Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Master: Specializarea Pastoraţie şi duhovnicie

I. Informaţii generale despre curs, seminar sau lucrare practică

Titlul disciplinei: Mărturia creştină şi filantropia

Codul:OMP006
Numărul de credite: 8
Locul de desfăşurare: Facultatea de Teologie Ortodoxă
Programarea în orar a activităţilor:

II. Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator

Nume, titlul ştiinţific: Pr. Conf. Univ. dr. Dorel Man

lnformaţii de contact:
(adresă e-mail, eventual nr. de telefon): 0744 128 128, mandorelubb@yahoo.com

III. Descrierea disciplinei:

(Obiectivele cursului, conţinutul acestuia, competenţele dobândite prin absolvirea
disciplinei, metodele utilizate în cazul predării, al seminarului sau al lucrărilor practice)

1. Promovarea filantropiei creştine în parohie.

2. Filantropia, caracteristică fundamentală a credinţei creştine ortodoxe.
3. Valoarea materială şi spirituală a actului filantropic.
4. Coordonatele mărturiei creştine.

Obiectivele cursului/disciplinei:
1.Pregătirea teologilor în vederea misiunii şi practicării filantropiei creştine în
spaţiul parohial.
2.Aprofundarea mijloacelor de pastoraţie pentru dinamizarea vieţii religioase a
enoriaşilor, precum şi promovarea proiectelor şi programelor pastorale la nivel parohial cu
accent şi pe slujirea socială.
3.Disciplina insistă asupra cunoaşterii şi practicării corecte a filantropiei, având în
vedere temeiurile biblice şi patristice.
 4. Conducerea şi coordonarea activităţilor filantropice de către consiliile şi
comitetele parohiale, în conformitate cu Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii
Ortodoxe Române.

Conţinut :
1. Preotul şi viaţa liturgică, morală şi socială a creştinilor.
2. Filantropie şi mărturie la Sfinţii Trei Ierarhi.
3. Repere istorice - filantropia românească.
4. Biserica Ortodoxă Română şi filantropia – grija pentru suferinzi
5. Creştinul ortodox - român cetăţean şi patriot.
6. Sfinţenie şi mărturie creştină la sfinţii români.
7. Preotul paroh şi enoriaşii săi - factori ai păcii într-o lume multiconfesională
8. Preotul, slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor.
9. Familia preotului şi filantropia creştină.
10. Vizita pastorală ca exercitare practică a filantropiei creştine.
11. Instituţii de asistenţă socială în Patriarhia Română.
12. Caracteristicile mărturiei şi filantropiei creştine.

Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei:

1. Cunoaşterea şi stăpânirea normelor şi metodelor de promovare a mărturie creştine şi
filantropiei.
2. Implicarea studenţilor în vederea practicării mărturiei creştine.
3. Conştientizarea cu privire importanţa filantropiei la nivel parohial.

Metodele utilizate în cazul predării, al seminarului sau al lucrărilor practice:

1. Expunerea;
2. Modelarea didactică;
3. Lucrul cu textul scripturistic;
4. Dezbaterea;
5. Problematizarea;
6. Conversaţia euristică şi catehetică;
7. Metoda alianţei;
8. Observaţia pedagogică;
9. Dialogul euristic;
10. Realizarea de referate, teste dociomologice.

V. Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei:

[După caz: calculator, instrumente de specialitate sau de laborator, echipament special,
diverse materiale etc. - cu precizarea dacă acestea sunt sau nu sunt asigurate de facultate
-opţional]

VI. Planificarea /Calendarul întâlnirilor şi a verificărilor/examinărilor intermediare :

[Precizarea exactă a tematicilor abordate în cadrul fiecărei întâlniri în parte, cu
precizarea datei la care acestea sunt sunt planificate şi menţionarea, la fiecare
curs/seminar/lucrare/verificare intermediară în parte, a:
- conceptelor de bază sau a cuvintelor cheie,
 - partea relevantă din bibliografia obligatorie, cu precizarea capitolelor sau a paginilor
aferente
- obligaţiile studenţilor pentru întâlnirea respectivă (lecturi, teme, lucrări)].

VII. Modul de evaluare:

[Componentele de activitate a studenţilor care vor fi evaluate (verificări pe parcurs,
lucrări de semestru, proiecte de cercetare, participare activă etc.), ponderea acestor
componente în nota finală, modalitatea de desfăşurare a examenelor/verificărilor, criterii de
evaluare].

Întocmirea unei lucrări de seminar prin primirea unei teme, cu bibliografia necesară.
Ponderea acestei lucrări în nota finală este de 35%. Examenele sunt orale; iar criteriile de
evaluare sunt următoarele:
a. stăpânirea şi utilizarea adecvată a doctrinei, a conceptelor, a teoriilor, a orientărilor, a
fiecărei arii tematice;
b. stăpânirea optimă a capacităţilor de proiectare şi realizarea lucrărilor ştiinţifice;
c. utilizarea eficientă a metodologiei ştiinţifice destinate cunoaşterii şi formării
personalităţii lor.

VIII. Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale:

[Prezenţa la ore, condiţii de prezentare la examen, modalităţi de recuperare, noţiunea
de plagiat, consecinţele plagiatului la lucrările elaborate, consecinţele cazurilor de fraudă la
examen, rezolvarea contestaţiilor].

Aceste probleme se dezbat şi se rezolvă în orele de audienţă, iar unde este cazul, sunt
aduse în atenţia tuturor studenţilor, spre a se evita pe viitor situaţii nedorite.
 MĂRTURIE ŞI FILANTROPIE CREŞTINĂ

Suport de curs

INTRODUCERE
1. REPERE BIBLICE ŞI PATRISTICE

Filantropia este mărturie misionară adusă iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni,
iubire manifestată în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, iubire mai tare decât păcatul şi
moartea: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Fiul Său Cel Unul
Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16).
Liturghia euharistică este şi o lucrare de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru
iubirea Sa faţă de oameni. Cu alte cuvinte, în Liturghie este celebrată frumuseţea şi
binefacerea Filantropiei divine a Sfintei Treimi descoperită lumii prin Iisus Hristos.
Deci, Filantropia divină (iubirea de oameni a lui Dumnezeu) este centrul Sfintei
Liturghii a Bisericii, dar iubirea divină celebrată devine iubire divină comunicată,
împărtăşită celor care o celebrează.
Filantropia Lui să devină Filantropia noastră: "Poruncă nouă vă dau vouă, să vă
iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi" (Ioan 15, 12). Ca să putem iubi pe
aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos, trebuie să avem pe Hristos în noi, prin
rugăciune şi Euharistie.
Prezenţa iubitoare a lui Hristos prin Sfântul Duh în creştinii care se împărtăşesc
euharistic cu El face legătura între Filantropia divină a Sfintei Treimi şi Filantropia
eclesială a creştinilor.

Prin filantropie se înţelege o „acţiune de binefacere întreprinsă în folosul oamenilor

săraci şi al aşezămintelor de binefacere”, care nu trebuie limitat numai la aspect material
deoarece acest termen în Sf. Scriptură se referă atât la filantropia lui Dumnezeu cât la
filantropie ca relaţie între oameni, termen întâlnit în Faptele Apostolilor. (vezi Pr. Mihai
Vizitiu, Filantropia divină şi filantropia….. )
În viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, cuvintele Evangheliei Sale sunt seminţe
pentru a rodi fapte bune. Credinţa şi iubirea se manifestă în compasiune, iar compasiunea
se manifestă în comuniune de viaţă. Celor pe care-i vindecă Iisus Hristos le cere credinţă
(Matei 9, 28) sau face aceasta în baza credinţei celor apropiaţi lor (exemple: vindecarea
fiicei femeii cananience (Matei 15, 28), vindecarea servitorului centurionului roman
(Matei 8, 13), vindecarea paraliticului purtat de alţi oameni (Luca 5, 20) ş.a.
Cultul liturgic adus lui Dumnezeu nu poate fi despărţit de reconcilierea cu aproapele:
"Lasă darul tău acolo, înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău"
(Matei 5, 24). Deci, celebrarea Filantropiei divine cere practica filantropiei sociale, pentru
că binecuvântarea de a intra în Împărăţia Cerurilor se dă celor ce au hrănit şi îmbrăcat
săracii, au cercetat bolnavii şi prizonierii (cf. Matei 25, 34-46).
.
Reţinem exemplul celor două surori Marta şi Maria (Luca 10, 38-42), una simbol al
ospitalităţii şi alta simbol al spiritualităţii, arată complementaritatea dintre social şi
spiritual. Totuşi Hristos Domnul nu acceptă ca socialul să se substituie spiritualului, ci
trebuie ca dimensiunea spirituală a vieţii să fie baza activităţii noastre frăţeşti,
sociale: "Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, dar un lucru trebuie: căci
Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea" (Luca 10, 41-42).
--Minunea înmulţirii celor cinci pâini şi a celor doi peşti pe când hrana binecuvântată de
Hristos era dăruită de ucenicii Lui celor flămânzi este o icoană sau o paradigmă a
legăturii dintre spiritualitate şi social. Hrana spirituală pentru suflet este primordială, dar
ea trebuie completată cu hrană pentru trup: "Daţi-le voi să mănânce!" (Luca 9, 13).

Iisus Hristos a dat această poruncă ucenicilor Săi după ce El Însuşi a hrănit spiritual
mulţimile de oameni cu hrana Evangheliei Vieţii şi a vindecat bolnavii aduşi la El (Ioan 6,
1-13). Aceasta înseamnă că activitatea sacramentală a Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos
trebuie să se reverse sau să se prelungească în misiunea ei socială, iar misiunea socială a
Bisericii primeşte putere din viaţa ei spirituală. Domnul nostru Iisus Hristos nu opune
niciodată viaţa liturgică, vieţii sociale. Datorită acestui fapt, filantropia socială a Bisericii
nu trebuie despărţită de Liturghia eclesială.

Iisus Hristos apreciază şi bănuţul văduvei oferit templului din Ierusalim (Luca 21,
2-4) şi mirul preţios al femeii păcătoase oferit lui Iisus împreună cu lacrimile pocăinţei ei
(Luca 7, 36-50), pentru că El nu desparte iubirea de Dumnezeu de iubirea de oameni şi
nici iubirea de oameni de iubirea de Dumnezeu.

În plus, instituirea Cinei sau a Jertfei mistice a lui Hristos, adică a Sfintei
Euharistii, este urmată de pilda diaconiei, a iubirii smerite, simbolizată de spălarea
picioarelor discipolilor (Ioan 13, 4-15). În prezent este necesar „să unim mai mult ştiinţa
cu spiritualitatea, arta medicală cu rugăciunea, cuvântul bun cu fapta caritabilă, grija
pentru sănătatea noastră, inclusiv morală, cu grija pentru sănătatea celor din jurul nostru”1,
iar pentru realizarea acestor nevoi trebuie să promovăm o cooperare mai intensă a
Bisericii cu instituţiile umanitare ale statului.

***

- Sf. Ioan Gură de Aur spune că: „filantropia şi diaconia creştină este o artă
dumnezeiască, care ca şi celelalte arte şi ştiinţe trebuie învăţată”.

- Sf. Ioan Gură de Aur: „un nemilostiv este pedepsit de Dumnezeu chiar dacă şi-
agonisit averile prin dreptate” (Scrieri, partea III-a, p. 608.

- Sf. Vasile cel Mare: „omul milostiv este trimis în împărăţie înaintea celor
drepţi”

***

Unitatea dintre Euharistia liturgică şi diaconia socială arătată în Persoana şi lucrarea

lui Iisus Hristos este o constantă atât în Biserica Sfinţilor Apostoli, cât şi a Sfinţilor
Părinţi.

Înţelegând că iubirea lui Hristos faţă de oameni şi a oamenilor faţă de Hristos este
însăşi viaţa Bisericii, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut că Liturghia
sacramentală şi Filantropia socială a Bisericii sunt interioare una alteia. Sfânta şi
dumnezeiasca Liturghie este sinteza Filantropiei divino-umane, iar Filantropia smerită
creştină a faptelor bune este o revărsare sau o iradiere a Liturghiei în viaţa socială, în
lume, după cum ne îndeamnă Hristos Domnul: "Aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl
vostru Cel din ceruri" (Matei 5,16).
Astfel, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au unit Euharistia cu Diaconia
socială a agapei frăţeşti, a organizării de colecte pentru a ajuta pe cei săraci, pe văduve,
pe orfani şi pe bătrâni, după cum vedem în scrierile Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni
11, 20-21; 16, 1-3; I Tes. 4, 9-12) şi în cele ale Sfântului Evanghelist Luca (Fapte 2, 44-
45; 4, 34-35; 6, 2-3; 14, 17; 20, 35). Prin colecte sunt ajutate adesea şi alte Biserici locale.
1
Pastorala Sf. Sinod, 2012 - Anul omagial al Sf. Maslu şi al îngrijirii bolnavului în Patriarhia Română.
 Sfinţii Părinţi ai Bisericii au continuat practica apostolică a filantropiei sau a diaconiei
sociale inspirată din Evanghelie şi Liturghie, iar apoi au extins opera filantropică sau de
cariate şi au organizat-o în structuri sau instituţii permanente.

Exemple grăitoare în acest sens sunt în secolul al IV-lea: Sf. Vasile cel Mare ( 379), care a
înfiinţat instituţii de caritate pentru săraci, bolnavi, orfani şi Sf. Ioan Gură de Aur ( 407),
care s-a făcut avocatul săracilor şi a predicat pe Hristos Cel prezent nu numai în Taina
Sfântului Altar, ci şi în Taina fratelui, în semenul nostru care are nevoie de ajutorul nostru.

***

- În concluzie, teologul, viitorul preot, este în acelaşi timp păstor al enoriaşilor

din parohie adică slujitor al filantropiei divine dar şi al filantropiei Bisericii
care a fost şi este de fapt nu la „modă”, că dă bine la imaginea instituţiei în
această lume globalizată şi secularizată, este conştient că prin spiritualitatea
liturgică se promovează filantropia socială care dă asistenţa socială ce se
împlineşte „Taina fratelui”, prin filantropia misionară a Bisericii concomitent
sacramentală şi socială. Filantropia socială nu trebuie secularizată deoarece fără
Evanghelie ea ajunge un act formal şi îşi pierde dimensiunea mântuitoare. (vezi:
Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia divină şi filantropia Bisericii după Noul
Testament, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002.).

Într-adevăr necesitatea refacerii şi menţinerii unităţii dintre Liturghie şi Filantropie

azi se impune tot mai mult. Parohia este locul minunat pentru săvârşirea
milosteniei.

***
Sub influenţa raţionalismului iluminist şi a pietismului individualist, începând cu secolul al
XVIII-lea, se constată mai ales în Occident o disociere sau o slăbire a legăturii dintre
Liturghie şi Filantropie. Lucrarea socială a Bisericii, cu instituţii specializate, uneori
autonome, este mai mult justificată pe temeiul eticii sau moralei sociale decât pe temeiul
spiritualităţii sacramental - liturgice a întâlnirii cu Hristos în Taina fratelui sau a aproapelui.
Iluminismul şi, apoi, comunismul au dat asistenţei sociale o fundamentare secularizată,
 bazată nu pe un umanism divino-uman hristocentric, ci pe unul antropocentric şi
autosuficient.

Acum, în multe Biserici din ţări ale Europei centrale şi orientale care au cunoscut
asistenţa socială a umanismului ateu sau nihilist, se încearcă o refacere şi o întărire a legăturii
dintre Liturghie şi Filantropie, dintre spiritualitatea liturgică şi diaconia socială.
Semnificative în acest sens sunt, în România, secţiile de teologie-asistenţă socială din
cadrul Facultăţilor de Teologie ortodoxă, din cadrul universităţilor de Stat.
De asemenea, redeschiderea, constituirea sau organizarea de capele cu program liturgic
zilnic sau săptămânal în şcoli, spitale, case de copii, case de bătrâni, armată, etc., în care
preoţii cultivă legătura interioară între sfinţenie şi ştiinţă, între viaţa spirituală şi viaţa socială
este un fapt binevenit.
Astfel, Liturghia eclesială inspiră Filantropia socială creştină, iar Filantropia socială
confirmă Liturghia ca fiind eveniment misionar de mărturisire a iubirii lui Dumnezeu pentru
oameni.
Pentru mulţi lucrători şi asistenţi sociali viaţa liturgică este un izvor de lumină şi o
motivaţie în plus de a sluji pe aproapele nostru ca pe o icoană tainică a lui Hristos aşteptând
răspunsul şi fapta iubirii noastre.
Celebrarea liturgică a iubirii lui Hristos pentru oameni este un izvor de bucurie atunci
când persoanele angajate în opera de caritate a Bisericii devin "mâinile iubirii lui Hristos
pentru oameni". Mulţi oameni se bucură din bucuria pe care o aduc celor pe care îi ajută să
înţeleagă sau să simtă că sunt iubiţi pentru demnitatea lor, deoarece mai întâi îi iubeşte
Dumnezeu Însuşi, Care a făcut pe om după chipul Său (Facere 1, 26). Atât lucrătorii
Filantropiei, cât şi beneficiarii ei simt că adevărata bucurie vine din harul ce lucrează în
caritate.
La rândul ei, filantropia confirmă forţa spirituală a Liturghiei când cuvântul rugăciunii
din Biserică devine faptă de caritate în societate. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spunea pe
drept că: "iubirea curată se naşte din rugăciune Astfel, viaţa spirituală din Biserică rodeşte în
viaţa socială a creştinilor ca luptă şi lucrare pentru adevăr şi dreptate, pentru pace şi
demnitate, pentru mântuire şi viaţă veşnică.
 2. MILA ŞI FILANTROPIA CREŞTINĂ

Oamenii nu au fost şi nu sunt egali din punct de vedere material precum nici spiritual.
Creştinismul a luat atitudine faţă de inegalităţile generate de reaua întrebuinţare a bunurilor
materiale punând în aplicare opera de caritate: o asistenţă/însoţire creştină, o milostenie, un
ajutor şi un sprijin pentru cei lipsiţi.
Mila creştină este legată de sentimentul religios, este o operă de caritate şi este făcută
pentru iubirea lui Dumnezeu şi a semenului devenind filantropie divină: „Atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea încât a dat pe Fiul Său Cel Unul Născut, ca oricine crede în el să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan 3,16) ceea ce înseamnă că filantropia Lui Dumnezeu este
model pentru filantropia omului, având temei supranatural, iubirea lui Dumnezeu cu
îndemnul: „Fiţi milostivi, aşa cum Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36).
Mila poate fi definită ca sentiment de înţelegere şi de compasiune faţă de suferinţa sau
de nenorocirea cuiva sau ajutor, binefacere, pomană, milostenie, bunăvoinţă, bunătate,
înţelegere iar în limbaj religios ca bunăvoinţă şi ajutor pe care Dumnezeu le acordă (Cf.
DEX, Ed. II, Ed. Univers Enciclopedic, Buc. 1996, p.633) prin lucrarea caritativă omului,
atitudine cu temei biblic: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va
răsplăti fapta lui cea bună”(Pilde 1, 197).
Fapta bună „însemnează să dai din ce este al tău, nu neapărat din ceea ce-ţi prisoseşte,
dar şi din ceea ce-ţi trebuie. Acest ce-ţi trebuie este mai de preţ în faţa lui Dumnezeu decât
celălalt. Dacă e să se întâmple să fii atât de sărac încât să nu poţi da şi altuia, să ştii că fapta
bună înseamnă şi o vorbă bună, o vorbă de încurajare, o vorbă sănătoasă, o vorbă prin care să-
l linişteşti şi să-l întremezi pe cel care are nevoie de sfatul tău”.(Bartolomeu Anania, Sf.
Cuvioasa Paraschiva, în „Renaşterea”, Anul XXI, Serie nouă, oct.2010, p.1).
Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: „Daţi şi vi se va da; …cu ce măsură măsuraţi,
cu aceea vi se va măsura”(Luca 6, 38), iar Sf. Pavel în scrierea sa către Corinteni îndeamnă
la strângerea de ajutoare pentru săraci: „Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu
părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună”( 2 Cor. 9, 7),
iar răsplata este că „va face să crească roadele dreptăţii” pentru cei ce au „împărţit, au dat
săracilor” (2 Cor. 9, 9-10).
Dacă pentru lume mila, în accepţia curentă a termenului este un ajutor material dat,
din surplus în general, omului sărac; pentru lumea creştină mila se face dintr-un motiv
supranatural, iubirea lui Dumnezeu care se manifestă prin fapte de bunătate şi generozitate pe
care creştinul trebuie să le poarte în inimă faţă de semeni după porunca divină: „Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”, deoarece viaţa demonstrează că în lumea aceasta „nu este
bine pe care iubirea să nu-l poată face; nu este rău pe care să nu-l poată birui şi împiedica”.
(Teodor M. Popescu, Caritatea creştină în biserica veche, în „B.O.R”, an., LXIII, 1945, nr. 1-
3, p. 148).
 Ajutorul ţine de viaţa umană individuală, familială şi socială în toate timpurile istoriei
omenirii ca o obligaţie pentru dreptul la viaţă a fiecărui om. Raţiunea fiinţei umane vorbeşte
dintotdeauna despre necesitatea milei.
Sfânta Scriptură a Vechiului Testament vorbeşte despre datoriile faţă de semeni în
Decalog de unde înţelegem că comportamentul omului faţă de Dumnezeu nu-i corect fără o
dreaptă poziţie faţă de aproapele, prin ajutorarea celor inapţi pentru muncă: a infirmilor,
vârstnicilor, săracilor, orfanilor, văduvelor, sarcină şi preocupare permanentă a comunităţii
deoarece filantropia particulară este întâmplătoare şi insuficientă.
Profeţii învaţă că nedreptăţile sociale şi egoismul lacom până la ferocitate al unora
duc la sărăcia altora. Împotriva acestora, profeţii ridică glasul cu necruţătoare vehemenţă:
„Ascultaţi cuvântul Domnului, voi conducători ai Sodomei, luaţi aminte la învăţătura
Domnului, voi popor al Gomorei ! …Mâini le voastre sunt pline de sânge…Învăţaţi să
faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe
văduvă!”(Isaia 1, 10-17), iar cei bogaţi sunt avertizaţi că: „La nimic nu foloseşte bogăţia în
ziua mâniei; numai dreptatea izbăveşte de moarte” (Pilde 11,4) deoarece „Mai degrabă
puţin şi cu dreptate, decât agoniseală multă cu strâmbătate” (Pilde 16, 8).
Noului Testament vorbeşte despre necesitatea milei iar apostolii au promovat imediat
învăţătura Domnului Iisus Hristos în acest sens precum şi ucenicii lor şi Sfinţii Părinţi ai
Bisericii care au practicat şi propovăduit cu orice ocazie milostenia.

- Diferenţa dintre mila creştină şi ajutorul economic este fundamentală: mila

creştină este o operă de caritate, adică este dată şi motivată pentru dragostea de
Dumnezeu.
- Mila creştină este de fapt un sentiment religios.
- Mila este un ajutor acordat celui nevoiaş.
- Omiliile Sf. Vasile cel Mare prezintă modul cum bogăţia poate fi bine
întrebuinţată prin opera de caritate a milosteniei şi asistenţei creştine.
- Sf. Vasile cel Mare în scrierile sale a analizat şi cauzele datorită cărora oamenii
nu sunt egali din punct de vedere al repartiţiei bunurilor materiale şi a luat
atitudine faţă de reaua lor întrebuinţare care degenerează viaţa oamenilor.

Sărăcia în care se află aproapele şi insuficienţa bunurilor care le posedă pentru

întreţinerea vieţii trebuie să ne îndemne la milă faţă de această categorie de oameni.

3. FILANTROPIA ÎN TRANSILVANIA
 Biserica Ortodoxă în Transilvania a avut o soartă mai vitregă din toate punctele de
vedere. Din Principat autonom sub suzeranitate maghiară din sec. XIII, a trecut sub
suzeranitate otomană (Mohaci 1526) apoi după înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei în
1686, sub stăpânire habsburgică până la 1918.
Ortodocşii din Transilvania au suferit din partea prozelitismului catolic, apoi calvin
(1564 Dieta de la Aiud a recunoscut calvinismul ca religie oficială de stat), apoi revine
prozelitismul catolic sub forma greco-catolică.
Biserica Ortodoxă din Transilvania, tolerată de stăpânitori, a practicat o filantropie
după puterile ei prin cuvânt şi faptă după statutul ei şi condiţiile în care trăiau românii
ortodocşi.
Spre deosebire de teritoriile extra-carpatice în Transilvania Biserica Ortodoxă a pus
accent mai întâi:
1. pe drepturi politice şi religioase deoarece erau discriminaţi de celelalte naţiuni
conlocuitoare;
2. activitatea filantropică a fost la dimensiuni mai reduse, în cazuri extreme în mod
special s-a practicat la glasul Bisericii şi
3. păstrarea unităţii de credinţă, neam şi de limbă.
Informaţii scrise despre activitatea filantropică în Transilvania în mod concret apar
odată cu foaia bisericească scoasă de Şaguna: Telegraful român, despre care Mihail
Kogălniceanu spunea că era:”Cea mai bună foaie românească din Ardeal şi una din cele mai
bine redactate gazete”, iar M. Eminescu afirma că este: „cea mai modernă gazetă”.
Colectele - forme generale de filantropie în practica parohială din Transilvania au fost
dintotdeauna şi se practică până astăzi. De asemenea în presa vremii sunt consemnate şi alte
tipuri colecte. Colecte pentru săraci - daruri pentru Crăciun; colecte pentru soldaţii infirmi;
colecte pentru calamităţi.
- Oferirea de burse
Societăţi filantropice: aziluri, orfelinate ale mitropoliei şi fundaţii religioase: fundaţia
patriotică românească pentru invalizii din Cercul Orlatului; Fundaţia Şaguna; Fondul „Miron
Romanul”; Fundaţia Gozsdu, Fundaţia Bartolomeu Anania - 2010
Pe lângă aceste instituţii filantropice au existat multe persoane particulare care şi-au
lăsat averea Bisericii şi unor fundaţii pentru ajutorarea celor nevoiaşi, fiind „mijloace de
solidarizare românească” iar instituţiile sociale au fost „instituţii de supravieţuire şi de
progres, dovezi de patriotism”.

4. FILANTROPIA ÎN MOLDOVA

Un rol important în lucrarea filantropică l-a avut Biserica, domnitorii, boierii şi

oamenii cu averi. Cele mai multe aşezăminte de asistenţă socială au luat fiinţă pe lângă
mănăstiri şi biserici.
Documentele care se păstrează ne spun că Ştefan cel Mare „s-a gândit să aducă un
doctor pentru nevoile mulţimii, pentru nevoile oraşului”, domn care s-a îngrijit şi de sănătatea
slujitorilor mănăstirilor din Muntele Athos unde la Mănăstirea Zografu a zidit un spital şi a dat
o serie de ajutoare.
Într-un uric de 1458 dat de Ştefan cel Mare se prevedea obligaţia pentru toţi săracii
„târgului Roman”, că trebuiau să asculte de Mitropolie…, ceea ce arată că în această perioadă
asistenţa săracilor era asigurată de Biserică. În anul 1480 se constituie breasla calicilor din
Iaşi.
Un alt reper istoric privind filantropia în Moldova îl avem din anul 1525 când Petru
Rareş a împroprietărit cu pământ pe infirmii din războaiele purtate de Ştefan.
Apoi la praznicele bisericii Sf. Sava din Iaşi „se dădeau mese… ajutoare..” Un alt
document emis de Constantin Cantemir la 1 dec. 1686 pentru „mişeii” ce sunt numiţi
„calici”şi care trebuie ajutaţi.
În perioada domniei lui Mihail Racoviţă (1704) această categorie de oameni sărai se
bucură de ajutore iar din 1783 sunt cunoscuţi ca simpli calici care cer milă pentru a putea trăi.
Domnitorul Grigorie Ghica (1764-67; 1774-1777) în reformele sale nu mai pomeneşte
de această categorie de săraci, lăsându-i în grija Bisericii.
Domnitorul Alexandru Mavrocordat (1782-1785) dispune ca breasla calicilor din Iaşi
să primească 10 lei pe lună din vama domnească, măsură rămasă până la Ioan Sandu Sturza
(1822-1828).
Prin Regulamentul Organic din 1832 asistenţa cerşetorilor a fost preluată de stat iar
Biserica a sprijinit în continuare pe toţi săracii
Asistenţa publică a săracilor s-a făcut prin o serie de aşezăminte:
Frăţiile;
Bolniţele:Bolniţa de la Mănăstirea Putna; Bolniţa de la Mănăstirea Neamţ şi alte
bolniţe.
Ospicii: Ospiciul de alienaţi mintal de la M-rea Neamţ; Ospiciul Galata
- Alte ospicii . Mănăstirea Golia construită în 1576 şi (din 1614) transformată în
mănăstire este înzestrată cu camere pentru epileptici care au fost trataţi doar de Maica
Domnului prin icoana făcătoare de minuni ce se afla în Mănăstire, iar mai târziu a fost
transformată în ospiciu pentru femei iar la Neamţ apare ospiciu pentru bărbaţi.
SPITALE
1. Spitalul de la Dragomirna
Termenul de spital apare mai întâi în Apusul Europei
La români apare întru-un uric din 1
7 mai 1619, apoi în Pravila lui Vasile Lupu din 1642 şi cea a lui Matei Basarab.
Spitalul urmează după bolniţa tradiţională, iar în Moldova spitalele au luat fiinţă la
iniţiativa bisericilor şi a mănăstirilor, a domnitorilor, boierilor şi a familiilor bogate.
La Suceava apare un prim spital, ctitorit de Mitropolitul Anastasie Crimca, pe un loc
domnesc primit în 1619 cu destinaţie pentru un spital
2. Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, din iniţiativa domnitorului Grigorie Ghica Vodă pe la
1734, zideşte un schit de piatră pe locul unei bisericuţe de lemn construită pe la 1721, şi
totodată cu porunca de a se organiza aici un lazaret (adică un spital izolat, un fel de carantină
pentru persoanele cu boli contagioase, şi găzduirea bolnavilor de ciumă.
 3. Spitalul din Tg. Neamţ, care există şi azi, a fost în grija mănăstirii Neamţ până în
1866, şi a fost întreţinut din averea Mănăstirii Neamţ.
4. Alte spitale
- Spitalul Precistea Mare din Roman, o veche bolniţă (precursoarea spitalului), apoi la
Bârlad, Galaţi, Tg. Ocna şi Focşani.
Spitale vremelnice (din timpul războiului) la Mănăstirile Galata şi Hlincea înfiinţate pe
la 1808.
La sfârşitul sec. al XIX-lea s-au constituit mai multe asociaţii cu scopul de
întrajutorare a preoţilor, preoteselor văduve şi alte societăţi de caritate creştină.

5. FILANTROPIA ÎN ŢARA RĂMÂNEASCĂ

După modelul bizantin în care societatea era profund religioasă, la fel şi în Ţara
Românească Biserica s-a implicat în problemele sociale prin ajutorarea celor nevoiaşi după
modelul Sfinţilor Părinţi. După constituirea statelor feudale româneşti a existat o colaborare
între Biserică şi Stat. Domnul se considera şi se purta ca un fiu al Bisericii şi se numea Domn,
„din mila lui Dumnezeu…”, având datoria de a sprijini Biserica.
În Ţara Românească avem documente cu privire la activitate filantropică, mai întâi
în acele hrisoave unde sunt consemnate întemeierea bisericii şi a mănăstirilor datorită
milosteniei de care erau pătrunşi oamenii înstăriţi. Aceasta înseamnă că domnitorii şi boierii,
pe la curţile domneşti, aveau preoţi-duhovnici care făceau cunoscut cuvântul Evangheliei.
Exemplu deosebit este Neagoe Basarab cu scrierea sa: Învăţăturile către fiul său Teodosie
unde se vedea formaţia creştină a domnului.

La început asistenţa săracilor s-a concretizat prin acordarea de milostenii cu prilejul

hramurilor, a sfinţirilor de biserici şi la praznicele mari.
Activitatea filantropică nu a fost numai a clerului ci a fost o caracteristică a tuturor
creştinilor cu posibilităţi care au dat bisericii capacitatea implicării în asistenţa socială.
În şirul reperelor istorice a filantropiei amintim următoarele:
- De hramul Mănăstitii Vodiţa domnia contribuia cu bani pentru „ospăţul îndătinat”
la care participau şi săracii.
- Domnii ţării Dan Voievod, Mircea cel Bătrân au poruncit ca „pentru toţi câţi
veneau la pragul bisericii să primească ajutoare…”
- Un document din 1686 arată faptul că „protopopul din Bucureşti trebuia să arate
visteriei lista săracilor oraşului care primeau câte o para, iar în Joia Mare câte 8o
de dulămi şi încălţăminte”, ceea ce înseamnă că biserica avea o evidenţă clară a
săracilor şi că Biserica avea grijă de săraci.
 - De asemenea Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în Joia Mare ajuta pe „săraci
după obicei” ne spun documentele vremii. Tot în această perioadă Mitropolitul
Antim Ivireanul pomeneşte de „rânduiala milelor ce s-a hotărât să se facă pe an la
săraci şi la lipsiţi din venitul casei” şi întreţinerea în şcoală a copiilor săraci
„dornici să înveţe carte”
- Mănăstirea să de 300 de taleri pentru îngroparea oamenilor săraci, să ajute cu bani
în zile de sâmbătă şi duminică pe cei din temniţă, să cumpere haine la câte 3
oamenii săraci şi la 3 fete sărace în fiecare an La Joia Paştilor.
- Deja se poate observa că era o tradiţie de a face milostenie în Joia Mare, să se dea
15 taleri în fiecare an pentru măritatul unei fete sărace, să întreţină pe rând câte 3
zile pe „trei străini dint-o altă ţară când s-ar întâmpla să vie aici în ţară pentru
milă”
Nicolae Mavrocordat (1715-1730) v-a întări aşezământul lui Antim prin alte hrisoave
în acest sens.
Din anul 1775 filantropia intră într-un proces de organizare statală. De acum
asistenţa socială va fi preluată de stat, activitate la care va contribui şi Biserica.. Practic a
apărut o schimbare a conducerii, datorită secularizării şi laicizării, începând cu ţarul Petru cel
Mare (1682-1721) şi Revoluţia franceză (1789-1794).
Filantropia bisericii cu mijloacele ei specifice: rugăciune, dragoste, jertfelnicie,
sentimentul de frăţietate şi întrajutorare a semenilor a fost preluată de un stat laic.

În concluzie, misiunea Bisericii şi exemplul ei a rămas peste veacuri.

6. FILANTROPIA COORDONATĂ DE STAT

Cu domnia lui Alexandru Ipsilanti, în anul 1775, statul preia de la Biserică

conducerea asistenţei sociale.
Odată cu domnia lui Alexandru Ipsilanti, 1774-82 şi …1796-.1797, se înfiinţează
Epitropia oştească, iar din anul 1775 statul preia de la Biserică conducerea asistenţei sociale
(vezi la p. 128 la Pr. Ioan Vicovean, Daţile voi să mănânce….Trinitas 2001
Astfel apare fondul pentru sărai, văduve, invalizi şi orfani.
- Lada sau cutia milelor era sub controlul Epitropiei format din mitropolit, episcopi şi
Divan. Tot aici, intrau taxele de la diferite ocazii: intronizarea mitropolitului sau
episcopului şi la hirotonia preoţilor.
- La cutia milelor mai intrau banii din amenzi, mărfurile de contrabandă care se confiscau
şi taxa de „gloabă la cutie” şi alte sume provenite din diferite vânzări.
- Preoţii erau obligaţi ca a treia parte din averea personală să o lase prin testament pentru
săraci.
- Practic „domnia”, spun documentele, folosea o parte din fondurile cutiei milelor pentru
alte scopuri, iar Biserica a rămas obligată moral să ajute pe săraci şi a activat pe mai
departe pe acest tărâm, deoarece Biserica de la activitatea filantropică nu se poate abţine şi
nici abate.
- Printru-un hrisov Alexandru Moruzii (1793- 1796) hotărăşte ca o parte din cutia milelor
să rămână la eparhie şi să se ajute săracii din parohiile de unde au colectat banii.
- Astfel Episcopul Dositei al Buzăului a fost menţionat într-un hrisov domnesc ca „să se
dea 25o taleri pentru săracii din eparhie, căci episcopul, ca un arhiereu de acolo, trebuie să
ştie mai bine pe cei …..vrednici de ajutor”
- În anul 1794 domnitorul Alexandru Moruzii, elaborează un nou program pentru
îmbunătăţirea activităţii sociale: instalarea în fiecare biserică a câte o cutiei a milelor , iar
epitropi să ţină evidenţa banilor. Exemplul domnitorului este contribuţia personală în
sumă de 5o lei lunar. Această hotărâre a primit binecuvântarea Mitropolitului Dositei al
Ungrovlahiei (1793-1809). - - - - Statul în 1815, prin Domnitorul Ioan Caragea (1812-
1818) a constatat că nu mai poate face faţă situaţiilor dificile în care se afla populaţia şi a
făcut apeluri la Biserică, astfel unele mănăstiri să ajute direct pe săraci.

- Din anul 1831, de la apariţia Regulamentului Organic, instituţiile de asistenţă socială

intră în cadrul instituţiilor statului. Se înfiinţează Casa făcătoare de bine şi celei
folositoare obştei condusă de 3 persoane între care era şi mitropolitul ţării. Acest comitet
va înfiinţa Institutul pentru cerşetori, condus de un preot.

7. FILANTROPIA PROMOVATĂ DE SF. CALINIC DE LA CERNICA (1787-1868)

- Perioada în care a activat Sf. Calinic, sărăcia a atins cote înalte devenind aproape o boală
socială.
- În calitate de egumen, stareţ sau episcop s-a dovedit şi a rămas în istorie ca „vindecătorul
bolnavilor şi miluitorul săracilor”. Sfântul avea liste cu toţi săracii din eparhie ajutându-i
cu regularitate.
În anul 1851 a intervenit la domnitorul Barbu Ştirbei pentru a lua măsuri şi a schimba
situaţia.
- Se ştie că Sf. Calinic „Era atât de milostiv, încât dacă nu avea ce să dea milostenie, îşi
dădea hainele…Pentru săracii lui Hristos, pentru că aşa îi numea pe săracii neputincioşi”
- „Pentru Sfântul Calinic solidaritatea creştină cu săracii are un caracter mai mult decât
filantropic: ea are o valoare profetică. Ce poate să aducă la altar săracul sau cel ce nu are
de lucru? Cum poate să se apropie de altar cel ce este umilit sau nu este liber? Biserica
este aceea care trebuie să ofere, la altarul liturgic din biserică şi la „altarul fratelui” din
stradă, în locul şi din partea celor ce nu au ce aduce”. Ion Bria, Ortodoxia în Europa.
Locul spiritualităţii româneşti, ed. Trinitas, Iaşi 1995, p. 108.

- De asemenea, începând cu sec. al XIX-lea, prin domnia lui Cuza, statul se implică din
nou în asistenţa socială, apar instituţii care nu mai sunt sub patronajul Bisericii.
 - Până în anul 1948 Biserica a fost implicată în asistenţa socială având o caracteristică
dominantă, iar din 1948 şi până în 1990 Biserica a fost marginalizată iar asistenţa
socială a fost în coordonarea Statului ateu-comunist.
- Biserica prin slujitorii ei şi în această perioadă a practicat asistenţa socială prin cuvânt şi
faptă mai ales în zonele rurale şi nu numai.
- Creştinismul înseamnă cuvânt şi faptă, iar pentru biserică aceasta înseamnă slujire
liturgică şi socială.

8. ACTIVITATEA FILANTROPICĂ A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ASTĂZI

Filantropia sau dragostea prin fapte faţă de semeni a fost pe drept cuvânt considerată drept
una din caracteristicile fundamentale ale credinţei creştine. Biserica Ortodoxă Română a
practicat dintotdeauna Filantropia creştină cu precizarea că intensitatea acestei activităţi a stat
totdeauna în directă dependenţă de posibilităţile de manifestare şi dezvoltare a Bisericii însăşi.

În România postrevoluţionară Biserica Ortodoxă Română s-a văzut confruntată cu

probleme noi, printre care aceea de a-şi reface şi dezvolta structurile ei filantropice. În acest
sens era necesară o reevaluare şi o actualizare a argumentelor şi a practicii filantropice din
tradiţia bisericească ortodoxă.

Istoria filantropiei din Biserica Ortodoxă Română merită încă a fi aprofundată pentru a se
pune într-o evidenţă mai clară specificul ei, dar mai ales pentru a scoate din trecut practici,
idei şi exemple, iar mai presus de toate forţa de a continua slujirea oamenilor spre slava lui
Dumnezeu.

- După Edictul lui Constantin cel Mare (313), caritatea creştină a dobândit un caracter public
organizată după anumite principii statuate prin canoane ale Bisericii.

Activitatea filantropică din sec. IV-V a rămas model şi continuată în sec. următoare şi
după căderea Imperiului bizantin până astăzi. Vasile cel Mare a rămas „Mare” şi pentru
activitatea filantropică. Sf. Nicolae a rămas model de milostenie deşi nu avem de la el nimic
scris, devenind „moş Nicolae” milostivul.
- Sf. Vasile cel Mare rămâne exemplul pentru asistenţa socială peste veacuri prin
aşezământul care îi poartă numele „VASILIADA”
- În ţara noastră asistenţa socială a avut de la început un caracter eminamente religios,
desfăşurându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor şi al bisericilor fiind în tradiţia
bizantină
 - Câteva precizări se impun a fi amintite: până la 1054 activitatea filantropică a fost a
Bisericii iar după aceasta se desfăşoară în direcţii diferite cu influenţele specifice celor
două areale: Răsărit şi Apus.
- Reţinem faptul că în Evul Mediu autoritatea statală era preocupată mai mult de
problemele statale, iar responsabilitatea protecţiei sociale a rămas în grija bisericii.
- Bolniţele de pe lângă aşezămintele religioase apar atestate începând cu secolul a XIII-
lea, care de fapt existau de secole.
- Aşezăminte de acest fel apar atestate la Câmpulung, sec XIV, bolniţe spital Putna,
Bistriţa-Vâlcea, Cozia, sec. XVI; Dragomirna-1619, Sadova -1692, Hurezu-1696, Sf.
Spiridon-1757, Precistea Mare - Roman, 1787; spitalul Mănăstirii Neamţ, etc.
- În Secolul al XVI-lea apar şi în Bucureşti aşezăminte de asistenţă socială, care erau în
grija bisericii .

- În concluzie, se înţelege că şi primii creştini români au adus la bisericile lor daruri

pentru cei nevoiaşi. Aspecte filantropice se găsesc în Cazania lui Varlaam /1643, în
Didahiile lui Antim Ivireanul, în predicile lui Şaguna etc.

Spre deosebire de trecut, afirma IPS Mitropolit Daniel, activitatea filantropică astăzi
are o notă specifică: se impune o filantropie comună, adică mai mulţi factori care trebuie să
colaboreze deoarece:
1. Se recunoaşte că nici o instituţie sau confesiune nu poate rezolva singură
problemele existente, ci numai împreună.
2. Dialogul şi cooperarea Bisericilor intensifică credibilitatea lor în faţa oamenilor în
suferinţă. 3. prin dialog şi cooperare redescoperim taina prezenţei lui Hristos în semenii
noştri.

9. ASISTENŢA SOCIALĂ DUPĂ 1989 ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ

Anul 1989 a adus schimbări esenţiale în viaţa poporului şi a Bisericii care de acum
înainte se poate manifesta liber în misiunea sa.
Reţinem că în perioada comunistă (1948-1989) asistenţa socială era un monopol de
stat bazat pe ideologia umanismului ateu, iar biserica era exclusă din opera filantropică
socială.
În acea perioadă Biserica avea oarecum rolul de a susţine verbal toate acţiunile
umanitare ale Statului, fără posibilitatea de a-şi organiza propriile instituţii filantropice.
- Grija faţă de persoanele defavorizate a fost şi este în obiectivul pastoral al bisericii
noastre.
- Încă din anul 1990, ierarhii şi preoţii au întreprins acţiuni cu caracter filantropic faţă de
toate persoanele defavorizate.
 - Activitatea socio-caritativ a bisericii a fost de prim rang în atenţia autorităţilor ecleziale
prin înfiinţarea Secţiei de Asistenţă Socială în cadrul Facultăţilor de Teologie pentru a
pregăti cadre în acest domeniu de activitate a Bisericii.
- În anul 1995 Sinodul Permanent al BOR dispune înfiinţarea de departamente sociale la
centrele eparhiale.
- În anul 1997 Sf. Sinod al BOR a hotărât înfiinţarea SERVICIULUI DE ASISTENŢA
SOCIALĂ LA PATRIARHIE, care să elaboreze strategia implicării Bisericii în această
misiune.
- În februarie 1997 Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc aprobă înfiinţarea în
cadrul Administraţiei Patriarhale a Sectorului BISERICA ŞI SOCIETATERA, cu
biroul Asistenţa Socială a Patriarhiei Române.
- În mai 1997 se aprobă REGULAMENTUL DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A
SISTEMULUI DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎN BOR, care va fi pus în aplicare în
concordanţă cu realităţile din fiecare eparhie.
- În anul 1998, Sf. Sinod a hotărât implicarea Bisericii Ortodoxe Române, în programul
naţional de protecţie a copilului aflat în dificultate.
Program de iniţiativă filantropică la nivel parohial. Responsabilitatea parohiei şi
a preotului paroh.
1. Convocarea Consiliului şi a Comitetului parohial
2. Completează fişa de evaluare a situaţiei sociale a parohiei.
3. Prezentarea în biserică a programului propus în cel puţin 3 duminici.
4. Sensibilizarea diferitelor persoane din parohie pentru a se implica în program.
5. Cu respectarea legislaţiei în vigoare se vor prezenta îndatoririle ce au
persoanele care primesc un copil spre creştere şi educare în familie.
6. Parohia va sprijini pe cei ce doresc să obţină un astfel de atestat de asistent
maternal.
7. Se va observa evoluţia copilului încredinţat oficial asistentului maternal de pe
raza parohiei.
8. Se va vizita cel puţin odată pe luna familia asistentului de preotul paroh sau
delegatul acestuia şi va veni cu sprijin când este nevoie.
9. oferă programe catehetice, culturale, de perelinaj copiilor încredinţaţi
asistenţilor maternali.
1o. Analizează situaţia şi dă verdictul dacă poate fi declarat: „copil aflat în
dificultate”.
2. Monitorizează situaţiile implementării programelor de acest gen şi comunică cu
serviciul de asistenţă de la Protopopiatul de care aparţine.
***
- În anul 1999 apare Hotărârea Sinodală nr. 3999 din 29 oct., privind modalităţile
de colaborare dintre preotul de spital; preotul paroh şi birourile de asistenţă socială
de la centrele protopopeşti şi eparhiale.
- Hotărârea Sinodală nr. 4002 din 29 oct. 1999 reglementează practica studenţilor
de la Facultăţile de Teologie Ortodoxă pentru Secţia Asistenţa socială.
 - În anul 2000 Patriarhia Română a iniţiat Programul social de urgenţă „Împreună
cu sinistraţii de Sf. Paşti” cu scopul ajutorării peste 5000 de familie afectate.
- Reţinem faptul că în majoritatea ţărilor în care asistenţa socială funcţionează la
parametrii normali este o realizarea a instituţiilor care aparţin cultelor religioase şi
nu statului, care are de fapt contribuţia legislativă în acest sens.
- Se impune o colaborare mai strânsă între instituţiile statului şi Biserică în cele
trei direcţii: legislativ, organizatoric şi economic.
De asemenea se caută o mai bună colaborare între secţia Teologie Pastorală şi
Asistenţa Socială deoarece în sarcina viitorului preot paroh rămân o serie de
răspunderi cu privire la derularea programelor de asistenţă socială din parohie.
(vezi Statutul de organizare şi funcţionare a B.O.R, EIBMBOR, Bucureşti 2008.).
Amintim faptul că în bugetul fiecărei parohii există un articol special pentru
„FONDUL FILANTROPIA”, iar în prima duminică din Postul Mare se face o
colectă în toată Patriarhia Română, iar din aceşti bani se ajută parohiile sărace,
bisericile în construcţie, comunităţile din diaspora….

BIBLIOGRAFIE:

1. Apostolu George, Lucrarea socială a Bisericiui, în S. T., an XLIV, nr. 3-4, 1992.
2. Băbuş, Gr., Agapa şi Liturghia în Biserica primară, în „Studii Teologice, Seria II-a, nr.
7-8, 1954.
3. Bel, Valer, Filantropia creştină în cadrul misiunii Bisericii şi realizarea ei în diferite
contexte actuale, în “Ortodoxia maramureşeană” (publicaţie a Universităţii de Nord-
Baia Mare), Anul I, nr. 1, Baia Mare, 1996, p. 125-131.
4. Bel, Valer, Filantropia creştină în cadrul misiunii Bisericii, în “Medicii şi Biserica”,
vol. 1, Editura Renaşterea, 2003, p. 28-38.
5. Belu, D., Ortodoxia şi discriminările etnico-sociale, în „Ortodoxia”, an. XV, nr. 1,
1963, p.45-46.
6. Branişte, Ene, Idei, principii şi preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe, în
„Studii Teologice”, a. IV, nr. 7-8, 1952.
7. Bucevschi, Orest, Învăţătura creştină despre iubire şi dreptate, ca virtuţi sociale, în
Studii Teologice, seria a II-a, nr. 9-10, 1953, p. 579-580.
8. Chiţescu, N., Atitudinea principalelor religii ale lumii, faţă de problemele vieţii
pământeşti, în „Ortodoxia”, an. IV, nr. 2, 1952, p. 206-227.
9. Coman, I. G., „Creştinismul şi bunurile materiale după Sfinţii Părinţi” în S. T. an I
(1949), nr. 3-4.
10. Coman, I. G., Rolul social al milei creştine la părinţii capadocieni, Tipografia
Diecezană, Beiuş, 1945.
11. Daniel, Patriarhul, Dialog şi cooperare înb asistenţa socială – o necesitate şi o
expresie a maturităţii spirituale, în Candela Moldovei, an.VIII (1999), p. 7.

c
12. Damşa, Teodor V., Bogăţia şi sărăcia în lumina omiliilor Sf. Vasile cel Mare în M. B.
nr. 4-6, 1979
13. Damşa, Teodor V., Principiile de bază ale asistenţei creştine după omiliile Sfântului
Vasile cel Mare, în M. B., anul XXIX, nr.10-12.
14. Florica Mănoiu – Viorica Epureanu, Asistenţa socială în România, Ed.AII, Bucureşti,
1996.
15. Gholan, S. , Vasiliada sau Instituţia de binefacere a Sf. Vasile cel Mare în G. B., an
XXXII, nr. 7-8, 1973.
16. Iacobescu Ilie, Filantropia creştină în trecut şi azi, în S. T. 1990, nr. 4.
17. Ică jr. Ioan, G. Marani, (coordonatori), Gândirea socială a Bisericii: fundamente,
documente, analize, perspective. Editura Deisis, Sibiu, 2002.
18. Mihai Valică, Mihai, Pavel Chirilă, Andreea Băndoiu, Cristian George Popescu,
Teologia socială, Editura Cristiana, Bucureşti, 2007.
19. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Mitropolia Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi 1994.
20. Nicolae D. Necula, Nicolae, Legătura dintre viaţa liturgică şi opera de caritate în
Ortodoxie, în Glasul Bisericii, anul L, 1999, nr. 1-2.
21. Nicolae D. Necula, Rolul preotului ortodox român în viaţa obştească, în B.O.R., anul
CIV, nr. 1-2, 1986, p.63.
22. Nicolae Mitr. Banatului şi Pr. Prof. Grigorie Marcu, Sărăcia şi lupta împotriva ei în
perspectiva Evangheliei, în M.A., an. XI, nr. 1-3, 1966.
23. Nicolaescu, N., Îndatoriri sociale după Noul Testament, în „Studii Teologice”, seria a
II-a, an.VI, nr. 7-8, 1954, p. 351.
 24. Plămădeală, Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi în
Teologia contemporană, în „Studii Teologice”, nr. 5-8, 1972, p. 440.
25. Popescu, Dumitru, Hristos, Biserică, Societate, EIBMBOR, Bucureşti 1998.
26. Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, EIBM BOR, Bucureşti 1987.
27. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la moartea sa, EIBMBOR, Bucureşti,
1980
28. Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, EIBM BOR Bucureşti 1987.
29. Stan, Pr. Prof. Liviu Stan, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche, în
Ortodoxia, an. IX, nr. 1, 1957.
30. Stelian Tofană, Forme ale filantropiei în epoca apostolică, în Studia UIniversitatis
Babeş- Bolyai, Theologia Ortodoxă”, Cluj-Napoca, 1993, nr. 1-2, pp. 140-145.
31. Şofron Vlad, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale, în S.T., nr. 3-4,
1954.
32. Todoran, Isidor, Eros şi Agape, în „Studii Teologice”, an. VIII,nr. 3-4, 1956, p.143.
33. Tratat de asistenţă socială, Coordonator George Namţu, Editura Polirom, 2003.
34. Vîtîmanu, N, 1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei în BOR, an 1969, nr. 3-4.
35. Vicovan I. Daţi-le voi să mănânce! Filantropia creştină, Istorie şi spiritualitate,
Editura Trinitas, Iaşi, 2001.
36. Vizitiu, Pr. Mihai, Filantropia Divină şi Filantropia Bisericii după Noul Testament,
Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 97-130.
BISERICA ÎN MISIUNE, EIBMBOR, Bucureşti, 2005.
 Mijloace pentru atragerea credincioşilor la Biserică

1. Slujba solemnă cu predică.

2. Cântarea comună în Biserică sau Corul
3. Conferinţe duminicale şi cercuale
4.Vizite pastorale şi convorbiri cu enoriaşii
5.Taina Mărturisirii
6. Difuzarea de cărţi de rugăciuni şi acatiste şi alte cărţi duhovniceşti (literatură
duhov.)
7.Cateheză în biserică
8.Înfiinţarea de comitete de tineri pentru programe religioase
9. Caritatea creştină
10.Înfrumuseţarea bisericii (interior şi exterior)
11. Disciplina bisericii cu respectarea programului liturgic
12. Viaţa exemplară a clerului
………………………………………………………………………………………