Curs 5: Paradigme educaţionale

Evoluția conceptului de ”educație”

Există trei etape de evoluție a conceptului pedagogic de ”educație”,

în funcție de perioadele de evoluție a pedagogiei ca știință:
a) etapa preparadigmatică (societatea premodernă)
b) etapa paradigmatică (societatea modernă)
c) etapa postparadigmatică (societatea postmodernă)
A se vedea tema 1(T. Kuhn (1999), Structura revoluțiilor științifice,
Editura Humanitas)
 a) Etapa preparadigmatică

Educația este definită și analizată în termeni spontani, neelaborați, preluați din

practica și limbajul altor domenii de activitate și de cunoaștere: folklor, literatură,
filosofie, religie, morală, politică. Exemple (apud, Frunză, 2003, Crețu, 1999):
Platon – ”educația are drept scop să dea sufletului și corpului întreaga frumusețe
și perfecțiune de care sunt susceptibile”.
Sf. Ioan Gură de Aur (Hrisostom) – ”a educa înseamnă a cultiva curățenia
sufletească și buna cuviință a copiilor și tinerilor, a-l crește pe copil moral și în
evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru
Hristos; pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este asemenea unei
arte: artă mai mare decât aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele aduc un
folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la
lumea de dincolo”.
Michel de Montaigne – ”educația este arta de a forma oameni”.
 b) Etapa paradigmatică

Este lansată cu prima operă pedagogică elaborată în termenii unui limbaj specific – J. A.
Comenius, Didactica magna, 1657. Urmează J.J. Rousseau, Emile sau despre educație, 1762;
J. H. Pestalozzi, Cum își educă Gertrude copiii, 1801, în care avansează ideea unei educații
primare; Froebel, Educația omului, 1826 – educația preșcolară; Herbart, Pedagogia generală,
1806 și Prelegeri pedagogice, 1835 – modelul treptelor psihologice ale lecției; E. Key, Secolul
copilului, 1900;

• J. A. Comenius: educarea tinerei generații, cultivându-i individului înțelepciunea, virtutea și

pietatea, transformă însăși societatea.
• J. Locke: scopul educației este formarea unui suflet sănătos într-un corp sănătos; educația
gentlemanului prin cultivarea virtuții, înțelepciunii, bunelor maniere.
• J. H. Pestalozzi: educația este dezvoltarea naturală, progresivă și sistematică a tuturor
facultăților.
• Im. Kant: educația urmărește realizarea întregii perfecțiuni de care natura omului este capabilă.
Sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX marchează debutul științifizării pedagogiei, prin adoptarea metodei
experimentale în cercetarea pedagogică; sunt definite conceptele fundamentale ale pedagogiei și sunt articulate la nivel de
enunțuri științifice susținute teoretic, metodologic și normativ. Pedagogia științifică experimentală prezintă două paradigme:
a) paradigma psihocentristă (sf. sec. XIX-încep. sec. XX) – afirmă rolul educației în valorificarea resurselor psihologice
ale obiectului educației. Pedagogia este influențată de cercetările psihologice, cu deosebire ale psihologiei experimentale (A.
Binet, Ideile moderne desre copii, 1910 – educația este concepută psihocentrist)
b) paradigma sociocentristă (primele decenii ale sec. XX) – afirmă rolul factorilor sociali în educație. Educația este
definită ca ”fapt social, obiectiv”, ca ”socializare metodică a tinerei generații” (Em. Durkheim). Pedagogia este influențată de
cercetările în științele sociale, politice, economice etc.
Pedagogia experimentală a reprezentat o încercare de măsurare a faptelor educaționale și de studiere obiectivă a
condițiilor în care acestea se produc.
• Em. Durkheim: educația este socializarea metodică a tinerei generații (Educație și sociologie, 1922 – educația este
concepută sociocentrist)
• W. James: educația este organizarea unor deprinderi de activitate capabile să adapteze individul la mediul său înconjurător
fizic și social.
• Șt. Bârsănescu (1934): educația este activitatea conștientă de a-l influența pe om printr-o triplă acțiune: de îngrijire, de
îndrumare și de cultivare, în direcția creării valorilor culturale și a sensibilizării individului față de acestea.
• J. Dewey: educația este viața însăși.
 c) Etapa postparadigmatică

La jumătatea sec. XX, se afirmă o nouă paradigmă – Paradigma Curriculumului –

care încearcă să rezolve conflictul dintre paradigma psihocentristă și paradigma
sociocentristă de abordare a educației.
Noua paradigmă este anticipată de J. Dewey în The Child and the Curriculum
(1902).
În Basic Principles of Curriculum and Instruction (1949), Ralph Tyler propune
selectarea experiențelor de învățare ale celor educați în funcție de factorii psihologici și
sociali.
În centrul educației sunt plasate finalitățile educației (scopuri și obiective
educaționale) construite la nivelul unității dintre cerințele psihologice individuale și
cerințele societății, exprimate prin conținuturile instruirii.