Constituentele tradiției apostolice ale Liturghiei după

mărturiile noutestamentare

Băleanu Cristian-Ilie

An II

SACRUL LITURGIC

Master: Religie, cultură, societate

UVT, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie
Timişoara

Timişoara

2018

1
 Constituentele tradiției apostolice ale Liturghiei după mărturiile
noutestamentare

Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de taină, joi
seara, adica pe 13 Nisan, anul 30, pe când <<Domnul se afla cu Apostolii într-o casă din
Ierusalim, într-un foişor mare „dinainte aşternut”(Mc. 14, 14-15) pentru „a mânca Paştile”(
Cf. Mt 26,17; Mc 14,12; Lc 22,7) Faţă de evangheliştii sinoptici, care, ca de obicei sunt unitari,
Evanghelia a patra (cap. 13-17), relatează altfel acest eveniment. Elementul comun (singurul)
îl constituie faptul că şi Sfântul Evanghelist Ioan (13,2) notează, împreună cu sinopticii, că în
seara respectivă, Iisus şi Apostolii cinau. Însă, din toate punctele de vedere, această Cină nu
era una obişnuită.>>1 Evanghelia a patra ne expune pe larg întâmplările din seara Cinei celei
de Taină, însă nu aminteşte nimic, despre întemeierea Sfintei Euharistii. Acest lucru se explică
prin faptul că Sfântul Evanghelist Ioan îşi scrie Evanghelia spre sfârşitul veacului apostolic, pe
când păgânii nu înţelegeau ritualul împărtăşirii creştinilor cu Trupul şi Sângele Mântuitorului,
ajung să fie acuzaţi de canibalism (antropofagie), astfel Sfântul Evanghelist Ioan încearcă să
evite în opera sa cuvintele Mântuitorului despre pâinea şi paharul Sfintei Euharistii. Însă
Didahia ne vorbeşte despre faptul că Biserica deja statornicea foarte strict în disciplina
euharistică: <<Nimeni să nu mănânce nici să bea din Euharistia voastră, decât numai cei
botezaţi în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta, a spus Domnul: „Nu daţi ceea ce este
sfânt câinilor” (Mt. 7,6).>>2
Este important de amintit faptul că în afară de cele patru Sfinte Evanghelii, mai există
în Noul Testament un alt loc unde suntem informați, despre Sfânta Euharistie. Este vorba despre
Epistola I către Corinteni, scrisă de Sfântul Apostol Pavel. Ea datează încă din anul 56 d.Hr.,
adică cu ceva timp înainte de apariția genului evanghelic. Această epistolă ne oferă în două
locuri din cuprinsul ei, adică în: 10,16-22 şi 11,17-34, informații despre întreaga învățătură
euharistică a Noului Testament.
Această epistolă ne prezintă un fapt foarte important, că Biserica primară încă din primii
ani ai existenţei sale, celebra Sfânta Euharistie ca act central şi culminant al cultului creştin: „
Când vă adunaţi deci laolaltă, nu se poate mânca Cina Domnului...”(I Co. 11,20). Sfânta
Euharistie se săvârşea „în ziua întâi a săptămânii”, încă din veacul Sfinţilor Apostoli: „În ziua

1
Protopop dr. Ioan Bude, Revista Altarul Banatului, nr. 4-6, 2014, pg. 59.
2
Didahia IX,5 P.S.B, I, Bucureşti, 1979, pg. 29.

2
întâi a săptămânii (Duminica), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât se poate,
ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni”(1Co, 16,2). Deci vedem că Sfânta
Euharistie se oficia duminica şi „în biserică” (1Co, 11,18), adică într-un locaş distinct de casele
credincioşilor.
Sfântul Apostol Pavel în această Epistolă către Corinteni, pe lângă cuvintele de instituire
a Sfintei Euharistii, ne vorbeşte şi despre cele patru aspecte ale ei:
1. Un prim aspect prezentat este împărtășirea cu Înuși Trupul și Sângele Mântuitorului
(1Co. 10,16; 11,24-25) şi faptul că cel ce primeşte cu nevrednicie se face „vinovat faţă Trupului
Domnului”(1Co, 11,27) nesocotind „Trupul Domnului” (1Co,11,29), Sfântul Apostol Pavel
definind aspectul de Taină al Sfintei Euharistii.
2. În capitolul 10, versetele 16-21 din Epistola I către Corinteni este afirmat în cel mai
direct mod din tot Noul Testament aspectul de Jertfă al Sfintei Euharistii. În versetul 18 Sfântul
Apostol Pavel vorbeşte despre „masa Domnului”, ca fiind o masă sacrificială, comparându-se
cu mesele „sacre” care însoţeau jertfele săvârşite atât de iudei cât şi de păgâni. În cadrul acestor
mese se consuma jertfa (thysia), adică carnea animalelor jertfite pe altar. Expresia „se frânge”
cât şi expresia „se varsă” sunt expresii sacrificiale, iar noţiunea „masa Domnului", ne duce cu
gândul cât se poate de clar la altarul creştin (Ev.13,10). „De fapt, însuşi caracterul de Taină al
Sfintei Euharistii, îl implică şi pe acela de Jertfă, pentru că a te împărtăşi ceremonial din ceea
ce s-a jertfit, înseamnă a participa la actul sacrificial şi la tot ce implică acest act”. 3
3. Cel de-al treilea aspect este cel anamnetic al Sfintei Euharistii, fiind amintit de Sfântul
Apostol Pavel mai mult decât toţi ceilalţi autori noutestamentari. Însă şi Sfântul Evanghelist
Luca (cel mai fidel ucenic al Sfântului Apostol Pavel), va mai reda cuvintele Mântuitorului
Iisus Hristos: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Lc. 22,19). În scrierile Sfântului
Apostol Pavel acest îndemn apare de două ori, atât pentru pâine cât şi pentru vin (ICo. 11,24 şi
25). <<Pe lângă aceasta, Apostolul mai notează şi perpetua „vestire” (actualizare) a morţii-
şi, desigur a Învierii-Domnului: „Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest
pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni”(11,26).4
4. Ultimul aspect este cel eshatologic al Sfintei Euharistii, care se reflectă în aceste patru
cuvinte din versetul 26: „[…] până când va veni”.
Pe lângă aceste patru aspecte enumerate mai sus, textul din Epistola I către Corinteni
10,16-22, ne mai vorbeşte despre un alt aspect, prin care Sfânta Euharistie este definită ca Taină
a comuniunii. Această legătură organică dintre Biserică şi Sfânta Euharistie, adică între Trupul

3
Protopop dr. Ioan Bude, Revista Altarul Banatului, nr. 4-6, 2014, pg.62
4
Ibidem, pg. 62

3
mistic şi Trupul euharistic al Domnului (Fapte 2, 42-47) nu stă doar în faptul că Sfânta
Euharistie este indispensabilă pentru existenţa şi înţelegerea Bisericii, ci mai ales important este
faptul că Sfânta Euharistie este punctul de întâlnire al unei comunităţi liturgice dintr-un loc,
adică cu Biserica universală, dar şi cu „ceata Sfinţilor” şi cu toată lumea. Cei din comunitatea
euharistică aduc jertfă de laudă şi fără de sânge pentru Biserica nevăzută (Sfinţii Noului
Testament, Apostolii, Maica Domnului, drepţii Vechiului Testament), având cu caracter de
mulţumire, iar pentru Biserica văzută un caracter de cerere. <<Ea aduce de toate şi pentru toate,
Hristos însuşi fiind „Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce, Cel ce primeşte şi Cel ce Se
împărtăşeşte”.5
Biserica încă de la început a statornicit în comuniune şi într-o rânduială specială, având
un cadru special şi o disciplină liturgică internă la fel de specială. Astfel s-a creat o desăvârşită
ambianţă comunitară, creată în Biserică pe plan social şi material, ajungând să se renunţe la
orice fel de diferenţieri şi mulţumită efortului comun de „a păzi unitatea în Duhului întru
legătura păcii” (Ef. 4,3), primii creştini, în fiecare zi stăruiau în rugăciuni şi „într-un singur
cuget în templu şi frângeau pâinea în casă luau îmreună hrana întru bucurie şi întru curăţia
inimii, lăudând pe Dumnezeu […]” (Fapte 2,46-47).
Astfel vedem că „frângerea pâinii” nu era săvârşită oriunde şi oricum ci ea era precedată
de rugăciuni, nu în templu, deoarece acolo aveau loc alte jertfe, ci „în casă”, mult probabil în
casa Mariei, mama Sfântului Evanghelist Ioan Marcu, locul unde a avut loc Cina cea de Taină,
dar şi Pogorârea Duhului Sfânt. Se pare că „frângerea pâinii” se săvârşea zilnic în paralel cu
participarea la slujbele templului (Fapte 3,1). Toţi cei care se adunau „în casă”, iar mai târziu
„în biserică”, se împărtăşeau cu Sfânta Euharistie, numai întru „bucuria” inimii curate,
încheind ritualul, ca Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, cu cântări („lăudând pe
Dumnezeu”:v.47).
„Frângerea pâinii”, de la începuturile creştinismului, pentru Sfinţii Părinţi, a însemnat
o contopire imensă, <<între timpul înţeles ca istorie, sau ca „plinire a vremii” (Galateni 4,4)
şi cosmosul ca spaţiu creat, cu materie şi cu viaţă, într-o Liturghie şi ea cosmică, prin care
toate intră în comuniune cu Hristos, Care, la rândul Lui „toate le umple fiind necuprins” şi
Care, rânduieşte astfel încât şi Biserica Sa, să fie precum este El, adică mereu „[…] aceeşi şi
ieri şi astăzi şi în veac”(Evrei 13,8).>>6

5
Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Euharistie în Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, E.I.M.B.O.R., Bucureşti, 1981, pg.
161
6
Protopop dr. Ioan Bude, Revista Altarul Banatului, nr. 4-6, 2014, pg. 64

4
 Preschimbarea timpurie a denumirii Sfintei Euharistii, în Sfânta Liturghie este o
consecinţă firească a bogăţiei de conotaţii duhovniceşti pe care ea şi le-a revelat în timp,
Bisericii, într-o dinamică şi bogată diversificare.

Liturghia Sfântului Iacob

Biserica noastră aminteşte în calendarul său despre trei apostoli cu numele de Iacob,
anume: Sfântul Apostol Iacob (zis cel Mare) fratele sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, fiii
lui Zevedeu; Sfântul Apostol Iacob al lui Alfeu (zis şi cel Mic), şi Sfântul Apostol Iacob, fratele
Domnului (zis şi cel Drept).
Sfântul Apostol Iacob cel Mare, fiul lui Zevedeu, este cel mai des amintit în Sfânta
Scriputră (Mt. 10,2; Mc. 1, 19; Lc. 5,10; In. 21, 2; Fapte 1,2 etc.). Mântuitorul avea o deosebită
preţuire faţă de el, fapt ce poate a contribuit în mare parte la dorinţa de a cere Mântuitorului
favoarea de a şedea unul de-a dreapta, iar altul de-a stânga slavei lui Iisus, cerere care a fost
refuzată de Mântuitorul prin cuvintele: „Nu ştiţi ce cereţi” (Mc. 10,38).
Aşa cum am precizat mai sus, Sfânta Scriptură vorbeşte în mai multe locuri despre
Sfântul Iacob al lui Zevedeu, însă nu se poate desprinte întru totul clar activitatea manifestată
de el în răspândirea învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos, la fel cum nu se ştie exact nimic
despre sfârşitul vieţii lui.
Nici alte scrieri nu sunt de mare ajutor pentru documentarea în această privinţă.
Episcopul dr. Gherasim Timuş, << în Dicţionarul aghiografic, ediţia 1898, p. 353-354,
spune:
„După înălţarea Mântuitorului, apostolii lucrară împreună, spre a răspândi învăţătura
Lui. Dar scriitorii din veacul I nu ne-au lăsat amănunte despre lucrările Sfântului Iacob; se
pare numai că el a părăsit Iudeea în dată după martiriul Sfântului Ştefan. Fericitul Ieronim ne
spune că el a predicat iudeilor ce erau împrăştiaţi printre celelalte naţiuni. Cu toate că apostolii
au predicat numai prin vecinătatea Iudeei, timp de 12 ani, totuşi o tradiţie veche mărturiseşte
că Sfântul Apostol Iacob a predicat şi în Spania”>>7
În Faptele Apostolilor (12, 1-2) ni se spune că Sfântul Apostol Iacob a fost omorât de
regele Irod-Agripa; şi se crede că acest eveniment s-a întâmplat cu prilejul sărbătoririi Paştilor
din anul 44. d. Hr. Sfântul Iacob este prăznuit în Biserica Ortodoxă pe 30 aprilie.

7
IONESCU, Pr. Alexandru, Liturghia Sfântului Iacob, versiunea greacă-ortodoxă, în „Glasul Bisericii”, nr. 7-8
(1963), pg. 654

5
 Cel de-al doilea apostol cu acelaşi nume este Sfântul Iacob al lui Alfeu (zis şi cel Mic).
Acesta a făcut parte din cei 12 apostoli ai Mântuitorului (Mt. 10,3; Mc. 3,18; Lc. 6,15; Fapte
1,13).
<< „Primind cu ceilalţi – (Sfinţi Apostoli) – Sfântul Duh care a pogorât în limbi de foc, a mers
la neamuri ca să propovăduiască pe Hristos şi să povăţuiască pe cei rătăciţi la calea mântuirii;
a sfărâmat idolii şi le-a risipit capiştile, a tămăduit multe boale, a izgonit din oameni duhurile
viclene şi a adus lui Iisus Hristos mulţime de noroade, de la care şi-a câştigat numele „cel
Nou”: sămânţa dumnezeiască. Căci semănânt în inimile oameneşti dumnezeiescul cuvânt, a
sădit şi a sporit dreapta credinţă; pentru aceea s-a numit sămânţă dumnezeiască. Şi
înconjurând multe ţări, a semănat sămânţa cea cerească şi adunând spicele mântuirii omeneşti,
a sfârşit alergarea sa pe urmele lui Hristos, pentru că s-a făcut următor patimilor Lui; şi fiind
pironit pe cruce, şi-a dat lui Dumnezeu duhul său”. (din Vieţile Sfinţilor, ediţia 1902, vol II,
p.256-257).>>8
Unii afirmă că ar fi fost frate cu Sfântul Apostol Iuda Tadeul (Lebeul), iar alţii spun că
ar fi fost frate cu Sfântul Apostol Matei Vameşul, însă nici una dintre afirmaţii nu are temei
suficient pentru a se putea dovedi acest lucru.
În Istoria Bisericească, Eusebiu Popovici spune că Sfântul Apostol Iacob al lui Alfeu
ar fi predicat în sudul Palestinei şi în Egipt şi că ar fi fost răstignit în oraşul Osrhoene, Egiptul
de Jos. În Biserica Ortodoxă este prăznuit pe data de 9 octombrie.9

Al treilea apostol care poartă acelaşi nume este Sfântul Iacob, fratele Domnului, zis şi
cel Drept. Acest apostol nu se crede că ar face parte din cei 12, ci că este unul din cei 70. Sfânta
Scriptură vorbeşte despre el în mai multe locuri: Mt. 13, 55; Mc. 6,3; Fapte. 1,14; I Co. 15,7;
ş.a.
În Biserica Romano-Catolică Sfântul Apostol Iacob al lui Alfeu şi Sfântul Iacob, fratele
Domnului, sunt consideraţi a fi aceleaşi persoane, de aceea calendarul lor au doar doi Iacobi
(Iacob al lui Zevedeu şi Iacob, fratele Domnului). Sinodul de la Trident s-a exprimat în acest
sens, adică asupra identităţii lor. Însă această identificare este eronată şi izvoreşte din faptul că
despre Sfântul Iacob al lui Alfeu nu ni s-au păstrat foarte multe informaţii în izvoarele tradiţiei
creştine.
În Faptele Sfinţilor Apostoli, ni se spune că după ce peste 3000 de suflete s-au adăugat
la numărul celor care au primit cuvântul Sfântului Apostol Petru şi s-au botezat, <<aşadar
primii creştini ai comunităţii din Ierusalim, - aceştia, stăruiau în învăţătură „erau neobosiţi în
ascultarea învăţăturii apostolilor, în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Şi că „în

8
Ibidem, pg. 654
9
Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, ed. 1900, vol. 1, pg. 156

6
fiecare zi, cu stăruinţă şi într-un cuget curat, erau în templu şi frângeau pâinea prin case şi-şi
luau hrana cu bucurie şi cu inimă nevinovată, lăudând pe Dumnezeu şi fiind bine văzuţi de tot
poporul. Iară Domnul sporea zilnic obştea cu aceia care se mântuiau (Fapte II, 42 şi 46-
47)”>>.10

Aşadar din acest lucru rezultă faptul că pentru aceşti creştini exista încă de la început un
serviciu liturgic religios, chiar daca la început destul de simplu şi primitiv, care consta din
citirea unor pericope din Vechiul Testament, din cântarea de psalmi şi diferite imnuri
bisericeşti, rostirea de rugăciuni şi frângerea pâinii şi împărtăţirea care era urmarea strictă şi
practică a poruncii dată de Mântuitorul Iisus la Cina cea de Taină: „Aceasta să o faceți întru
pomenirea Mea” (Lc. 22, 19).
Din desfăşurarea liturghiei Sfântului Iacob în ritul sirienilor iacobiţi s-a putut constata
marea ei asemănare cu liturghiile bizantine. Aceasta este o dovadă a originii comune cu cultul
ortodox şi a ortodoxiei cultului acestei Biserici vechi orientale. Liturghiile Bisericilor
Răsăritene sunt liturghii surori, fiind descendente din aceeaşi mamă – liturghia străveche a
Sfântului Iacob, formată la Ierusalim şi transportată apoi la Antiohia. Numai prin originea lor
comună se poate explica unitatea de concepţie a liturghiei siriace a Sfântului Iacob cu a
liturghiile bizantine. Concepţia de jertfă şi împărtăşirea credincioşilor în cadrul sfintei liturghii
cu Trupul şi Sângele Mântuitorului sunt comune liturghiile bizantine şi celor ale iacobiţilor
sirieni. Atât în liturghia Sfântului Iacob din uzul iacobiţilor sirieni, cât şi în liturghiile bizantine
găsim acelaşi plan general: pregătirea darurilor, rugăciunile pentru sfinţirea lor şi împărtăşirea
credicioşilor, cu rugăciunile obişnuite înainte şi după împărtăşire. Deosebirile se văd doar la
unele practici cultice (ca de exemplu absenţa celor două vohoade şi dispariţia ecteniilor),
precum şi unele particularităţi de mică importanţă, care sunt determinate de dezvoltarea în
condiţii istorice şi naţionale deosebite de cele în care s-au dezvoltat liturghiile bizantine.
Puritatea doctrinei care se află formulată în textul rugăciunilor din liturghia Sfântului Iacob din
ritul sirienilor iacobiţi (afară de pomenirea în diptice a unor corifei monofiziţi, pe care sinoadele
ecumenice i-au condamnat), constituie o nădejde că ritul nu va fi o piedică prea grea în calea
apropierii dintre cele două Biserici. Diversitatea riturilor nu poate constitui o piedică în calea
unirii Bisericilor; pentru că ele au existat de vreme în Biserica creştină, fără să pericliteze
unitatea Bisericii.

10
IONESCU, Pr. Alexandru, Liturghia Sfântului Iacob a Bisericii Ortodoxe de rit sirian din Malabar, în „Glasul
Bisericii”, an XXII (1963), nr. 1-2, Bucureşti, pg. 444

7
 Important este de reţinut faptul că Liturghia creştină nu a luat naştere ca un rit iudeo-
creştin, deoarece ea a luat naştere ca Euharistie, la Cina cea de Taină, nicidecum accidental ci
ca o anunţare a Legământului cel Nou, în apropierea morţii şi a Învierii Domnului, orientată
fiind „spre viitorul eshatologic al Parusiei Lui”.11

BIBLIOGRAFIE

1. Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, ed. 1900, vol. 1

2. COSTIN Magistrand Vasile, Liturghia Sfântului Iacob din ritul sirienilor iacobiţi în
„Ortodoxia”, an XVIII (1966), nr. 1

3. Ionescu, Alexandru, Liturghia Sfântului Iacob a Bisericii Ortodoxe de rit sirian din
Malabar, în revista „Glasul Bisericii”, an XXII (1963), nr. 1-2, Bucureşti
4. Idem, Liturghia Sfântului Iacob, în revista „Glasul Bisericii”, nr. 7-8, 1963

5. Protopop dr. Ioan Bude, Revista Altarul Banatului, nr. 4-6, 2014

6. Didahia IX,5 P.S.B, I, Bucureşti, 1979

7. Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Euharistie în Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z,

E.I.M.B.O.R., Bucureşti, 1981

11
Ibidem pg. 66