DARURILE LUI DUMNEZEU PENTRU OM ÎN LITURGHIA

DARURILOR ÎNAINTE SFINȚITE

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „ Sfânta Liturghie este continuarea principală a

lucrării lui Hristos în orice timp. Ea ni-L face prezent și ni-L comunică real pe Hristos, în starea
permanentă de jertfă și de înviere, ca să ne însușim și noi puterea de jertfă, opusă egoismului și
plăcerilor trecătoare, și să întărim în sufletul nostru puterea viitoarei învieri pentru veșnica
fericire a unirii iubitoare cu Hristos și cu semenii. În Sfânta Liturghie totul e prezent, fără a anula
trecutul. ” ( „Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă” )

Diac. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr. definește Sfânta Liturghie ca fiind „ ambianța comuniunii
Sfintei Treimi, întâlnirea omului cu Dumnezeul Treimic și comuniunea deplina între oameni,
care sunt chemați la întâlnire, iubire și viață în Sfânta Treime.” ( „Spiritualitatea Liturghiei” )

Sf. Ioan din Kronștadt afirmă : Liturghia este taina curățirii, sfințirii, luminării,
renașterii, facerii viu a omului pentru viața veșnică; taina iubirii dumnezeești, taina înălțării și
îndumnezeirii omului. ( „Liturghia – cerul pe pământ” )

Sfânta Liturghie actualizează, aduce în prezent, jetfa Mântuitorului Iisus Hristos de pe

Cruce. Prin jertfa Lui, Hristos s-a oferit, din iubire pentru om, ca mâncare și băutură pentru a ne
sfinți viața noastră. Fără să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui suntem morți chiar dacă
suntem vii: „și le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului
Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea
sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 53-54).

Toate slujbele Bisericii sunt o pregătire pentru Liturghie și toate culminează, își ating
desăvârșirea, în Sfânta Liturghie așa cum spune Sf. Simion al Tesalonicului,în lucrarea sa
„Despre sfintele rugăciuni ”

Liturghia își are originea în Cina cea de Taină pe care Domnul Hristos a luat-o cu
ucenicii Săi în foișor și după care a fost prins și răstignit. Acest moment se află relatat de către
toți cei patru evangheliști cu detalii. Vedem că Domnul Hristos dă poruncă expres ca acest lucru
să se repete și după moartea Lui și tot El accentuează că mâncând acea pâine de fapt mâncăm
însuși Trupul și dacă bem, bem însuși Sângele Lui. Apostolii s-au dovedit fii ascultători, iar după
învierea Domnului, punctul central al întrunirilor și rugăciunilor comune era ”frângerea pâinii”.
Cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament face, nu de puține ori , referiri la acest obicei nou
care capătă un loc deosebit în derularea vieții de creștin. În antichitatea creștină cuvântul
„Liturghie” avea un înțeles mai larg, indicând totalitatea actelor cultului divin. În Epistola I către
Corinteni, Sf. Ap. Pavel folosește numiri precum: „Cina Domnului” , „ Paharul Binecuvântării”
sau „Paharul Domnului”. Alte numiri din primele veacuri indică scopul jertfei sau caracterul ei
de lucrare sfântă și publică: „Ofrandă” ( Sf. Clement Romanul în „Epistola I Cor.” Cap 40),
„Euharistie sau Mulțumire” ( Sf. Iustin Martirul în „Apologia I” cap. 63 și Clement Alexandrinul
în „Pedagogul II” ), „Mister” sau „Taină” și „Adunare Sfântă” ( Sfinții : Ignatie al Antiohiei,
Atanasie cel Mare, Grigorie de Nissa și Ioan Gură de Aur). Din secolele V – VI înțelesul s-a
restrâns la celebrarea Jertfei Legii celei Noi și împărtășirea credincioșilor cu Sfintele Daruri.
Trebuie menționat că, deși erau strâns legate, „Euharistia” și „Agapele” erau practici distincte.

Prima descriere a Liturghiei Bisericii primare datează de la jumătatea sec. al II-lea d.H.
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful ne dă cea mai amănunţită descriere a Liturghiei din primele
trei secole. „Tradiția Apostolică” a lui Ipolit Romanul (218) ca și alte izvoare din sec. III ,
dovedesc o uniformitate liturgică în regiuni diferite ( Siria ,Egipt, Roma ) chiar dacă existau
anumite adaptări la specificul locului. La început rugăciunea euharistică era improvizată de
slujitor, lucru chiar încurajat, așa cum reiese din „Didahie” : „Profeților îngăduiți-le să
mulțumească cât vor…” și din scrierile Sf. Iustin : „înalță rugăciuni și mulțumiri cât îi stă în
putere”, fără însă a avea o libertate prea mare , asemenea relației dintre libertate și canon în
iconografie. „Tradiția Apostolică” atribuită lui Hipolit al Romei ( teză pusă azi la îndoială) ,
susține formularea liberă: „ Nu e necesar să folosească aceleași cuvinte, ci fiecare să se roage
după puterea sa. Să se roage însă ce este sănătos în ce privește dreapta credință” . Treptat s-au
impus regulile marelor centre ecleziale și ale marilor Părinți ai Bisericii.

Toate Liturghiile existente azi în Bisericile răsăritene derivă din cele doua Liturghii de
origine apostolică: cea a Sf. Iacob fratele Domnului, primul episcop al Ierusalimului, din care
derivă riturile antiohiene și cea a Sf. Marcu evanghelistul din care derivă riturile alexandrine.
Astfel, anaforalele de tip alexandrin sunt mai arhaice și mai puțin elaborate pe când cele
antiohiene sunt mai sobre și mai elaborate. Adoptată de Biserica din Constantinopol, Liturghia
Sf. Iacob a primit o dezvoltare aparte , prin adăugarea treptată de elemente specific bizantine,
desăvârșinduse prin contribuția celor doi mari sfinți răsăriteni : Vasile cel Mare și Ioan
Hrisostom care ne-au lăsat rânduielile pe care le știm pâna astăzi. În Biserica grecească se
săvârșește și în prezent Liturghia Sf. Iacob, o dată pe an , în ziua prăznuirii sale pe 23 octombrie.

Slujba Sfintei Liturghii a fost privită totdeauna ca un prilej de bucurie și de luminare

sufletească, întrucât, prin împărtășirea cu Sfintele Daruri care se sfințesc într-însa, îl avem între
noi pe Hristos, Mirele nostru Ceresc, Care petrece întru noi și noi întru El (Ioan 6, 56). Această
bucurie nu se potrivea însă cu zilele Postului Mare, zile de întristare și de pocăință, când Mirele
este luat de la noi (comp. Matei 9, 15 și Luca 5, 34-35). De aceea, consfințind o veche tradiție a
Bisericii, soborul Părinților adunați la Laodiceea (Asia Mică, 360-380) a hotărât să nu se mai
săvârșească Liturghie și să nu se mai serbeze pomenirea Sfinților Mucenici, care era împreunată
cu Liturghia, în timpul Postului Mare, decât Sâmbăta și Duminica, zile în care postul era mai
puțin aspru (canoanele 49 și 51 Apostolic).

Omul liturgic, care trăieşte vibrant ritmul temporal al înveșnicirii în Biserică, nu poate fi
rupt de Euharistie, dorul după hrănirea cu Dumnezeu devenind aerul pe care sufletul îl respiră în
tot anul bisericesc, dar mai ales în post. Erau deci creștini care doreau să se împărtășească și în
celelalte zile din cursul săptămânii și mai ales miercurea și vinerea. Ca să împace această
dorință pioasă a credincioșilor cu hotărârile Sinodului de la Laodiceea, s-a luat obiceiul de a opri
o parte din Darurile Sfințite la Liturghia de sâmbătă și duminică, pentru a împărtăși cu ele pe
credincioși în celelalte zile în care nu se putea săvârși Liturghie, dovadă a vechilor practici care
îndemnau la Împărtășanie zilnică. Iar ca să nu se întrerupă ajunarea obișnuită din zilele de post,
împărtășirea aceasta avea loc spre seară, îndată după slujba Vecerniei. Rânduiala împărtășirii,
destul de simplă la început, a devenit încetul cu încetul, din ce în ce mai sărbătorească, fiind
încadrată între slujba Vecerniei de o parte și rugăciunile și ceremoniile din rînduiala Liturghiei,
care erau mai ales în legătură cu Taina împărtășirii, de cealaltă parte. Cele două slujbe, deosebite
la început, în cadrul cărora avea loc împărtășirea credincioșilor în zilele de post, s-au contopit cu
timpul într-o singură slujbă, care s-a numit Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Soborul al
cinci-șaselea al Sfinților Părinți (Trulan 692), a hotărât ca această Liturghie să se facă în toate
zilele postului Păresimilor, afară de sâmbete și duminici, precum și de sărbătoarea Bunei-Vestiri
(canonul 52). Aşadar, miercurea şi vinerea – în afară de Vinerea Patimilor (aliturgică), se
săvârşeşte o „slujbă de seară specială a Sf. Euharistii”, Liturghia Darurilor. Se oficiază şi în joia
din săptămâna a V-a, luni, marţi şi miercuri din Săptămâna Patimilor precum şi în acele zile ale
sfinţilor cu polieleu, care cad în timpul Postului Mare, precum şi în celelalte zile de rând când nu
se săvârşeşte liturghia Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare. În zilele de luni, marţi şi
miercuri ale Săptămânii Patimilor, după săvârşirea slujbei ceasurilor cu Stâlpii Evangheliilor,
urmează Obedniţa iar apoi Vecernia unită cu Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, după
rânduiala din Triod.

Înainte chiar de fixarea ciclului Postului Mare, primii creștini aveau obiceiul de a lua
cu ei de la Liturghie, Daruri consacrate, pentru a se cumineca în zilele în care aceasta nu se
săvârșea, lucru combătut de Iustin Martirul, Tertulian, Ciprian, Vasile cel Mare, Grigorie din
Nazianz, Ambrozie al Milanului și alții. Cu toate acestea practica a continuat, mai ales în mediile
monahale, la cei care se retrăgeau în pustie.

Potrivit istoricului bisericesc Socrate, la Alexandria se oficializase încă din sec. V , obiceiul de a
solemniza oficiul Cuminecării private printr-o reuniune comunitară, nu doar în Postul Mare, ci și
în toate zilele de miercuri și de vineri de peste an.

În tradiţia ortodoxă, Sf. Euharistie este întotdeauna precedată de o perioadă de postire

deplină – „ postul euharistic”. Acest principiu general explică faptul că , in cadrul acestei
Liturghii, pentru Sf. Euharistie, diferită ca formă de toate celelalte slujbe, nu s-a fixat o oră
anume, pentru că timpul săvârşirii sale depinde, în primul rând, de caracterul zilei în care ea
urmează a fi săvârşită. Astfel, la un praznic mare, Tipicul rânduieşte o împărtăşanie matinală,
deoarece privegherea îndeplineşte rolul postului sau al pregătirii. Pentru un praznic mic, fără
priveghere, Sf. Euharistie este mutată la o oră târzie, astfel încât – cel puţin teoretic – în oricare
din zilele săptămânii ea trebuie să aibă loc la prânz. În cele din urmă, în zilele în care se
rânduieşte un post aspru sau deplin, cazul zilelor de luni, marţi şi miercuri în cauză, Sf.
Euharistie se primeşte seara. Biserica rânduieşte în aceste zile, după cum și în întreaga
Săptămână a Sf. Patimi, o abstinenţă totală de la mâncare, până la apusul soarelui. Zile pline de
osteneli duhovniceşti şi fizice, ele sunt luminate de aşteptarea primirii împărtăşirii cu Trupul şi
Sângele lui Hristos, iar această aşteptare ne întăreşte în efortul nostru atât duhovnicesc cât şi
fizic; îl transformă în osteneli ce caută spre bucuria Împărtăşaniei de seară. De asemenea, este în
specificul ei să fie celebrată spre seară, purtând în structura ei atmosfera spațiului monahal în
care a fost creată.

Într-o epocă recentă s-a creat obiceiul de a transfera dimineaţa celebrarea Vecerniei unită cu
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite ca, în acest fel, împărtășirea să aibă loc la aproximativ
aceeaşi oră ca de obicei. Această împărtăşire de dimineaţă în cazul de faţă, a fost privită reticent,
în Biserica Rusă fiind considerată de rigorişti ca o încercare de „a-L minţi pe Dumnezeu”, pentru
faptul că întrerupea postul aspru, îndulcindu-i spiritul.

Sfântul Simeon al Tesalonicului ridică originea acestei liturghii până în timpul

Apostolilor. E greu să stabilim, cu precizie cronologică, ordinea sau provenienţa şi vechimea
acestei liturghii. E sigur că ea este o instituţie de origine orientală, probabil aghiopolită (din jurul
Ierusalimului) sau siriană, sau chiar bizantină, cum cred alţii. Prima mărturie pe care o avem cu
privire la celebrarea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite datează dinanul 617 , în „Cronicile
Pascale” de la Constantinopol, fără a fi limitată la perioada Postului Mare, lucru ce s-a păstrat în
Marea Biserică din Constantinopol chiar și după 692 când Sinodul Trullan a limitat-o la această
perioadă.

În ceea ce priveşte autorul acestei sfinte Liturghii, tradiţia mai veche este foarte puţin
precisă. Tradiţia majorităţii manuscriselor din secolul al XII-lea înainte, păstrată până azi în
Liturghierul nostru, pune însă această Liturghie sfântă sub numele unuia dintre cei mai iluştri
ierarhi ai creştinătăţii, Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), episcopul Romei († 604). Însa Papa
Grigorie cel Mare doar o pomeneşte în scrierile sale, cel mai probabil fiindcă o va fi văzut la
Constantinopol în vremea când era „apocrisiar”, adică delegat papal permanent al papei Pelagiu
al II – lea. Cu toate acestea, nu el este autorul ei, originea ei fiind în mod evident monahală,
preluată probabil din evlavia monahilor palestinieni, dovadă prezenţa ei şi într-unul din riturile
siriace, ritul siro-malankarez, dar putem admite o oarecare contribuție a sa la sistematizarea în
scris a acestei Liturghii. Această Liturghie poate fi considerată şi o formă bizantină de adoraţie a
Euharistiei, deşi teologia bizantină nu cunoaşte această formulă. Ca dovadă în sprijinul acestei
ipoteze stă şi faptul că la intrarea cu Sfintele Daruri, acum consacrate, se îngenunchează deplin,
cu faţa până la pământ.

Agnețul folosit la această Liturghie este consacrat la Liturghia din duminica precedentă,
preotul scoţând pe lângă Agneţul de la Liturghia respectivă alte Agneţe, corespunzătoare
numărului de Liturghii ale Înaintesfinţitelor pe care le va celebra. După consacrarea de la
Liturghie acesta este îmbibat cu vin consacrat şi aşezat în chivot, de unde va fi scos la vremea
Liturghiei Înaintesfinţitelor
Practica Bisericii din Constantinopol arată că, în secolele al X -lea-al XII -lea (cel puţin), existau
două tipuri de Daruri mai înainte Sfinţite: unele care nu se udau cu Sfântul Sânge şi erau
destinate întrebuinţării în cadrul Liturghiei Darurilor mai înainte Sfinţite; şi altele care se udau,
deoarece erau destinate împărtăşirii acasă a bolnavilor şi a celor zăvorâţi. Asupra Potirului cu vin
la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite nu se citeau nici un fel de „rugăciuni simţitoare”, şi
vinul era recunoscut ca prefăcut (transsubstanţiat) în Sângele Domnului prin unire cu Trupul,
pentru că Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite se „săvârşeşte doar (sau anume) pentru sfinţirea
Potirului”.

Observăm însă că în secolul al XV-lea era generalizată practica împărtăşirii cu Agneţul stropit cu
Sfântul Sânge, dar se considera în continuare că conţinutul Potirului se transformă în Sângele lui
Hristos prin unirea vinului cu părticica Agneţului cufundată în el. Despre aceasta fericitul
Simeon al Thesalonicului scria: „Preasfintele Daruri, cele mai înainte sfinţite, nu primesc nimic
prin rugăciunile ce se zic, căci sunt Daruri desăvârşite... În Sfântul Potir, fără de citirea
rugăciunilor cunoscute, se toarnă vinul şi apa, pentru ca, dizolvându-se în ele Dumnezeiasca
Pâine şi Sângele cu care e stropită..., elementele din Potir s-au sfinţit deja pentru ca preotul să se
poată împărtăşi şi cu Pâine, şi din Potir”

O ultimă referire istorică importantă privind Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite o avem în
Pidalion (sfârşitul secolului al XVIII-lea-începutul secolului al XIX -lea), la tâlcuirea Canonului
52 Trulan. Acolo întâlnim următorul avertisment: „Cei care nu înmoaie Sfânta Pâine în Sânge,
aşa cum este indicat în Evhologhion, şi nu-l păstrează aşa pentru săvârşirea Mai-înainte-sfinţitei,
în mod evident urmează ritului latin”. Părintele profesor Stefanos Alexopoulos consideră că
această menţiune arată că vechea rânduială de a păstra Sfântul Trup neînmuiat în Sfântul Sânge
încă se mai păstra, iar autorii Pidalionului o combăteau pe motive confesionale, fără să ştie că
această practică a fost normativă în Biserica de Răsărit cu mult înainte ca latinii să introducă
obiceiul de a împărtăşi mirenii doar cu Sfântul Trup (în secolul al XIII-lea).

Așadar, vechea practică de a sfinţi Potirul doar prin punerea Sfântului Trup în el a dispărut încă
de prin secolul al XIII-lea. În prezent, peste tot, atunci când se pregăteşte Sfântul Agneţ, acesta
este înmuiat şi cu Sfântul Sânge. Ruşii şi românii îl înmoaie mai mult, iar ortodocşii de limbă
greacă şi alţii fac pe partea de jos a Agneţului doar semnul crucii cu linguriţa plină cu Sfântul
Sânge. Ar fi chiar suficient şi logic ca picăturile de Sfântul Sânge să se pună cu linguriţa pe
părticica IC care se va pune în Potir, iar restul Agneţului poate şi să nu fie înmuiat.

Până în secolul al XVII-lea, toți slujitorii ortodocși se împărtășeau, la Liturghia Darurilor mai
înainte Sfinţite, şi din Potir, crezând că în el este Sfântul Sânge. Începând cu a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, ruşii, apoi şi românii nu se mai împărtășeau din Potir, ca la celelalte
Liturghii, preluând argumentele scolastice invocate de Petru Movilă, mitropolitul Kievului,
potrivit cărora în Potir nu ar fi Sfântul Sânge, ci doar vin sfinţit.
Conform Tradiţiei Ortodoxe, în Potir, la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, avem tot Sfântul
Sânge şi de aceea trebuie să ne împărtăşim ca de obicei, având posibilitatea de a împărtăşi şi
copiii.

Se pare că primii creştini se împărtăşeau zilnic (Faptele Apostolilor 2, 42, 46 ). Mai pe

urmă, până prin secolele al VII-lea și al VIII-lea, majoritatea credincioşilor se împărtăşeau în
toate zilele în care se săvârşea Sfânta Liturghie, adică în toate duminicile şi sărbătorile de peste
an, şi mai ales la aniversările sfinţilor martiri. Erau excluşi de la acest drept numai penitenţii şi
excomunicaţii.

În secolul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare zicea că „este bine şi folositor a se împărtăşi în
fiecare zi şi a primi dumnezeieştile Taine...”, dar că, prin părţile sale, era obiceiul de a se
împărtăşi de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta. Canonul 9
apostolic şi Canonul 2 al Sinodului din Antiohia îi pedepseau cu excomunicarea pe cei ce asistau
la Liturghie fără să se împărtășească. Fundamentul ortodoxiei înseamnă Liturghie zilnică, ritm
liturgic şi euharistic neîntrerupt şi trăire a Tainelor lui Dumnezeu în fiecare clipă.

Mai târziu, răcindu-se zelul unor creștini, dar şi crescând respectul unora pentru Sfânta
Împărtășanie, numărul celor care se apropiau de Sfântul Trup şi Sânge a început să se micşoreze
treptat şi împărtăşirea lor s-a făcut din ce în ce mai rar. Aşa s-a ajuns la situaţia de astăzi, când la
Liturghie se împărtăşesc uneori numai sfinţiţii slujitori, pe când cei mai mulți credincioși se
împărtășesc de obicei în posturi sau chiar o singură dată pe an, şi anume la Paşti.

În general, împărtăşirea fiind condiţionată şi precedată obligatoriu de spovedanie, duhovnicul

este chemat să recomande termenele pentru împărtăşire, potrivite fiecăruia spre îndreptare și
curățire. Povăţuirile din Liturghier socotesc obligatorie împărtăşirea generală de cel puţin patru
ori pe an: „Preoţii de popor să înveţe pe credincioșii lor, ca în cuget curat, parte bărbătească şi
femeiască, de va fi cu putinţă la praznice, iar de nu, negreşit în cele patru posturi de peste an să
se gătească spre aceasta... Iar de vor vrea, osebit de cele patru posturi obişnuite, să se apropie
către Sfânta Împărtăşire...”.

După Simeon al Tesalonicului, fiecare creştin temător de Dumnezeu ar trebui să se împărtăşească

cel puţin la 40 de zile, iar cel care se păstrează curat şi se simte vrednic se poate apropia şi mai
des, chiar în fiecare duminică, mai ales bătrânii şi bolnavii, căci aceasta este pentru dânşii izvor
de sănătate şi întărire. În aceeaşi categorie pot fi socotiţi toţi aceia care se află în preajma unui
eveniment hotărâtor pentru restul vieţii lor, ca de exemplu candidaţii la preoţie înainte de
hirotonie, femeile înainte de naştere, ostaşii înainte de luptă ş.a. E de asemenea frumos obiceiul
general odinioară, păstrat şi astăzi, ca şi tinerii care se căsătoresc să se spovedească şi să se
împărtăşească înainte de cununie.

Au existat numeroase controverse despre deasa sau rara împărtășire și chiar despre
împărtășirea continuă, surprinse foarte bine in cartea „Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine –
dosarul unei controverse” a Diac. Prof. Dr. Ioan Ică jr., controverse care mergeau de la
interzicerea participării la Liturghie a celor care nu se împărtășesc până la anatematizarea celor
care susțineau împărtășirea continuă. Ciudat e că fiecare dintre tabere aducea argumente din
aceleași izvoare sau de la aceiași Sf. Părinți. Sf. Nicodim Aghioritul, vorbind despre deasa şi rara
împărtăşanie spunea: „ dacă în fiecare clipă nu te împărtăşeşti de Hristos în inima ta, zadarnică
îţi este orice fel de împărtăşanie o dată în zi, în afara inimii tale”.

„Nici deasă, nici rară – spunea Sf. loan Gură de Aur- ci cu vrednicie“, dar când vorbim de
vrednicie şi nevrednicie la Sf. Împărtăşanie – fie vorba între noi, nimeni nu e vrednic a se
împărtăşi. „Hristosul din noi ne face să fim vrednici de Hristosul din potirul de dinaintea noastră.
Nu noi suntem cei care-I dictăm lui Hristos când să ne împărtăşim, ci Hristos este Cel Care ne
oferă şansa de împărtăşire și e bine să nu refuzăm.” (Preot Constantin Necula, „Îndumnezeirea
maidanului” )

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „fiecare primește din Trupullui Hristos ceea ce i
se potrivește lui sau treptei lui” iar Părintele Dumitru Stăniloae explică astfel: „Fiecare om
primește întreg Trupul lui Hristos, dar actualizează în sine, acele lucrări sau puteri ale Trupului
lui Hristos care sunt mai potrivite cu însușirile lui”.

Avem nevoie de Liturghie, aşa cum avem nevoie de aer, iar Liturghia Darurilor tocmai acest
lucru arată: că nu putem să postim de acestă lume fără a ne hrăni cu cea de dincolo, nu putem
flămânzi de cele pământeşti fără a ne hrăni cu Dumnezeu.

Idealul este ca fiecare creştin care ia parte la Sfânta Liturghie să se cuminece cât mai des
cu Sfântul Trup şi Sânge, după sfatul duhovnicului, pregătindu-se din vreme pentru aceasta.
Condiția principală impusă pentru aceasta, indiferent cât de rar sau cât de des ne împărtăşim, este
curăţia conştiinţei şi a inimii, cu care trebuie să-L primim pe Hristos, potrivit cuvintelor Sfântului
Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar...”
(I Corinteni 11, 28).

Părintele Ilarion Argatu spunea că Îngerii nu lipsesc de la Sfânta Liturghie. „Sfinții îngeri doresc
să audă glasul Evangheliei Domnului Dumnezeu și să vadă cu ochii lor chipul Sfintei Jertfe și
să se îndulcească de dumnezeiasca și Sfânta Liturghie.” - așa cum mărturisim la Sf. Maslu.
Creștinul care nu participă la Sfânta Liturghie pierde în acea clipă pe îngerul păzitor. Acesta
părăsește sufletul pe care îl are în pază și i vine la Sfânta Biserică pentru a participa la Sfânta
Liturghie, căci spune Hristos: „unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu”( In. 12, 26 )

În această Liturghie mărturisim: „Acum Puterile Îngerești, împreună cu noi, nevăzut slujesc...” ,
înțelegând această Liturghie ca una premergătoare celei din Biserica Biruitoare, în care Hristos
nu trebuie să se mai jertfească ci doar ne împărtășim de El continuu și veșnic.

PR. MIHOC MIHAI

 BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxa,

București, 2019
2. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Specială, , Editura Lumea Credinței, București, 2005
3. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxa, București, 2004
4. Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Editura Deisis, Sibiu, 2008
5. Sf. Ioan din Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, Sibiu, 2002
6. Diac. Prof. Dr. Ioan Ică jr., Canonul apostolic al primelor secole, Editura Deisis-
Stavropolios, 2008
7. Diac. Prof. Dr. Ioan Ică jr., Împărtășirea continua – dosarul unei controverse, Editura
Deisis, Sibiu, 2006
8. Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, Editura Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxa, București, 2000
9. Sf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeeștii liturghii, Editura Arhiepiscopiei
Bucureștilor,1989
10. Robert F. Taft, Ritul bizantin, Editura Reântregirea, Alba Iulia, 2008
11. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Editura Renașterea, Cluj Napoca,
2010
12. Preot Constantin Necula, Îndumnezeirea maidanului, Editura Agnos, 2006
 LUNCUSOARA 23.03.2021

CERC PASTORAL NR. 2

SFÂNTUL CUVIOS IOAN IACOB DE LA NEAMȚ

DARURULE LUI DUMNEZEU PENTRU

OM ÎN LITURGHIA DARURILOR
ÎNAINTE SFINȚITE

Pr. Mihai Mihoc