TEMATICĂ TITULARIZARE

4. IBU
Întemeierea Bisericii si răspândirea Crestinismului prin predica Sfinţilor
Apostoli
Din punct de vedere dogmatic, Biserica a fost înfiinţată de Hristos prin vestirea
Evangheliei. Momentul istoric şi canonic al întemeierii Bisericii a fost în clipa ruperii
catapetesmei Templului, când Hristos, prin moartea pe cruce urmată de Învierea Sa şi-a
împlinit misiunea.
Organizarea teritorială a Bisericii a început în 29 mai, 30 d. Hr. (783 a.u.c.), în
ziua Pogorârii Sfântului Duh, când s-au botezat primii 3000 de credincioși (Faptele
Apostolilor 2, 41)
Din Evanghelie aflăm că existau două comunităţi creştine: una în Galileea de
peste 500 de credincioşi (1 Corinteni 15, 6) şi alta în Ierusalim de 120 de credincioşi
(Faptele Apostolilor 1, 15).
După Cinzecime cei 3000 de credincioşi de diferite neamuri (Fap. Apost. 2, 41) –
botezați și întăriți în credință de cele văzute și prin predica Sfântului Petru de care „erau
pătrunși la inimă” (F. Ap. 2, 37) – au transmis mai departe mesajul Evangheliei aducând
noi membri în rândul Bisericii şi punând bazele altor comunităţi creştine.
La început, cea mai puternică comunitate creştină era la Ierusalim unde creştinii
mergeau la Templu pentru a se ruga şi a asculta lecturi scripturistice; ei aveau un cult
aparte: „frângerea pâinii” (F. Ap. 2, 46) şi un mod de viaţă deosebit.
În 36 d. Hr., creştinii s-au separat de iudei, iar aceștia din urmă au început
prigonirea lor. Primul martir creştin a fost Sfântul Arhidiacon Ştefan.
În aceste momente îşi face apariţia Apostolul Pavel (Saul din Tars). În anul 39,
Pavel a venit la Ierusalim contactându-i pe Petru şi Iacob.
Sfinţii Apostoli au fost arestaţi şi conduşi în faţa Sinedriului deoarece nu
respectau interdicţia de a-l propovădui pe Iisus cel Înviat; sinedriul i-ar fi condamnat la
moarte dacă nu intervenea pentru ei rabinul Gamaliel (Fapte 5, 12-42). Propovăduirea
Evangheliei se făcea nu numai in Ierusalim; datorită prigoanei iudaice, creştinii s-au
refugiat în Samaria, Fenicia, Cipru, Antiohia. De exemplu diaconul Filip botează pe
eunucul de la curtea reginei Candachia a Etiopiei; Evanghelia era propovăduită în afara
graniţelor Imperiului Roman. În Cezareea Palestinei s-a convertit sutaşul Corneliu prin
predica Apostolului Filip şi a fost botezat de Sfântul Petru aflat la Ioppe. Prin aceasta se
deschide calea neamurilor spre creștinism, fără a mai fi necesară legea mozaică ca punte
de trecere la Hristos. În Antiohia se trece de la o propovăduire spontană a iudeo-
creştinilor la una organizată prin lucrarea lui Barnaba şi Saul. La Damasc se cunoaşte de
asemenea o mare comunitate creştină
În 42 d. Hr., în urma intrigilor, împăratul Caligula (37-41) şi apoi Claudiu (41-54)
i-au persecutat pe creştini. În 44 d. Hr. a murit ca martir Sfântul Apostol Iacob, fratele
Sfântului Ioan (F. Ap. 12, 1-2) El a suferit martiriul prin decapitare din ordinul regelui
Irod Agrippa. A urmat arestarea Sfântului Apostol Petru care a scăpat miraculos, venind
în casa Mariei (F. Ap. 12, 3-17). Începând de acum, Apostolii şi chiar Sfântul Petru
părăsesc Ierusalimul.

1
 Saul (Sfântul Pavel) împreună cu Barnaba şi Marcu pleacă în prima călătorie
misionară (45-48 d. Hr.); trecând prin Asia Mică, ei ajung în Cipru, unde câștigă pentru
Hristos pe proconsulul Sergius Paulus; Saul însuși îşi va schimba acum numele în Paul
(F. Ap. 13, 1-12).
În jur de 50 d. Hr., Apostolii s-au adunat în sinod la Ierusalim, hotărând că nu este
obligatorie legea mozaică pentru creştinii proveniţi dintre păgâni, ci mai ales să se
ferească de idolatrie, desfrânare, consum de sânge și de animale sugrumate (F. Ap. 15, 1-
20). Apostolii au hotărât aceasta, deoarece iudeo-creştinii impuneau păgânilor care
doreau să se convertească la creştinism, convertirea prin legea mozaică în special
respectarea circumciziei. Acest sinod a fost prezidat de către Iacob, fratele Domnului, în
calitate de cel dintâi episcop al Ierusalimului. Începând de acum Faptele Apostolilor nu
mai amintesc decât numele Sfântul Petru, Ioan, Iacob (cu prilejul uciderii lui Iacob,
fratele Domnului, mort în 61/62) şi mai ales Pavel care a dominat istoria bisericească mai
bine de 20 de ani.
Activitatea celorlalţi Apostoli este cunoscută doar din Tradiţia Bisericii; astfel
aflăm că Toma a propovăduit la parți (Persia, India), Andrei (în Scithya Minor), Ioan în
Asia, Petru în Galatia, Pont, Bithynia, Capadocia, Asia Proconsulară, Corint (I Cor. 1, 12-
13), iar în 64 d. Hr. se afla la Roma, Iacob (fratele lui Ioan) în Ierusalim, Tadeu în
Palestina, Filip în Frigia, Simon 23. Zelotul în Persia şi Babilonia, Matia în Etiopia,
Matei în Palestina şi apoi în Etiopia, iar ucenicii lor în special cei 70 de apostoli, i-au
însoţit pe cei 12 Apostoli în misiunile lor sau au propovăduit separat.
Până către anul 70, Apostolii şi-au încheiat cursul vieţii lor în mod martiric. Doar
Ioan a trăit până spre anul 100; misiunea Sfinţilor Apostolilor a fost continuată de
ucenicii lor, hirotoniţi şi aşezaţi în diferite cetăţi, care la rândul lor au hirotonit preoţi,
episcopi şi diaconi, asigurându-se astfel prin punerea mâinilor, succesiunea apostolică în
Biserică.

Crestinismul în timpul Sfântului Împărat Constantin cel Mare

Constantin cel Mare (275-337 d. Hr.) s-a născut la Naissus (Niš), ca fiu al
generalului Constantius Chlorus, membru al tetrarhiei și al Elenei. Abia ieșit din
adolescență, el trăiește la curtea lui Dioclețian, figura centrală a primei tetrarhii, pentru ca
după retragerea acestuia de la putere (305 d. Hr.) să se stabilească la reședința tatălui său,
devenit august, la Augusta 36 Treverorum (Trier).
În 306 d. Hr., la moartea tatălui său, Constantin a fost proclamat cezar de armata
din Occident. Raliat, mai întâi lui Maximian, cu a cărui fiică – Fausta – se căsătorește în
307, Constantin se alătură repede lui Galeriu, principala figură a tetrarhiei după retragerea
lui Dioclețian și luptă împotriva socrului său Maximian, declarat uzurpator, care este
învins și obligat să se sinucidă (310). În anii următori, Constantin luptă cu fiul lui
Maximian și cumnatul său Maxențiu, pe care l-a învins la Pons Milvius, lângă Roma, în
312. În urma victoriei asupra lui Maxentius Constantin a devenit stăpânul Occidentului.
Domnia lui Constantin cel Mare are o importanță excepțională pentru istoria
ulterioară a Bizanțului. Opera lui Constantin cel Mare cuprinde trei capitole majore. În
primul rînd, Constantin desăvârșește opera reformatoare a lui Dioclețian, ce urmărea
regenerarea statului măcinat de criza veacului al III-lea și adus la un pas de prăbușire de
ultimii împărați ai principatului. Al doilea aspect al operei lui Constantin cel Mare este
adoptarea creștinismului drept religie oficială a Imperiului roman. Ultimul mare aspect al

2
operei constantiniene a fost transferul capitalei de la Roma la Constantinopol prin
fondarea unei noi metropole imperiale.
Constantin cel Mare a continuat și a desăvârșit reformele lui Dioclețian.
Constantin a pus capăt tetrarhiei. Pentru o scurtă perioadă de timp, puterea imperială a
fost împărțită între Constantin cel Mare și Licinius. După înfrângerea lui Licinius,
Constantin a devenit unicul stăpân al imperiului, restabilind astfel monarhia ereditară.
La câteva luni după înfrângerea lui Maxențiu în bătălia de la Pons Milvius, în ianuarie
313, Constantin s-a întâlnit cu Licinius la Mediolanum, cu ocazia căsătoriei
surorii sale vitrege Constantia cu Licinius. Cu această ocazie, cei doi auguști au publicat
edictul de toleranță de la Mediolanum prin care s-a acordat libertatea de cult creștinilor.
Acest act de toleranță de la Mediolanum acorda libertate creștinilor și restituia bunurile
confiscate; de asemenea, prin edict Biserica era recunoscută drept o instituție organizată,
susținută prin interesul împăratului pentru religia creștină. Astfel, creștinismul devenea
din religio illicita (religie nepermisă) o religio licita (religie permisă), protejată și
favorizată
La scurtă vreme după emiterea edictului de toleranță, prin alte acte normative,
Constantin scutea clerul creștin de obligația grea și costisitoare a prestațiilor urbane
(munera). Împăratul le-a acordat clericilor subvenții importante, dându-le astfel
posibilitatea de a se ocupa numai cu slujirea bisericească.
Constantin a acordat episcopilor puteri judiciare. El a înlăturat din procedura penală
anumite pedepse care contraveneau spiritului creștin: răstignirea, zdrobirea picioarelor,
stigmatizarea. S-a îmbunătățit regimul din închisori și s-a favorizat eliberarea sclavilor,
Biserica, prin slujitorii ei, având dreptul de a-i proclama liberi în fața credincioșilor. S-a
întărit asistența socială și au fost evitate luptele de gladiatori. Au fost luate măsuri pentru
protejarea familiei și creșterea moralității.
Începând din anul 321 s-a generalizat Duminica ca zi de sărbătoare pentru toți
cetățenii imperiului. Doar țăranii, majoritatea păgâni, mai lucrau în această zi la
strângerea recoltei. În schimb, soldații erau obligați să participe la slujbe.
Familia imperială (împăratul, mama sa Elena, soția sa Fausta, sora sa Anastasia,
fiica sa Constantina) acorda sprijin moral, dar mai ales material pentru refacerea
bisericilor stricate sau pentru construirea altora mai mari. O serie de biserici
impunătoarea au fost construite la Ierusalim, Bethleem, Antiohia, Roma, Tyr, Nicomedia
precum și în alte orașe. Unele edificii și temple păgâne, acolo unde numărul creștinilor
era preponderent, erau puse în slujba Bisericii. De pildă la Roma, palatul imperial Lateran
a fost cedat episcopului.
Dorința împăratului de a proteja creștinismul s-a concretizat și în construirea unei
noi capitale imperiale creștine. În timp ce Dioclețian a stabilit o nouă capitală la
Nicomedia, Constantin cel Mare a părăsit complet Roma veche și a construit pe Bosfor
un oraș nou, împodobit nu cu temple păgâne ci cu biserici și edificii creștine, pe care l-a
inaugurat la 11 mai 330, dându-i numele de Constantinopol.
În 325, împăratul Constantin cel Mare a convocat și a prezidat Sinodul I
Ecumenic de la Niceea. Prin aceasta se urmărea întărirea unității Bisericii, care asigura și
rezistența imperiului, ceea ce a făcut ca în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379-
395) creștinismul să fie declarat religie de stat, iar Ortodoxia, credința oficială a
imperiului. Astfel, vechiul Imperiu roman păgân a devenit creștin.

3
 Formularea învăţăturii de credinţă la Sinoadele Ecumenice
1. Sinodul I ecumenic (Niceea, 325):
Convocat de împăratul Constantin cel Mare;
Prezidat de episcopii Eustațiu al Antiohiei și Alexandru al Alexandriei; participă
318 Părinți.
Combate erezia lui Arie (subordinațianismul=Fiul mai mic decât Tatăl, subordonat
Tatălui, creat din voința Tatălui, dar nu din ființa Tatălui ci din nimic, fiind prima Sa
creatură, dar nu din eternitate, căci a fost un timp când Fiul n-a existat; prin El, Tatăl a
creat toate, chiar și timpul, căci Dumnezeu nu putea veni în contact direct cu materia;
Hristos devine Fiu adoptiv al Tatălui, El nu este adevăratul Dumnezeu, ci, ca și toți, se
numește Dumnezeu prin participare);
Trei direcții în sinod: cea ortodoxă (omoousios=de o ființă cu Tatăl), în frunte cu
Alexandru al Alexandriei, Atanasie, Osiu al Cordobei; cea ariană (susținută de 20
episcopi, printre care Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii); cea de mijloc,
semiariană (omiousios = asemănător după ființă cu Tatăl), propusă de Eusebiu de
Nicomidia;
Formula omoousios, deși nu se găsea în Sf. Scriptură, a fost apărată de Sf.
Atanasie și ceilalți ortodocși, arătându-se că ea a fost folosită și înainte; au fost formulate
primele articole ale Crezului, afirmându-se dumnezeirea Fiului, egalitatea și
consubstanțialitatea Sa cu Tatăl; hotărârea dogmatică a trecut și în Simbolul de credință:
Credem și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl
S-a născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel deoființă cu Tatăl, prin
Care toate s-au făcut;
Se stabilește data Paștelui, se discută și rezolvă și alte probleme (schisma lui
Novat, a lui Meletie, erezia lui Pavel de Samosata); la intervenția vestitului eremit
Pafnutie al Tebaidei, sinodul hotărăște ca preoții căsătoriți înaintea hirotoniei să-și poată
păstra soțiile; se dau 20 canoane (canonul 6 confirmă drepturile mitropoliților din Roma,
Alexandria și Antiohia, față de ceilalți mitropoliți, iar canonul 7 acordă episcopului de
Ierusalim întâietate de onoare).

2. Sinodul II ecumenic (Constantinopol, 381):

Convocat de împăratul Teodosie cel Mare;
Prezidat de Meletie al Antiohiei, apoi, după moartea acestuia, de Grigorie de
Nazianz, iar după ce acesta demisionează, de Nectarie, noul episcop de Constantinopol;
participă 150 de episcopi.
Combate erezia pnevmatomahilor, conduși mai întâi de Macedoniu de
Constantinopol, apoi, după moartea acestuia, de Maratoniu de Nicomidia (aceștia nu
recunoșteau dumnezeirea, consubstanțialitatea și egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu
Fiul, socotindu-L doar duh sau spirit, superior îngerilor, dar coborât în rândul creaturilor;
această erezie fusese și înainte condamnată de Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare,
Epifaniu, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Didim cel Orb, Ambrozie al
Milanului);
Contra pnevmatomahilor, care erau o prelungire a ereziei ariene, hotărârea
dogmatică a sinodului declară: Noi am rămas la credința hotărâtă de cei 318 Părinți de la
Niceea... care ne învață să credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică

4
într-o singură dumnezeire, putere și ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de
aceeași cinstire și demnitate, a cărei împărăție e veșnică, în trei ipostasuri, adică în trei
persoane desăvârșite. Această hotărâre trece în articolul 8 al Simbolului de credință,
completat la sinodul al II-lea cu încă 5 articole;
Sinodul a dat 7 canoane; primul canon reconfirmă hotărârile sinodului I de la
Niceea și anatematizează ereziile ivite până atunci în Biserică.

3. Sinodul III ecumenic (Efes, 431):

Convocat de împăratul Teodosie al II-lea;
Prezidat de Chiril al Alexandriei; participă 198 de părinți.
Combate dioprosopismul, erezia lui Nestorie, patriarh de Constantinopol (care
susținea că în Iisus Hristos există două persoane, persoana divină a Fiului lui Dumnezeu,
născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, și persoana umană sau istorică a lui Iisus
Hristos, cu care S-a născut ca om din Fecioara Maria; drept consecință, Dumnezeu Tatăl a
avut doi fii, iar Fecioara Maria nu mai este Născătoare de Dumnezeu, ci doar Născătoare
de om, cel mult Născătoare de Hristos.
Sinodul a declarat că în Iisus Hristos sunt două firi, una divină și alta umană, dar o
singură persoană, cea divină, a Fiului lui Dumnezeu; legătura dintre ambele firi este o
legătură reală, ipostatică, nu una morală; Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este consubstanțial
cu Tatăl după dumnezeire și consubstanțial cu noi după umanitatea pe care a primit-o în
sânul Fecioarei Maria; ca atare, ea merită cu adevărat denumirea de Născătoare de
Dumnezeu;
Sinodul condamnă și pelagianismul, care susținea că omul poate ajunge la
perfecțiunea morală și spirituală numai prin forțe proprii, fără ajutorul harului lui
Dumnezeu; sinodul dă 8 canoane: canonul 7 interzicea, sub aspră pedeapsă, introducerea
unui alt Simbol de credință decât cel niceoconstantinopolitan, precum și orice adaos sau
omitere la acest Simbol, iar canonul 8 confirmă autocefalia Bisericii din Cipru față de
Patriarhia Antiohiei.

4. Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451):

Convocat de împăratul Marcian și soția sa, Pulcheria, sprijinitoare a ortodoxiei;
Împăratul Marcian prezidează ultima ședință, când s-a făcut proclamarea
solemnă a oros-ului (mărturisirii de credință); participă în jur de 600 de episcopi.
Combate monofizismul susținut de arhimandritul Eutihie din Constantinopol (care
susținea că, după întruparea din Fecioara Maria, Hristos nu a avut decât firea
dumnezeiască, firea omenească fiind absorbită de cea dumnezeiască; această erezie este o
formă a dochetismului, după care Mântuitorul a avut un trup aparent, dar și o formă a
apolinarismului, care afirma că locul rațiunii umane din persoana lui Iisus Hristos a fost
luat de Logosul lui Dumnezeu; erezia lui Eutihie a fost susținută de patriarhul Dioscor al
Alexandriei, dar combătută de Teodoret al Cirului.
Mărturisirea de credință: Urmând Sfinților Părinți, noi învățăm și mărturisim cu
toții pe Unul și același Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit în dumnezeire și
desăvârșit în omenitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat, având suflet rațional și trup,
deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate, fiind întru toate
asemenea nouă, în afară de păcat. Ca Dumnezeu, S-a născut mai înainte de toți vecii din
Tatăl, după dumnezeire, iar ca om S-a născut în zilele cele de pe urmă pentru noi și

5
pentru mântuirea noastră din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Unul și același
Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat și
neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin
unire, păstrându-se mai ales însușirea fiecăreia și întâlnindu-se împreunăîntr-o
singură persoană și un singur ipostas, nu în două persoane, împărțit sau despărțit, ci
Unul și același Fiu, Unul Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Împotriva
dioprosopismului nestorian (care susținea că unirea celor două firi este doar o unire
morală, și că fiecărei firi i-ar corespunde o persoană deosebită, Fecioara Maria nemaifiind
Născătoare de Dumnezeu, ci de om, ori cel mult de hristos), sinodul precizează că cele
două firi sunt unite în una și aceeași persoană a Logosului întrupat, Iisus Hristos, în chip
neîmpărțit (unica Pesoană a lui Iisus Hristos rămâne subiect neîmpărțit al celor două firi,
cele două firi nesubzistând separat în Hristos) și nedespărțit (odată unite cele două firi în
momentul zămislirii minunate, ele rămân nedespărțite pentru veșnicie). Împotriva
monofizismului eutihian (care susținea că în Hristos existădoar o fire, cea dumnezeiască,
pentru că aceasta a absorbit-o pe cea omenească la întrupare, firea omenească pierzându-
și astfel însușirile proprii și nemaipăstrând decât aparența ei), sinodul precizează că cele
două firi sunt unite în chip neschimbat (fiecare fire și-a păstrat propriile sale însușiri) și
neamestecat (cele două firi nu s-au confundat, nici nu s-au contopit sau amestecat astfel
încât să rezulte o a treia fire, ori firea omenească să se transforme în fire
dumnezeiască sau invers);
Sinodul a dat 30 canoane; prin canonul 28 se ridică Biserica Ierusalimului la
rangul de Patriarhie, iar scaunul de Constantinopol este socotit al doilea în ordinea
onorifică a vechilor scaune patriarhale, bucurându-se de aceeași cinste și privilegii ca și
scaunul Romei.

5. Sinodul V ecumenic (Constantinopol, 553):

Convocat de împăratul Justinian;
Prezidat de patriarhul Eutihie al Constantinopolului; participă în jur de 150 de
episcopi.
Împăratul Justinian condamnase deja din 543, printr-un tratat teologic adresat
patriarhului Mina de Constantinopol, nouă propoziții din scrierile lui Origen (care
susținuse preexistența sufletelor, subordinațianismul, apocatastaza); Teodor Askidas al
Cezareei Capadociei, susținător al monofiziților, indignat de condamnarea lui Origen din
543, și împărăteasa Teodora, au convins pe împăratul Justinian că monofiziții s-ar
reconcilia cu ortodocșii dacă s-ar condamna Cele Trei Capitole (1. Persoana și opera lui
Teodor de Mopsuestia, profesorul lui Nestorie; 2. Scrierile lui Teodoret de Cir contra Sf.
Chiril al Alexandriei și contra Sinodului din Efes, din 431; 3. Scrisoarea lui Ibas de
Edesa, adresată episcopului Maris de Ardașir – Persia), ceea ce s-a și întâmplat prin două
edicte ale împăratului Justinian, unul în 544 și altul în 551.
Sinodul V ecumenic condamnă și el Cele Trei Capitole, și anatematizează pe
Origen și pe ereticii anatematizați de sinoadele anterioare (Arie, Macedonie, Apolinarie,
Nestorie, Eutihie).

6. Sinodul VI ecumenic (Constantinopol, 680-681):

Convocat de împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul (Bărbosul), în sala boltită a
palatului imperial (Sinodul I trulan);

6
 Prezidat de împăratul Constantin al IV-lea; participă 174 de episcopi, printre care:
Combate erezia monotelistă (împăratului Heraclie i se sugerează că monofiziții ar
accepta sinodul de la Calcedon dacă ortodocșii ar admite concepția monoenergistă,
potrivit căreia în Hristos sunt două naturi, dar nu și două voințe și energii, ci numai o
singură voință și o singură energie; împăratul Heraclie aduce de partea sa pe patriarhul
Serghie al Constantinopolului, pe episcopii Teodor de Faran și Cyrus al Alexandriei, care
admit în Hristos o singură voință divino-umană și o singură energie divino-umană,
voința și energia umană fiind absorbite cu totul în voința și energia divină; Sfântul
Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se opune acestei erezii, dar Serghie al
Constantinopolului atrage de partea sa și pe papa Honoriu I; în 638 împăratul Heraclie
dă un Ekthesis = Expunere de credință, prin care declară că în Hristos există numai o
voință, dar ortodocșii protestează energic, în frunte cu Sf. Maxim Mărturisitorul; noul
împărat Constans al II-lea revocăEkthesis-ul lui Heraclie, dar dă în 648 un nou edict
teologic, numit Typos = Normă, prin care retracta afirmația că Hristos a avut numai o
singură voință, dar interzicea în același timp orice discuții privitoare la una sau
două voințe și energii în persoana Mântuitorului; ortodocșii protestează și împotriva
Typos-ului, reproșând lui Constans al II-lea că dacă Heraclie lăsase lui Hristos cel puțin o
singură voință, el nu i-a mai lăsat niciuna; noul papă Martin I condamnă în 649 Ekthesis-
ul, Typos-ul și erezia monotelistă, dar Constans al II-lea îl arestează, lucru pe care l-a
făcut și cu Sf. Maxim Mărturisitorul, căruia i s-a tăiat limba și mâna dreaptă, spre a nu
mai vorbi și scrie împotriva compromisului teologic numit Typos;
Noul împărat, Constantin al IV-lea Pogonatul, a convocat sinodul VI ecumenic,
care a anatematizat pe susținătorii ereziei monotelite: Teodor Faran, Serghie, Pir, Pavel și
Petru, foști patriarhi de Constantinopol, papa Honoriu I, patriarhul Cyrus al Alexandriei,
patriarhul Macarie al Antiohiei. Sinodul stabilește că în Hristos există, așa cum ne-au
învățat Sfinții Părinți, două voințe și două lucrări naturale (corespunzătoare celor
două firi), care sunt unite într-o singură persoană în chip neamestecat și neschimbat,
neîmpărțit și nedespărțit. Cele două voințe ale Sale nu sunt opuse între ele... dar voința Sa
omenească se supune voinței dumnezeiești atotputernice. Fiecare din cele două firi
lucrează ceea ce îi este propriu, cu participarea celeilalte, Cuvântul făcând ceea ce este al
Cuvântului, iar trupul, ceea ce aparține trupului. Noi nu putem admite să se afirme
că Dumnezeu și firea omenească a lui Hristos ar fi avut o singură și aceeași lucrare, ca
să nu ridicăm făptura în ființa divină, și nici să coborâm firea dumnezeiască cea aleasă la
locul cuvenit făpturilor. Credem că Unul și Același a săvârșit minunile și a îndurat
suferințele, potrivit cu cele două firi din care este compus;
Sinodul II trulan sau quinisext (Constantinopol, 691-692), convocat de împăratul
Justinian II, la care participă240 de episcopi, completează prin cele 102 canoane deciziile
sinoadelor V și VI ecumenice; canonul 30 reconfirmă ordinea onorifică a scaunelor
(pentarhia), iar alte canoane condamnă unele practici apusene (pictarea Mântuitorului în
chip de miel, celibatul preoților, postul de sâmbătă, consumul de bânză, lapte și ouă în
Postul cel Mare, etc).

7. Sinodul VII ecumenic (Niceea, 787, 843):

Convocat de împărăteasa Irina, mama lui Constantin VI Porfirogenetul (care avea
10 ani);

7
 Prezidat de patriarhul Tarasie al Constantinopolului; participă în jur de 350
episcopi, plus 130 arhimandriți și călugări.
Combate iconoclasmul (iconoclasm = distrugerea icoanelor; iconomahie = lupta
contra icoanelor; erezie derivată din monofizism, care, negând firea omenească a
Mântuitorului, ajungea la interzicerea înfățișării Sale în icoană, întrucât divinitatea nu
poate fi zugrăvită în culori materiale; canonul 82 al sinodului quinisext întemeia însă
zugrăvirea icoanei Mântuitorului în chip de om pe dogma întrupării Sale, argument
dezvoltat apoi de Sf. Ioan Damaschin; împăratul iconoclast Leon al III-lea încearcă în
726 să înlăture icoanele din biserici, dar patriarhul Gherman I al Constantinopolului se
opune; Leon îl înlocuiește în 730 cu patriarhul Anastasie, apoi dă primul edict de
distrugere a icoanelor, dar admițând cinstirea Sfintei Cruci; papa Grigorie al II-lea atrage
atenția împăratului că decizia privind icoanele nu cade în atribuția lui, ci a unui sinod
ecumenic, dar Leon III îi răspunde: „sunt împărat și preot”; în apărarea icoanelor a scris
Sf. Ioan Damaschin, care arată că icoana nu e idol, ci un simbol și un mijlocitor al
sfântului reprezentat pe ea, iar icoana Mântuitorului trebuie pusă în legătură cu dogma
Întrupării Fiului lui Dumnezeu și a existenței celor două firi în persoana Sa; icoana are un
rol multiplu: estetic, pedagogic, latreutic, haric; fiul lui Leon al III-lea, împăratul
Constantin V Copronim, convoacă în 754, la Hieria, un sinod iconoclast, zis ecumenic, la
care însă nu a participat niciun reprezentant al celor cinci scaune patriarhale, apoi dă jos
icoanele din biserici și acoperă picturile murale cu un strat gros de var; urmașul său, Leon
IV Hazarul, renunță însă la excesele tatălui său;
După o tentativă eșuată în 786, din cauza iconoclaștilor, sinodul din 787 combate
punct cu punct hotărârile sinodului iconoclast din 754, apoi, bazându-se pe scrierile Sf.
Ioan Damaschin și Teodor Studitul, arată că este permis, util și bineplăcut lui Dumnezeu
a se face icoane în sfintele lui Dumnezeu biserici, în case, pe vase, veșminte, ziduri..., atât
icoana Domnului Hristos și a Maicii Domnului, cât și icoanele îngerilor și ale sfinților;
căci cu cât ele sunt privite continuu, cu atât cei ce le privesc se ridică cu mintea la
amintirea și dorirea prototipurilor; icoanelor însă le oferim sărutare și cinstire, și nu
adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu. Căci cinstirea icoanei trece la prototipul
ei, și cel ce se închină icoanei se închină, prin ea, sfântului al cărui chip este zugrăvit pe
ea. Apoi, cinstirea icoanei e relativă, deoarece cinstim icoana numai pentru că reprezintă
o persoană sfântă. Cinstirea pe care o datorăm sfinților se întinde și la moaștele lor, și la
icoanele care-i reprezintă. Sinodul face distincție între dulia = venerare, cinstire a
sfinților, și latria = adorare, ce se cuvine numai lui Dumnezeu, arătând că Fecioarei Maria
i se cuvine iperdulia = supravenerare;
Sinodul dă 22 de canoane; în timpul lui Leon V Armeanul lupta contra icoanelor
reizbucnește, încheindu-se definitiv în timpul împărătesei Teodora, la sinodul de la
Constantinopol, din martie 843, care declară valabile toate hotărârile celor șapte sinoade
ecumenice, restabilește cultul icoanelor și anatematizează pe toți ereticii într-un
Synodicon special, care va fi citit în întreaga Biserică în prima Duminică din Postul
Paștilor – Duminica Ortodoxiei.