FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI

Sistemul disciplinelor pedagogice.

Evoluția pedagogiei: aspecte
diacronice
CURS 4
 Tematica
• Sistemul disciplinelor pedagogice: criterii și
clasificări.
• Aspecte diacronice:
etapa pedagogiei empirice/preștiințifice,
etapa pedagogiei filosofice,
etapa pedagogiei experimentale,
pedagogia ştiinţifică.
 Idealurile educaţionale
perspective diferite asupra formării omului:
• cucerirea nemuririi (acceptat compromisul postumizării –
în paleoliticul mijlociu);
• idealul patriotic („Marele Războinic” la asirobabilonieni
şi mai târziu la spartani);
• idealul herculean (Grecia);
• idealurile matriarhale (determinate de necesitatea
organizării vieţii sociale în comunităţi sedentare);
• idealurile umaniste – în Renaştere (autodivinizarea
omului prin intermediul educaţiei);
• idealul educaţional al „omului raţional”, (Iluminism)
(J.J.Rousseau);
• „gentilhomme”-ul - teoretizat în Renaştere de François
Rabelais.
 Umanismul şi Renaşterea
• mişcări spiritual-filosofice, literare şi artistice.
• obiectiv îndepărtarea de idealurile şi credinţele
medievale şi îşi propun să înlocuiască
preocupările religioase cu o concepţie mai umană
asupra lumii.
• „Umanismul este o mişcare intelectuală care s-a
depărtat de tradiţiile şi postulatele
scolasticismului şi a redescoperit şi studiat opera
marilor autori greci şi latini”. (Sainz de Robles)
 Umanismul
• preamărea calităţile proprii naturii umane.
• scop final: „descoperirea perfectă a omului” şi
triumful raţionalităţii vieţii, eliberarea de obsesia
„prevestirilor supranaturale” specifice epocii
medievale.
 Renaşterea
• „expresia cea mai potrivită a umanismului, un
mijloc de interpretare a tendinţelor estetice şi
morale ale acestuia”. (Sainz de Robles)
• mişcare literară şi artistică apărută în Italia ca
reacţie împotriva idealurilor şi formelor de
exprimare ale Evului Mediu, care “s-a sprijinit pe
admiraţia faţă de civilizaţia greco-latină, încercând
să o imite creator”.
• a coincis cu dezmembrarea structurilor feudale,
• apariţia statelor şi a economiei moderne.
 Iluminism sau Secolul Luminilor
• Secolul al XVIII-lea european.
• obiectiv analiza realităţii şi a spiritului uman în
lumina raţiunii, lăsând deoparte concepţiile
religioase şi fanteziile estetice ale barocului.
• se sprijinea pe filosofia lui Descartes, Locke şi
Bacon, care susţineau că raţiunea, observarea
realităţii şi experimentele constituiau singura
cale de cunoaştere şi înţelegere a lumii.
Opera capitală a Iluminismului
european

Enclopedia, publicată în Franţa (1751-1780)

(Diderot şi D'Alambert)
 Neoclasicismul
• „mişcare spirituală, literară şi artistică manifestată
în Europa secolului al XVIII-lea, care îşi propune să
restaureze gustul pentru normele clasicismului”,
pe care îl „descoperise” umanismul şi la care se
reîntorsese Renaşterea.
• Despre neoclasicism se spune că ar fi fost un fel
de „cafea strecurată a treia oară”, adică o „cafea
fără gust şi fără aromă”.
 Sfârşitul sec. al XIX-lea şi sec. al XX-lea
• anumite realităţi istorice şi au creat în
consonanţă cu „epoca literară” şi curentele
artistice care au străbătut Europa acelor timpuri
precum:
romantismul,
realismul,
naturalismul,
modernismul etc.
 Idealul educaţional al şcolii româneşti
constă în:
dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a
individualităţii umane, în formarea personalităţii
autonome şi în asumarea unui sistem de valori
care sunt necesare pentru împlinirea şi
dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea
spiritului antreprenorial, pentru participarea
cetăţenească activă în societate, pentru
incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa
muncii.
• Jan Amos Comenius (1592 – 1670), Didactica magna /
Arta de a-i învăţa pe toţi toate - principiile didacticii şi ale
învăţământului de bază; teoria sistemului de învăţământ
organizat pe clase şi pe lecţii.
• J. J. Rousseau (1712 – 1788) – Emile sau Despre educaţie –
întreaga teorie a educaţiei moderne, care face din
respectarea particularităţilor de dezvoltare a copilului
principiul cardinal al oricărei educaţii.
• Johann Henrich Pestalozzi (1746 – 1827) – condiţia socio-
economică precară a păturilor sărace ar putea fi depăşită
prin educaţie.
• Johann Friederich Herbart (1776 – 1841) – tentativa de a
elabora o ştiinţă a educaţiei bazată pe psihologie
(„psihologia realelor”) şi pe etică.
• Rezultat concretizat într-un formalism excesiv, artificial
(didactica herbartiană).
 Faze ale reflectării teoretice a
fenomenului educaţional
Ioan Nicola (Pedagogie, 1992)
Faza filosofică – teoria pedagogică nu reprezintă
ceva de sine stătător, fiind o componentă
intrinsecă a diferitelor sisteme filosofice.
Reprezentanţi: Heraclit, Democrit, Platon,
Aristotel, alţi reprezentanţi ai filosofiei scolastice
din Evul Mediu.
 Faze ale reflectării teoretice a
fenomenului educaţional
Ioan Nicola (Pedagogie, 1992)
Faza marilor sisteme pedagogice sau a pedagogiei moderne
Pedagogia se desprinde în mare parte de filosofie;
• este teoretizat fenomenul educaţional;
• rezultatele reflecţiilor - concretizate în povestiri, romane,
eseuri şi studii pedagogice.
• lucrările pedagogice au fost elaborate:
inductivă:
Jan Amos Comenius (1592 – 1670),
Iohann Heinrich Pestalozzi (1746 – 1827) etc.)
deductivă
J. J. Rousseau (1712 – 1778),
Iohann Friedrich Herbart (1776 – 1841).
 Faze ale reflectării teoretice a
fenomenului educaţional
Ioan Nicola (Pedagogie, 1992
Faza psihologizării şi sociologizării educaţiei

Pedagogia experimentală
• apare o opoziţie ireductibilă: „educaţia socială” şi
„educaţia individuală”.
• Orientarea sociologică – subordonarea educaţiei
trebuinţelor societăţii (Herbart);
• Orientarea psihologică – plasează pe locul central
copilul, cu interesele şi trebuinţele sale (Rousseau).
• J.J. Rousseau – Emile sau Despre educaţie
(1762) - pleda - respectarea particularităţilor de
dezvoltare ale copilului şi denumeşte „educaţie
negativă” violentarea caracteristicilor dezvoltării
psihice a copilului.
• Scriitoarea suedeză Ellen Key, în „Secolul
copilului” (1900) pledează - respectarea
individualităţii copilului, a libertăţii sale de
exprimare, fără constrângeri – o „revoluţie
coperniciană” în pedagogie, aşa cum este
caracterizată de J. Dewey.
• Este recunoscută, în această fază, trecerea de la o
imagine empirică şi filosofică la una
experimentală asupra educaţiei.
• Pedagogia experimentală - ca reflex la teoretizări
nefundamentate apărute în trecut, prin preluarea
metodelor de cercetare ale pedagogiei
experimentale.
(Wilhelm Wundt – primul laborator de psihologie
experimentală, în 1879).
 Care sunt limitele pedagogiei
experimentale?
• Limită: pedagogia experimentală, prin tehnicile
educative omologate ştiinţific şi puse la
dispoziţie, nu poate automatiza activitatea
educatorului, determinate de trăsăturile de
personalitate ale acestuia.

RECUNOSCUT ROLUL AGENTULUI ÎN

TRANSFORMAREA EDUCABILILOR.
Faza viziunii interdisciplinare asupra educaţiei
• În ştiinţa educaţiei contemporane se impune

concepţia interdisciplinară în
cercetarea şi interpretarea fenomenului
educaţional.
 Constantin Cucoş (2002) identifică următoarele
etape în constituirea pedagogiei ca ştiinţă:
Etape Caracteristici

Pedagogia populară Proverbe, maxime, zicători, rituri,

mituri, transmisă prin viu grai.
Pedagogia filosofică Scrierile filosofilor despre educaţie
(mai toţi filosofii au problematizat
despre educaţie).
Pedagogia A doua jumătate a secolului al XIX-lea,
experimentală capătă rigoare ştiinţifică, bazată pe
experiment, măsurători şi nu pe
intuiţie.
Pedagogia ştiinţifică Pedagogia actuală.
Evoluția constituirii Pedagogiei

Etapa științifică – Didactica Magna -

Jan Amos Comeniu (1592 – 1670)

Etapa pedagogiei filosofice (XV-XVII) cu

fundamentele lăsate de grecii Socrate,
Platon, Aristotel și de Quintilian (roman)

Etapa empirică/preștiințifică
 Etapa empirică/preștiințifică

• Comuna primitivă – sec XIV – XV (pedagogia

populară).
• Educația copilului – nesistematică, memoria
colectivă a unei comunități.
• Ca disciplină de sine stătătoare apare –
Renaștere (sec. XIV – XV ) – explozie
informațională.
 Etapa empirică/preștiințifică
• Existența acestui tip de lucrare pedagogică,
tipărită pe hârtie - mijlocul secolului al XV-lea -
este legată de apariția tiparniței inventate de
germanul Gutenberg.
• De la integrarea lor în școlarizarea indivizilor,
evoluția manualelor școlare a fost determinată
de crearea și extinderea sistemelor naționale de
educație în secolul al XIX-lea.
• răspândirea și popularizarea culturii literare în
clasă, ca o cultură, într-o oarecare măsură
opusă naturii empirice a înțelepciunii
profesorului.
Etapa empirică/preștiințifică

• Johannes Gutenberg (1400 - 1468), tipograf

german - inventatorul tiparului metalic
mobil.
• a finalizat tipărirea Bibliei în limba latină în
condiții grafice excepționale (42 de rânduri
pe pagină).
Marea sa invenție a facilitat reducerea
prețului cărților la dezvoltarea și
răspândirea culturii moderne.
 Etapa pedagogiei filosofice (XV-XVII) cu
fundamentele lăsate de grecii Socrate, Platon,
Aristotel și de Quintilian (roman)

• Sec. XV-XVII – tranziția de la pedagogia

arhetipală la pedagogia științifică.
• Ideile, deducțiile despre educația copilului –
emise de către filosofi.
Etapa științifică – Didactica Magna
• Comenius - lucrării fundamentale a pedagogiei
moderne, Didactica Magna, a definit deja
manualele școlare ca fiind un instrument care,
împreună cu profesorul, formează elevii,
anticipând calitatea de agent didactic și de
resursă materială pe care Galisson (1980) și
Legendre (1988) o vor sublinia.
 Etapa desprinderii pedagogiei de
filosofie

• Sf sec XIX-XX observația directă, a faptelor

verificabile în mod experimental.
• Metoda experimentală.
 Etapa consolidării pedagogiei ca
știință a educației

Sec xx:

tendința psihologizării tendința sociologării

 Etapa afirmării pedagogiei

• A doua jum a sec. XX – extinderea cercetărilor

interdisciplinare și transdisciplinare.
• Complexitatea fenomenului educațional.
• Caracterului multidimensional și
multideterminat.
 Etapa aprofundării discursului
pedagogic

• Sf. sec XX – prezent.

• Studierea științifică fragmentară sau integrală
a fenomenelor, faptelor, situațiilor
educaționale, a condițiilor de producere și
desfășurare.
 PEDAGOGIA
• Știință descriptivă
(descrie obiectiv realitatea educațională).
• Teorie normativă/ normativ-prescriptivă
(analizează ce trebuie și cum trebuie să fie
realitatea educațională).
• Realizare practică
(studiază modalitățile operaționale de realizare a
educației).
 Condiţiile formale (logice)

• îndeplinească un corp de cunoştinţe care aspiră

la statutul de ştiinţă privesc:
a) definirea domeniului pe care o explorează.
b) precizarea metodelor de investigare a acestuia,
în specificitatea lor, deci indicarea succesiunilor de
operaţii care, realizate în condiţii similare, în mod
repetat conduc la aceleaşi rezultate.
 Rolul unei ştiinţe:
a conceptualiza domeniul la care se referă:
• de a defini noţiunile care descriu domeniul respectiv şi de
a stabili principiile care reglează evoluţia fenomenelor
caracteristice
• de a identifica şi explica cauzele unor stări definite şi de a
permite predicţia unor stări probabile în condiţii date.
Pedagogia îndeplineşte cerinţele formale care să-i confere
statutul de ştiinţă.
• educaţia, fenomen de care se ocupă pedagogia, este
definită ca obiect al reflecţiei filosofice încă din antichitate
(Socrate, Platon, Aristotel).
• Lucrarea lui R. Descartes, Discurs asupra metodei – 1637 -
catalizează definirea majorităţii ştiinţelor moderne; este
printre primele lucrări de acces larg care se ocupă de
metodele cunoaşterii ştiinţifice ca obiect se studiu.
• Pedagogia devine ştiinţă – iniţial sub denumirea de
“Didactica”- când studierii educaţiei i se asociază
observaţia sistematică ca metodă de investigare - J. A.
Comenius care, în secolul al XVII-lea publică lucrarea
Didactica magna.
• Lucrările lui Fr. Herbart – Pedagogie generală,1806 şi
Prelegeri pedagogice, 1835 – consacră denumirea generică
a ştiinţelor educaţiei – „pedagogie”.
• De la această dată, pedagogia îşi menţine şi îşi consolidează
continuu acest statut (de ştiinţă) prin: îşi înnoieşte continuu
principiile în funcţie de noile cunoştinţe ce apar în sistemul
ştiinţelor şi de dinamica reală a fenomenului educaţional,
de asemenea principiile sale teoretice şi metodologice
instrumentează din ce în ce mai eficient educaţia, în sensul
că permite producerea unor rezultate bine definite, cu
efecte anticipate.
• Tendinţa de perfecţionare continuă a rolului jucat
în ansamblul culturii şi civilizaţiei, caracteristică
fiecărei ştiinţe, ca şi evoluţia “noilor” ştiinţe de la
începutul secolului al XX-lea - sociologia şi
psihologia – generează o diversificare a
perspectivelor de abordare a domeniului
educaţiei şi încă o asociere metodologică între
pedagogie şi experimentul ştiinţific, adaptat
domeniului, către sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea (G. Kerschensteiner,
E.Durkheim, J. Dewey, Maria Montessori, E.
Claparéde, Ellen Key).
 Orientarea sociologizantă
• cultivă o pedagogie în serviciul societăţii;
• subordonează natura şi interesele individuale, naturii şi intereselor
societăţii.
• educaţia trebuie realizată din perspectiva cerinţelor societăţii,
orientarea dezvoltării persoanei se urmăreşte din perspectiva priorităţii
socialului în raport cu individualul, a comunităţii în raport cu membrii
săi.
• Pedagogia - preocupată de educarea educatorilor. prin instrumentarea
acestora cu mijloacele teoretice şi metodologice, necesare impunerii
perceptelor sociale celor educaţi;
• pedagogia trebuie să promoveze cu precădere o educaţie utilă societăţii
(H. Spencer), să cultive cetăţeanul ca membru al comunităţii (G.
Kerschensteiner), să se constituie într-o ştiinţă aplicată, care
particularizează principiile sociologiei în domeniul educaţiei (E.
Durkheim).
INDIVIDUALUL ESTE TOTAL SUBORDONAT SOCIALULUI.
 Orientarea psihologizantă
• orientare diametral opusă, cea psihologizantă,
individualistă a pedagogiei, care plasează în centrul
educaţiei copilul, cu nevoile şi interesele sale.
• pledează pentru respectarea individualităţii
copilului, a libertăţii sale de manifestare naturală,
fără constrângeri exterioare. Pionierii acestei
orientări au devenit autorităţi recunoscute în
inovarea pedagogică: J.J.Rousseau, Ellen Key, care
scrie “Secolul copilului” – 1900, John Dewey (1859 –
1952), “Democraţie şi educaţie”, Maria Montesori
(1870 - 1952), “Descoperirea copilului”, unele
apărute şi în limba română.
 Abordarea interdisciplinară
• adaptarea metodelor fundamentale de cunoaştere ştiinţifică
(observaţia, experimentul, abordarea sistemică) permit ca
pedagogia să devină o ştiinţă integrativă a educaţiei,
asigurând suportul teoretic al unor ştiinţe de ramură şi
beneficiind de aportul acestora, aport ce constă în
conceptualizarea experienţelor practice şi exploatarea în
folosul educaţiei a descoperirilor altor ştiinţe.
• Principalele ştiinţe de ramură ale pedagogiei se definesc prin
particularitatea lor în raport cu vârsta celor educaţi (Pedagogia
preşcolară, Pedagogia şcolară, Educaţia adulţilor), al
caracteristicilor bio-psihice (pedagogiile speciale, ale
deficienţilor motorii, senzoriali, mintali), al modului de
realizare (Didactica – teoria procesului de învăţământ,
Pedagogia învăţământului deschis – al educaţiei nonformale,
Pedagogia învăţământului la distanţă – educaţia prin mijloace
informatice).
Ce este pedagogia? Cu ce se ocupă ea?

Pedagogia este:
„teoria generală a artei educaţiei, grupând într-un
sistem solid legat prin principii universale
experienţele izolate, metodele personale, plecând
de la realitate şi separând cu rigurozitate ceea ce
aparţine realului de ceea ce aparţine idealului.”
(Lucien Cellerier, 1910)
Ce este pedagogia? Cu ce se ocupă ea?

Pedagogia ca:
„ştiinţă a educaţiei” are un dublu obiect: să
descrie educaţia ca pe un proces natural, aşa cum
procedează ştiinţele descriptive; apoi să fixeze un
ideal de educaţie şi să dea norme pentru
urmărirea acestuia, deci să procedeze ca ştiinţele
normative.”
(Ştefan Bârsănescu)
Ce este pedagogia? Cu ce se ocupă ea?

Pedagogia este:
„ştiinţa care, bazându-se pe cunoaşterea naturii
omeneşti şi ţinând seama de idealul către care
trebuie să tindă omenirea, stabileşte un sistem de
principii după care se va îndruma influenţa
intenţionată a educatorului asupra celui educat.”
(G. G. Antonescu)
Ce este pedagogia? Cu ce se ocupă ea?
Pedagogia:
„are ca obiect elaborarea unei doctrine a
educaţiei, în acelaşi timp teoretică şi practică,
precum doctrina moralităţii a cărei prelungire
este, şi care nu este exclusiv nici ştiinţă, nici
tehnică, nici filosofie, nici artă, dar toate acestea
la un loc şi ordonate după articulaţii logice”.
(René Hubert).
Ce este pedagogia? Cu ce se ocupă ea?

Pedagogia:
„se ocupă de ceea ce este (realul), de ceea ce
trebuie să fie (idealul), de ceea ce se face
(realizarea)”, dovedindu-se astfel că este, în
acelaşi timp, o „ştiinţă teoretică şi descriptivă,
ştiinţă normativă şi tehnică de acţiune.”
(Émile Planchard)
Ce este pedagogia? Cu ce se ocupă ea?
• Pedagogia poate fi interpretată ca o ştiinţă a
paradigmelor în rezolvarea problemelor cheie
ale educaţiei (Cezar Bîrzea).
• Pedagogia mai poate fi înţeleasă şi ca ştiinţă a
modelelor de interpretare şi realizare a
educaţiei: obiectul ei este un proiect; educaţia
este o totalitate; educaţia este o acţiune socială,
un sistem deschis; intervenţia educativă este
supusă condiţionării moralei şi ideologiei, pe
care le putem evita prin modele (Cezar Bârzea).
• termenul “pedagogie” pentru desemnarea
teoriei generale, cea care reglează acţiunea de
modelare a evoluţiei unei persoane, principiile
empirice, populare sau ştiinţifice şi metodele de
producere a unor rezultate anticipate.

• acţiuni practice de intervenţie socială în

evoluţia unei persoane termenul de
“educaţie”.
• Fiecare ştiinţă de ramură care se înscrie în sfera ştiinţelor educaţiei îşi
va defini propriul obiect de studiu - în general domenii interdisciplinare
sau de graniţă ale educaţiei - şi îşi va elabora strategiile de investigare
structurate pe metodele, tehnicile, procedeele disciplinelor din
perspectiva cărora abordează domeniul definit.
• Suportul metodologic fundamental al pedagogiei - abordarea
sistemică, ceea ce permite integrarea poziţiilor radicale,
sociologizante şi psihologizante, într-o unitate complexă, deschisă,
care-şi realizează continuu funcţia de ştiinţă.
• Pedagogia - un sistem de teorii care serveşte o finalitate socială
(interesul social), dar instrumentează realizarea ei prin cultivarea
identităţii - individuale, de grup, comunitare, naţionale şi internaţionale
- ale membrilor societăţii respective.
• Principiul integrării sistemelor permite să acceptăm focalizarea teoriei
educaţiei la nivel macrosistemic - al instituţiilor şi organizaţiilor
educative - pe interesul social, concomitent cu focalizarea acţiunii
educative la nivel microsistemic - al realizării practice, concrete – pe
individualitate.
“ paideutic”, “pedagogic”, “pedagogie”
• Termenii “ originea în cuvântul grecesc “paidagogia”, cuvânt compus din “pais”,
“paidos” = copil şi “agoge”= acţiunea de a conduce, folosit cu semnificaţia de
“conducerea copilului”, influenţarea devenirii copilului sub aspect practic,
concret, adică creşterea şi educarea acestuia.
• “paidagogos” – cel care conducea copilul cetăţeanului grec, care-l însoţea pe
drumul către şcoală – devenit “grămăticul” de ieri sau pedagogul de astăzi,
desigur în sensuri mult mai sofisticate, sau “pedant” – atent, vigilent, meticulos
– principalul atribut ce se asocia rolului respectiv.
• Stanciu M. observă de asemenea că, începând cu anii 1960 - 70 denumirile
„ştiinţe ale educaţiei” şi „pedagogie” se folosesc în paralel; „pedagogie” este
folosit mai mult ca un atribut (intenţie pedagogică, relaţie pedagogică) decât ca
un substantiv care ar desemna o disciplină bine definită.
• Gaston Mialaret (1976) - diversitatea factorilor implicaţi în actul educaţiei este
raţiunea profundă a diversităţii ştiinţelor educaţiei.
”Ştiinţele educaţiei sunt constituite de ansamblul disciplinelor care studiază
condiţiile de existenţă, de funcţionare şi de evoluţie ale situaţiilor şi faptelor
educaţiei” precizează autorul menţionat.
Coerenţa disciplinelor ştiinţelor educaţiei este dată de pluridisciplinaritate,
criteriu care-i asigură unitatea.
 Discipline din categoria ştiinţelor
educaţiei
discipline aplicative, de ramură ale pedagogiei.
• Didactica – definită anterior pedagogiei (Comenius) –
studiază teoria procesului de învăţământ şi tehnologiile
de predare.
• Sociologia educaţiei – studiază relaţia dintre educaţie şi
instituţiile sociale, şcoala privită ca instituţie comunitară,
clasa ca entitate colectivă şi sociologia predării.
• Filosofia educaţiei – analizează calitatea logică a
enunţurilor, conceptelor şi metodelor pedagogiei.
• Metodicile de predare a disciplinelor de specialitate –
studiază modalitatea de particularizare a cunoştinţelor de
didactică în domeniul disciplinelor de cultură generală,
cultură tehnică generală şi de specialitate.
 Discipline din categoria ştiinţelor
educaţiei
• Consiliere şi orientare şcolară/profesională – studiază
teoria şi metodica îndrumării elevilor în sprijinul adaptării
confortabile la mediul şcolar, al autorealizării şi
structurează premisele psihologice ale unei evoluţii
profesionale de succes.
• Managementul educaţiei – studiază teoria şi practica
conducerii: procesului de învăţământ, a unităţii şcolare, a
instituţiilor coordonatoare (inspectorate şcolare, direcţii
ministeriale), a organizaţiilor nonguvernamentale cu
activitate educativă şi a programelor educative realizate
prin mass-media.
• Pedagogia comparată – studiază particularităţile educaţiei
din diferite sisteme sau ţări, în vederea identificării
aspectelor universale şi ale celor specifice.
 Caracteristici generale ale educaţiei,
• caracterul intenţionat – conştient, deliberat, potrivit
unui scop dinainte stabilit;
• caracterul sistematic şi organizat;
• pregătirea omului pentru prezent, dar şi pentru
viitor, în raport cu idealul social şi educaţional, cu
cerinţele societăţii, dar şi cu interesele şi aspiraţiile
celor implicaţi în procesul educativ;
• complexitatea şi permanenţa educaţiei;
• obiectul educaţiei îl constituie toate componentele
fiinţei umane (dezvoltarea armonioasă a
personalităţii), limitele ei fiind determinate doar
biologic şi de nivelul dezvoltării istorice a omului.
 Sarcinile pedagogiei (după I. Nicola):
• studierea activităţii şi comportamentului profesorului
ca agent al acţiunii educaţionale (personalitatea,
pregătirea, aptitudinile, deprinderile);
• studierea tehnologiei educaţionale – strategii didactice,
mijloace de predare-învăţare, forme de organizare a
procesului de învăţământ, relaţia profesor – elev;
• investigarea activităţii şi comportamentului elevului în
activitatea de învăţare, în mod diferenţiat, în funcţie de
obiectele de învăţământ;
• studierea sistemului de învăţământ, a diferitelor sale
componente, prin prisma eficienţei lor pedagogice şi a
relaţiilor dintre ele.
 MODELUL SOMA

• SUBIECT – ELEV
• OBIECT – CONȚINUT
• MEDIU/MIJLOACE (instrumente)
• AGENT – PROFESOR

SUBIECT – ELEV AGENT – PROFESOR

 TIPURI DE RELAȚII DIDACTICE
• RELAȚIA DE PREDARE (RP) dintre Agent (profesor)
și Subiect (elev).

• RELAȚIA DIDACTICĂ (RD) dintre Agent (profesor)

și Obiect (conținutul de predare și învățare) –
Subiect (elev). Transpoziție didactică (Chevallard,
1985)

• RELAȚIA DE ÎNVĂȚARE (RÎ) dintre Subiect (elev) și

Obiect (conținut de predare și învățare).
 RELAȚIA DE PREDARE (RP)

AGENT
(PROFESOR)

SUBIECT
(ELEV)
 RELAȚIA DIDACTICĂ (RD)
TD: (Verret, 1974): Le temps des études
Chevallard (1985): La transposition
didactique. (TD) matematica.
înțeleasă în cadrul „modelelor comunicative”. (Arroyo
González, 2004: 543).
se bazează pe emițători pe comunicarea
didactică sau „act de schimb de instruire” (p. 544)
care are loc în clasă.

Elementele comunicării?
 ELEMENTELE COMUNICĂRII
ELEMENTELE COMUNICĂRII

COD/Functia
metalinguala

EMIȚĂTOR MESAJ RECEPTOR

CANAL

CONTEXT/
FUNCȚIA
REFERENȚIALĂ
 CODUL: funcție metalingvistică
Metalimbajul
• scopul de a explica un cuvânt, de a preciza un
sens: "Adică...", "Nu asta am vrut să spun",
"Într-adevăr, de asta este vorba", "Dați-mi voie
să vă explic", "Nu înțeleg nimic din ceea ce
spuneți", "Glumiti...?„, "Vedeți ce vreau sa
spun?"
• Dicționarul cu definițiile, sinonimele și
antonimele sale - culegere de metalimbaje.
 CANALUL: funcție fatică

• Funcție a limbajului prin care se stabilește sau se

menține contactul dintre partenerii actului de
comunicare.
Funcția fatică se realizează prin :
• comunicarea verbală (cuvinte),
• comunicarea nonverbală (gesturi, expresii
faciale, mers, postura corpului, contactul vizual),
• comunicarea paraverbală (tonul vocii; volumul
vocii; ritmul, intonația și accentul vorbirii; pauze,
viteza vorbirii).
 Mesajul
• Funcție poetică (este secvența de semne verbale
și nonverbale transmisă de emitățor
receptorului).
Ințelegerea mesajului presupune ca emițătorul și
receptorul să folosească același cod.

Ex.
• Copii de naționalități diferite (se joacă).
 RELAȚIA DE PREDARE (RP)

• „un proces de comunicare care să promoveze

învățarea, transmiterea cunoștințelor,
dezvoltarea capacităților, etc." (Guillén Díaz și
Castro Prieto (1998: 61).
• Agent (resursă materială) – unește teoria cu
practica - manualele școlare, drept cadru comun
sau de referință – ghidarea acțiunii educaționale.
Profesor = educator = comunicator

“Profesorii sunt educatori; orice s-ar întâmpla, ei

trebuie să rămână vehicule ale unor culturi și ale
unor idei”.
(Martínez, Pierre, 2008: 136).
Comunicarea
Comunicare

38% Limbaj corp

Cuvinte
55% Tonul vocii

7%
• Impact asupra comunicării/ prezentării.
• Vorbele – le ia vântul. (Verba volant, scripta manent)
• Vorbim creierelor, nu persoanelor.
• Importanța unui corespondent în mintea celuilalt.
Ai înțeles?
Limbajul non-verbal
• Poziția și orientarea corpului.
• Proximitatea.
• Contactul vizual și expresia feței.
• Gestica.
• Sunetele (râs, oftat etc.).
• Îmbrăcăminte.
 BARIERE ÎN TRANSMITEREA
MESAJULUI

• Receptor/ emițător (diferențe de percepție,

concluzii grăbite, stereotipii, lipsa de cunoaștere,
de interes, de exprimare etc).
• Externe (zgomote, întreruperi).
• Lipsa feedback.
• Codarea/decodarea mesajului.
 REGULI PENTRU LIMBAJUL
NONVERBAL
• Privește-l pe cel cu care vorbești direct în ochi cel
mult 5 secunde.
• Dă din cap aprobator, ori de câte ori este nevoie.
• Zâmbește, ori de câte ori este nevoie.
• Adoptă o ținută adecvată contextului și grupului.
• Prima impresie contează!
Comunicarea în cadrul orei

• ABC (accuracy, brevity, clarity)

Comunicare Comunicare
orală scrisă

Comunicare
nonverbală
 ABILITĂȚI DE COMUNICARE
• Charisma (< fr. charisme, gr. Kharisma, DEX:
Influență asupra mulțimii datorată prestigiului,
farmecului personal; dar particular conferit
oamenilor prin grația divină).
• Talent dobândit se poate învăța, consolida,
perfecționa.
• Voință.
Allan și Barbara Pease (2007). Abilități de comunicare. București. Curtea Veche.
 Morala

• Elevul reacționează în funcție de

cum îl tratăm.
PENTRU CĂ
 SUBIECTUL (ELEVUL)
Mai stringentă decât:
• Necesitățile fiziologice (foame).
• Dragoste.
• Siguranță.
NEVOIA DE RECUNOAȘTERE ȘI STIMĂ,
SĂ SE SIMTĂ IMPORTANT

REACȚIE POZITIVĂ (inițiativă, creativitate, depășirea

propriei condiții, provocare la nou)
INTERES PENTRU PROPRIA PERSOANĂ

• Sentimentele lor • INSTINCT DE

SUPRAVIEȚUIRE
• Familia lor – PREZENT ÎN
• Prietenii lor CREIERUL NOSTRU.
• INSTINCT DE
• Statutul lor
CONSERVARE
• Nevoile lor CHEIA UNOR BUNE
• Opiniile lor RELAȚII CU ELEVUL
NOSTRU
• Bunurile lor
 Nu uitați!
• Incercați să-i faceți să se simtă importanți
recunoscându-le calitățile și apreciindu-i.

“Dacă unei persoane îi place ce i-ai dat, va

dori să-ți dea sau să facă în schimb ceva ce
îți va face placere.” (Allan și Barbara Pease, 2007)

Nevoia de a întoarece gestul.

• Tratează-i pe ceilalți, așa cum ți-ar plăcea să
te trateze ceilalți pe tine!

Blândețe și dragoste.
 COMUNICARE: Zâmbetul și încrederea
• Orice expresie facială transmiteți
vor transmite aceeași expresie.
• Reacție pozitivă la o față zâmbitoare.
Zâmbet = Sunt bucuros să te văd și te accept.
NE PLAC CEI CARE ZÂMBESC

Explicația
 Explicația
• existența unui neuron oglindă în creier.
(Prof. Ruth Campbell, University College, Londra)

recunoașterea fețelor și a
expresiilor - produce instantaneu o reacție de
oglindă.
 COMUNICARE:
Zâmbetul - repertoriu al limbajului
corporal
Zâmbește, zâmbește, zâmbește!

Act care conectează intelectual

și afectiv.
Zâmbet – finalitate – nu suntem un pericol,care cere
ca cealaltă persoană să ne accepte cum suntem.
 ACTIVITATE

Mesajul transmis?
https://www.youtube.com/watch?v=Ghaj76_33
co
COMUNICARE: Încruntarea

• Nu vă sunt pe plac. (Non ti piaccio.)

• Atitudine critică față de elevi. (Atteggiamento
critico verso gli studenti.)

Expresie facială negativă

 CUM SĂ DRESEZI
UN ELEFANT?

• Condiționare venită din partea educatorilor.

• Instinctele înnăscute.
• Tot ce facem sau gândim este rezultatul
condiționării de către “educatori” (părinți, frați,
prieteni, profesori, reclame, TV)
Condiționare subtilă și repetitivă – este
înmagazinată în subconștient și ne va influența în
luarea deciziilor de mai târziu.
 CONDIȚIONĂRILE
• Menite să ne ferească de pericole.
• Opresc dezvoltarea individuală (lanțuri mentale și
emoționale).
Părinții: Copiii trebuie văzuți și nu auziți.
Profesorii: Vorbiți numai când vi se vorbește.
Mass media: Nu suntem suficient de buni. Ca să fim
fericiți, trebuie să fim slabi.
NI SE SPUNE CE NU PUTEM ȘI NU CE PUTEM FACE.
DEVENIM OAMENI CARE NU POT FACE –
INDEPARTAM DE SUCCES, SI NE IDENTIFICAM CU
CONDIȚIONAREA NEGATIVA REPETITIVA.
 RELAȚIA DE ÎNVĂȚARE (RÎ)

• Subiect (elev) și Obiectul de învățare - într-o

situație pedagogică.
• un set de activităţi pe care profesorul le pune la
dispoziţia elevului.
• activități sau practici.
(Guillén Díaz și Castro Prieto, 1998)
 Pedagogia este ştiinţă

îndeplineşte simultan următoarele criterii

epistemologice:
• are obiect de cercetare;
• are metodologie specifică;
• are legi, principii, norme, reguli de acţiune;
• are limbaj propriu;
• relaţionează cu alte ştiinţe.
 Practica educativă - artă a educaţiei
• Are un evantai larg de modalităţi de realizare;
• Valorifică ştiinţa pedagogică în mod creator, adaptând-o la
situaţii educative spontane, circumstanţiale;
• Se bazează pe subiectivitatea factorilor educativi şi chiar pe a
educaţilor;
• Se fundamentează pe talentul, tactul pedagogic, ethosul celui
care iniţiază şi conduce actul educative;
1. Ansamblu de trăsături specifice unui grup social sau
unei epoci; fizionomie morală, moralitate.
2. Specific cultural al unei colectivități Depinde de măiestria,
experienţa şi priceperea educatorului;
• Pune în evidenţă originalitatea, creativitatea, puterea de
adaptare, personalizare şi individualizare a ofertei curriculare
etc.
ȘTIINȚĂ SPECIFICĂ ȘI DE SINTEZĂ

REALIZARE
PRACTICA

STIINTĂ TEORIE
DESCRIPTIVA NORMATIVA
 BIBLIOGRAFIE
Antonesei, L. (2002). O introducere în pedagogie. Editura Polirom, Iași.
Bârsănescu, St. – Unitatea pedagogiei contemporane ca stiință, EDP, Bucuresti, 1990
Bârzea, C. – Arta și stiința educației, E.D.P., București,1995
Bălan - Osiac, E. și Dumbrăvescu, D. – G. (2018). Scurtă incursiune în istoria literaturii
spaniole ~ Breve incursión en la historia de la literatura española. Milano. Rediviva.
Creţu, C. (1998). Curriculum diferenţiat şi personalizat. Editura Polirom, Iași.
Cristea, S. – Dicționar de pedagogie, Chișinău, Ed. Litera,2000
Cristea, S. (2006). Curriculum Pedagogic. EDP, București.
Cristea, Sorin (2003). Fundamentele științelor educației. Teoria generală a educației.
București. Litera.
Cucoş, C. (2002). Pedagogie. Editura Polirom, Iași.
D”Hainaut, L. – Programe de învățământ și educație permanentă, E.D.P. București, 1981
Leroy, G. – Dialogul în educație, E.D.P., București, 1974
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII Ş I TINERETULUI CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU
CURRICULU (2004). Programă şcolară pentru clasa a ix-a ciclul inferior al liceului
introducere în pedagogie şi teoria şi metodologia curriculum-ului. București. Anexa nr. 1 la
ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 3458 / 09.03.2004
Mitrofan, N. – Aptitudinea pedagogică, Ed. Academiei, București,
1988
Monteil, J, M. – Educație și formare. Perspective psihosociale., Ed.
Polirom,Iași, 1997
Negreţ-Dobridor. (2008). Teoria generala a curriculumului
educaţional. Editura Polirom, Iași.
Păun, E. – Școala – o abordare sociopedagogică, Iași, Polirom,
1998
Păun, E., Potolea, D. (2002). Pedagogie. Fundamentări teoretice şi
demersuri aplicative. Editura Polirom, Iași.
Planchard, E. – Introducere în pedagogie,E.D.P., București, 1992
Potolea, D.- De la stiluri la strategii: o abordare empirică a
comportamentului didactic, în Structuri, strategii, performanțe,
Bucuresti : Editura Academiei Romane, 1989
Radu, I., T. , Ezechil, L. (2002, 2003, 2004, 2005, 2007) – Pedagogie
–fundamente teoretice, Editura V&I Integral, București
Văideanu, G. – Educația la frontiera dintre milenii, Ed. Politică,
1988