Centrul de Studii şi Cercetare

Dumitru Stăniloae

Curs de Teologie Liturgică

Pr. Dr. Lect. Univ. Gavrilă Vasile

Cursul nr. I

Introducere în studiul Teologiei Liturgice

I. Introducere:

Pentru o înțelegere autentică a spiritualității creştine, trebuie plecat de la natura eshatologică

a Bisericii, care se înfățişează ca o comunitate euharistic-eshatologică, avȃnd menirea de a actualiza
sau a face simțită prezența lui Hristos, Fiul veşnic al Tatălui şi inaugurarea Ȋmpărăției lui Dumnezeu
în Duhul Sfȃnt, între cele două parusii ale lui Hristos1.

Ȋn creştinism, doctrina nu are întȃietate, pentru că ea nu este o ideologie, nici o înțelepciune,

nici o etică omenească; Hristos nu a venit să ne învețe o doctrină, ci El ne-a mȃntuit, ne-a dat viața
adevărată şi veşnică, ne-a îndumnezeit prin Sfintele Sale Pătimiri, moartea şi învierea sa şi prin
trimiterea Duhului Sfȃnt2. Ȋnainte de toate, creştinismul este faptul esențial din istorie: împărtăşirea
puterii necreate şi transcendența Duhului lui Hristos Cel înviat, lumii marcată de păcat şi sortită
morții, pentru a o izbăvi din aceasta (moarte) și a-l duce pe om în Împărăția Lui Veșnică.

De aceea, viața Bisericii se întemeiază pe Taina Euharistiei şi Taina Cincizecimii, care

deschid omenirii calea de acces şi comuniune cu Hristos răstignit, mort şi înviat, sau altfel spus, cu
Taina Ȋntrupării şi Taina Jertfei.

Din acest motiv, înainte de Jertfa de pe Cruce, Hristos împarte ucenicilor pȃinea şi paharul
(Trupul şi Sȃngele) euharistic, prin cuvintele:

„Luați, mȃncați, Acesta este Trupul Meu‟ (Mt. 26,26)

şi

„Beți dintru acesta toți, Acesta este Sȃngele Meu, al Legământului celui Nou, care pentru
mulți se varsă spre iertarea păcatelor‟ (Mt. 26, 27-28).

Iar după Ȋnviere, împărtăşeşte Duhul Sfȃnt ucenicilor: „Luați Duh Sfȃnt. Cărora veți ierta
păcatele, vor fi iertate, iar celor cărora le veți ține, ținute vor fi‟ (In. 20, 22-23), pentru ca la
Cincizecime să trimită Duhul Sfȃnt peste întreaga lume. Din acel moment, Cincizecimea devine un
nou început în existența omenirii, a lumii, care va dobȃndi o nouă stare şi o nouă denumire:
Biserică (lumea = cosmosul devine casa şi lumea lui Dumnezeu = Basilica = Biserică).

1
Diacon Ioan I. Ică Jr, De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului - integrala comentariilor liturgice
bizantine, studii şi texte, „Deisis‟, Sibiu, 2011, p. 14
2
Arhim. Placide Deseille, Ce este Ortodoxia, trad. rom. Liviu Marcel Ungureanu, „Renaşterea‟, Alba-Iulia, 2004, p. 10
1
 Astfel, Cincizecimea şi Liturghia (Liturghia Euharistică) dau viață Bisericii, care nu poate fi
nimic prin ea însăşi, fiindcă adevărata sa realitate este transparența sacramentală3; în ea trăim
realitatea Evangheliei, ne împărtăşim din Lumina lui Hristos, care luminează tuturor, aşa cum ne
exprimăm în cuvintele Liturghiei Darurilor mai înainte Sfințite.

Aşadar, Liturghia este efectiv lucrare a Duhului Sfȃnt, după cum Duhul însuşi este darul,
harul, energia Liturghiei4.

Pentru Răsăritul Ortodox, Liturghia este recapitularea evenimentului pascal (răstignire

ascetică, coborȃrea prin rugăciune în iadul neştiinței, înviere prin comuniune euharistică); este
„sinteză a tuturor artelor‟ 5, este spațiul de manifestare a preoției lui Hristos, Cel Care – în Duhul
Sfȃnt, a dăruit slujitorilor Săi darul cunoaşterii celei adevărate; este inima trupului ecclesial şi locul
întȃlnirii omului cu Dumnezeu. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii, în Răsăritul teocentric, nu
sunt remediul suprem al nevoilor noastre (nu că nu le-ar remedia), ci ele sunt Epifania, arătarea lui
Dumnezeu şi efuziunea energiilor îndumnezeitoare6, iar învățătura pe care au dezvoltat-o Sfinții
Părinți este o învățătură ce are menirea de a ne introduce în lucrarea operativă a Duhului Sfȃnt, în
Taine şi în Liturghie. Pentru că în Liturghie Duhul ni-L dăruieşte pe Hristos, iar Hristos ni-L
dăruieşte pe Duhul. „Duhul face posibilă întruparea şi manifestă filiația dumnezeiască în omenitatea
lui Iisus. Acesta, prin mijlocirea Sa la Tatăl, face cu putință Cincizecimea. Ȋmpreună, Hristos şi
Duhul Ȋl revelează pe Tatăl. Duhul ne face să fim părtaşi la filiația veşnică a lui Hristos. Amȃndoi,
în chip nedespărțit, extind asupra omenirii şi a universului acest uriaş circuit de viață şi iubire,
căruia Tatăl îi este în acelaşi timp izvor şi țintă, izvor din care purcede, şi țintă spre care tinde‟7.

Aşadar, Biserica este, prin excelență, liturgică, ceea ce înseamnă că învățătura ei trebuie să
fie doxologică, pentru că teologia nu „studiază‟ creația – lucrul mȃinilor lui Dumnezeu, ci pe însuşi
Creatorul, în fața Căruia începe a preamări Dumnezeirea Sa şi relația Lui cu creația, ceea ce-l
determină pe om să alcătuiască imne (vezi Psalmii, spre exemplu Ps. 103, cel mai minunat imn
închinat Creației și Creatorului).Teologul şi teologia se vor afla permanent în fața unor mari taine,
situație în care este invitat să-l asculte pe cel ce s-a învrednicit a fi mare Teolog – Sfȃntul Grigorie:

„Dacă ai găsi de cuviință să asculți părerea mea de teolog, prea umilă pentru gustul tău, te-ai
mărgini la ceea ce ți-a fost dat să pricepi; iar cele ce-ți scapă, ai putea să le faci obiect de rugăciune
şi de nădejde pentru cele de dincolo. Cunoaşterea lui Dumnezeu este cel mai minunat dintre lucruri,
dar cum din această cunoaştere nu deținem decȃt o parte neînsemnată, să ne ostenim să facem, în
această lume, din ceea ce rămȃne, obiectul năzuințelor noastre şi să ne resemnăm că nu vom culege
decȃt în lumea cealaltă, în vederea întreagă a Sfintei Treimi, răsplata ostenelilor noastre‟8.

Lex credendi (Regula credinței, sau, pe scurt, Credința) a teologiei patristice trece în
Liturghie şi devine, astfel, Lex orandi9(Regula rugăciunii – Rugăciunea). Duhul Sfȃnt, Care
odihneşte peste firea umană a lui Hristos, îndumnezeită şi plină de energii dumnezeieşti, face din
3
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Ȋmpărtăşirea Sfȃntului Duh, trad. rom. Măriuca şi Adrian Alexandrescu, EIBMBOR,
Bucureşti, 1999, p. 6
4
André Scrima, Biserica Liturgică, trad. rom. Anca Manolescu, „Humanitas‟, Bucureşti, 2005, p. 16
5
Pavel Florensky
6
Pavel Evdokimov, Prezența Duhului Sfȃnt în tradiția ortodoxă, trad. rom. Pr. Vasile Răducă, „Anastasia‟, Bucureşti,
1995, p. 117
7
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Ȋmpărtăşirea Sfȃntului Duh..., p. 7
8
Or XX, 12. apud. Pr. Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei..., p. 70
9
Pavel Evdokimov, Prezența Duhului..., p. 119
2
Liturghie o Cincizecime a Ȋmpărtăşirii, deoarece împărtăşindu-ne cu Trupul slăvit al Domnului, ne
facem părtaşi la îndumnezeirea omului, în Hristos.

II. Definirea obiectului de studiu: Teologia Liturgică

Pentru a putea defini obiectul studiului nostru, Teologia Liturgică, este necesar, întȃi de
toate, să precizăm că obiectul studiului este Liturghia, în sensul ei general: lucrarea publică a lui
Dumnezeu sau lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor (liton + orgon); dar şi Dumnezeiasca
Liturghie sau Liturghia Euharistică, în jurul căreia gravitează întreaga viață creştină, care este inima
creştinismului. Deci, Teologia Liturgică este teologhisirea în Duhul şi în Spiritul Liturghiei; este
aproape o tautologie, deoarece teologia însăşi implică un act liturgic – rugăciunea, iar după Evagrie
Ponticul, teolog este cel ce se roagă; ceea ce înseamnă că teologia devine rodul rugăciunii.

Ȋn acest caz, Liturghia, ca experiență a Duhului Sfȃnt şi matrice a vieții celei noi, a vieții în
Hristos, este:

1. Ȋn mod unic: cerească, dumnezeiască; de aceea o şi numim Sfȃnta şi Dumnezeiasca

Liturghie. Ȋn tradiția bizantină, Liturghia este definită în mod curent ca „sfȃntă şi
dumnezeiască‟; sensul mai larg pe care au început să-l dobȃndească, prin traducerea
Vechiului Testament din ebraică în greacă şi implicit traducerea cuvȃntului abodah =
ritualul de la templu, ca Liturghia, actele „liturgice‟ închinate lui Dumnezeu, se topeşte
treptat în sensul pe care-l are la Liturghia Euharistică, frȃngerea Pȃinii, Cina Domnului,
din care va izvorî întregul cult creştin. Ȋn acest sens, nu există decȃt o singură Liturghie:
cea a lui Hristos înviat, înălțat la Ceruri în stare de jertfă, de crucificare şi slavă în acelaşi
timp, deşi sunt mai multe formulare liturgice. Incomprehensibilul (necuprinsul),
insesizabilul, nevăzutul10 este în stare de crucificare extatică, de jertfă extatică, prin care
„com-pătimeşte‟ cu noi11. Sfȃntul Maxim Mărturisitorul spune că Mȃntuitorul suferă
mistic, împreună cu noi, pȃnă la sfȃrşitul veacurilor. Liturghia este Cerească şi
Dumnezeiască, nu în sens metaforic, ci prin Cel Ce o săvȃrşeşte12.
2. Apoi, Liturghia este sacramentală; Sfȃnta şi Dumnezeiasca Liturghie este Creatoare de
Biserică13. Ȋn ea se sfințesc oamenii şi intră în comuniune unii cu alții (ecclesia –
adunare) şi cu Hristos.
3. Liturghia are deschidere eshatologică; este pridvorul Ȋmpărăției Cerurilor; itinerarul
nostru în Dumnezeu se împlineşte în Liturghie, dar are drept finalitate viața dincolo de
granițele timpului; Liturghia este contemplativă, în sensul că descifrează prezența
urmelor lui Dumnezeu în istorie şi deschiderea către veşnicia prezentată aici14. Cum
spunem noi, „Dă-ne nouă, Doamne, să ne împărtăşim cu Tine mai cu adevărat, în ziua
cea neînserată a Ȋmpărăției Tale!‟ Deci, în ce sens este contemplativă? Ȋn sensul că
descifrează, ne ajută să vedem, să contemplăm urmele lui Hristos – cum spune
Mȃntuitorul Hristos ucenicilor, „Iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele, pȃnă la sfȃrşitul

10
Rugăciune din Liturghie
11
André Scrima, Biserica Liturgică..., p. 32
12
Rugăciunea a doua
13
André Scrima, Biserica Liturgică..., p. 33
14
Rugăciune din Liturghie
3
 veacurilor!‟ (Mt. 28, 20) - şi, pentru că la Dumnezeu nu este „ieri‟, „azi‟ şi „mȃine‟, ci
este un continuu „astăzi‟, sunt la fel de actuale, toate. Și rolul Bisericii este acela de a ne
face contemporani cu Hristos şi cu toate evenimentele, dar, în acelaşi timp,
contemporani şi cu cele ce se vor întȃmpla, cu cele ce se vor petrece: „Aducȃndu-ne
aminte, aşadar, de această poruncă mȃntuitoare, de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de
cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi şi de înălțarea la Cer şi de şederea de-a
dreapta Tatălui, şi de cea de a doua iarăşi venire‟ (Din Anaforaua Liturgică)- ce nu s-a
întȃmplat, dar noi deja o comemorăm! Prin aceasta, noi am intrat în veşnicia lui
Dumnezeu, pregustată aici. Și, dacă rolul Liturghiei este şi cel de a actualiza lucrarea lui
Hristos, dar nu în sens repetitiv, trebuie să spunem şi că Duhul Sfȃnt, Care ni-L
împărtăşeşte pe Hristos, ni-L împărtăşeşte de fiecare dată în noutatea Lui absolută:
Duhul este adevărata noutate a lui Hristos; de aceea şi noi „ne înnoim‟, prin „ înnoirea
Duhului‟15. Și, de fiecare dată cȃnd trăim Epifania - descoperirea lui Dumnezeu în
Liturghie, de fiecare dată, Duhul ni-L înfățişează, ni-L prezintă nou, deşi Dumnezeu este
Acelaşi, Veşnic, la Dumnezeu nu este schimbare!

Dacă obiectul studiului Teologiei Liturgice este Liturghia, înseamnă că rolul studiului este
de a ne introduce în tainele Liturghiei; mai mult, de a ne introduce în intimitatea Liturghiei şi de
a ne face confidenți ai acesteia, devenind, din subiecți ai lucrării lui Dumnezeu, confidenți ai
acesteia. Pentru că nouă ni se adresează lucrarea lui Dumnezeu, pentru noi şi cu noi lucrează
Dumnezeu! Ȋnsă, din subiecții lucrării, devenim confidenți ai Tainelor, confidenți ai lui Dumnezeu.

Aşadar, în studiul Teologiei Liturgice, avem de-a face cu o dublă nouate:

- noutatea Duhului, în sensul dinamicii împărtăşirii Duhului în Biserică;

- înnoirea Duhului în noi, în sensul unui progres duhovnicesc, în care este angajată
întreaga Biserică.

De aceea, putem vorbi despre o noutate pe care o aduce studiul Teologiei Liturgice şi prin
faptul că este o disciplină relativ nouă, pe de o parte, şi prin faptul că ne pune în legătura cu
noutatea Duhului, manifestată în actul liturgic, pe de altă parte.

Studiul liturgic de pȃnă la începutul secolului al XX-lea – iar în unele părți ale lumii chiar
pȃnă la începutul celui de al XXI-lea – a fost preocupat mai ales cu istoricul şi cu formele cultului
(indicațiile tipiconale); odată cu renaşterea liturgică, începută în Apus, mai ales în Biserica
Romano-Catolică, şi apoi dezvoltată (nu continuată, nu preluată, ci dezvoltată) şi în Biserica
Ortodoxă, s-a mutat accentul abordării de pe „cum se săvȃrşesc slujbele‟, adică de pe tipic, de pe
rȃnduială, din studiul Liturgicii, pe „ceea ce se săvȃrşeşte/împlineşte‟ în slujbe, în Liturghie, oferit
de studiul Teologiei Liturgice. Omul trebuie să fie conştient de ceea ce se împlineşte în Taină, în
Liturghie.

Un rol deosebit de important în spațiul academic, în spațiul universitar, l-a jucat Părintele
Profesor Alexander Schmemann, care îşi susținea, pe data de 2 iulie 1959, la Institutul Teologic
Ortodox „Saint-Serge‟, din Paris, teza de doctorat cu titlul Introducere în Teologia Liturgică. Teza
a fost susținută în limba rusă, a fost tradusă în engleză, în 1966 (Introduction to Liturgical
Theology), iar în 2002 a fost tradusă şi în limba romȃnă.

André Scrima, Biserica Liturgică..., pp. 34-35

15

4
 Sarcina Teologiei Liturgice, în concepția Părintelui Alexander Schmemann, este „ de a oferi
o bază teologică pentru explicarea cultului şi a întregii tradiții liturgice a Bisericii. Aceasta
înseamnă, în primul rȃnd, să găsim şi să definim conceptele şi categoriile care sunt capabile să
exprime cȃt mai deplin posibil natura esențială a experienței liturgice a Bisericii; în al doilea rȃnd,
să conectăm aceste idei la sistemul de concepte pe care teologia îl foloseşte pentru a explica
credința şi doctrina Bisericii; în al treilea rȃnd, să prezentăm datele separate ale experienței
liturgice, ca un întreg coerent, în ultimă analiză, ca regulă de rugăciune sălăşluind în Biserică şi
determinȃnd regula ei de credință‟16. Pentru că, vedeți, este foarte greu să găsim termeni adecvați
actului liturgic, evenimentului liturgic; este foarte greu, chiar şi în vremea noastră. Oamenii se
grăbesc să traducă, dar traduc mai degrabă în sens filologic, dar nu în duhul Liturghiei. Liturghia
însăşi este cea care ne descoperă termenii. Mai ales la noi, în limba romȃnă, sunt mulți termeni
liturgici, bisericeşti, pe care nu i-am tradus. Pe de o parte, poate să fie o scăpare, pe de altă parte,
însă, cred că a fost o cumințenie şi o mare prudență, pentru a nu greşi, printr-o traducere
neadecvată. De exemplu, termenul de ortodoxie; sigur, poate că ne-ar fi plăcut să avem şi noi un
termen romȃnesc, aşa cum ruşii au un termen rusesc, pravoslavnic, în loc de ortodox. Ați văzut că,
de fiecare dată cȃnd vrem să traducem cuvȃntul ortodox/ortodoxie, dreaptă slăvire, dreaptă mărire,
simțim nevoia să amintim şi despre dreaptă lucrare (ortopraxie). De ce? Pentru că nici unul dintre
aceşti termeni nu poate defini aşa de bine sensul, cum îl defineşte cuvȃntul original, din limba
greacă, ortodoxie.

Ȋncepȃnd cu comentariile la Rugăciunea Domnească şi cu Catehezele Mystagogice, în care

aflăm ce se săvȃrşeşte în Tainele lui Dumnezeu, pȃnă la primul comentariu liturgic al Liturghiei
bizantine, al Sfȃntului Maxim Mărturisitorul, Mystagogia17–aşa este considerat acest tratat-
compendiu, scurt, dar deosebit de dens –, observăm că mystagogia este mai degrabă o introducere
în mister, plecȃnd de la Liturghie.

„Ȋn acel locaş fericit şi atotsfȃnt (se referă la Biserică – n.n.) se săvȃrşeşte taina înfricoşată a
unirii mai presus de minte şi de rațiune, prin care Dumnezeu Se face un trup şi un duh cu biserica
sufletului şi sufletul cu Dumnezeu‟18.

Scurt comentariu:

Sfȃntul Nicolae Cabasila, care face o admirabilă sinteză de spiritualitate sacramentală, nu

doar a asimilat întreaga moştenire a patristicii greceşti, dar a integrat în aceasta şi anumite date ale
spiritualității latine19; Explicarea la Dumnezeiasca Liturghie se completează sublim cu Viața în
Hristos; în aceasta se vede şi legătura ce ar trebui să existe între Liturghie şi celelalte acte liturgice
din Biserică (Taine sau ierurgii şi chiar şi rugăciunea particulară a fiecărui creştin), pe de o parte,
dar şi între acestea şi demersul teologic, pe de altă parte, şi apoi, dintre acestea două şi viața
concretă a creştinului, mai exact mȃntuirea lui – îndumnezeirea.

III. Locul Teologiei Liturgice în studiul teologic

16
Pr. Al. Schmemann, Introducere în Teologia..., p. 57
17
Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, trad. rom. Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000
18
Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia..., p. 24
19
Placide Deseille, Ce este Ortodoxia..., p. 124
5
 Pentru a înțelege care este locul Teologiei Liturgice, trebuie să înțelegem că Sfȃnta şi
Dumnezeiasca Liturghie nu este numai capodopera neegalată a tuturor genurilor literare – pentru că
adună într-o formă literară, grație şi limbii greceşti vechi, în care s-a scris, tot freamătul, tot
zbuciumul şi toată istoria umanității, văzute din perspectiva întȃlnirii omului cu Dumnezeu,
depăşind limitele timpului şi deschizȃnd poarta veşniciei –, ci este şi cel mai complex şi mai
complet tratat de teologie, exprimat în formă doxologică.

Care ar fi locul şi raportul Teologiei Liturgice, cu celelalte studii teologice? Ȋntȃi de

toate, Liturghia este expresia învățăturii creştine, prin excelență – pentru că ştim afirmația
Mȃntuitorului Hristos, „cunoaşterea lui Dumnezeu este viață veşnică‟ (In. 17, 30); sau „mergȃnd,
învățați toate neamurile, botezȃndu-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfȃntului Duh!‟ (Mt. 28, 19).
Adică, pe de o parte, avem învățătura pe care o transmite Mȃntuitorul Hristos, adevărul descoperit,
adevărul revelat, care face liberi pe oameni, şi, pe de altă parte, adevărul trăit în actul liturgic;
deci, iată care ar fi legătura dintre Teologia Liturgică şi Teologia Dogmatică.

Liturghia este exprimarea cea mai adecvată pentru Dumnezeu, în cuvȃnt omiletic – iată şi
relația cu Omiletica.

Ascetica se hrăneşte din Euharistie; acesta este sensul pentru care noi, în Postul Mare, cȃnd
se ajunează, săvȃrşim Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite: tocmai pentru că cei ce ajunau aveau
nevoie să se întărească în asceza lor şi se întăreau cu Trupul şi Sȃngele Mȃntuitorului Hristos,
euharistic. Și iată şi legătura dintre Ascetică (Teologia Morală) şi Teologia Liturgică.

Imnografia şi cȃntarea bizantină se exprimă cel mai corect şi cel mai bine, liturgic. Dealtfel,
nici nu au fost vreodată separate şi nici nu se pot vreodată separa – această legătură este intrinsecă.
De aceea, practic, este clar că disciplina Liturgica, indiferent la ce nivel, indiferent de unghiul ei de
abordare (Liturgica Generală, Liturgica Specială, Liturghia comparată), trebuie să se transforme în
Teologie Liturgică.

IV. O sinteză a Teologiei Liturgice şi criza teologică actuală

Ȋntre lucrările de Teologie Liturgică, putem enumera, fără rezerve, Comentariile la
Rugăciunea Domnească, Comentariile la Psalmi, Catehezele Mysatgogiceale Sfȃntului Chiril al
Ierusalimului, Catehezele baptismale ale Sfȃntului Ioan Gură de Aur, Comentariul la Liturghie al
Sfȃntului Teodor al Andidelor, Comentariul Sfȃntului Gherman al Ierusalimului, Comentariul la
Liturghiile bizantine (Mystagogia) al Sfȃntului Maxim Mărturisitorul, Ierarhia bisericească a
Sfȃntului Dionisie Areopagitul; apoi, Nicolae Cabasila, cu Explicarea la Dumnezeiasca Liturghie şi
Viața în Hristos;apoi, Comentarii la Liturghie, mai vechi sau mai noi. Ȋn continuare vom face
referire doar Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, a Părintelui Dumitru Stăniloae20.
Toate lucrările acestea (pe care le-am amintit, şi în altele, pe care nu le-am enumerat acum, dar care
vor întregi cursul) urmează filonul mistagogic. Ȋnsă nu toate lucrările care au fost de Liturgică sau
care s-au scris în domeniul Liturgicii au fost, sau pot fi considerate lucrări de Teologie Liturgică.
Pot fi considerate lucrări de cercetare istorică, de abordare istorică, liturgică.

Ca şi întreaga teologie, şi Teologia Liturgică a trecut şi trece printr-o perioadă de criză; este
recunoscută criza duhovnicească din lume, trebuie recunoscută și criza teologică, generată de criza

20
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, …
6
duhovnicească, iar aceasta, generate la rându-i, bineînțeles, de ruperea poporului de Sfȃntul Potir21.
Trebuie evidențiate câteva aspect, din abordarea liturgică, ce necesită recuperare:

- separarea Liturghiei – nu numai în viață, ci şi teologic – de celelalte lucrări liturgice din

Biserică: Taine, ierurgii şi toate celelalte;
- accentuarea şi explicarea lucrării liturgice preintr-un simbolism excesiv; dar nu
simbolismul în formula lui corectă, primordială, ci într-o formă denaturată, simbolul de
înlocuire;
- ruperea Liturgicii (şi a întregii teologii, de fapt!) de eshatologie;
- separarea studiului Teologiei Liturgice de celelalte studii.

V. Graiul liturgic – mod doxologic de a teologhisi

Cuvȃntul, în raport cu Dumnezeu, ori devine doxologie, ori se transformă în blasfemie.
Cuvȃntul este darul lui Dumnezeu făcut omului, cuvȃntul este forma de exprimare a omului – nu
vedeți cȃt de importantă este jertfa buzelor, jertfa laudei, jertfa pe care noi o aducem, prin cȃntare,
în rugăciune? –, ceea ce înseamnă că, de fapt, cuvȃntul pentru asta este: ca să devină grai liturgic.

“Liturghia fiind mijlocul cel mai înalt prin care omul își aduce prinosul lui Dumnezeu,
firește, trebuie trebuie să aibă ca formă expresie cel mai desăvârșit grai cu putință. A întrebuința un
asfel de grai în Dumnezeieștile slujbe ajută pe credincioși a petrece în simțământul Celui Desăvârșit
și contribuie la o mai deplină a lor părtășie cu El”22

VI. Perspective noi în abordarea Teologiei Liturgice

Dacă am spus că este nevoie de o altă abordare, atunci, ceea ce ar trebui să îşi propună
studiul Teologiei Liturgice, este să meargă pe linia mistagogică a Părinților Bisericii, şi să
recupereze legătura intrinsecă nu doar dintre dogmă şi rugăciune / credință şi Liturghie, dar şi dintre
formă şi conținut, dintre forma liturgică şi actul tainic liturgic. Conținutul trebuie – este foarte
important! – să-şi găsească expresia corectă, şi nu numai în demersul teologic, ci, mai degrabă, în
viața creştinului, în viața Bisericii.

Apoi, să continue investigările istorice ale cultului, înțelegȃnd evoluția acestuia în spiritul
libertății, dar şi al responsabilității Bisericii, şi asumȃndu-şi, în acelaşi timp, şi involuția cultului,
acolo unde se constată, pentru a încerca o redresare a situației.

Un alt demers pe care ar trebui să îl facă ar fi să redea locul cuvenit Euharistiei, în raport cu
teologia şi cu întreaga viață creştină, cu întregul studiu teologic, pentru a reda acestui studiu
dimensiunea soteriologică şi duhovnicească în perspectiva împlinirii eshatologice.

Consider că cea mai potrivită teologie în cadrul Teologiei Liturgice este teologia palamită,
teologia energiilor divine necreate.

21
Pr. Prof. Dr. Ne Braniște, Participarea la Liturghie, Editura „România Creștină”, București, 1999.
22
Arhim. Sofronie, Vom vede pe Dumnezeu precum este, trad. Rom. Ierom. Rafil, ..., pog.346
7
 Teologia Energiilor Divine Necreate își găsește ecoul trăirii în viața liturgică a Bisericii; în
actul liturgic, Energiile Divine necreate – Harul Dumnezeiesc – se împărtășește celor ce cred și cer
mila (Harul) lui Dumnezeu; Liturghia – în sensul ei larg – este locul, spațiul și atmosfera în care
Energiile Divine Necreate se împărtășesc.

Bibliografie selectivă:

1. André Scrima, Biserica Liturgică, trad. rom. Anca Manolescu, Editura „Humanitas“,
Bucureşti, 2005;
2. Cabrol, Feru şi H. Leclerq, Dictinnaire, d Archeologie chretienne et de Liturgie, Paris,
1903 ;

3. Evdokimov Paul, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă, trad. rom. Pr. Dr. Vasile
Răducă, Editura „Anastasia“, Bucureşti, 1995;
4. Foundoulis Ioannis, Dialoguri Liturgice, Răspunsuri la probleme liturgice, vol. I, II, III; vol.
I – trad. rom. Pr. Victor Manolache, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008; vol. II – trad. rom.
Sabin Preda, Editura Bizantină, Bucureşti, 2009; vol. III – trad. rom. Pr. Victor Manolache,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2009;
5. Ică jr., Diac. Ioan I., Canonul Ortodoxiei I Canonul apostolic al primelor secole, Editura
„Deisis/Stavropoleos”, Sibiu, 2008;

6. Alexander Scmemann, Introducere în Teologia Liturgică, trad. rom. Ierom. Vasile Bârzu,
Editura „Sofia“, Bucureşti, 2002;
7. Idem, Liturgy and Tradition, Theological reflections of Alexander Schmemann, edited by
Thomas Fisch, St Vladimiri’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1990;
8. Idem, Liturgy and Life; Christian Devlopement trough Liturgical Experience, Departament
of Religions Education Orthodox Church of America, 1983;

9. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă,

Craiova, 1986;

8
Centrul de Studii şi Cercetare

Dumitru Stăniloae

Curs de Teologie Liturgică

Pr. Dr. Lect. Univ. Gavrilă Vasile

Cursul nr. 5 / 27 mai 2015

Liturghia Timpului – Laudele Bisericeşti

Liturghia Timpului:

În abordarea acestei teme, trebuie să plecăm de la caracterul fundamental al creştinismului

şi, implicit, al vieţii liturgice, manifestată, în mare măsură, și prin rugăciune / cult / Liturghie:
caracterul eshatologic; nimic nu are finalitate, scop ultim în „veacul acesta“, ci toată viaţa liturgică
şi, implicit, viaţa creştinului se raportează la „timpul cel din urmă“ – ESHATON – şi la Împărăţia
lui Dumnezeu. Deoarece tot ceea ce se împlineşte în viaţa creştină / liturgică are drept scop
dobândirea Duhului Sfânt, unirea cu Hristos şi îndumnezeirea omului, aceasta se va desăvârşi doar
în Împărăţia Veşnică.
Caracterul eshatologic este conferit mai ales de Euharistie; apostolii, însă, erau evrei şi au
predicat Evanghelia, la început, în sânul poporului ales; de aceea, s-au stabilit mai multe legături
între Biserica Noului Testament şi centrul religios al iudaismului – Templul Vechiului Testament.
Tradiţia ne spune că Sfântului Apostol Iacob, primul episcop al Ierusalimului, i s-a îngăduit să intre
în Sfânta Sfintelor1, şi că era adesea găsit în templu, stând în genunchi şi rugându-se2. Ruptura,
seprarea de Templu s-a făcut după martiriul Sfântului Ştefan şi transferul mesajului evanghelic către
neamuri.
La început, fiind vorba de un cult iudeo-creştin, iar la iudei cultul fiind definit ca o „liturghie
a timpului“3, încadrarea în timp s-a făcut în ciuda faptului că Euharistia deschidea perspectiva
veşniciei, făcând timpul etern şi aducând eternitatea în timp – un continuu „astăzi“. Rugăciunea,
cultul aveau menirea de a sfinţi timpul şi a-l face „timp liturgic“, împlinind ceea ce foarte bine au
definit liturgiştii, „liturghia timpului“.

1
Nikolai Uspensky, Slujba de seară în Biserica Ortodoxă, trad. rom. Cezar Login, Editura „Patmos“, Cluj-
Napoca, 2008, p. 13
2
Eusebiu al Cezareei, Istoria Bisericească II, 23:6, trad. rom. Pr. T. Bodogae, col. PSB, vol 13, EIBMBOR,
Bucureşti, 1987, p. 92
3
Al. Schmemann, Introducere in Teologia Liturgică…,ed. cit., p. 117
1
 Toate gravitau în jurul Euharistiei; spre exemplu, nu ni s-a păstrat nici o mărturie scrisă
privind existenţa unei slujbe de seară în Biserica primară, distinctă de Euharistie şi agapă4; în cultul
iudaic, toate rugăciunile erau pregătitoare pentru aducerea jertfei, aveau menirea de a curăţi /
purifica, de a sfinţi oamenii, materia, spaţiul şi timpul – ca apoi să se aducă jertfa. În cultul iudeo-
creştin, se preia această funcţie a rugăciunilor, care culminau cu Jertfa Euharistică.
Creştinul nu urmăreşte eliberarea de timp, ci orientarea timpului spre eshaton şi veşnicie;
eshatonul nu este un sfârşit ci, mai degrabă, împlinirea a ceea ce s-a dezvoltat în timp şi, astfel, totul
este supus lui Dumnezeu.

Ceasurile de rugăciune:
Ziua Învierii Domnului din morţi este ziua aşteptată, ziua mântuirii; ziua în care Domnul S-a
arătat înviat din morţi este ziua lui Mesia, ziua împlinirii mesianice, este ziua în care Iisus S-a
înfăţişat „pe Sine viu“, ca viaţă nouă şi înnoitoare şi, de aceea, pentru Biserica Lui, a devenit ziua
Euharistiei, prin excelenţă, ziua închinată Lui – Ziua Domnului.
Existenţa unor ceasuri de rugăciune în perioada primară este o problemă încă neelucidată;
avem însă mărturii care ne dau câteva indicaţii în această problemă:
Sfântul Clement, Episcopul Romei, scria corintenilor: „Trebuie să facem toate lucrurile în
rânduială… la timpuri stabilite… nu la întâmplare şi fără rânduială, ci la anumite timpuri şi
ceasuri“5.
Didahia menţionează 3 ceasuri6, ca şi Tertulian7, Ciprian al Cartaginei8 şi Origen (Rom., 9,
1), precum şi Tradiţia Apostolică a lui Ipolit9.
Tradiţia timpurilor şi a ceasurilor de rugăciune poate fi acceptată fără rezerve, ca o tradiţie
comună pentru întreaga Biserică primară.
Cert este că existenţa unei rânduieli pentru întreaga Biserică exprimă principiul
ecclesiocentric al cultului creştin. Sfântul Ignatie al Antiohiei: „Străduiţi-vă să fiţi împreună cât mai
des posibil“10; toate acestea ne arată două aspecte foarte importante:
1. Existenţa unei tradiţii clare a timpurilor de rugăciune în Biserică
2. Existenţa adunărilor consacrate rugăciunilor şi cuvântării

4
NikolaiUspensky, Slujba de seară…,ed. cit., p. 13
5
EpistolacătreCorinteni 60
6
Didahia, 8
7
De Oratione,15
8
De Oratione, 35
9
TradiţiaApostolică, 35, 1, 2
10
Sfântul Ignatie al Antiohiei,Efeseni, 3
2
 În secolul al III-lea, când Vecernia şi Utrenia ocupau deja un loc important, existau deja şi
alte adunări de rugăciune – rugăciune comună şi adunări pentru citirea Dumnezeieştii Scripturi,
ceea ce face să ducă la combinarea sinaxei / adunării cu Euharistia.
Tertulian ne spune care era scopul rugăciunii zilnice:
„… de a-L înconjura pe Dumnezeu cu rugăciuni obşteşti, asemenea unei oştiri rugătoare
(ecclesiaorans) într-un singur loc“11.
De la început, Tradiţia liturgică a Bisericii a inclus noţiunea de zi ca unitate liturgică în care,
anumite ceasuri şi timpuri – seara, dimineaţa ş inoaptea –, ar trebui să fie consacrate rugăciunii şi
nu doar cele iindividuale ci, de asemenea, rugăciunii în Biserică.

Laudele bisericeşti
Tradiţia ceasurilor şi a timpurilor de rugăciune poate fi acceptată ca o tradiţie comună pentru
întreaga Biserică, fără rezerve. În secolul al III-lea, pe lângă Euharistie, care era central vieţii
liturgice, Vecernia şi Utrenia – două din Laudele bisericeşti – ocupau deja locul lor de seamă în
ciclul serviciilor zilnice12.
Până în rânduiala de astăzi ni se păstrează elementele de bază din perioada secolelor al III-
lea şi al IV-lea, care, după părerea lui Alexander Schmemann provin din cultul sinagogii: a)
cântarea de psalmi; b) materialul esahtologic; c) imnele13.
Aceste rânduieli erau valabile pentru toate comunităţile de creştini, nu doar pentru cele
monahale, care erau abia în formare.
Treptat, însă, vom găsi mărturii şi pentru alte momente ale rugăciunii comune, chiar dacă,
iniţial, nu aveam surse decât pentru rugăciunile de seară şi de dimineaţă. Câteva surse egiptene
timpurii oferă informaţii despre momente de rugăciune, astfel: dimineaţă, prânz, seară, noapte.
Izvoare din Africa de Nord menţionează: dimineaţa, Ceasurile 3,6 şi 9, agapa, seara şi noaptea. Şi
Tradiţia Apostolică de la Roma (aprox. 215) ne dă aceleaşi informaţii ca în Africa de Nord, în plus,
o rugăciune de noapte, la cântatul cocoşilor14.
Aşadar, slujbele în care comunitatea creştină aduce mulţumire şi-L preamăreşte pe
Dumnezeu în cadrul unei rânduieli precise, zilnice, săvârşită după o anumită rânduială, poartă

11
Tertulian, Apol., 1, 39
12
M. Skaballanovich,Tolkovyi Typikon, p. 87, apud. Al. Schmemann, Introducere..., ed. cit., p. 136
13
Al. Schmemann, Introducere..., ed. cit., p. 214
14
Robert Taft, The Liturgy Of The Hours In East And West. The Origins of the Divine Office and Its
Meaning for Today, The Liturgical Press, Collegeville, 1993, p. 21

3
denumirea de Laude Bisericeşti sau ore/ceasuri canonice, aşa cum sunt menţionate în tradiţia
apuseană.
Sunt în număr de şapte şi sunt grupate astfel:
1. Vecernia (slujba de seară)
2. Pavecerniţa sau După-cinarea – rugăciunea de după cină sau înainte de culcare
3. Miezonoptica sau Polunoşniţa – rugăciunea de la miezul nopţii
4. Utrenia – skujba de dimineaţă
5. Ceasurile I, III, VI şi IX.
Utrenia şi Ceasul I se săvârşesc împreună, fapt pentru care rezultă şapte Laude Bisericeşti;
stabilirea numărului de şapte a fost influenţată de simbolul pe care îl reprezintă cifra 7 la popoarele
vechi din Orientul Apropiat, ca asiro-babilonienii, şi apoi, şi la evrei, dar şi de tendinţa puţin
exagerată a teologiei simbolice, în care Sfântul Simeon al Tesalonicului a jucat un rol foarte
important.
Desigur, au fost invocate şi formulări biblice:
„ De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale“ (Psalmul 118, 164)
„Seara şi dimineaţa şi la amiezi spune-voi, voi vesti, şi va auzi glasul meu“ (Psalmul 54, 19)
„ Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda“ (Psalmul
6,6).

În cursul zilei liturgice, laudele bisericeşti au fost grupate în trei cicluri:

- Ciclul întâi, format din Ceasul al IX-lea, Vecernie şi Pavecerniţă ;

- Ciclul al doilea, format din Miezonoptică, Utrenie şi Ceasul I;
- Ciclul al treilea, format din Ceasul al III-lea, Ceasul al VI-lea, la care se adaugă
Liturghia (care nu intră în categoria celor Şapte Laude bisericeşti) şi Obedniţa, care, în
practica actuală a Bisericii, se săvârşeşte când nu se oficiază Liturghia.

Cele trei cicluri corespund celor trei momente importante de rugăciune: seara, dimineaţa şi
la amiază.

Ziua liturgică începe seara, după Ceasul al IX-lea, în conformitate cu referatul biblic al
Creaţiei, privind definirea zilei: „Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă, ziua I“ (Facerea, 1,5).

Bibliografie selectivă :

1. Branişte, Pr.Prof. Dr. Ene, Liturgica Generală cu noţiuni de artă creştină, Bucureşti, 1993;
2. Idem, Liturgica Specială pentru institutele teologice, Bucureşti, 1985;

4
3. Schmemann, Alexander, Introducere în Teologia Liturgică, trad. rom. Ierom. Vasile Bârzu,
Editura „Sofia“, Bucureşti, 2002;
4. Taft, Robert, The Liturgy of the Hours in East and West, The Origins of the Divine Office and
ItsMeaning for Today, Second Revised Edition, The LiturgicalPress, Collegeville, Minnesota,
1993 ; ÎnLimbaFranceză : La Liturgie des Heures en Orient et en Occident, traduction de
l’anglais par Georges Passeleeq, P.S.B.