om – microcosmos în macrocosmos”.
Creația Îl slăvește pe Creator, Căruia Îi aduce laude, neîncetat, mulțumindu-I
pentru că ne-a adus de la neființă la ființă Sfântul Maxim spune că toate
elementele cosmosului îşi recunosc Creatorul, comportându-se ca şi când ar
avea raţiune, ca un om; de fapt, Sfântul Maxim învaţă că „întreaga lume,
constituită din văzute şi nevăzute e un om, după cum omul e o lume!”.

Spaţiul şi timpul sacru în care se petrec, în mod real, aceste taine este
Liturghia, care restaurează legătura vie a omului cu Dumnezeu, spațiul edenic şi
timpul primordial – paradisiac, de dinainte de cădere – ducându-le mai sus,
umplându-le de har, transportând persoana umană spre îndumnezeire. În capitolul
„Explicări ale Sinaxei”, Sfântul Maxim realizează câteva tâlcuiri de mare
profunzime şi rafinament privind sensurile mistice ale Liturghiei. Cităm dintr-o
referire a sa la lecturile biblice din rânduiala Liturghiei: „Iar dumnezeieştile citiri
ale preasfintelor cărţi sugerează voinţele şi sfaturile dumnezeieşti şi fericite ale
Preasfântului Dumnezeu, prin care fiecare din noi primim, proporţional cu
puterea aflată în ele, principiile celor pe care le avem de făptuit şi învăţăm legile
luptelor dumnezeieşti şi fericite, după care luptându-ne ne învrednicim de cununile
biruinţelor demne de Împărăţia lui Hristos”23.

c. Codicele Barberini

Este considerat cel mai vechi codice liturgic bizantin (de secol VIII). A fost
pus în valoare după 1900, de cercetătorul Iacob Boar. Cuprinde 244 de rugăciuni:
Liturghia Sf. Vasile cel Mare în cea mai veche versiune a sa, Liturghia Sf. Ioan
Gură de Aur, Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite, cele 7 laude, rugăciunile
botezului, rânduiala înmormântării, exorcisme, tunderea în monahism.

Iată un scurt text din rânduiala Liturghiei Darurilor mai înainte Sfințite:

- poporul: „Tatăl nostru”;

- preotul: „Că a Ta este Împărăția și Puterea și Slava...”;

- poporul: „Amin”;

- preotul: „Pace tuturor”;

- poporul: „Şi duhului tău”;

- diaconul: „Capetele noastre Domnului să le plecăm”;

- preotul se roagă: „Dumnezeule, cel singur bun și îndurător, care între

cele înalte locuiești și peste cele umile privești, caută cu ochi milostivi
peste tot poporul Tău și-l păzește pe el și ne învrednicește pe toți să ne
împărtășim neosândiți cu aceste Taine ale tale făcătoare de viață. Că ție
ți-am plecat capetele noastre, așteptând bogată milă care vine de la Tine.
Cu harul și cu îndurările și cu iubirea de oameni ale Unuia născut Fiului
Tău...”;

- poporul: „Amin”.

- diaconul: „Să luăm aminte!”;

- preotul: „Sfintele mai înainte sfințite, celor sfinți!”.

23
Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Explicări ale Sinaxei”, Apud Diac. Ioan I. ICĂ JR, Canonul Ortodoxiei..., p. 222-
223.
 Cursul II:

Mistagogie liturgică:

Sensuri teologico-liturgice și simbolice în ritualul proscomidiei

„Mistagogia” este, aşadar, știința descifrării sau tâlcuirii sensurilor teologice

și alegorico-mistice din Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, ierurgii și toată
imnografia ortodoxă.

Putem înţelege sensurile tainice ale riturilor şi lucrărilor liturgice pentru că

Însuşi Cel ce este centrul Liturghiei şi inima Bisericii – Domnul Hristos, ni le
descoperă. Părinţii Bisericii, care au tâlcuit cultul creştin, au primit respectivele
„mistagogii” prin Revelaţie, care are drept pisc de neajuns cu mintea, Întruparea
Fiului lui Dumnezeu: „1. După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în
multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, 2. În zilele acestea mai de
pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care
a făcut şi veacurile; 3. Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care
ţine toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea
păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte” (Evrei 1,1-
3). Fiul Se Întrupează fiind Icoana Tatălui și Se descoperă atât cât poate lumea să
priceapă taina Preasfintei Treimi și iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru om. Pe
acest fundament se întemeiază mistagogia creștină și toți marii tâlcuitori bizantini
și Sfinții Părinți care au descifrat cultul creştin sunt „mistagogi”, adică tâlcuitori
sau exegeți ai sistemului liturgic creștin.

Rânduiala Sfintei Liturghii transpune, ca într-un fel de piesă liturgică, însuși

actul mântuirii pe care îl săvârșește Domnul nostru Iisus Hristos. E o sacră
transpunere scenică, în biserică, a operei de mântuire a omenirii. Preotul nu este un
simplu actor în această „dramă liturgică”! El îşi oferă persoana şi fiinţa sa pentru
ca, în Liturghie, Domnul Hristos să Sepoată jertfi expiator-împărtăşitor-
îndumnezeitor pentru noi!!! Persoana preotului are, deci, o importanţă covârşitoare
pentru transmiterea, de la Altar spre popor, a sensurilor mistagogice explicite şi
implicite privind Liturghia, Tainele ş.c.l.
 1. Ritualul închinării.

Intrarea preotului în biserică se face ritualic, întrucât slujitorul intră în sfântul

locaş pentru a sluji cele dumnezeieşti. Intrând în biserică, preotul Îl simbolizează
pe Hristos venind spre lucrarea Sa. Intrarea și închinarea la icoane reprezintă o
secvență absolut necesară de pregătire a persoanei slujitoare pentru actul solemn a
liturghisirii, care va urma. Când se închină, preotul de fapt se oferă, spre slujire,
Marelui Arhiereu Hristos. Din acestmotiv, acest ritual se încheie cu rugăciunea:
„Doamne, trimite mâna Ta dintru înălţimea locaşului Tău şi mă întăreşte spre
slujba Ta ce-mi este pusă înainte, ca neosândit stând înaintea înfricoşătorului Tău
altar, să săvârşesc Jertfa cea fără de sânge. Că a Ta este puterea şi slava în vecii
vecilor. Amin”24.

Despre ritualul închinării, Părintele Stăniloae spune: „În clipa când preotul
rostește « Doamne, trimite mâna Ta dintru înălţimea locaşului Tău... » el se află
efectiv în Mâna lui Dumnezeu, iar mâna preotului devine Mâna lui Hristos.
Preotul devine, de fapt, doar interfața, doar slujitorul văzut și secundar al
săvârșirii Tainei Liturghiei, Tainei Euharistiei. Adevăratul slujitor este Domnul
Hristos. Mântuitorul săvârșește lucrea Sa prin preot. Preotul împrumută Domnului
mâna sa, vocea sa, ochii săi, trupul său întreg, ființa sa. Deci omul se dăruiește, se
afierosește, se pro-aduce și el la altar. De aceea slujitorul intră primul și pleacă
ultimul din biserică”25.

2. Ritualul înveșmântării.

Rânduiala presupune ca, deodată cu rostirea rugăciunilor din Liturghier,

preotul să sincronizeze înveşmântarea cu textul. Preotul, în veșminte, îl reprezintă
pe Hristos strălucind pe Tabor: „Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit
faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2).
Înveșmântarea preotului aminteşte de

24
Liturghier, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2012, pp. 112-113.
25
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă.
 stiharul este, în mod direct, simbolul înveșmântării Domnului în
lumina taborică, al primirii unui veşmânt „suprapământesc”, „al
mânturii”.

 epitrahilul arată puterea harică cu care este investit preotul (care, la

hirotonie, este „miruit” cu energia dumnezeiască a Preoţiei) şi
aminteşte de „jugul cel lin al lui Hristos”.

 brâul reprezintă încingerea cu virtuțile și cu puterea dumnezeiască.

Versetul din psalmi „...cel ce face picioarele mele ca ale cerbului şi
peste cele înalte mă pune” (Psalmul 17, 36) conduce la alt text plin de
sensuri: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte
sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Psalmul 41, 1). Cerbul caută
mereu apele netulburate, nu bea apă de oriunde. Deci în clipa în care
preotul „se încinge cu putere” (puterea lui Dumnezeu, apoi cu virtuțile
sale), el caută izvoarele cele curate ale harului,care să îl conducă
deplin la slujirea aceasta: puterea lui Dumnezeu și virtutea ta: „Iubi-
Te-voi, Doamne, vârtutea mea...” (Psalmul 17, 1).

 mânecuțele simbolizează sacralitatea lucrării preoţeşti în cadrul

slujbei, într-o altă ordine, supramundană.

 luarea felonului aminteşte liturgic - mistagogic de Întruparea Fiului

lui Dumnezeu. Așa cum Hristos Își asumă firea umană, așa și preotul
își asumă slujirea preoțească. Sensul similar se regăseşte la aşezarea
omoforului pe umerii arhiereului, diaconul rostind atunci: „pe umeri
ai luat, Hristoase, firea noastră cea omenească, şi ai dus-o la
Dumnezeu și Tatăl”. Când ia felonul, preotul spune: „Preoţii Tăi,
Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii Tăi întru bucurie se
vor bucura” (Psalmul 131, 9). Este vorba aici despre o asumare a
lucrării preoţeşti cu valenţe veșnice; este asumarea Preoției, care
înseamnă în primul rând viața preotului în Hristos. Cât de mult
DomnulHristos se regăseşte în preot sau cât loc lasă slujitorul, lui
Hristos, în sufletul, slujirea şi viaţa lui.
 Înveșmântarea se finalizează cu spălarea ritualică a mâinilor: „de aceea, când
se spală pe mâini, preotul se roagă; de fapt, se roagă ca această spălare să fie
însoțită de spălarea nevăzută a sufletului”.

3. Proscomidia, generalităţi:

 prescurile, vinul și apa, veșmintele, acoperămintele, sfintele vase,

toate se pregătesc de cu seara;

 fiecare parohie trebuie să aibă prescurăreasă / „prescorniță” /

„căpităreasă” = o femeie cu viaţă duhovnicească, gospodină şi curată,
de regulă la o vârstă a senectuţii şi văduvă;

 până spre secolul XVII, prescurile se aduceau fierbinți la Altar! Erau

coapte noaptea, înainte de Liturghie; prescurăreasa le punea într-un
ștergar de cânepă sau de in și preotul proscomidea cu prescurile
fierbinți, aburinde. De aici precizarea, în Liturghierele vechi, ca
Agneţul să se pună cu pecetea în jos, ca să nu se facă „umejune sub el,
că este caldu și aburindu”. În actualitate, prescura se face cu o zi,
două înainte, pentru a se întări și a fi mai ușor de lucrat. în sec. IV,
Sfântul Ieronim atestă că la Liturghie creștinii aduceau ca daruri pâine
și vin și că se pomeneau nominal la proscomidie numele
credincioșilor care aduceau jertfă;

 termenul „proscomidie” înseamnă, în sens foarte general, „punere-

înainte” (etimologic), „aducerea-înainte”, la proscomidiar - locul
special pentru proscomidie, a Cinstitelor Daruri, din partea
comunității parohiale;

 proscomidia este, deci, ritualul în cadrul căruia se pregătesc Cinstitele

Daruri pentru Sfânta Liturghie; acest ritual NU face parte din
Liturghie, dar este unit cu Liturghia;

 Sensurile mistagogice generale: proscomidia simbolizează Nașterea

Domnului la Bethleem, Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Pe de altă
parte, Proscomidia pregăteşte Jertfa euharistică, aceea care repetă, la
fiecare Liturghie, în chip nesângeros, Jertfa Domnului de pe cruce. Pe
mrăturiile Sfinţilor Părinţi, acest dublu sens al Nașterii și al Jertfei
Domnului pentru proscomidie este afirmat şi de liturgiștii ortodocși
Hans Christian Felmy și Robert Taft, ambii cu o operă liturgică
remarcabilă, specialiști în manuscrisele vechi siriene, copte, arabe,
despre liturghie, amândoi cercetând Liturghia în formele sale primare.
Acest dublu caracter al proscomidiei vine din faptul că ritualul pleacă
de la ideea jertfei din Vechiul Testament – vezi profetul Isaia, la
capitolul 53, unde este profeția despre „Robul Domnului”, profeţie
despre Domnul Hristos „1. Cine va crede ceea ce noi am auzit şi
braţul Domnului cui se va descoperi?2. Crescut-a înaintea Lui ca o
odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici
frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag.
3. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi
cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa;
dispreţuit şi nebăgat în seamă.4. Dar El a luat asupră-Şi durerile
noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam
pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, 5. Dar El fusese străpuns
pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a
fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-
am vindecat. 6. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea
noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre
ale tuturor. 7. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa;
ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea
celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. 8. Întru smerenia Lui
judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de
pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus
spre moarte. . Versetele 7 și 8 se referă chiar la cuvintele din ritualul
proscomidiei: „ca o oaie spre junghiere S-a adus și ca un miel fără de
glas ... ” (la cele 4 tăieri). În legătură cu sensul proscomidiei de
Naştere / Jertfă ale lui Hristos, încă din primele secole creștine, la
proscomidiar s-a pictat icoana Nașterii Domnului sau icoana lui
Hristos în potir, Hristos Care Se frânge.
 Pentru această dublă ipostază mistagogică a proscomidiei, se pot aduce două
argumente de autoritate maximă:

a) Imnele Sfântului Efrem Sirul din secolul IV, început de secol V, din care se
citează: „Ziua Ta este mijlocitoarea și chezășia păcii, ziua ta a împăcat
cerul și pământul, căci în ea s-a pogorât cerul la cele pământești. Ziua Ta
de naștere poate împăca pe Cel Drept, Care Se mâniase pentru păcatele
noastre. Mii de păcate ne-a iertat ziua Ta, căci în ea a venit milostivirea Ta
peste păcătoși. Strugurele copt de timpuriu este această zi, în care era
ascuns paharul mântuirii. Cămări numeroase a umplut Iosif cu grâu, dar ele
s-au golit în vremea foametei. Însă un singur Spic adevărat a dat Pâinea
cerească, nemărginită. Pâinea pe care a frânt-o Întâiul Născut în pustie era
consumată și se sfârșea, măcar că o înmulțea. Dar El a frânt o nouă Pâine,
pe care nu o vor sfârși nici toate neamurile și semințiile”. Textul vorbeşte,
alegoric-mistic, de Hristos - Pâinea care Se naște și Se oferă prin jertfă.
Deopotrivă, citim aici despre Nașterea și Jertfa lui Hristos – pâinea. El este
şi „amnos” (Miel) şi „artos” („Pâine”). Textul este un prim argument oferit
de Sfântul Efrem Sirul, prin „Imnele Azimelor”, „Imnele Păresimilor” și
„Imnele Nașterii Domnului Iisus Hristos”.

b) Tâlcuirea Sfântului Nicolae Cabasila, care precizează: „Acum, însăși marea

Jertfă și Mielul cel înjunghiat pentru lume se vede zăcând pe Sfânta Masă.
Căci pâinea nu mai este doar un chip al Trupului Domnului sau numai un
dar purtând icoana adevăratului Dar, nici nu mai aduce în sine numai un
desen al Mântuitoarelor Pătimiri ca într-un tablou, ci este Însuși Adevărul
Cel adevărat, Însuși Trupul Stăpânului Cel Atotsfânt, Trupul cel răstignit,
cel jertfit sub Ponțiu Pilat este Trupul și Sângele care S-au zămislit de la
Duhul Sfânt, S-au născut din Sfânta Fecioară, a fost îngropat, a înviat a
treia zi, S-a înălțat la ceruri și S-a așezat de-a dreapta Tatălui”.Deci
Pruncul care Se naște acolo, în chip mistic, în Proscomidie (prin punerea
înainte a darurilor și prin tăiere / scoatere din pâine), este Însuși Trupul
Domnului, Care a pătimit, care S-a născut, care a trăit, a murit și a înviat
pentru noi. Este Trupul lui Hristos real! Iată o provocare interesantă: oare
prezența lui Hristos reală în Liturghie este doar în Sfânta Euharistie? Oare în
 proscomidie nu sesizăm o prezență diafană, foarte rafinată, care conduce
spre marea prezență, spre prezența completă a lui Hristos din Sfânta
Euharistie? Unii spun că începe odată cu pregătirea preotului pentru Sfânta
Liturghie; se vorbeşte despre o umplere a Liturghiei cu prezența lui Hristos,
foarte rafinată la început, de aceea pregătirea Liturghiei ține foarte mult.
Părintele Stăniloae vorbește despre o pro-prezență a lui Hristos în
proscomidie, o prezență anticipativă, care se străvede încă de acum, de la
începutul Proscomidiei, va crește treptat în Liturghia Cuvântului - pentru că
acolo e o împărtășire de Cuvânt și va avea plenitudinea în partea euharistică,
la momentul pogorârii la Epicleză. Apoi Hristos euharistic Se va împărţi /
împrăștia în lume în momentul împărtășirii clerului și la împărtășirea
poporului. Deci vorbim despre o prezență hristică reală, în Liturghie, într-un
crescendo necontenit de la primele pregătiri ale Proscomidiei. De ce spune
Părintele Stăniloae că mai întâi este o prezență mai diafană, mai rarefiată,
apoi o prezență densă și apoi una plenară? Pentru că toate actele pe care le
face preotul în proscomidie, închinările lui, mișcările liturgice, au o
semnificație duhovnicească. Preotul este jertfitorul, el are junghietorul în
mână, are Jertfa în mâna cealaltă; preotul lucrează și taie Mielul - Trupul
anticipat al Domnului; în acest caz Hristos nu poate să nu fie prezent, pentru
că acolo este jertfa care va deveni Însuși Trupul Său. Aşadar, etapele
Proscomidiei originează din ele sau produc / izvorăsc din ele actele majore
ale Liturghiei. Liturghia este un rod al Darului lui Dumnezeu și sfinţirea
darurilor multor oameni.

4. Ritualul Proscomidiei: etape și sensuri mistagogice

a) După modelul hristic-kenotic, preotul începe Proscomidia în stare de

smerenie adâncă: se prosternează, adică ia putere de la Izvorul Puterii. El nu
lucrează, liturgic, cu puterea lui, ci lucrează cu puterea lui Dumnezeu.
Părintele Stăniloae spune că face închinare adâncă de 3 ori, nu o dată, adică
insistă, stăruiește, „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul și mă
miluiește!”. Preotul ia apoi prescura și copia, le ridică în dreptul frunții și
rostește Troparul Proscomidiei: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul
Legii cu scump Sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit și cu sulița împuns,
 nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ție”. Prescura și
copia se țin în dreptul frunții pentru că mintea trebuie să fie într-o
comuniune perfectă cu Cel care inspiră lucrarea şi slujirea preoţească.
Sfântul Pavel galatenilor, „să aveți gândul lui Hristos”, sau „mintea lui
Hristos” pentru că Dumnezeu „gândește” (rânduieşte) totdeauna cele bune
pentru om, dar omul nu răspunde la „gândirea Lui”, neînțelegând iconomia
Lui. În om se activează adesea puteri contrare, niște energii care se opun
lucrării lui Dumnezeu pentru noi. El ne vrea binele, noi nu ne vrem binele.
El ne vrea pe calea dreaptă, noi alegem căi strâmbe. El ne cheamă spre
lumină, noi alegem întunericul. Canonul Sfântului Andrei Criteanul spune
„Cu lut mi-am amestecat gândul, Mântuitorule...”, arătând cât de mult se
poate murdări omul. Iar Sfântul Pavel vorbește despre „trupul păcatului”,
despre păcatul săvârşit atât de mult, încât capătă corporalitate; mintea
omului devine atât de grosieră din cauza păcatului, încât ea nu mai poate
gândi cele dumnezeiești. Când vorbește despre căderea protopărinţilor,
Sfântul Vasile cel Mare spune că Adam, care era înveșmântat în lumină, a
căzut și a cunoscut o „îngroșare a firii”; firea lui, făcută de Dumnezeu din
humă modelată fusese la început un „pământ flambat”, plin de foc
dumnezeiesc, iar căderea în păcat a însemnat stingerea acelei flăcări și
căderea sa în materialitate. De aceea, în clipa în firea lui Adam au apărut
durerile şi bolile, a intrat moartea, i s-a pervertit simțirea, mintea i s-a
întunecat, a început să-i fie frică, a început să simtă frigul şi foamea;
animalele s-au întors împotriva lui Adam, nu-l mai recunoșteau de stăpân,
cosmosul s-a răzvrătit. Adam a devenit o ființă singură.

În proscomidie, preotul este restauratorul acestei situații. El devine mijlocitor,

rugător pentru toată obștea și o poate face numai conectându-și mintea la Mintea
dumnezeiască. Preotul ridică mână stângă și spune: „Binecuvântat este Dumnezeul
nostru acum și pururea și în vecii vecilor”. Părintele Stăniloae spune că de fapt
proscomidia este mai mult decât o ierurgie, este o slujbă a cărei importanţă o
situează undeva între Taine și ierurgii. Fiind deja absorbită în Taina Liturghiei,
Proscomidia nu poate să înceapă decât cel puțin cu binecuvântarea mică. Mai este
și o taină a cuvântului aici: cuvântul preotului se concretizează în fapte, el rosteşte
cuvinte sacre şi sculptează în pâine; spune și face. Această lucrare este după chipul
lui Hristos - Logosul, Cuvântul creator, Care „a spus și s-a făcut”.
De aceea, în Proscomidie vorbim de o concretizare a unei iconomii. Hristos
urmează o iconomie divină, acel sfat intra-trinitar primordial, când Cei Trei au
hotărât crearea lumii și facerea omului, știind că omul va cădea și va fi mântuit
prin Fiul, care Se poate naște a doua oară, de data aceasta ca Om, El rămânând şi
Dumnezeu desăvârşit . A fost un plan dumnezeiesc, pe care Dumnezeu l-a urmărit
cu atenție și pe care Fiul, a doua Persoană a Sfintei Treimi l-a împlinit întru totul.
Şi preotul, în Proscomidie, împlinește un proiect. Ceea ce spune se și face. Așadar
cuvântul preotului de fapt se încopciază în Cuvântul Hristos, capătă puteri harice
din ceea ce spune, folosind sau pronunțând exprimări sacre care devin faptă. De
aceea, în Liturghie, în toate sfintele slujbe, nu trebuie să apară cuvinte omenești.
Vorbim deci de o aplicare a cuvântului lui Hristos prin cuvântul preotului în
proscomidie, iar Părintele Stăniloae accentuează foarte frumos: „De aceea și
trupul nostru se umple prin cuvânt de un conținut spiritual de viață, cu atât mai
mult cu cât se unește mai mult de cuvântul dumnezeiesc”. În Proscomidie, cuvântul
preotului se unește cu cuvântul lui Hristos şi, în rugăciune, preotul se umple de
viața lui Hristos. Întrucât Proscomidia simbolizează şi actualizează mistic-liturgic
Nașterea lui Hristos, preotul, ca proscomiditor, devine martor tainic al acestui fapt,
al Nașterii lui Hristos în Bethleem. În proscomidiar, care reprezintă Bethleemul,
preotul este o prezenţă cu rol liturgic- sacrificial şi acolo, „în peşteră”, slujeşte la
Nașterea Pruncului.

b) Termenul „prescură”, într-o traducere liberă înseamnă tot „aducere-înainte”,

fiind un cuvânt de origine slavă . Ede-a lungul timpului, în Biserică se
constată o întreagă dezvoltare teologică a semnificaţiilor şi prezenţei
prescurii în cult, ea reprezintând darul chintesențial al unei comunități,
pentru Altar. Ceea ce are mai bun o obște creștină oferă lui Dumnezeu: grâul
cel mai bun, de la cel mai bun gospodar, măcinat de către cel mai bun morar,
copt de cel mai bun brutar (prescurăreasa!), adus de cel mai bun credincios
la Sfântul Altar, folosit cu credință în Proscomidie, devenit Euharistie în
Liturghie, la rugăciunea preotului, prin coborârea Duhului Sfânt peste
Darurile depuse pe Sfântul Altar. Prescura exprimă şi esențializează
credința unei comunități. Hristos nu are nevoie de altceva decât de un dar
de-al Lui trimis lumii, însă care se întoarce la El. De aceea spunem „Ale
Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”. Întoarcem
Dăruitorului o parte din darurile Sale. Prescura din care se scoate Agneţul
 simbolizează pe Maica Domnului, din care se naște Iisus Hristos. De aceea
prescura trebuie să fie desăvârșită, să nu fie arsă, să nu fie găunoasă, să nu
fie crăpată, să nu fie foarte poroasă, să aibă pecetea pe ea foarte clară, („Iisus
Hristos NIKA” – „biruiește”), să aibă crucea pe ea foarte clară. Maica
Domnului își răstignește și ea inima pentru că își pierde Fiul. Integritatea
prescurii reliefează şi ilustrează dogma pururea – fecioriei: din Maica
Domnului, care este Pururea-Fecioară, Se naște Domnul nostru Iisus
Hristos, care Se dăruiește apoi oamenilor. Părintele Stăniloae spune despre
prescură: „Pâinea e creațiunea concentrată și de maximă utilitate dată de
Dumnezeu spre întreținerea noastră, dar ca ceea ce reprezintă puterea
susținătoare a vieții noastre în trup, pâinea ne reprezintă și pe noi, și când o
punem în legătură cu o anumită persoană o reprezintă și pe ea”.

Deci pot fi identificate trei sensuri ale prescurii:

1. Trupul Maicii Domnului care se oferă spre nașterea Pruncului și Trupul lui
Hristos care se oferă nouă;

2. Prescura reprezintă fiecare om care se oferă lui Hristos. La ieşirea cu Sfintele

Daruri, preotul se roagă „pentru cei care au adus și pe cei pentru care s-au adus”
prescura şi vinul. La Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se accentuează mai mult
ideea aducerii acolo sau a cuprinderii în comuniunea de rugăciune și a creștinilor
ortodocși care nu sunt prezenți la slujbă, „de la care, prin care și pentru care” se
aduc Darurile.

3. Prescura îi reprezintă la altar și pe toți creştinii care sunt pomeniți în

Liturghie, vii și morți. Din prescura a patra se scot miridele pentru cei vii și din
cea de-a cincea miridele pentru cei adormiți. Astfel sunt făcuți prezenți și co-
părtași la Jertfa Euharistică din Biserica luptătoare toți creștinii de pe pomelnice și
toți cei din Biserica triumfătoare. Ei sunt dincolo, dar îi facem actuali şi co-prezenți
la Liturghie, prin pomenire.

Miridele reprezintă două elemente foarte importante:

 mirida reprezintă o persoană, sacră sau umană, în sensul că mirida

ilustrează o persoană divină, sfântă sau umană, distinge persoana;
  însă persoanele nu sunt singure, ele sunt în comuniune – Maica
Domnului stă în dreapta Fiului; cele 9 cete începând cu îngerii, proorocii,
apostolii amintesc de cele 3 triade de lăudători cereşti26. Se adaugă
ierahia bisericească, stăpânirea, ctitorii vii şi toţi creştinii din Biserica
luptătoare (vii) şi din cea biruitoare (adormiţi). Deci, pe de o parte mirida
arată teologia unei persoane distincte, pentru că este unică și irepetabilă,
dar pe de cealaltă parte arată și teologia comuniunii Bisericii,
eclezialitatea. Toţi suntem în comuniune cu Hristos, Care e centrul;
Maica Domnului stă în dreapta Lui, sfinții în stânga, slujitorii Bisericii
sub tălpile Lui ș ceilalți, viii și morții, şed în preajma atotsfințeniei Lui.
Deci miridele reprezintă persoana în sine, dar exprimă și comuniunea
personală. De aceea când se pomenesc la proscomidie viii și morții e
copleșitoare importanța acestei pomeniri, pentru că celor vii de foarte
multe ori li se împlinesc dorințele care sunt curate și bune, iar cei morți
primesc un spor de har, mai ales cei care sunt în durere. Sunt liturghii în
care se salvează suflete din iad, sunt pescuite sufletele şi aduse la lumină!
De aceea pomenirea trebuie făcută fără a sări vreun nume, iar la fiecare
nume, cel puțin la proscomidie, trebuie scoasă o miridă, pentru că
finalitatea nu este aici, e doar începutul. La sfârșitul Liturghiei preotul
trage de pe disc în potir toate miridele, spunând: „spală, Doamne,
păcatele celor ce s-au pomenit aici cu cinstit Sângele Tău pentru
rugăciunile sfinților Tăi”. Deci spălarea aceea în Sângele Domnului, a
numelor (şi prin nume a persoanelor înseşi!) este mântuitoare. Atunci se
produce miracolul curățirii sufletelor, ale celor din biserică, prezenți, și
ale multora care nu sunt prezenți, dar care de departe beneficiază de
rugăciunile de la Liturghie.

26
„Dumnezeu a creat întâi lumea nevăzută, adică pe îngeri. Sfântul Apostol Pavel şi mai târziu ucenicul său Sfântul
Dionisie Areopagitul, în lucrarea sa „Despre Ierarhia cerească”, împarte îngerii în nouă cete având o anumită
misiune dumnezeiască (Rom. 8. 38; I Petru 3, 22). Astfel, Serafimii cei cu câte şase aripi, Heruvimii cei cu ochi
mulţi şi Scaunele sau Tronurile, care „odihnesc pe Dumnezeu gânditor”, formează prima triadă de fapturi cereşti.
Aceştia înconjoară tronul cel de văpaie şi lumină al Preasfintei Treimi (Iez. 1, 4-28). Apoi urmează Puterile,
Stăpâniile şi Domniile, care formează a doua triadă. Aceştia au misiunea să stăpânească întreg universul, planetele,
stelele, vânturile, mările şi puterile întunericului, adică pe diavoli şi iadul. Urmează apoi Începătoriile, Arhanghelii
şi Îngerii, care formează a treia triadă, cu misiune să facă cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu. Deci, îngerii
noştri păzitori sunt număraţi în ceata a noua, ca cei mai apropiaţi de neamul omenesc”. Vezi Ne vorbește Părintele
Cleopa, ediția a 2-a, vol. 4, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 16-17.
 c) Din secolul I se vorbea de pomelnice și se aduceau pomelnicele la altar,
pentru că Biserica are un cult al pomelnicului moştenit din pre-creștinism.
Evreii aduceau pomelnice la templu, egiptenii aveau și forme de pomelnice.
Deci Biserica susţine teologia persoanei pentru că fiecare creştin are o
conștiință clară de sine, este o persoană în sine, iar numele, chiar dacă l-au
purtat mulți oameni și îl vor mai purta, e unic pentru veșnicia fiecăruia,
pentru că reflectă personalitatea unică a fiecăruia. Numele reflectă
personalitatea, și invers, ea se reflectă în nume într-un mod unic. Pomelnicul
ne arată că în spatele unui nume stă destinul veșnic al unui om, la fel cum
botezul, prin scufundarea întreită ne arată o naștere prin apă și prin Duh,
unde apa este doar vehiculul, doar mediul sau doar materia prin care Duhul
se manifestă plenar. Când se dă un nume unui copil la Botez, se arată că
acela este chemat să se mântuiască în Hristos, asta însemnând și nevoința
lui, pe care Dumnezeu o știe și pentru care noi ne rugăm.

d) Cinstitele Daruri se acoperă în două etape:

1. Întâi provizoriu, după aşezarea vinului şi apei în potir. Despre aceasta,

Părintele Stăniloae spune: „Cum sângele stă ascuns în trup, așa trebuie ascuns
viitorul Sânge în potir, ca într-o învelitoare”. Dumnezeiescul Sânge euharistic va
da substanță și mobilitate la Împărtășire Trupului Euharistic. De aceea, în
Ortodoxie credincioșii sunt împărtăşiţi cu Trup și cu Sânge, neacceptându-se teoria
romano-catolică a „concomitenței”.

2. La sfârșitul Proscomidiei, când are loc marea învăluire a Darurilor, care se

face în trei secvenţe: întâi discul, apoi potirul și apoi amândouă. Părintele
Stăniloae spune că „aceste acoperăminte de fapt sunt și ele, ca și veșmintele
preotului, străbătute de puterea lui Dumnezeu”. De aceea poporul a avut o evlavie
extraordinară la Sfintele Daruri: în vechime, când ieșea la Vohodul mare, preotul îi
punea pe capul fiecărui creştin potirul, în sensul că Darurile au, la acel moment,
deja o încărcare primordială de sfințenie. Încă se practică, dar este incorectă, pentru
că noi nu avem evlavie la Darurile încă nesfințite, ci la Trupul lui Hristos întreg,
deplin, și pe Acela trebuie să-L căpătăm, să ni-L impropriem prin împărtășire.
Tâlcuitorii bizantini spun că acele acoperăminte sunt aripile nevăzute ale lui
Dumnezeu. Aripile care acoperă taina, deoarece niciodată tainele nu trebuie
complet devoalate. Darurile sunt acoperite pentru că ele reprezintă o taină la care
avem acces „din slavă în slavă”, pregătiți, ea este taină tocmai pentru că nu se
produce vizibil.

Despre Proscomidie, Sfântul Nicolae Cabasila spune așa: „Care e cauza

pentru care trebuie să aducem acestea, ... Trebuie să aducem acestea pentru că
Dumnezeu ne dă nouă, în schimbul Darurilor acestora, viața. Și era potrivit ca
darul să nu fie cu totul diferit de contra-darurile Lui, căci numaidecât viața este
contra-darul Lui, este într-un fel oarecare viața și darul nostru. Deci El este și
Legiuitorul darului nostru și Autorul contra-darului, căci El a poruncit să aducem
pâine și vin și tot El ne dăruiește în schimbul acestora pâine și vin, din potirul
vieții veșnice, ca să primim Viața în schimbul vieții, Viața veșnică în schimbul celei
vremelnice”.

Aşadar, noi Îi dăm lui Dumnezeu elementele vieții fizice și primim ca dar
viața veșnică. Proscomidia este taina pâinii aduse la altar, taina pregătirii pâinii
care are să devină trup dumnezeiesc, taina pâinii de grâu care devine pâine
cerească: „pâinea cerească luați și din paharul Vieții gustați și vedeți că bun este
Domnul”.

Bibliografie:

-, LITURGHIER, Editura Institutului Bilic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012;

-, MOLITFELNIC, Editura Institutului Bilic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2013;

- BRANIŞTE, pr. prof. dr. Ene, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997;

- Idem, Liturghia – sufletul etern al Ortodoxiei în rugăciune. Studii de teologie liturgică,

Editura „Andreiana”, Sibiu, 2013, vol. I;

- Idem, „Vremea este a face Domnului!...”. Studii de teologie liturgică şi artă creştină, Editura
„Andreiana”, Sibiu, 2014, vol. II;
- Idem, Bucuria sfinţitoare a Liturghiei. Studii de teologie liturgică, Editura „Andreiana”,
Sibiu, 2014, vol. III;

- Idem, „Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate!...”. Studii de teologie pastorală,
predici şi cuvântări, Editura „Andreiana”, Sibiu, 2014, vol. IV;

- CARAZA, diac. prof. dr. Ioan, Fundamentul scripturistic al Sfintelor Scripturi în teologia
patristică, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, f.l. 2005;

- CÂNDEA, pr. prof. dr. Spiridon, Familia şi viaţa modernă, în „Mitropolia Ardealului”, an
1967, nr. 10-12, p. 843-858;

- CIOBOTEA, PF Patriarh Daniel, Făclii de Înviere. Înţelesuri ale Sfintelor Paşti, Editura
„Basilica”, Bucureşti, 2008 (ediţia a III-a);

- Idem, Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în societate, Editura „Basilica”, Bucureşti,
2009;

- Idem, Teologie şi spiritualitate, Editura „Basilica”, Bucureşti, 2010;

- Idem, Credinţă pentru lucrarea faptelor bune. Lucrarea Bisericii în societate, în anul 2010,
Editura „Basilica”, Bucureşti, 2011;

- Idem, Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, Editura „Basilica”,
Bucureşti, 2016;

- COMAN, pr. prof. dr. Ioan, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în „Studii Teologice”, an I
(1949), nr. 9-10, p. 739-762;

- Idem, Despre Sfântul Ioan Gură de Aur. Studii, Editura „Basilica”, Bucureşti, 2015;

- COMAN, Episcop Vasile, Scrieri de Teologie liturgică şi pastorală, Oradea, 1983;

- CORNEANU, Î.P.S. Mitropolit al Banatului Nicolae, Importanţa cultului în viaţa Bisericii, în

„Mitropolia Banatului”, an 1970, nr. 1-3, p. 3-6;

- GRIGORIE, ierom., Euharistia în scrierile Sfinţior Părinţi ai Bisericii şi Sfânta Scriptură,

Editura „Anestis”, Bucureşti, 2015;

- ICĂ, diac. prof. dr. Ioan jr., Canonul Ortodoxiei (I). Canonul apostolic al primelor secole,
Editura „Deisis /Stavropoleos”, Sibiu, 2008.

- Idem, De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor

liturgice bizantine. Studii şi texte, Editura „Deisis”, Sibiu, 2011;

- LȂRCHET, Jean-Claude, Viaţa liturgică, Editura „Doxologia”, Iaşi, 2017.

- LOGIN, Cezar, ΛΕΙΤΟΥΡΓΙΑ. Teologie şi practică liturgică. Studii, Editura „Renaşterea2, Cluj
Napoca, 2014;

- MANOLACHE, Anca, Sfintele Taine în viaţa Bisericii, Editura „Renaşterea”, Cluj Napoca,
2004;

- MATEOS, Juan, Celebrarea Cuvântului în Liturghia bizantină, Editura Renaşterea, Cluj

Napoca, 2007;

- NECULA, pr. prof. dr. Nicolae D., Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Editura
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996;

- Idem, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2001;

- Idem, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004;

- Idem, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. IV, Editura „Cuvântul vieţii” a Mitropoliei
Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2010;

- Idem, Parohia – spaţiu de activitate pastoral-misionară a preotului, în „Glasul Bisericii”, an

LVII (2001), nr. 1-4, p. 60-77 şi în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Patriarhul
Justinian”, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001, p. 499-515;

- Idem, Familia azi. Probleme pastorale şi sociale, în „Glasul Bisericii”, an LVII (2001), nr. 9-
12, p. 119-130;

- Idem, Cultura preotului – condiţie esenţială a succesului pastoral în vremea noastră, în

„Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Patriarhul Justinian a Universităţii din Bucureşti -
2002”, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2002, p. 311-324;

- PAPADIMITRAKOPOULOS, K.G., Taina Spovedaniei la Sfinţii Părinţi ai Bisericii, Editura

„Anestis”, Bucureşti, 2015;

- PETROAIA, pr. lect. dr. Lucian, Problema înmormântării pruncilor nebotezaţi în Biserica
Ortodoxă, în vol. „Biserică. Misiune. Slujire - 2010” (11), Editura Arhiepiscopiei Dunării de
Jos, Galaţi, 2011, p. 93-111.

- Idem, Rânduiala Tainelor Sfântului Botez şi a Sfintei Cununii, în ediţiile româneşti ale
Molitfelnicului, în vol. „Teologie şi educaţie la Dunărea de Jos”, fascicula X, Editura
Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2011, p. 316-348.

- Idem, Slujba Sfântului Maslu – o analiză teologico-liturgică, în vol. „Taina Sfântului Maslu.
Implicaţii eclesial-liturgice şi terapeutic –pastorale. Simpozion Naţional de Teologie
 Liturgică, Arad, 27-28 martie 2012”, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2012, p. 178-
220.

- Idem, Taina Sfântului Maslu în ediţiile româneşti ale Molitfelnicului şi particularităţi

tipiconale ale acesteia în practica altor Biserici, în volumul „Teologie şi educaţie la Dunărea
de Jos”, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2012, fascicula 11, p. 327-358.

- Idem, Liturghierul, tezaur de cultură şi spiritualitate ortodoxă, Editura Arhiepiscopiei

Dunării de Jos, Galaţi, 2014 (teză de doctorat);

- Idem, Canonul pentru Împărtăşanie. Sensuri imnografice şi semnificaţii teologice, în vol.

„Teologie şi educaţie la Dunărea de Jos”, fascicula 13, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2014, p. 449-475.

- Idem, Parohia. Tactul pastoral în mediul parohiei urbane şi rurale. Pastoraţia în contextul
relaţiilor preotului cu credincioşii de diverse pregătiri profesionale şi cu un diversificat nivel
intelectual, în vol. „Prelegeri pentru cursurile de pregătire în vederea obţinerii gradelor
profesionale clericale (Gradul II)”, Editura „Cuvântul Vieţii” a Mitropoliei Munteniei şi
Dobrogei, Bucureşti, 2018, pp. 275-312,

- PICOŞ, prof. Mihaela Ara, Pomana. Spiritualitate şi comuniune, Editura „Phoebus”, Galaţi,
2008.

- PLĂMĂDEALĂ, Mitropolit al Ardealului Antonie, Preotul în biserică, în lume şi acasă, Sibiu,

1996;

- POPESCU, diac. asist. Ion, Cultul divin, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI (1973), nr. 6,
p. 641-649;

- POPESCU, pr. prof. acad. Niculae, Preoţi de mir adormiţi în Domnul, Editura Christiana,
Bucureşti, 2002;

- POPOVICIU, Nicolae I., Epicleza euharistică, Editura „Nemir”a, Bucureşti, 2003;

- PRUTEANU, ierom. Petru, Liturghia ortodoxă, istorie şi actualitate, Editura Sofia, Bucureşti,
2013;

- SAVA, pr. prof. dr. Viorel, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Editura „Trinitas”,
Iaşi, 1999;

- Idem, „În Biserica slavei Tale”. Studii de teologie şi Spiritualitate liturgică (I), Editura
„Erota”, Iaşi, 2003;

- Idem, „În Biserica slavei Tale”. Studii de teologie şi Spiritualitate liturgică (II), Editura
„Golia”, Iaşi, 2004;
- Idem, „În Biserica slavei Tale”. Studii de teologie şi Spiritualitate liturgică (III), Editura
„Performantica”, Iaşi, 2006;

- Idem, Sfintele Taine în tradiţia liturgică romano-catolică. Prezentare şi evaluare din

perspectivă ortodoxă, Editura „Performantica”, Iaşi, 2007.

- STĂNILOAE, pr. prof. dr. Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004;

- ŞCHIOPU, drd. Iulian, Rânduiala şi explicarea slujbei Botezului şi a Mirungerii la Sfântul

Ambrozie al Milanului şi Teodor de Mopsuestia, în „Studii Teologice”, an 1968, nr. 7-8, p.
543-557;

- SCHMEMANN, pr. prof. Alexander, Din apă şi din Duh. Studiu liturgic al Botezului, Editura
Symbol, f.l., 1992;

- Idem, Euharistia, Taina Împărăţiei, Editura Anastasia, Bucureşti, f.a.;

- Idem, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001;

- STREZA, dr. Ioan Ciprian, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Istorie-text-analiză
comparată. Comentariu teologic, Editura Andreiana, Sibiu, 2009;

- STREZA, dr. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, „Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii

Tale!”. Studii de Teologie liturgică, Editura Andreiana, Sibiu, 2012.

- TAFT, Robert F., Ritul bizantin, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008;

- Idem, O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. Dipticele, Editura Renaşterea, Cluj
Napoca, 2008;

- Idem, O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. Transferul Darurilor şi celelalte rituri
preanaforale, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2012;

- TARNAVSCHI, Prof. Teodor, Scurtă explicare a ritului Sfântului Botez şi al Sfântului Mir, în
„Candela”, an 1895, nr. 9, p. 415-427; nr. 10, p. 459-468; nr. 11, p. 499-507; nr. 12, p. 549-
547;

- TIMIADIS, Mitropolit Emilianos, Preot, parohie, înnoire, traducere de P. Brusanowschi,

Editura Sophia, Bucureşti, 2001.

- VASILESCU, Diac. Emilian, Cultura preotului de azi, în „Biserica Ortodoxă Română”, an 1955,
nr 7, p. 642-647;

- VASILIOS, arhim., Intrarea în Împărăţie. Iniţiere în taina liturgică a unităţii Ortodoxiei,

Editura Deisis, Sibiu, 1996;
- VINTILESCU, pr. prof. dr. Petre, Spovedanie şi duhovnicie, Bucureşti, 1937; Alba Iulia 1993;

- Idem, Preotul în oficiul său de liturghisitor, în „Biserica Ortodoxă Română”, în „Biserica

Ortodoxă Română”, an 1929, nr. 6, p. 514-524