De aceea, la începutul creştinismului, cînd Bisericile sau comunităţile creştine erau mai puţine şi

izolate, şi cînd în fiecare cetate era un episcop, toate adunările lor de cult erau prezidate de episcopi
(arhierei). în calitatea lor de întîi-stătători ai Bisericilor creştine, tot lor le revenea, în chip natural,
dreptul de a săvîrşi toate serviciile religioase mai importante şi mai frecvente în viaţa religioasă a
Bisericilor lor, ca Sfînta Liturghie, botezul şi mirungerea, mărturisirea, sfinţirea bisericilor, hirotoniile
si hirotesiile etc.1
Cu timpul, comunităţile creştine s-au înmulţit treptat şi nu au mai putut fi toate conduse direct
şi personal de către episcop! ; de aceea, o parte din funcţiile lor liturgice (ca şi cele administrative şi
învăţătoreşti) au fost trecute de ei treptat, prin hirotonie, asupra preoţilor, care săvîr-şeau lucrările
sfinte cu delegaţie, în locul şi în numele episcopilor respectivi. Dar pe unele din ele, care sînt
fundamentale pentru viaţa liturgică a Bisericii, episcopii le-au păstrat exclusiv pentru ei înşişi pînă
astăzi, şi anume: sfinţirea simţului şi marelui Mir, hirotonia clericilor şi sfinţirea bisericilor şi a
antimiselor2; numai sfinţirea bisericilor o pot face în vremurile mai .noi şi anumiţi preoţi sau
arhimandriţi, cu delegaţia expresă a episcopului, de la caz la caz.
Ca şi odinioară, arhiereul este şi astăzi, de drept, întîiul-stătător sau protosul oricărei adunări de
cult la care ia parte, indiferent dacă slujeşte sau nu. în această calitate îi sînt rezervate anumite acte şi
formule liturgice, îndeosebi cele pentru binecuvîntare (ca de exemplu urarea «Pace tuturor»), pe care
el le rosteşte, chiar atunci cînd nu slujeşte, ci numai asistă la serviciul divin3.
Despre drepturile şi prerogativele arhiereului cînd asistă la slujbă, vezi : Tipicul serviciului arhieresc, de arh.
Silvestru Bălănescu, ed. Cernica, 1925, p. 24—25; Icon. D. Lungulescu, Manual de practică liturgică, p. 138—139 ; J.
Bojor şi St. Roşianu, Tipic bisericesc, Blaj, 1931, pp. 169—172 (cap. Notiţe generale la serviciul arhieresc); Arhieraticon,
cuprinzind rmduielile tuturor hirotesiilor si hirotoniilor, Bucureşti, 1926 (ed. III); Slujba simţirii bisericii, Bucureşti, 1915
(ed. II); Tipicul slujbei Slintei Liturghii cu arhiereu, în «Liturghiei-», Bucureşti, 1915 (ed. II); Tipicul slujbei Siintei Li-
turghii cu arhiereu, în «Liturghiei», Bucureşti, 1980, p. 429—450.
«...Vrednicia arhierească este urmarea marelui arhiereu Iisus Hristos...» (Const. Apost. VIII, 46, trad. rom. din SPA 1,
vol. II, p. 266). Despre drepturile şi prerogativele arhiereului în mijlocul credincioşilor, vezi Consf. Aposf., II, 26 in trad.
rom. şi voi. cit. supra, p. 48—49 ; Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Smirneni, VIII (trad, rom. cit. la nota 1, p. 184—
185).
În exerciţiul funcţiei lui liturgice, adică în timpul slujirii, arhiereul reprezintă pe Mântuitorul
însuşi, ca mare preot sau arhiereu ; de aceea, el slujeşte de obicei cu fast şi solemnitate, numai în
sobor, adică însoţit şi ajutat de preoţi şi diaconi, precum şi de membri ai clerului inferior. Dar ca unul
care deţine deplinătatea puterii slujitoare a preoţiei, putînd face şi cele care sînt acordate treptelor
subordonate, arhiereul poate sluji şi singur, atunci cînd vrea, cînd se află în situaţii excepţionale, sau
cînd nu dispune de preoţi şi diaconi (ca de exemplu : în călătorie, în vreme de război, singur în chilia
sa etc-)4. El binecuvintează pe popor cu amîndouă mîinile, după exemplul Mîntuitorului (vezi Luca
XXIV, 50) şi are dreptul de a fi pomenit la ectenii şi în diferite momente din sfintele slujbe, în

1
1. Vezi, de ex., Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Smirncni, cap. VIII : «Fără episcop nu este îngăduit nici a boteza, nici
a face agapă...» — Epistola către Mag-nezieni, cap. VII: «După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El însuşi, nici prin
Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără episcopi şi fără preoţi...». — Comp. şi Epistola
către Italieni, cap. II şi III (trad. rom. de Pr. •D. Fecioru, din SPA 2, p. 134, 167, 170—171).
2
Vezi Pseudo-Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, cap. V, e, în trad. rom. de Pr. Cicerone Iordăchescu,
Chişinău, 1932, p. 124 şi Simeon al Tesalonicului, Despre taina Sf. Mir, cap. 77, trad. rom. din voi. «Tractat asupra tutu-
ror dogmelor credinţei noastre ortodoxe...», tip. de Toma Teodorescu, Bucureşti, 1865— 1866, p. 88.
3
Vezi Simeon al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 38, trad. rom. cit., p. 322 ; Scrisoarea sinodală a patriarhului
ecumenic Paisie I al C-polului câire Nicon al Moscovei (1655), răspuns la întrebarea a 6-a, la C. Delikanis, TlaTpiapX17-^
lTi?a<fa, t. III, Constantinopol, 1905, p. 57—58; Răspunsul patr. loan Veccos (sec. XIII) către episcop, de Sărai şi
Răspuns, patr. ecum. Ghenadie Scholarul la întrebarea despotului sîrb Gheorghe (la Manuel Ghedeon, Wavovtxal oia-
Mtn, t. I, p. 18, 28) ; Pravila cea Mare (îndreptarea Legii), glava 51.
4
Vezi Simeon al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 38, trad. rom. cit., p. 322 ; Scrisoarea sinodală a patriarhului
ecumenic Paisie I al C-polului câire Nicon al Moscovei (1655), răspuns la întrebarea a 6-a, la C. Delikanis, TlaTpiapX17-^
lTi?a<fa, t. III, Constantinopol, 1905, p. 57—58; Răspunsul patr. loan Veccos (sec. XIII) către episcop, de Sărai şi
Răspuns, patr. ecum. Ghenadie Scholarul la întrebarea despotului sîrb Gheorghe (la Manuel Ghedeon, Wavovtxal oia-
Mtn, t. I, p. 18, 28) ; Pravila cea Mare (îndreptarea Legii), glava 51.
7
cuprinsul eparhiei pe care o păstoreşte, iar în alte eparhii numai acolo unde slujeşte sau asistă la
serviciul divin din biserică. 5
Tot arhiereilor — individual sau adunaţi în sinoade le aparţine dreptul de a supraveghea
săvîrşirea corectă a cultului şi a lua hotăriri privitoare la rînduiala serviciilor divine în eparhiile
respective. Arhiereul e hirotonit de mai mulţi arhierei (doi sau mai mulţi)6.

2. Preotul ca persoană liturgică

La început, preoţii erau consideraţi ca urmaşi ai celor 70 de ucenici ai Domnului7 şi ca simpli
ajutători ai episcopilor. Dar din secolele II—III înainte, cînd numărul comunităţilor înmulţindu-se,
nevoile religioase ale credincioşilor n-au mai putut fi satisfăcute de către episcopii înşişi, preoţii au
devenit, cu delegaţia şi binecuvântarea episcopilor, înlocuitorii lor permanenţi, mai întîi în parohiile
dinlăuntrul oraşelor (la Roma numite tituli) şi apoi în parohiile şi la bisericile din afara oraşelor,
săvîrşind cele sfinte în numele şi în locul episcopilor. «Nu răpeşte cineva vrednicia preoţească (comp.
Evr. V, 4), ci sau o primeşte de la Dumnezeu, ca Melchisedec (Fac. XIV, 18) şi Iov, sau de la arhiereu,
ca Aaron de la Moise Num. XVII)» 8. Preotul poate săvîrşi la parohia sa, în virtutea hirotoniei şi a
delegaţiei permanente primite de la episcop, toate slujbele şi lucrările sfinte de cult, necesare în viaţa
religioasă a parohiilor, cu excepţia celor care alcătuiesc dreptul exclusiv al arhiereului şi pe care le-am
enumerat mai înainte.
În exerciţiul funcţiei sale liturgice, preotul ortodox îndeplineşte un rol dublu: pe de o parte,
în virtutea Harului sfînt primit de la episcop prin hirotonie, el este un slujitor al lui Dumnezeu, un
reprezentant sau continuator al preoţiei Mântuitorului, iar pe de alta el este interpret, purtător de cuvînt
şi delegat al Bisericii, adică al obştii credincioşilor pe care îi păstoreşte, fiindcă el slujeşte şi se roagă
nu numai în numele său personal, ci şi în numele credincioşilor şi pentru ei. Ca reprezentant al
credincioşilor, el prezintă lui Dumnezeu cuvenita ofrandă a acestora — adică darurile, închinarea şi
rugăciunile lor 9, iar ca vas ales ai Harului, el transmite credincioşilor ceea ce vine de la Dumnezeu,
adică harul dumnezeiesc, iertarea păcatelor, viaţa veşnică şi, în general, toate darurile spirituale şi
bunătăţile materiale pe care le primim de la Dumnezeu10. Preotul slujitor este astfel verigă de legătură
intre Dumnezeu şi oameni, între cer şi pămînt.
Ca semn că nu are deplinătatea puterii sacramentale, preotul binecuvintează cu o singură mînă
(dreapta).

3. Diaconul ca slujitor al cultului în vechime şi azi

Condiţiile specifice ale vieţii creştine din primele trei secole au fă-mt ca funcţiile liturgice ale
diaconilor să se înmulţească treptat. Astfel, diaconii ajutau pe preoţi şi pe episcopi la toate serviciile
divine, începînd cu slujba Sfintei Euharistii. Ei aveau grijă de vasele şi de odoa< rele sfinte, primeau
de la credincioşi ofrandele pe care aceştia le aduceau la biserică, strîngeau în pastoforii pîinea şi vinul

5
Numai în Biserica rusească, patriarhul Moscovei şi a toată Rusia este pomenit permanent, în toate eparhiile, alături de
episcopul eparhiot, la toate slujbele (atît la ectenii, la ieşirea cu Darurile, după Axion, cît şi la Tedeum etc.).
6
Vezi Can. 1 şi 2 apost., 4 sin. I ea, 3 sin. VII ea, 19 şi 23 Antiohia, 13 Car-tagina. Comp. şi Const. Apost., VIII, 4—5 şi 27
(trad. rom. din SPA 1, II, p. 223—224, 253).
7
Vezi Simeon al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 10—13, trad rom, cit, p. 313.
8
Const. Apost., V I I I , 46, trad. rom. cit., p. 268.
9
Vezi, de ex., Rugăciunea întîia pentru credincioşi, din Liturghia Sfîntului loan Gură de Aur: «Mulţumim Ţie, Doamne,
Dumnezeul Puterilor, Care ne-ai învrednicit pe noi a sta şi acum înaintea sfîntului Tău jertfelnic şi a cădea la îndurările
Tale, pentru păcatele noastre şi pentru păcatele cele din neştiinţă ale poporului; ...fă-ne să fim vrednici a-Ţi aduce
rugăciuni, cereri şi jertfe fără singe pentru tot poporul Tău...» etc. («Liturghier», Bucureşti, 1956, p. 128—129). Comp. şi
Rugăciunea punerii-înainte din aceeaşi Liturghie ; Rugăciunea I-a pentru credincioşi şi Rugăciunea punerii-înainte din
Liturghia Sfîntului Vasile cel Mare (Ibidem, pp. 139, 197 şi 208).
10
Vezi, de ex., Rugăciunea în taină dinainte de frîngerea Sfîntului Agneţ din Liturghia Sfîntului loan Gură de Aur : «...Şi
ne învredniceşte, prin mina Ta cea puternică, a ni se da nouă prea curatul Tău Trup şi scumpul Tău Sînge şi prin noi la tot
poporul» («Liturghiei'», ed. cit., p. 158).
8
destinate pentru Sfînta Euharistie şi le prezentau apoi episcopului sau proestosului să le sfinţească.
Ajutau la împărtăşirea credincioşilor, dîndu-le să soarbă din sfîntul potir 11 ; duceau Sfînta Euharistie
celor bolnavi, celor din închisori sau celor care, din alte pricini (bătrîneţe, boală ş.a.), nu puteau lua
parte la Liturghie 12 ; ajutau la instruirea catehumenilor, rosteau ecteniile la sfintele slujbe şi citeau
Sfînta Evanghelie 13, predicau cu învoirea episcopului şi în general supravegheau ordinea şi disciplina
în interiorul bisericii în timpul adunărilor de cult, înainte ca această sarcină să fie preluată de către
ipodiaconi14- In unele părţi, tot ei se îngrijeau de buna păstrare a mormintelor martirilor şi de notarea
actelor martirice, aveau grijă de înmormântarea săracilor şi a străinilor şi participau la administrarea
penitentei publice, primind mărturisirea păcatelor de la penitenţii aflaţi pe patul de moarte (fără a le
putea acorda iertarea păcatelor) şi dîndu-le Sfînta împărtăşanie, în cazul cînd nu se aflau preoţi la
îndemînă 15.
În primele biserici, numărul diaconilor era fixat la şapte, după numărul celor şapte diaconi
hirotonisiţi de Sfinţii Apostoli pentru serviciul meselor, la Ierusalim. Astfel, în canonul 15 al Sinodului
local din Neo-Cezareea (sec. IV) se stabilea că, în orice cetate, oricît ar fi fost ea de mare, nu puteau fi
mai mult de şapte diaconi 16. Ulterior, însă, nu s-a mai ţinut seama de dispoziţia cuprinsă în acest
canon, care a fost anulat prin canonul 16 al Sinodului trulan ; de aceea, numărul diaconilor a crescut
considerabil odată cu importanţa lor şi cu nevoile impuse de dezvoltarea şi înflorirea crescîndă a
cultului creştin după pacea Bisericii (313). Astfel, la Edesa, pe timpul Sinodului din Calcedon erau 39
de diaconi 17 ; într-o novelă a sa (Nov. III, 1), împăratul Justinian (sec. VI) a fixat la 100 numărul
diaconilor de la Marea Biserică din Constan-tinopol, iar la anul 612, o novelă a împăratului Eraclie a
mărit acest număr la 150 La Roma, pe la 520 erau 100 de diaconi, împărţiţi în mai multe categorii, cu
funcţii diverse : regionarii (în număr de şapte, însărcinaţi cu ajutorarea săracilor din cele 7 cartiere în
care era împărţită Biserica din Roma în acest scop), martyrarii sau custodes martyrum (păzitori ai
mormintelor martirice), cardinalii (consilieri intimi ai papei, odinioară 18, apoi 14) etc. Ei erau însă
nelipsiţi şi de la bisericile mai mici, pentru că aproape nici o slujbă nu se făcea fără participarea
diaconilor. De altfel, rînduiala slujbelor ortodoxe a fost concepută iniţial cu participarea diaconilor, aşa
cum ne-o transmit pînă azi cărţile de slujbă (îndeosebi Liturghierul şi Molitfelnicul).
19. Vezi Nicodim Milaş, Comentariul Ia Can. 16 trulan (CBO, vol. I, part 2, p. 368).
Importanţa crescîndă care se dădea îndeobşte diaconilor în Biserica veche, atît ca persoane
liturgice, cît şi în administraţia bisericească, a dus şi la abuzuri din partea acestora. De aceea, unele
sinoade s-au văzut nevoite să formuleze canoane care să restabilească ordinea în această privinţă,
amintind diaconilor că ei sînt inferiori şi subordonaţi preoţilor, atît ca i rang sau treaptă la hirotonie, cît

11
Vezi Const. Apost., cart. VIII, cap. 12 (trad. rom. şi voi. cit., p. 247) : «Diaconul să ţină paharul şi dîndu-1 să zică :
Sîngele lui Hristos, Paharul vieţii, iar cei ce beau să zică : Amin». (Comp. şi cap, 28, ibid.em, pp. 253—254). După
Testamentum Domini (II, 10) se pare. că diaconul împărţea credincioşilor chiar Sf. Trup şi avea dreptul să boteze, în lipsa
preotului, la caz de nevoie : «Diaconus populo com-munionem distribuat mânu. Absente presbytero, et necesitate urgente,
diaconus bap-tizet» (MELV, p. 273).
12
Vezi Sf. Justin Martirul, Apologia, I, cap. LXV, 5 : «...Slujitorii aceia care sînt numiţi la noi diaconi dau fiecăruia dintre
cei ce se găsesc de faţă să se împărtăşească din pîinea şi vinul amestecat cu apă, care. s^au transformat în Euharistie, iar
celor ce nu sînt de faţă, li se duc pe la casele lor» (textul grec din MELV, p. 17 şi trad. rom. de Pr. Olimp N. Căciulă, în
voi. «Apologeţi de limbă greacă», Bucureşti, 1980, p. 70).
13
Vezi Const. Apost., cart. II, cap. 57 (trad. rom. şi voi. cit., p. 76).
14
Vezi mai ales Const. Apost., cart. II, cap. 57 şi cart. VIII, cap. li şi 12 (trad, şi voi. cit., p. 76, 77, 234—235). în Const.
Apost. VIII, 28 (trad. rom. şi voi. cit. p. 254), se prevede chiar dreptul diaconului de a excomunica pe membrii treptelor
inferioare ale clerului.
15
Sf. Ciprian, Epist. X I I , 1 (P.L., t. IV, col. 265) şi Can. 32 al Sinodului din Elvira (SCNAC, t. II, col. 11).
16
«Potrivit canoanelor, diaconii trebuie să fie şapte, oricît de mare ar fi cetatea. (Despre aceasta) însă te vei încredinţa
din cartea Faptelor» (CBO, vol. II, part. I, p. 40). Vezi şi Eusebiu, fsf. bis. VI, 43,- trad. rom. de Iosif Gheorcjhian, Bucu-
reşti, 1896, p. 206. La Roma, pe timpul papei Corneliu (sec. III), erau şapte diaconi. Rînduiala aceasta s-a păstrat mai
mult timp (pînă în secolele V—VI) la Roma. (Vezi şi Sozomen, 1st. Bis., V I I , 19, trad. rom. de Iosif Gheorghian,
Bucureşti, 1987, p. 298).
17
S C N A C , t. VII. col. 255.
9
şi ca drepturi sau funcţii liturgice 18. Dispariţia treptată a unora dintre situaţiile specifice Bisericii
primare şi dintre vechile instituţii bisericeşti — ca agapele, disciplina arcană, catehumenatul, penitenţa
publică, botezul adulţilor la anumite date fixe din cursul anului bisericesc ş.a. — a atras după sine, in
chip firesc, atît împuţinarea funcţiilor liturgice ale diaconilor, legate de acele instituţii, cît şi scăderea
numărului diaconilor, mai ales la bisericile de ţară, pînă cînd s-a ajuns la situaţia de astăzi, cînd nu mai
există diaconi decît la catedralele chiriarhale, la mînăstiri şi la unele biserici din oraşe.
Ca unul care nu are deplinătatea darului slujirii de cele sfinte, diaconul nu poate sluji niciodată
singur, ci totdeauna numai cu arhiereul sau cu preotul. De aceea, în slujbă, diaconul este mai ales la
dispoziţia arhiereului, fiind nelipsit din slujbele arhiereşti. La slujbele oficiate în sobor de preoţi, el
este ajutătorul preotului-protos; de aceea stă totdeauna aproape de acesta şi la dispoziţia lui,
îndeplinind, cu bi-necuvîntarea lui, anumite acte rituale, care revin de drept protosului (ca de exemplu
purtarea şi citirea Sfintei Evanghelii la Liturghie, purtarea sfîntului disc la ieşirea cu Sfintele Daruri
ş.a) 19. Rolul principal al diaconului în slujbă este astăzi rostirea ecteniilor, care reprezintă forma
clasică a rugăciunii obşteşti a credincioşilor şi pe care diaconul le rosteşte totdeauna din naos, adică
'din mijlocul poporului, ca unul care este ultimul dintre slujitorii sfinţiţi şi (deci cel mai apropiat de
simplii laici, pentru care se roagă, făcând astfel legătura dintre credincioşi şi preot sau dintre naos şi
altar. Pentru aceasta, unii dintre Sfinţii Părinţi socotesc pe diaconi succesori ai vechilor harismatici cu
darul special al rugăciunii20.
În serviciul divin diaconii închipuiesc pe sfinţii îngeri, pe Puterile cereşti care slujesc
necontenit în jurul tronului dumnezeiesc ; de aceea, orarul pe care ei îl poartă în timpul sfintelor slujbe
simbolizează aripile îngerilor slujitori 21.
În Biserica Romano-Catolică, dispariţia ecteniilor din rînduiala serviciilor divine a dus la
restrângerea, pînă la desfiinaţre, a rolului liturgic al diaconatului, rămas astăzi numai ca o treaptă
imediată de trecere la preoţie, deşi în Pontificale Rornanum se atribuie încă diaconilor dreptul de a
sluji la altar, a boteza şi a predica («Diaconum opor-tet ministrare ad altare, baptizare et praedicare»).
Prin dispoziţiile recente ale Conciliului II Vatican, se caută restaurarea diaconatului în Biserica
Romano-Catolică şi repunerea în vigoare a drepturilor şi funcţiilor pe care aceştia le aveau în cult în
Biserica veche.
Denumirea de diacon s-a păstrat şi în Bisericile protestante (mai ales la Luterani şi la Calvini);
dar pastorul care poartă acest nume (al 2-lea sau al 3-lea pastor, dacă sînt mai mulţi într-o comunitate)
nu are nici o atribuţie liturgică, ci se ocupă cu probleme de administraţie bisericească şi de asistenţă
socială.

18
Vezi, de ex., Can. 20 al Sinodului local din Laodiceea şi comentariile respective. Can. 7 al Sinodului trulan (CBO, vol. I,
part. II, p. 72 ş.u., vol. II, part. I, p. 97 şi vol. I, part. II, p. 327), iar în Apus Can. 15 al Sinodului din Arles 313 (SCNAC, t.
II, col. 473). Comp. şi Testamentum Domini, II, 10 : «Diaconus ne praebeat communio-nem eucharisticam presbytero...»
(MELV, p. 273); Const. Aposr., III, 11 (SPA 1 II, 96).
19
Mai amănunţit despre rolul diaconului la slujba în sobor vezi Liturgica Specială, Bucureşti, 1980, p. 256—257.
20
Vezi Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XIV la Epistola către Romani, P.G., t. LX, col. 533.
21
Cp. Teodor de Mopsuestia, Omilii catehetice, XV, 25 : «Căci trebuie să socoteşti pe diaconi ca avînd asemănarea
slujbei Puterilor nevăzute, acum cînd aduG pîinea pentru jertfă...» fi.es homelies catechetiques de Theodore de Mopsueste.
Trad., introd., index par R. Tonneau, O.P., en coillab. aveo R. Devreese, Cittâ del Vaticano 1949, p. 505).
10