Sf.

Ioan Gură de Aur (347-407)

Sf. Ioan Gură de Aur sau Ioan Hrisostom a fost una dintre cele mai mari figuri ale
primelor secole creștine. Nu degeaba i s-a spus după moarte „Gură de Aur”. Predicile sale
(Omilii) au o putere retorică remarcabilă; din fericire, ni s-a păstrat o mare parte a operei
acestui sfânt, arhiepiscop al Constantinopolului, care, în mod firesc, era foarte preocupat
de dimensiunea morală a credincioșilor – fapt ce îl face interesant și pentru perspectiva
noastră. Printre tratatele care se pot constitui, în sine, în modele pedagogice, putem aminti
Depre feciorie, Apologia vieții monahale, dar mai ales Despre slava deșartă și despre
creșterea copiilor.

Ultimul tratat pornește de la descrierea acestui mare păcat în viziunea creștină care
este slava deșartă (și care se poate vindeca numai prin smerenie – vom accentua încă odată
relația cu actualele accente individualiste care se manifestă în științele sociale, în care un
loc important revine stimei de sine – din perspectivă creștină stima de sine nu este altceva
decât antecamera slavei deșarte, adică fundamentul unui păcat capital...). Slava deșartă
este, în viziunea lui Ioan Gură de Aur, pornită din dorința laudelor publice. Este păcatul
care pândește mai ales personalitățile publice, cele care sunt gata să jertfească oricât pentru
a ajunge să fie lăudate de lume.

În contextul în care vorbește despre acest păcat al laudelor deșarte, Ioan Gură de
Aur trece oarecum neașteptat la un resgistru nou. El afirmă că toate relele lumii se datorează
lipsei de educație a copiilor:

„V-am mai spus și altădată că răul nu poate fi îndreptat din lume din pricină că
niciun om nu are grijă de copii, nimeni nu le vorbește despre feciorie, nimeni nu le spune
despre curăția trupească și sufletească, nimeni nu-i învață să disprețuiască averile și
măririle, nimeni nu le vorbește despre poruncile vestite în Scripturi” 32.

Dacă această constatare era adevărată pentru epoca Sf. Ioan Gură de Aur, astăzi,
omenirea se poate „lăuda” cu un program educativ inversat: copiilor li se vorbește, dar
tocmai pe dos decât sugerează Sfântul, anume despre normalitatea actelor sexuale, despre

32
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, Apologia vieții monahale, Despre creșterea copiilor, Editura IBMBOR,
București, 2001, p. 399.
 obligația de a face avere, despre obligația de a face carieră, în vreme ce despre Scripturi
aproape că nu mai află deloc, sau află, în cazul particular al nostru, la puținele ore de religie,
cât vor mai rezista și acestea...

Iată că Sf. Ioan Gură de Aur pune un mare accent pe creșterea copiilor, pe elementul
educativ, în sens creștin, al tinerelor generații.

„Ce se va întâmpla cu copiii noștri dacă n-au, chiar din prima vârstă, educatori?
Dacă oamenii care au fost educați chiar de cân s-au născut și au fost instruiți până la
bătrânețe nu reușesc totuși să ajungă oameni desăvârșiți, cât rău nu vor săvârși cei care de
la începutul vieții lor au fost obișnuiți să audă vorbindu-se numai despre lucrurile
pământești? În vremea noastră fiecare părinte își dă toată silința să ibstruiască pe copiii lui
în meserii, în arte, în știință, în oratorie, dar nici unul nu se interesează cât de puțin să educe
sufletul lor”33.

Două idei importante reies din acest scurt pasaj. Prima dintre ele se referă la statutul
și posibilitățile educației. Educația este astăzi neglijată, în mod cert. Motivele sunt
numeroase (lipsa de timp a părinților, angajamente flexibile la serviciu care îi fac să fie
conectați mereu sau aproape mereu la problemele profesionale și mai puțin atenți la copii,
apariția instrumentarului digital, care le permite copiilor să evadeze într-un univers virtual
unde nu au ce căuta părinții – iar aceștia să fie fericiți că cei mici se „auto-educă” cu ajutorul
Google, al filmelor sau platformelor educative etc.). Sf. Ioan Gură de Aur ne dezvăluie însă
că educația, chiar practicată corespunzător, nu duce întotdeauna la rezultate spectaculoase.
Oamenii educați nu sunt întodeauna oameni desăvârșiți. Acest adevăr ne previne că astăzi,
„accentul” care se pune pe educație este pe de o parte nesincer (este retoric, interesat și
„sistemic”, dar fără substanță), iar pe de altă parte, ne arată că, și în situația ideală în care
energiile educative s-ar canaliza corespunzător, oamenii care ar rezulta nu ar fi cu
certitudine niște oameni în toată puterea cuvântului, nu ar fi oamenii „ideali” pe care i-ar
proiecta educatorul. De la educator pornește strădania și speranța. Aceasta din urmă uneori
se împlinește, alteori nu se împlinește. Cu atât mai tragic este că astăzi educatorii fie și-au
pierdut speranța, fie nu mai sunt lăsați (din motive diverse) să-și facă datoria corespunzător.

33
Ibidem, pp. 399-400.
 A doua idee majoră a textului este că educația se concentrează, în mare, spre două
domenii: fie spre „abilitățile profesionale”, cum le spunem astăzi, fie spre calitățile
sufletești.

Meseriile sunt utile și trebuie cultivate, într-adevăr, în orice comunitate. Dar Sf.
Ioan Gură de Aur ne previne că nu este suficient să avem o cetate cu buni profesioniști. E
nevoie să cultivăm în oameni, în aceeași măsură, dacă nu chiar mai mult, domeniul
spiritual, al sufletului. Problema tragică pe care o întâmpină orice sistem educativ este
aceea (din păcate azi ocultată, răstălmăcită, negată etc.) că cele două domenii sunt
antinomice sau cel puțin nu se leagă direct unul de celălalt. Drama educației este această
fragmentare, această dihotomie a ființei umane: omul poate fi un foarte bun profesionist,
fiind în același timp un caracter execrabil, sau, la limită, un monstru (s-au văzut cazuri de
profesioniști desăvârșiți care erau... criminali în serie! E adevărat, sunt cazuri limită, dar
sunt posibile). Educația lumească, sau lucrurile pământești, așa cum spune Sf. Ioan Gură
de Aur, se poate lipsi, la limită, de educația spirituală sau sufletească. În ce constă însă
educația sufletească? Aici este evident că cele două domenii sunt paralele, dacă nu chair
antinomice: educația sufletească presupune detașarea de lucrurile pământești, relativizarea
lor, ba chiar negarea lor, la limită. Iată cum educatorul trebuie să rezolve o ecuație aproape
imposibilă: să facă din tineri profesioniști (adică oameni dedicați problemelor concrete ale
lumii) și în același timp să-i învețe că lumea nu este decât o palidă reflectare a unui univers
spiritual mult mai important. E adevărat, în anumite condiții, profesia se lega sau încerca
să le lege, să se armonizeze cu dimensiunea morală: vechile bresle sau corporații erau școli
de moralitate și de profesionalism în același timp. E adevărat că un sociolog de talia lui E.
Durkheim credea că rolul lor era mai întâi de toate de tip moralizator34. De asemenea, în
concepția lui Platon, meșteșugarii, care erau desigur utili cetății, nu se calificau la statutul
de cetățean, fiindcă nu aveau libertate, nu aveau timp să se ocupe de treburile publice, ale
cetății – se subînțelege că nu aveau timp nici să se cultive, deci nu aveau răgaz să se ocupe
de educația sufletească.

34
A se vedea Prefața la a doua ediție a Diviziunii muncii sociale a lui Durkheim, unde acesta are o teorie completă
asupra rolului moral al corporațiilor. Este interesant că modernitatea a desființat corporațiile, acuzându-le, la limită,
că îngrădesc libertatea profesională a lucrătorilor…
 Cât de importantă este educația (care trebuie dată în primul rând copiilor – să lăsăm
deoparte conceptul de „educație permanentă”, care prelungește cumva impropriu timpul
formării tinerelor vlăstare pentru a deveni oameni adulți) se vede din pledoaria fierbinte a
Sf. Ioan Gură de Aur:

„Nu încetez de a vă ruga, de a vă ruga cu lacrimi și a vă cere ca, înainte de toate

celelalte, să dați copiilor voștri o bună educație. Dacă-ți iubești copilul, arat-o prin educația
ce i-o dai”35.

Desigur, prin educație, în pledoaria sa, Ioan Gură de Aur înțelege educația creștină.
Idealul educativ al creștinilor este viața monahală:

„Dacă ai nenumărate păcate adunate în conștiința ta, atunci născocește o iertare a

păcatelor tale, și anume: crește un atlet pentru Hristos. Prin aceste cuvinte nu-ți spun: Nu-
l lăsa să se căsătorească. Trimite-l în pustie. Pregătește-l să îmbrățișeze viața monahilor.
Nu-ți spun asta! Aș vrea negreșit și aș dori ca toți să îmbrățișeze viața monahilor, dar nu
silesc pe nimeni (...)36.

Concepția aceasta pare contrară instinctelor „bune” pe care lumea le cultivă azi. Un
om de afaceri vrea ca fiul său să-l „depășească”, adică să fie mai bogat decât a fost el,
eventual, să ajungă mai ușor la bogăție. Dar acest lucru este inversul unei căi educative.
Cel care e om de afaceri probabil a acumulat „păcate”, cum spune Ioan Gură de Aur. Prin
dorința de a-l vedea pe copil „mai sus” pe scara ierarhiei sociale, nu face decât să transfere
spre acesta zestrea de păcate, pe care copilul o va îmbogăți, probabil, cu propriile sale
păcate. Firesc ar fi ca după o acumulare de păcate, să urmeze o descărcare a lor – pregătirea
pentru viața monahală, la limită. Dar instinctele noastre nu mai ascultă de această logică
spirituală de care amintește Ioan Gură de Aur. Educația nu mai funcționează, funcționează
cel mult o etică a afacerilor sau o etică profesională, care nu are nicio legătură cu latura
sufletească, nelumească, a educației. În felul acesta, lumea devine un teritoriu al eticii fără
morală, o lume anti-educativă, în care performanța profesională acoperă tot teritoriul pe
care cândva se produceau și se reproduceau virtuțile morale ale omului.

35
Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 400.
36
Idem.
 Învățăturile bune se aplică precum un sigiliu de ceară copilului mic, care le
asimilează mult mai bine decât omul matur. Părintele e nevoie să știe să întrebuințeze
corespunzător superioritatea sa, căci copilul tremură, se teme și are respect de chipul, de
persoana părintelui. Educația trebuie asimilată (dată) în copilărie. Părinții sunt ca niște
pictori sau ca niște iconari, care trebuie să vegheze ca tabloul lor (copilul) să iasă desăvârșit
din mâna lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur compară apoi sufletul copilului cu un oraș (Platon va face
același lucru când va vorbi despre cetatea ideală și când va compara sufletul omului cu
cetatea). Modul de a conduce (educa) sufletul este de aceea asemănător cu modul de a
conduce (educa) un oraș:

„Avem deci nevoie de legi ca să alunge gândurile rele, să le aprobe pe cele bune și
să nu îngăduie ca gândurile rele să pună stăpânire pe cele bune. Dacă într-un oraș n-ar fi
legi care să îngrădească libertatea hoților, viața în oraș ar fi grozav de tulburată (...) dacă
fiecare cetățean și-ar părăsi starea și funcția sa și ar urmări-o pe a altuia, s-ar nimici buna
rânduială din pricina lăcomiei; tot așa este și cu sufletul copilului” 37.

Comparația cu orașul nu se oprește aici. Orașul are ziduri de apărare cu metereze.

Sfântul Ioan Gură de Aur face să fie patru astfel de metereze, care să corespundă simțurilor
omului. Sugestia e clară: prin simțuri omul, orașul, sufletul copilului se apără:

„Astăzi construim un oraș. Cele patru simțuri să fie meterezele și porțile orașului,
iar întreg trupul să fie ca un zid. Porțile lui sunt: ochii, limba, auzul, mirosul și, dacă vreți,
pipăitul. Prin aceste porți intră și ies cetățenii acestui oraș, cu alte cuvinte, prin aceste porți
gândurile corup sau desăvârșesc sufletul copilului” 38.

Fiecare poartă a sufletului este apoi analizată și pentru fiecare simț urmează
recomandările educative ale autorului. Astfel, educația este o cvadruplă exersare, în dreptul
fiecărui simț, a elementelor pozitive, cu excluderea celor negative.

37
Ibidem, p. 402.
38
Idem.
 Limbajul trebuie să fie bun, cuvintele să-l invoce pe Dumnezeu, nu în chip silit,
superficial și rar, ci „continuu”, spune Gură de Aur.

La fel pentru auz, o grijă specială: cel care nu aude lucruri rușinoase, nici nu le
pronunță. Prima poară (limbajul) și cea de-a doua sunt deci corespondente...

Mirosul participă și el la educație. Sf. Ioan Gură de Aur este de părere că sufletul
se moleșește dacă mirosul este obișnuit cu parfumurile cele mai plăcute...

În fine, cel mai dificil de păzit dintre porți este poarta văzului, a ochilor:

„Ochiului trebuie să-i dăm legi aspre. Mai întâi această lege: să nu duci niciodată
copilul la teatru (ne amintim de Tertullian – n. C.P.), ca să nu se pângărească în întregime
prin cele ce aude și vede (...) Greu de păzit este această poartă. Foc zace înlăuntrul ochilor;
focul este legat de însăși natura ochilor și ai putea spune că este chiar constrângător. (...)
Să nu facă baie cu femeile (rău e obiceiul acesta), nici să nu fie trimis unde sunt adunate
mai multe femei la un loc”39.

În fine, ultima poartă este pipăitul, care, deși pare închisă, dacă o deschizi, spune
Gură de Aur, ea trimite toate impresiile sale în interiorul sufletului. De aceea, „Să nu
obișnuim trupul copilului cu haine moi și nici să nu-i îngăduim să se apropie de alte trupuri.
Să căutăm să facem rezistent trupul copilului”40.

Să mai spunem că acest adevărat manual educativ, care se ocupă, iată, de fiecare
simț în parte al copilului, este la antipozi față de concepțiile pedagogice actuale...?

39
Ibidem, pp. 425-416.
40
Ibidem, p. 417.