LITU R G H IA CREŞTINĂ ÎN PR IM ELE T R EI VEACURI

1. Liturghia în epoca Sfinţilor Apostoli

Precum reiese din cele spuse până acum, cea dintâi Liturghie a fost săvârşită di Mântuitorul însuşi, la
Cina cea de taină, când, în cadrul ritualului unei mese pascal iudaice, El a înfiinţat Sfânta Euharistie,
temelia şi sâmburele cultului Legii celei Noii cultul creştin

Cai d; se adunau deci pentru rugăciune, Sfinţii Apostoli mulţumeau şi apoi se rugau înde A lung ca
Domnul să prefacă pâinea şi vinul de pe masa lor în însuşi Sfântul Său Trup şi£- Sânge, cu care apoi se
împărtăşeau. Ritualul acesta sumar, imitat după modelul Cinei, constituie nucleul esenţial al Sfintei
Liturghii în toate riturile liturgice creştine sauT sâmburele originar care a rămas constant în toate
Liturghiile şi din care a crescut şi s-aA dezvoltat, cu timpul, rânduiala de azi a Liturghiei creştine.

se poate presupuneif că ritualul euharistie consta în următoarele: se aduceau pâine şi vin, iar
liturghisironii'! facea rugăciuni de laudă şi mulţumire (comp. I Cor. XIV, 16), apoi, amintind de pag
timile şi de moartea lui Hristos, pronunţa cuvintele rostite de Mântuitorul însuşi la^ Cină şi
binecuvânta pâinea şi vinul, după care urmau frângerea pâinii şi împărtăşirea.,' Se făceau şi rugăciuni
pentru diferite categorii de credincioşi (I Tim. II, 1); la rugă-A ciunile de iaudă şi mulţumire, poporul se
asocia, răspunzând la sfârşit cu vechiul ter- / men ebraic Amin (I Cor. XI, 16).

cărţile sfinte ale Noului Testament, singurele noastre izvoare de|! informaţie asupra cultului creştin
din acea epocă.

Tot în legătură cu Euharistia aveau loc şi harismele, adică acea revărsare abundentă de diverse şi
multiple daruri spirituale, caracteristică Bisericii primare (revelaţii, prorociri, glosolalii, exorcisme,
tălmăciri şi darul facerii de minuni, vezi I Cor. XIV); ele au jjspărut în chip firesc, atunci când ardoarea
iniţială a creştinismului s-a atenuat şi când entuziasmul spontan, specific prunciei tuturor religiilor, a
făcut loc unor reguli şi orânduiri instituţionale.

în afară de ritualul euharistie propriu-zis, în cadrul adunărilor de cult din această epocă intrau şi
următoarele elemente componente, care se pot deduce din aluziile indirecte ale cărţilor Noului
Testament: a) Lecturile din epistolele Sfinţilor Apostoli, alături de cele din cărţile sfinte ale Vechiului
Testament, care făceau parte din ritualul sinagogii (vezi Fapte X III, 15; I Tes. V , 27; Col. IV , 16); b)
Predica, sub forma ei cea mai simplă şi cea mai familiară, de omilie, adică explicaţii asupra textelor
citite (vezi Fapte XX, 7, I I , unde se întrebuinţează chiar termenul de όμιλέω; I Tim. IV , 13; I Cor. XVI,
26); c) Cântările religioase (psalmi, imne şi cântări duhovniceşti: I Cor. XV I, 26; Efes. V, 19; Col. III,
16); între acestea vor fi fost, probabil, imnele din cărţile Noului Testament: al preotului Zaharia, tatăl
Sfântului Ioan Botezătorul (Le. I, 68-79), al dreptului Simeon (Le. II, 29-32) şi al Sfintei Fecioare (JLc. I,
46-54), precum şi unele fragmente de proză ritmată, citate în scrierile Sfântului Apostol Pavel (Rom. X
II, 11-12; Efes. V, 142; I Tim. III, 163; II Tim. II, 11-13), care sunt privite de unii liturgişti ca rudimente
ale primelor imne specific creştine; d) Rugăciunea, care forma preocuparea de căpetenie a celor
dintâi creştini (Fapte Ii, 42), cu invocarea frecventă a numelui lui Iisus sau cu refrenul: „Prin Domnul
nostru Iisus Hristos” (Rom. V, I I , 21; IV, 11 ş.a.); e) Colectele pentru săraci (I Cor. XVI, 1-2), care erau
obişnuite şi în serviciul sinagogii, ca o aplicaţie practică a îndemnurilor morale, la iubire şi
întrajutorare, date în predici.

Tot cu Euharistia erau conexate în veacul apostolic şi mesele frăţeşti (de dragoste) sau agapele
(άγάΐΐαι) (vezi Iuda, 12), pe care unii le consideră - nu fară dreptate - ca o prelungire sau o
supravieţuire a meselor rituale iudaice de sâmbăta.

Cei mai mulţi istorici şi liturgişti cred însă câff* agapa preceda Euharistia, deoarece primii creştini
căutau să-L imite întru totul. pc» Mântuitorul, Care a înfiinţat Euharistia la sfârşitul unei mese rituale
iudaice (vezi în» urmă); agapa reprezenta astfel Cina cea de taină şi de aceea ceremonialul ei imita in-
M, deaproape rânduiala meselor rituale iudaice.

In tot cazul, indiferent de ordinea dintre ele, Euharistie şi ajjapâ au fiinţat de la îrfgji çeput ca două
lucruri distincte, care au coexistat până ia începutul veacului al doilea.®

3. Liturghia creştină în veacul al doilea

Izvorul cel mai important pentru reconstituirea rânduielii generale a Liturghiei din v . secolul 11 e
Apologia 1 a Sfântului Iustin Martirul, scrisă pe la anul 150, şi îndeobşte ca· -, ; pitolele 65-67, unde
autorul descrie şi explică pe scurt rânduiala Liturghiei din vremea sa, cu scopul de a-i apăra pe creştini
de calomniile care circulau pe seama lor, în legătură ^ cu adunările lor de culT--ci de o simplă schemă
a rânduielii f generale a Liturghiei, indicând pe scurt momentele sau părţile ei principale, în ordinea
[or de desfăşurare; cap. 65 descrie o liturghie baptismală, cap. 66 dă o explicare dogmatică a ritului
euharistie, iar cap. 67 descrie o liturghie duminicală obişnuită4.

Lit virgina catehumenilor (cap. 67) consta din următoarele: a) Citiri din „memoriile Apostolilor sau din
scrierile profeţilor”, adică din Sfânta S^ipturâ a Noului şi a Vechiului Testament, atât cât îngăduia
timpul; b) Predica sau omilia proestosului liturghisitor (cu caracter exegetico-moral: sfat şi îndemn).
La acestea se va fi adăugat, desigur, cântarea religioasă (psalmii), de care însă Sfântul Iustin nu
pomeneşte. , Liturghia euharistică se săvârşea stând toţi în picioare (cap. LXV II, 5; deci la L iturghia
catehumenilor se putea sta şi jos) şi se compunea din următoarele: a) O rugăciune generală, făcută
de toţi credincioşii (cap. LXV, 1 şi LXVII, 5), probabil ectenia mare de mai târziu; h) Sărutarea frăţească
(a păcii), pentru prima oară menţionată clar ca act liturgic (cap. LXV, 2); ' c) Se aduc proestosului
pâine şi vin amestecat cu apă (cap. LXV, 3); e cea dintâi mărturie documentară despre întrebuinţarea
apei la Sfânta Euharistie; ci; Proestosul înalţă asupra lor rugăciuni şi mulţumiri (εΤχαί και
εΕχαριστίαι), atât cât poate (cap. LXVII, 5), iar poporul se asociază, răspunzând la sfârşit: „Amin”, în
cursul rugăciunii se face amintirea Patimilor Domnului, rostindu-se şi cuvintele Mântuitorului de la
Cina cea de taină (Apoi. I, cap. LXVI, 2-3 şi Dialogul cu Iudeul Trifon XLI, C XV II); e) Unna împărtăşirea:
diaconii dădeau celor de faţă şi tot ei duceau Sfânta Euharistie şi celor absenţi (cap. LXV, 5 şi LXVII, 5).
4. Liturghia în veacul al treilea (Liturghia descrisă în „Rânduielile bisericeşti”)

a) Rânduiala bisericească egipteană5; 'Ä· b) Constituţiile apostolice (Aşezămintele Sfinţilor Apostoli)6;

c) Testamentum Domini7—SCRIeri importante din care aflam unele informatii despre Sf Liturghie din
primele 3 secole creștine. Ele sunt: cele dintâi documente cârâit ne transmit adevărate formulare
liturgice, adică descrieri ale rânduielii liturgice tijll desfăşurarea ei normală, cu textul rugăciunilor şi al
diferitelor formule, ca în Liturahiâ|k rid de azi in sec 3 nun avem o lucrare dedicata strict cultului
creștin din mai multe motive..

Cea mai importantă dintre rânduielile bisericeşti este colecţia cu titlul Constituţiile sau Aşez-ămintele
Sfinţilor Apostoli ( Δ ι α τ α γ α ί τω ν ά γ ιω ν ’ Α π ο σ τ ό λ ω ν ), opera unui^ compilator necunoscut,
de origine probabil siriană, din a doua jumătate a secolului IV. E împărţită în 8 cărţi

5. Uniformitatea liturgică în primele trei secole

Cu toate că scrierile din grupa „Rânduielilor liturgice53 provin din regiuni diferite ale creştinătăţii
(Siria, Egipt şi Roma), totuşi textele (formulele) şi regulile liturgice din ele se aseamănă între ele,
uneori până la identitate verbală, ceea ce indică pentm toate o sursă comună, care poate fi lucrarea
Tradiţia apostolică a lui Ipolit. Toate descriu deci starea Liturghiei de la începutul secolului III, adică
tipul primitiv al Liturghiei din diferitele regiuni ale Bisericii. Consonanţa generală a rânduielii din
aceste documente, care merge uneori până la cele mai mici amănunte, este o dovadă în sprijinul
uniformităţii liturgice care a dominat în Biserica primelor trei veacuri.

LITU R G H IA CREŞTINĂ DIN SECO LU L IV ÎN AINTE. jUTURILE LITU R G IC E ŞI

LIT U R G H IILE CREŞTIN E DE AZI 1. Originea şi formarea riturilor liturgice
Cu alte cuvinte, Liturghia primelor trei veacuri se înfăţişează „ca un tip uniform, dar încă fluid şi
susceptibil de modificări de amănunt’59; el are la bază rânduiala Liturghiei Bisericii primare din
Ierusalim, oficiată de Sfinţii Apostoli, înainte de dispersarea lor pentru misiune, Liturghie pusă mai
târziu pe seama Sfântului lacob, fratele Domnului.

Diversificarea tipurilor locale (regionale) de Liturghii a început prin multiplicarea şi diversitatea

textelor anaforalei, adică ale rugăciunii Sfintei Jertfe, care constituia partea principală din formularul
sau textul verbal al Liturghiei Euharistice. plasate înainte de sfinţirea Daturilor (anaforale de tip
alexandrin), în altele, au f0| puse după de sfinţirea Darurilor (anaforale de tip antiohian), iar în altele,
rugăciuni acestea se află risipite în tot cursul anaforalei (anaforalele riturilor apusene. Aceste
diferenţe sunt la început mici şi neînsemnate. Ele se reduc la variaţnmi divergenţe verbale în textul
rugăciunilor, la ordinea şi numărul lecturilor folosite, orij§: la textul şi numărul imnelor religioase
cântate la slujba Liturghiei etc. Dar aceste mărunte deosebiri se accentuează, se dezvoltă şi se
înmulţesc trepi atvX’ Astfel, ritul liturgic primitiv uniform, încă fluid şi inconsistent, pornit din
Ierusalim şi răspândit de Sfinţii Apostoli în diferitele Biserici locale create şi organizate de ei, s-aţ1
cristalizat cu timpul în diferite forme, îndeosebi de atunci când rugăciunile au înceMt^ de a mai fi
improvizate şi au început să fie aşternute în scris.

Dintre diferitele variante liturgice, derivate din ritul uniform primitiv, s-au impus·. în uz îndeosebi cele
din metropolele sau centrele cele mai importante din punct de vedere religios sau misionar şi politic
sau administrativ. Bisericile locale mai mici şi mai noi sau din localităţi mai puţin importante au luat
ca model ori au adoptat rânduiala si formularul liturgic aflate în uz în oraşele de căpetenie ale
imperiului roman, îndeosebi pe cele din oraşele de reşedinţă ale patriarhalelor (Ierusalim, Antiohia, .
(Alexandria .şi Roma, iar mai târziu Constantinopol). Acestea le-au înlăturat din uz pe cele periferice
şi au rămas cu timpul singurele în circulaţie, fiind puse de obicei sub numele şi auioritatea unora
dintre marii teologi sau ierarhi şi Părinţi bisericeşti, care au păstorit în · centrele respective ori au
avut legături mai strânse cu ele. Astfel, o dată cu înfiinţarea patriarhalelor în secolele IV şi V, se ivesc
şi diferitele forme sau tipuri localizate de Liturghii, corespunzătoare acestor patriarhate; cu un
termen tehnic, acestea se numesc.:. rituri liturßice-surse, adică rituri originare sau principale, din care
vor deriva cu timpul alte^grupe (tipuri) de Liturghii.

Toate Liturghiile existente azi în Bisericile răsăritene derivă din cele două Liturghii de origine
apostolică: cea a Sfântului Iacob şi cea a Sfântului Marcu. Cea dintâi a dat naştere Liturghiilor din
grupa ritului liturgic antiohian (Liturghiile de tip sirian), iar cea de-a doua a dat naştere Liturghiilor din
grupa ritului liturgic alexandrin (Liturghiile de tip egiptean)

Liturghia uzuală şi reprezentativă a vechiului patriarhat al Antiohiei a fost Liturghia Sfântului Iacob
(cel Tânăr), fratele Domnului şi primul episcop al Ierusalimului. Alcătuită la Ierusalim, Liturghia
Sfântului Iacob, a trecut la Antiohia, unde a înlocuit Liturghia mai veche a acestui oraş, adică ritul
antiohian pur, oglindit în Liturghia numită Clementină descrisă în cartea a opta a- Constituţiilor
Apostolice, despre care am vorbit mai înainte. Plecând de aici, ea a devenit apoi Liturghia întregului
patriarhat al Antiohiei, adică a întregii Sirii răsăritene.

Astfel, cea mai dezvoltată descriere a Liturghiei complete este cea din carteaîwj V lII-a a Constituţiilor
Apostolice, pe care am numit-o „Liturghia Clementină” (\czi îffljB urmă) şi care este de fapt o variantă
antiohiană a Liturghiei Sfântulului lacob din sedii IV ; o altă variantă, tot siriană, o găsim descrisă în
„Testamentum Domini”15. jjjm In Cateheza a V-a mystagojjică', Sfântul Chirii al Ierusalimului descrie
şi explică ijWl' turghia credincioşilor aşa cum se săvârşea la Ierusalim pe la mijlocul secolului (circa 3 4
8 )l6. Acelaşi lucru îl face Teodor al Mopsuestiei (t c. 428) în Catehezele salsml baptismale, explicând
Liturghia sirienilor răsăriteni17. Date întâmplătoare şi izolate asu$! pra formei aceleiaşi Liturghii la
Antiohia spre sfârşitul secolului IV ne furnizează şjâ? unele din Omiliile exegetice ale Sfântului loan
Gură de Aur, iar pentru Asia Mică diiV*· aceeaşi vreme, unele din canoanele Sinodului local de la
Laodiceea18. Liturghia Sfântului lacob a fost cea mai răspândită dintre Liturghiile vechi. hvsriiL· colele
IV şi V era folosită aproape în tot Răsăritul (Siria, Palestina, Asia Mică) şi apoj.^ în Grecia. Din ea au
derivat toate Liturghiile ulterioare folosite ia sirie-"* nii de vest şi de est. în Asia Mică şi în Grecia ea a
dat naştere Liturghiilor mai noi a'L Sfântului Vasile şi cea a Sfântului loan (Liturghiile bizantine), care i-
au luat curând% locui. în Ierusalim era încă în întrebuinţare în secolul IX, iar în restul Orientului onoJ>
dox (Siria apuseană şi răsăriteană) s-a menţinut până prin secolul XII, când a început a ·' fi treptat
înlocuită de Liturghiile bizantine.
O riginea şi vechimea, autorii (autenticitatea) şi răspândirea Liturghiilor
ortodoxe S e c ţ i u n e a a I I - a C a p i t o l u l I 1. Originea, formarea şi
răspândirea Liturghiilor ortodoxe
Biserica^ Ortodoxă Română - ca toate Bisericile ortodoxe de azi - întrebuinţează trei Liturghii, şi
anume: Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghia Sfântului Vasile cel Λ lare şi Liturghia Darurilor
mai înainte sfinţite (numită şi a Sfântului Grigore Dialogul).

Originea Liturghiilor ortodoxe este siriană (antiohiană). Precum am spus, ele derivă din··· Liturghia de
tip sirian a Sfântului Iacob, şi anume din varianta grecească a acesteia, aşa aimjf se localizase ea mai
întâi în Asia Alică - mai ales în Cezareea Capadociei - prin secolul IV - şi apoi, puţin mai târziu, în
Constantinopol

a. Liturghia Sfântului Vasile cel M are este, fară îndoială, cea mai veche din cele trei Liturghii
bizantine. Ea este, la origine, o variantă a Liturghiei Sfântului Iacob, localizată în Cezareea Capadociei,
variantă care, cel puţin pentru rugăciunea principală (anaforaua), a primit o formă definitivă prin
Sfântul Vasile cel Mare (f379), cel mai ilustru episcop al acestei cetăţi, şi de aceea, precum vom
vedea, este de timpuriu cunoscută sub numele acestuia. în biografia Sfântului Vasile, atribuită lui
Amfilohie, episcop de Iconiu (t c. 4 03), ni se relatează că, la hirotonia sa de episcop, Sfântul Vasile s-a
rugat lui Dumnezeu şase zile în şir să-l învrednicească să-I aducă jertfa cea nesângeroasă cu propriile
sale cuvinte^ adică să compună un formular propriu al anaforalei liturgice, cum era uzul pe atunci.
Intr-adevăr, în a şaptea zi, i s-a arătat Mântuitorul în vis, împlinindu-i dorinţa2.

b.Ceva mai puţin sigură şi clară este orifiinea şi autenticitatea Liturghiei SfanţιώΛ&Υ Ioan Gură de Aur

1 3. Raportul dintre Liturghia Sfântului Vasile şi cea a Sfântului loan ! şi

raportul lor cu Liturghiile de rit antiohian
Precum s-a văzut deja din cele spuse până acum, cele două Liturghii bizantine (a Sfântului Vasile şi
cea a Sfântului loan) sunt amândouă prelucrări ale uneia şi aceleiaşi • Liturghii mai vechi, adică aceea
a Sfântului lacob. Ele sunt deci Liturghii surori, formare aproape în acelaşi timp; cea dintâi reprezintă
probabil varianta capadociană, iar - cea de-a doua, varianta constantinopolitană a vechii Liturghii,
care se întrebuinţa în secolele IV-V, în tot Orientul creştin, adică Liturghia, de origine apostolică, a
Sfântului lacob. Amândouă urmează îndeaproape rânduiala generală, adică succesiunea momentelor
din Liturghia Sfântului lacob, dar întrebuinţează alte rugăciuni, în general, mai scurte. Ele au aceeaşi
rânduiala şi nu se deosebesc între ele decât prin textul diferit al anaforalei (Rugăciunea Sfintei Jertfe),
mult mai scurt la Sfântul loan Gură de Aur decât la Sfântul Vasile, precum şi prin alte câteva dintre
rugăciunile citite azi de preot în taină, care au texte deosebite în cele două Liturghii8.

TIM PUL ŞI LO C U L SĂVÂRŞIRII. O BIEC T ELE N ECESA RE PEN T R U SĂVÂRŞIREA SFIN TEI LITU R G H
II 1. întrebuinţarea celor trei Liturghii în cursul anului bisericesc

a. Liturghia Sfântului V asile a fost la început Liturghia normală sau obişnuită în Biserica
Ortodoxă; de aceea, în unele din cele mai vechi manuscrise ca, de exemplu, Codicele
Barberini, ea era aşezată înaintea celorlalte două liturghii şi înscrisă sub denumirea de
Liturghia zilnică (de toate zilele: καφημερίνη λειτουργία). Cu timpul insă, şi anume de prin
 secolele IX-X, din pricina lungimii excesive a anaforalei ei, a fost înlocuită treptat cu Liturghia,
mai scurtă, a Sfântului loan Gură de Aur, iar săvârşirea ei a fost limitată la un număr restrâns
de zile, din cursul anului bisericesc. De aceea, astăzi ea se săvârşeşte numai de 10 ori pe an, şi
anume: - în primele cinci duminici ale Postului Mare; - în ziua Sfântului Vasile ( 1 ianuarie) ; -
în Joia şi Sâmbăta din Săptămâna Patimilor; - în ajunul Crăciunului (24 dec.) şi în ajunul
Bobotezei (5 ian.)
b. b. Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se oficiază de obicei miercurea şi vinerea din
Păresimi (afară de Vinerea Patimilor, când nu se face nici o Liturghie), luni şi marţi în
Săptămâna Patimilor şi în câteva sărbători bisericeşti mai importante din perioada
Păresimilor, ca: Sfântul Haralambie (10 febr.), a doua şi a treia aflare a Cinstitului Cap al
Sfântului loan Botezătorul (la 24 febr.), Sfinţii 40 Mucenici (la 9 martie) şi ajunul Bunei-Vestiri
(24 martie), dacă acestea cad într-una din zilele de rând de peste săptămână (de luni până
vineri inclusiv)1.
c. c. Liturghia Sfântului loan Gură de Aur se săvârşeşte în toate celelalte zile de duminici şi
sărbători, în care nu se face una din celelalte două Limrghii. Ea este Liturghia normală sau
obişnuită în Biserica Ortodoxă, săvârşindu-se de cele mai multe ori în cursul anului bisericesc.
d. In afară de vremea Postului Mare, Liturghia Sfântului Ioan se săvârşeşte în toâţ sărbătorile
din cursul anului, cu excepţia celor trei zile din perioada Octoihului, când' face Liturghia
Sfântului Vasile: 1 ianuarie, ajunul Naşterii şi ajunul Bobotezei;-’] perioada Postului Mare,
Liturghia Sfântului Ioan se face numai.de opt ori, şi anume ţi primele şase sâmbete, în
Duminica Floriilor şi în ziua Bunei-Vestiri (în orice zi ar cădeâj

4 . Obiectele necesare pentru săvârşirea Sfintei Liturghii d a în afară de sfântul antimis, mai sunt
necesare pentru săvârşirea Sfintei Liturghi/j următoarele lucruri: 9« a) Sfintele veşminte; ^ b) Sfintele
vase (discul, potirul, copia, linguriţa, steluţa) şi acoperămintele (pocro-| veţele); -uri c) Prescuri (de
diferite forme) făcute din faină de grâu şi dospite (de regulă cinci)3 iar în caz de lipsă, cel puţin două:
una pentru Sfântul Agneţ şi alta pentru minde);4 dacă n-avem prescură, putem folosi o bucată de
pâine, pe care înscriem semnul cruciţi cu copia în locul pec.eţii; vijf d) Vin Curat (din struguri) şi apă.
Culoarea vinului este indiferentă (preferabil ro-l şie, dacă nu, şi albă)1J ; e) Cărţile de slujbă necesare:
pentru preot, Sfânta Evanghelie şi Liturßhierul, iar pentru cântăreţi, Apostolul şi Octoihul mic
(Catavasierul practic) sau Liturßhierul de; strană cu cântări; f) Mai multe lumini: cel puţin două pe
Sfânta Masă, una la proscomidiar şi câte; una 111 sfeşnicele împărăteşti, iar în caz de mare lipsă, cel
puţin una (fără de care nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie).

Rânduiala Liturghiei Sfântului Ioan şi a Liturghiei Sfântului Vasile Slujba Sfintei Liturghii se împarte, de
obicei, în trei părţi mari: A. Proscomidia, B. Liturghia catehumenilor şi C. Liturghia credincioşilor.
Pentru necesităţi metodice de sistem în studiul Sfintei Liturghii, vom respecta această împărţire atât
în expunerea rânduielii (tipicului) slujbei, cât şi în expunerea istoriei şi a explicării ei.

Proscomidia (ή πρόφεσις, ή προσκομιδή) este prima parte a Sfintei Liturghii. Termenul proscomidie
vine de la verbul grecesc προσκομίζειv, care însemnează: a aduce, a pune înainte, a oferi. în înţelesul
curent astăzi, proscomidia este ritualul sau rânduiala pregătirii şi a binecuvântării (afierosirii)
Cinstitelor Daruri, adică a materiei jertfei liturgice
La mănăstiri şi la catedralele episcopale, unde se oficiază ciclul complet al celor şapte Laude zilnice,
Proscomidia se săvârşeşte, de regulă, în timpul Ceasurilor (I, III şi VI), care se citesc între Utrenie şi
Liturghie. Dar la bisericile de enorie, unde Ceasurile nu se mai citesc şi deci Liturghia urmează îndată
după Utrenie, Proscomidia se face de obicei în timpul Utreniei. Când Liturghia Sfântului Vasile se face
unită cu V ecernia, atunci Proscomidia se face în timpul Ceasului IX şi ai Vecerniei.

Spre deosebire de celelalte două părţi ale Liturghiei, Proscomidia se săvârşeşte toată în sfântul altar -
şi anume în partea lui de nord-vest, la masa numită proscomidia. De asemenea, Proscomidia se ded
sebeşte de celelalte două părţi .ale Sfintei Liturghii şi prin aceea că ea e săvârşită m [qî tregime numai
de preot, fară participarea credincioşilor (a cântăreţilor) şi fară sa vada ceva credincioșii.

6. Momentele distincte ale Proscomidiei ... "% Recapitulând deci am putea împărţi întreaga lucrare a
Proscomidiei în câteva părţi h sau momente distincte, precum se vede din schiţa jjrafică a rânduielii
Proscomidiei de U if' p . 272: a) Binecuvântarea (precedată de metanii şi troparul „Răscumpăraţii-ne-
ai pe"'* noi...”); : b) Ritualul scoaterii (pregătirii) Agneţului; c) Ritualul pregătirii potirului; d) Ritualul
scoaterii şi aşezării miridelor: - mirida Născătoarei de Dumnezeu (Panaghia, Bogorodicina) ; - miridele
sfinţilor (cele 9 cete); - miridele pentru vii (începând cu cele trei miride speciale); - miridele pentru
morţi; - mirida pentru sine (şi, dacă e cazul, miridele speciale pentru trebuinţe diferite); e) Tămâierea
(cădirea) şi Riifjăciunea pentru binecuvântarea Darurilor (Rugăciunea Proscomidiei) ; f) Apolisul şi
cădirea finală (a Darurilor, a Sfintei Mese şi a întregului altar).

Explicarea Sfintei Liturghii A. SCO PU L SFIN TEI LIT U R G H II. SFÂNTA LIT U R G H IE CA JER T FĂ A C U
LT U LU I DIVIN PU B LIC ORTODOX 1. Scopul Sfintei Liturghii

Cu alte cuvinte, în slujba Sfintei Liturghii trebuie să distingem două acte sau momente principale
deosebite, deşi în strânsă legătură unul cu altul: de o.,> partc jertfa, prin care se sfinţesc Darurile, iar
de alta taina (împărtăşirea), prin care ^e sfinţesc credincioşii, împărtăşindu-li-se efectele jertfei2.

Prin felul cum este alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii, ea urmăreşte deci o întreită pregătire: a)
Pregătirea Darurilor de pâine şi de vin aduse de credincioşi, în vederea sfinţirii şi prefacerii lor în
Sfântul Trup şi Sânge (pregătire care se realizează chiar în prima parte ■ a Liturghiei, la Proscomidie) ;
b) Pregătirea preotului liturghisitor (a sfinţiţilor slujitori) pentru ca să poată săvârşi după cuviinţă şi cu
sfinţenie slujba înfricoşătoare a jertfei celei fără de sânge (pregătire care începe încă dinainte de
slujbă şi continuă în tot timpul Sfintei Liturghii) şi c) Pregătirea credincioşilor care iau parte la
Liturghie, pentru a se face vrednici de - împărtăşirea cu Sfintele Daruri (pregătire care şi ea începe
dinainte de slujbă şi se desăvârşeşte în cursul Sfintei Liturghii