SUBIECTE TITULARIZARE

3. MORALĂ SI SPIRITUALITATE CRESTINĂ

I. Legea morală a Vechiului Testament

Decalogul: structură şi interpretare.

Legea mozaică: Această lege dată de Dumnezeu lui Moise e o lege supranaturală
nu doar prin modul descoperirii sale, adică prin forma sa, ci totodată și prin scopul său,
care e împlinirea voii celei sfinte a lui Dumnezeu. Ea trebuia să pregătească poporul
Israel pentru viitorul său mesianic. Această pregătire avea să se facă prin: credința într-un
singur Dumnezeu și ascultarea de El (monoteism religios și etic), precum și prin
cultivarea virtuților izvorâte din credință; întărirea conștiinței păcătoșeniei și a vinovăției
și recunoașterea necesității de a-și curăți păcatele prin jertfe; speranța că prin harul
dumnezeiesc evreii vor dobândi un Mântuitor.

Împărțirea Decalogului:
- Pe prima tablă a legii, poruncile I-IV, exprimând datoriile față de Dumnezeu, rezumate
în porunca: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi
din toată puterea ta (Deuteronom 6:5);
- Pe a doua tablă a Legii, poruncile V-X, exprimând datoriile față de aproapele, rezumate
în porunca: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Levitic 19:18).

Explicarea Decalogului:
Decalogul este prima lege scrisă a poporului evreu, dată de Dumnezeu lui Moise
pe Muntele Sinai. Înainte de a fi scrise pe table de piatră, poruncile Decalogului au fost
întipărite de Dumnezeu în cugetul și inima primilor oameni, însă aceștia căzând în păcat,
a fost nevoie ca aceste porunci să fie din nou amintite și săpate în piatră și așezate de
Moise în Chivotul Legii. Cu toate că Decalogul e temelia moralității, totuși el a devenit
baza adevăratei morale numai când a fost completat cu idei mai înalte și valoroase în
spiritul profeților, dar mai ales în spiritul învățăturii evanghelice.

Porunca I: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi
din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”
- cinstirea internă (credința în El, aducerea aminte de El, preamărirea și lauda; nădejdea și
încrederea că El ne va mântui; iubirea față de El, supunerea și ascultarea față de El)
- cinstirea externă (a-L mărturisi pe Dumnezeu de câte ori e nevoie, a participa la
mărturisirea publică, comună, în cadrul cultului divin)
- fapte contrare: idolatria, erezia, schisma, apostazia, indiferentismul religios, iubirea de
sine peste măsură, etc.

Porunca II: “Să nu-ţi faci chip cioplit şi niciun fel de asemănare a niciunui lucru din câte
sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ.”
- idolii pot fi și poftele sau patimile rușinoase;
- icoanele și sfânta cruce nu sunt idoli

1
Porunca III: “Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert.”
- prin chemarea numelui divin serevarsă peste om harul divin, putere izvorâtă din
însăși ființa Lui; de aceea numele lui Dumnezeu trebuie sfințit.
- se referă și la blasfemie, hulă, blestem, înjurătură, necinstirea lucrurilor sfinte.
- invocarea numelui lui Dumnezeu în cazul jurământului sau al votului e un act de
preamărire a lui Dumnezeu, pe Care Îl luăm ca martor; jurământul strâmb sau
neîmplinirea făgăduinței înseamnă luarea numelui Domnului în deșert

Porunca IV: “Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti.”

- această poruncă, total necunoscută moralei păgâne, înalță creatura din punct de vedere
moral.
- această poruncă, prin dispozițiile ei speciale, precizează prescripțiile legii morale
naturale în legătură cu cinstirea lui Dumnezeu, și anume fixează o zi anumită pentru
preamărirea lui Dumnezeu - cultul divin.

Porunca V: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi
pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.”
- raportul copiilor față de părinți e asemănător cu cel al creștinilor față de Dumnezeu.
- în înțeles mai larg, se referă și la datoriile fiilor spirituali față de părinții lor spirituali,
ale finilor față de nași, ale elevilor față de profesori, etc.
- necinstirea părinților este un păcat strigător la cer.
- Mântuitorul este un exemplu de cinstire și dragoste față de părinți.

Porunca VI: “Să nu ucizi!”

-uciderea trupească (crima – păcat strigător la cer, avortul, eutanasia, sinuciderea) /
uciderea spirituală (îndemnul la păcat, smintirea aproapelui, ura față de aproapele –
Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni – 1 Ioan 3) .
Porunca VII: “Să nu fii desfrânat!”
-soții devin un trup (Facere 2), preînchipuie legătura dintre Hristos și Biserică (Efeseni
5), legătura dintre Dumnezeu șiIsrael.
-prin desfrâu omul păcătuiește împotriva propriului trup, care este templu al Duhului
Sfânt (1 Corinteni 6).
-desfrânarea – păcat de moarte / dar și desfrânarea în cuget, în gând, ori pofte și dorințe
desfrânate (Matei 5) .
-curvie / preacurvie (adulter) / perversiuni sexuale – păcate strigătoare le cer.

Porunca VII: “Să nu fii desfrânat!”

- soții devin un trup - preînchipuie legătura dintre Hristos și Biserică.
- prin desfrâu omul păcătuiește împotriva propriului trup, care este templu al Duhului
Sfânt.
- desfrânarea – păcat de moarte / dar și desfrânarea în cuget, în gând, ori pofte și dorințe
desfrânate.
-curvie / preacurvie (adulter) / perversiuni sexuale – păcate strigătoare le cer.

2
Porunca VIII: “Să nu furi!”
- după cădere, apare lăcomia unora după bunuri materiale
- Dumnezeu a îngăduit proprietatea personală asupra bunurilor necesare, dar câștigate
prin muncă cinstită; această poruncă oprește însă bunurile care prisosesc, bunurile
câștigate din furt și exploatare.

Porunca IX: “Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!”

- se oprește mărturia mincinoasă, minciuna în general.
- mărturisirea adevărului poate apăra onoarea și bunul renume al aproapelui nostru.
- fapte contrare: ignorarea vădită a adevărului și neprimirea lui, minciuna, fățărnicia,
perfidia, calomnia, mărturia mincinoasă, pâra nedreaptă, lingușirea, etc.

Porunca X: „Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici
ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi niciunul din
dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!”
- pune frâu chiar poftelor și dorințelor lăuntrice ale inimii după bunurile altora; pentru a
ajunge la sfințenie omul trebuie să înlăture ispita și dorința de a păcătui;
-fapte contrare: pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții;

Mântuitorul are cea mai mare prețuire pentru Decalog, din care nu schimbă nimic,
ci numai îl întregește, îl întărește și împlinește!

II. Legea morală a Noului Testament

Predica de pe Munte si tâlcuirea ei: Fericirile, raportul între Legea Veche si Noua Lege,
despre milostenie, despre rugăciune, despre post, despre judecata semenilor

Mântuitorul Hristos Îşi va începe activitatea de propovăduire cu Predica de pe

munte şi darea Legii noi, (Mt 5, 3-12); (Lc 6, 20-23) Ca Unul Care a făcut Legea.
Mântuitorul Însuşi a reinterpretat cele zece porunci în predica de pe Muntele
Măslinilor, Fericirile fiind sinteza Legii morale pozitive a celui de-al doilea Testament.
De aici vedem că Mântuitorul nu a dorit desfiinţarea legii vechi, ci împlinirea,
desăvârşirea ei.
Noua împăraţie mesianică se întemeiază pe principiul iubirii „Poruncă nouă dau
vouă: Să vă iubiţi unul pe altul . Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul
pe altul”(Ioan 13, 34).

Fericirile:
Cele 9 fericiri sunt prezentate de Evanghelia după Matei(5, 1-12).

1) Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este Împărăţia cerurilor.

Aceasta este prima etapă sau prima treaptă în călătoria omului spre iubirea lui
Dumnezeu.
Sărăcia cu duhul se identifică, într-o anumită măsură, cu virtutea smereniei. Ea
presupune o atenţie spirituală deosebită. Omul cu adevărat smerit sau sărac cu duhul
trăieşte sentimentul că tot ce are în această lume este un dar venit de la Dumnezeu. De

3
aceea el nu se ataşează în mod definitiv de această lume şi de tot ce cuprinde ea. Evident
că disponibilitatea de a renunţa la bunurile acestei lumi reprezintă o stare spirituală, aşa
cum am afirmat mai sus, şi ea nu presupune o renunţare sau separare concretă de această
lume. Ceea ce contează este atitudinea lăuntrică faţă de bogăţie sau sărăcie. Deci sărăcia
cu duhul se identifică cu „lepădarea de sine” şi intrarea în comuniune cu Cel care a
„sărăcit” pentru ca noi să ne „îmbogăţim” întru El.

2) Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia (Mt. 5,4).

Plânsul este, de cele mai multe ori, expresia suferinţei, însă el poate fi şi expresia
bucuriei. Pentru a ajunge la asemănare cu Dumnezeu, omul trebuie să treacă prin etape
succesive, prin morţi şi învieri „ontologice”, iar acestea sunt dureroase. În această a doua
fericire Mântuitorul vorbeşte, cu siguranţă, despre aceste lacrimi ontologice, dar credem
că ele implică şi lacrimile noastre psihologice şi lacrimile care ţâşnesc din privirea curată
a sfinţilor, după ce au trecut prin experienţa profundă a pocăinţei. Ei cunosc lacrimile
iubirii curate, dar şi lacrimile suferinţei care apar din cauza păcatului, separării şi morţii
faţă de Dumnezeu. Cunoscând această situaţie existenţială a omului individual sau a
omului colectiv, Mântuitorul promite celor care „plâng”, celor cutreieraţi de aceste
lacrimi, mângâiere. Această mângâiere nu este o simplă consolare psihologică. Lacrimile
sunt purificatoare şi, ca atare, sunt izvoare ale cunoaşterii spirituale.

3) Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5,5).

La prima lectură suntem tentaţi să credem că este vorba de „pământul” exterior pe
care noi îl locuim. În realitate este vorba de „pământul” lăuntric care, odată purificat prin
lacrimi, devine capabil să participe la lumina harului lui Dumnezeu.
Blândeţea de care vorbeşte această fericire este un rod al lacrimilor purificatoare,
dar şi al sărăciei cu duhul sau al smereniei de care vorbeşte prima fericire. Omul care
ajunge la blândeţea ontologică moşteneşte pământul său lăuntric, deoarece trăieşte în
smerenie cu duhul şi în orizontul darurilor lui Dumnezeu.

4) Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate că aceia se vor sătura (Mt. 5,6).
Dreptatea la care se referă această fericire este, desigur, dreptatea lui Dumnezeu
ce reprezintă măsura oricărui lucru. Ea aşează limitele necesare oricărei creşteri
spirituale.

5) Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui (Mt. 5,7).

Aceasta înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu nu este una juridică, ci o altă
expresie a iubirii Sale şi ea se manifestă în mod esenţial prin puterea iertării. Evanghelia
fiului risipitor este arhetipul iertării, adică al milostivirii lui Dumnezeu faţă de Om. Ea ne
arată că orice om care-şi revine în sine experiază milostivirea lui Dumnezeu. Atunci el
devine la rândul său milostiv. Omul care nu experiază milostivirea lui Dumnezeu faţă de
el, rămâne prizonierul propriului său „eu”. A fi milostiv faţă de altul înseamnă, aşadar, a-l
ajuta să-şi ducă singur crucea existenţei sale.
Milostivirea faţă de altul este virtutea care purifică inima de orice ură sau răutate
şi o face transparentă pentru vederea lui Dumnezeu.

4
6) Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5,8).
În limbajul biblic inima reprezintă centrul ontologic al Omului în care se
sălăşluieşte harul Duhului Sfânt. Atunci când este „curată”, nu în sens biologic, ci în sens
ontologic, înima „vede” pentru că a devenit „lumină”. Ea „vede” pentru că este „văzută”
de Dumnezeu. Într-un sens simbolic, inima curată se identifică cu „Sinaiul” lăuntric al

7) Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt. 5,9).
Conform acestei fericiri, Omul făcător de pace nu este cel care aplanează
conflictele exterioare, ci cel care a dobândit pacea inimii sale prin „vederea” lui
Dumnezeu. Acest Om renunţă la propria sa „putere” pentru a se îmbrăca în Slava şi
Puterea lui Dumnezeu, care este non-violentă şi făcătoare de pace

8) Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate căci a lor este Împărăţia cerurilor (Mt. 5,10).
Celor prigoniţi pentru dreptate le este permisă Împărăţia cerurilor, promisiune
făcută şi celor săraci cu duhul. De aceea dreptatea la care se referă această fericire se
distinge de dreptatea la care se referă a patra fericire. Fericirea face referire în special la
martirii şi mărturisitorii care şi-au jertfit viaţa pentru Hristos.

9) Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva
voastră, minţind din pricina Mea (Mt. 5,11).
Observăm că în această fericire, Mântuitorul face referire la Sine şi atrage atenţia
că toţi cei care-l vor mărturisi pe El în această lume ca Fiu al lui Dumnezeu vor fi
persecutaţi, ignoraţi, marginalizaţi. Cu alte cuvinte, cine mărturiseşte că Hristos este Fiul
lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, nu poate să evite experienţa Crucii.

Relaţia dintre Decalog şi Fericiri

Aşa cum am mai spus, Decalogul a fost un „pedagog spre Hristos” (Gal 3,24). El
a avut drept scop pregătirea morală şi spirituală a umanităţii pentru primirea în sânul ei a
Fiului lui Dumnezeu. Legea în sens biblic este o manifestare a voinţei lui Dumnezeu, un
dar al harului şi nu o legislaţie juridică cu o finalitate socială. Acest lucru se poate
observa din cuvintele Mântuitorului rostite după cele nouă fericiri, în care este pusă în
relaţie dialectică puterea constrângătoare a legii, cu puterea eliberatoare a harului şi a
libertăţii credinţei. Evident că Mântuitorul nu a venit să strice Legea, ci s-o plinească.
Observăm din acest text că Mântuitorul nu desfiinţează Legea, dar instituie un nou
criteriu de interpretare a sa şi anume criteriul iubirii. De aceea Sfântul Pavel va spune că
iubirea este „împlinirea Legii” (Rom. 13,10). De aceea Taina împărăţiei lui Dumnezeu nu
este Legea, ci Iubirea revărsată în lume de Dumnezeu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt.
Numai în acest caz, iubirea devine lege universală. Mântuitorul atrage atenţia că nimeni
nu poate ajunge la taina Împărăţiei lui Dumnezeu dacă nu face efortul de a depăşi natura
sa individualistă, autoapărarea biologică şi psihologică. Depăşirea egoismului, a
egocentrismului şi autosuficienţei, susţinute uneori chiar de respectarea Legii, aşa cum
vedem din atitudinea fariseilor, nu se poate realiza decât prin asumarea existenţială a
virtuţilor prezente în cele nouă fericiri. Acestea, la rândul lor, nu pot fi asumate în mod
individualist, ci în comunitate, fiind susţinute permanent de practica rugăciunii şi a
postului, după cum reiese din cuvintele cu care Mântuitorul îşi încheie predica de pe

5
munte.
Aşadar Legea Primului Testament, sintetizată în Decalog, a fost o chemare
adresată poporului Israel pentru ca el să primească şi să poarte Numele lui Dumnezeu în
istorie.
Cel de-al doilea Testament afirmă însă că Hristos este sfârşitul Legii (Rom. 10,4;
Gal. 2,16). De aceea tot Sfântul Apostol Pavel s-a opus celor care voiau să impună Legea
mozaică păgânilor care îmbrăţişau credinţa creştină. De fapt acest lucru a fost consfinţit şi
de sinodul apostolic de la Ierusalim (Fapte 15,10).
Existenţa Legii este deci expresia îndepărtării de Dumnezeu, dovadă că între om
şi Dumnezeu există un „zid despărţitor”. El a distrus în trupul său divino-uman „zidul
despărţitor” (Ef. 2,14), distanţa existenţială care separă omul de Dumnezeu. Totuşi acum,
în starea de har, recunoaşterea păcatului nu mai este o dovadă a condamnării şi a morţii.
Legea nu mai este un blestem, ci măsura însăşi a împărtăşirii noastre de iubirea lui
Dumnezeu. Legea celui de-al doilea Testament descoperă iubirea „nebună” a lui
Dumnezeu pentru om. Mântuirea omului, participarea sa la viaţa veşnică, nu este deci un
fapt juridic, legalist, ci o participare la iubirea lui Dumnezeu care dăruieşte viaţă. Crucea
lui Hristos este ultima consecinţă a Legii, a blestemului şi a morţii, dar în acelaşi timp
este sfârşitul Legii şi depăşirea ei. De aceea pentru un creştin Legea este iubirea răstignită
a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care aşteaptă în tăcere răspunsul omului.

III. Virtuţile teologice - credinţa, nădejdea, dragostea.

Credinţa
De multe ori, atunci când a făcut vindecări, Mântuitorul i-a interogat pe cei
bolnavi: Crezi tu ca pot face aceasta?
Pentru noi, credinţa e o sumă de afirmaţii pe care le considerăm valabile. Dar oare
la acest aspect să se refere adevărata credinţă? Mântuitorul nu se referă la acest aspect, ci
El cere astfel încrederea omului.
Dar de unde vine încrederea dintre oameni? Observăm că până la o anumită
vârstă, copiii au o încredere deplină în părinţii lor. Şi această încredere o au
experimentând faptul că părinţii au permanent grijă de ei; e o încredere bazată pe
experienţă. Iar Mântuitorul fericeşte această credinţă.
Iar Sfântul Pavel ne spune că această credinţa e darul lui Dumnezeu. Botezul ne
face accesibilă experienţa care-L face credibil pe Dumnezeu, ne introduce în Biserică.
Încrederea în celălalt poate deveni atât de mare, încât să trăieşti în lumina acestei revelaţii
(acest lucru se poate observa mai ales în relaţia dintre soţi). Îndeosebi, în lumina relaţiei
cu celălalt ne putem înţelege propria existenţă.
Tot aşa, prin Botez, credinţa devine pentru om lumina prin care el vede totul.
Credinţa e lumina în care cel în cauză percepe toate. Aflându-ne în această credinţă,
vedem că viaţa noastră creşte, sporeşte în lumină.
Sfântul Pavel spune: o credinţă, un Domn, un Botez. E necesară unicitatea
credinţei, şi nu putem accepta relativitatea credinţei. Şi aceasta pentru că noţiunea de
adevăr pretinde unicitate şi universalitate. Toleranţa tuturor religiilor are un singur aspect
pozitiv, acela că nu se scoate sabia.

6
 Nădejdea
Simbolizată iconic printr-o ancoră, nădejdea este acostarea stabilă la ţărmul
existenţei spirituale, în iubirea lui Dumnezeu . Ea se construieşte prin dezlipirea de
lucrurile material-sensibile şi lipirea prin credinţă de realităţile spiritual-stabile. Suntem
atraşi prin trupul nostru spre dimensiunea materială a lumii, fiind predispuşi să o folosim
sau să ne facem din ea unelte spre posibila noastră fericire pământească. Dar materia este
instabilă. Fiind instabilă, şi uneltele pe care ni le facem sunt relative oricât de
perfecţionate ar fi. De asemenea şi oamenii sunt instabili şi nu ne putem baza desăvârşit
pe un om pentru a realiza ceva. Această instabilitate ce caracterizează tentativa de a ne
împlini cu ajutorul materiei duce la grijă. Grija de a-i fi înşelate speranţele stăpâneşte ca o
patimă pe acela care îşi pune nădejdea în cele materiale. Adevărata nădejde are ca punct
de pornire o realitate neschimbătoare şi absolută, adică pe Dumnezeu. O dată încredinţate
Lui toate treburile noastre, prin rugăciune, grijile dispar , iar noi suntem puternic ancoraţi
în iubirea lui Dumnezeu.

Dragostea
Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?
El i-a răspuns:
Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot
cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua , la fel ca aceasta: Să iubeşti
pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi
proorocii. (Matei 22, 36-40)
Starea de iubire împlineşte şi desăvârşeşte destinul omului de a fi după
asemănarea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne
în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el (I Ioan 4, 16). Iubirea în Dumnezeu este
absolută datorită desfăşurării depline a tuturor aspectelor ei între trei Persoane. O iubire
care se închide între doi pune o margine a lor, rămâne indiferentă faţă de cel de al treilea,
producând chiar gelozie între cei doi, când unul dintre ei se interesează şi de un al treilea.
Dimpotrivă, când un al treilea se bucură cu mine de cel de-al doileaal meu, bucuria mea
pentru cel de-al doilea e sporită. De aceea, în suprema şi unica existenţă supremă fără de
început (Sfânta Treime), dragostea desăvârşită se realizează în trei, întărind totodată
unitatea între ei şi evidenţiind nemărginirea lor .
Este foarte clar de ce Mântuitorul Hristos concentrează toate poruncile într-una
singură: Să iubeşti!; fără iubire, chiar dacă am avea toate celelalte virtuţi, nu putem să
trăim pe Dumnezeu. Sfânta Treime este o iubire fără de început şi urmăreşte o extindere a
iubirii , dar această extindere nu se poate realiza decât acolo unde iubirea este
întâmpinată cu iubire şi poate rodi. Sfântul Pavel sesizează foarte clar aspectul existenţial
al iubirii: şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu
sunt (I Corinteni 13, 2). Ceea ce avem aşadar avem prin credinţă, dar ceea ce suntem
suntem prin iubire. Căci dragostea este flacăra ce urcă până la Dumnezeu şi ne
îndumnezeieşte . Prin dragoste suntem înfiaţi de Dumnezeu şi introduşi în comuniune cu
sfinţii.

7
8