Modulul I

Fundamentele filosofiei educaţiei.

Pedagogia - știință pozitivă și filosofică a
educației

Ciclul II: Master

Autor și responsabil de curs: Raileanu Olga, dr., conf.univ.
• Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat
tot ceea ce ai învățat în școală.

Albert Enștein
 Conținutul modulului:
• Geneza şi constituirea ştiinţelor pedagogice. Filosofia educaţiei în
sistemul ştiinţelor pedagogice.
• Fundamentarea filosofică a educaţiei – imperativul dezvoltării
durabile a societăţii. Axiologia educaţiei

• Obiectivele de formare profesională:

• să identifice conceptele pedagogice în contextul filosofiei educaţiei;
• să analizeze definiţiile educaţiei;
• să cunoască concepţiile pedagogice a marilor filosofi care au abordat
probleme de educaţie (Platon, Descartes, Spinoza, J. Locke, J.J.
Rousseau, Im. Kant, Hegel, A. Niskier etc);
• să stabilească locul filosofiei educaţiei în sistemul ştiinţelor
pedagogice;
• să argumenteze fundamentarea filosofică a educaţiei;
• să demonstreze posibilităţile axiologiei în activităţile nonformale.
 Fundamentarea filosofică a educației- imperativul dezvoltării
durabile a societății

• Filosofia educației este o disciplină în plină constituire ca

urmare implicațiilor tot mai profunde pe care educația le
exercită asupra statutului existențial al omului și a extinderii
preocupărilor pentru cercetarea și interpretarea fenomenului
educațional, prin focalizarea atenției asupra acestuia nu numai
a pedagogilor, ci și a filosofilor.

ARIA ACESTEI DISCIPLINE

1. Interpretarea conținutului
2. Interpretarea finalităților din perspectivă filosofică
 Filosofia educației permite realizarea următorului
obiectiv major:
Valorificarea potențialului intelectual prin dezvoltarea și
formarea capacităților de analiză, sinteză, concretizare, generalizare,
care s-ar reflecta în logica raționamentelor, formularea și
argumentarea ideilor privind educația și personalitatea umană în
devenire.
 Mulți dintre noi ne acordăm întrebări de genul:
De ce, în pofida faptului că suntem atât de informați,
erudiți, pragmatici, dăm dovadă de prea multă
indiferență față de provocările timpului și al
sociumului?
De ce înțelegem și conștientizăm relativ târziu că
prezența omului nu numai fizic, ci și rațional nu se
poate împlini decât printr-o îmbinare organică a
activității și creației fizice cu cea intelectuală și cea
moral- spirituală care ne modelează ca personalitate
adevărată?
De ce reducem scopul și esența vieții la valorile
materiale?
 Pedagogia
• Reprezintă o teorie despre educație, știința educației.
Studiază legile, esența, idealul, conținutul, metodele,
mijloacele și formele educației și instruirii (I. Bontaș).
Obiectul de studiu este educația.
Caracteristicile pedagogiei:
• fenomen socio-uman;
• caracter teoretic, gnoseologic/de cunoaștere;
• caracter acțional și praxiologic;
• caracter prospectiv/de perspectivă;
• caracter dinamic sau schimbător în conformitate cu
tendințele existenței contemporane;
• este o artă – actul educațional se realizează cu
creativitate, măiestrie și tact;
• caracter axiologic/educație prin valori și pentru valori.
• Funcțiile educației (Bontaș I.):
• de creștere și dezvoltare;
• de dezvoltare a limbajului și gândirii;
• de transmitere a tezaurului de cunoștințe;
• de formare al homo – sapiens (homo – cogitans, homo-faber, homo-estimas).
• Formele educației:
• Formală/ legală;
• Nonfomală/ extracurriculară;
• Informală/ spontană.
• Finalitățile educației: ideal, scop, obiective .

Ex.: Analiza finalităților educației prin prisma problematicii lumii

contemporane (Noile educații)

• Conținuturile generale ale educației (S.Cristea):

• educația morală - formarea conștiinței și conduitei morale;
• educația intelectuală – formarea potențialului biopsihic și interesului pentru
cunoaștere;
• educația psihofizică - formarea modului sănătos de viață;
• educația tehnologică - formarea deprinderilor de autoservire și de muncă
social-utilă;
• educația estetică – formarea gustului estetic și atitudinii estetice.

VALORI
 Etapele de dezvoltare a pedagogiei

a) etapa reflectării în conștiința comună a oamenilor

(la acest nivel putem spune că pedagogia se rezumă la
o însumare de constatări empirice, ocazionale,
accidentale, cu privire la modul de realizare al
instruirii și educației);
b) etapa analizei știintifice a fenomenului educațional
și a constatărilor empirice acumulate (începand cu
secolul XVII se constată existența unor preocupări
sistematice referitoare la organizarea și realizarea
practică a educației, preocupări obiectivate în apariția
unor teorii pedagogice din ce în ce mai consistente).
 Noțiuni generale privind filosofia – sinteză
generală a cunoașterii
Termenul filosofie este de origine greaca philos –
iubitor și sophia – înțelepciune.

Noțiunea de înțelepciune
este ambiguă și rezidă în evocarea concomitentă
a două dimensiuni:

știință a adevărului o practică a moralei

 Filosofia la etapa actuală
M.Călin menționează că termenul de filosofie are
următoarele accepțiuni:

1. Reprezintă o activitate producătoare de cunoștințe

despre om și univers...
2. Reprezintă o sinteză generală a cunoașterii
(Hegel); ultim rezultat al științelor (Negulescu) ...
3. Reprezintă o activitate unificatoare de cunoaștere a
diferitelor teorii de natură metafizică,
epistemologică și axiologică, de analiză a
conceptelor și relațiilor dintre ele (Mureșan).
Moduri de a concepe și prezenta filosofia
(Andrei Marga)

- Filosofia ca dialog;
- Filosofia în sens de eseu;
- Filosofia ca sistem de gândire și idei.
 Filosofia ca dialog

• Socrate, Platon și toți filosofii în general (cu excepția

celor de limbă engleză) – studiind operele luăm
cunoștință de reflecția sistemică asupra naturii
omului, procesului de cunoaștere, asupra valorilor și
virtuților de comportament și învățării.
 Filosofia în sens de eseu

Se prezintă în două variante:

- clasică/ de proveniență franceză (J.-J.Rousseau) care
au încercat să explice natura omului;
- modernă/ de proveniență engleză, germană,
americană (filosofia empirică a sec. XVII; filosofia
existențială a sec. XX – Karl Jaspers) – consacrate
relațiilor dintre oameni, valorilo și devenirii
personalității, conștiinței umane în societate și istorie.
 Filosofia ca sistem de gândire și idei

Reprezentanții: Im.Kant și F. Hegel.

Această filosofie este axată în jurul unor teme tratate
sub forma anumitor presupoziții vizavi de problematica
necesarului și posibilului în domeniul pedagogiei.
 Probleme introductive în filosofia educației

Raportul dintre pedagogie cu filosofia educației:

pedagogia ne oferă informații, iar filosofia educației –
înțelepciunea aplicării lor.
- FE face parte din sistemul științelor pedagogice. Ea
folosește reflexia filosofică în calitate de sursa
principală a cunoașterii pedagogice alături de practica
educativă, de documentarea și de cercetarea de
specialitate (G.Mialaret).
- Prin intermediul reflexiei filosofice pot fi definitivate
conceptele de bază care reflectă specificul educației
(funcțiile/ structura); orientările valorice care
fundamentează teleologic și axiologic activitatea de
educație (finalitățile educației), agenții (actorii)
educației, care evoluiază în contexte interne și externe
realizarea activității de educație (S.Cristea).
 Filosofia educației pînă în anii 1960

Abordează doua categorii de probleme:

- Istoria ideilor pedagogice de la Platon la Dewey;
- Principiile educației analizate la nivel general prin
prisma obiectivelor învățământului, metodelor
didactice și organizarea instituțiilor de învățământ.
 Ramurile filosofiei educației după
Antony Flew
1. Etica educației – studiază valorile morale care reglează
relațiile omului cu lumea și cu sine;
2. Filosofia socială a educației – studiază principiile de
organizare a școlii în spiritul libertății, egalizării șanselor,
respectării drepturilor civice;
3. Epistemologia educației – studiază problematica structurării
planului de învățământ la nivel integrativ, global,
interdisciplinar;
4. Filosofia spiritului – studiază procesele intelectuale în
corelare cu cele de ordin afectiv și comportamental implicate
în activitatea educațională.
 Considerații filosofice de domeniu cu privire
la lărgirea problematicii studiate:

- filosofia artei, implicată în domeniul educației privind

studierea valorilor estetice, componentelor atitudinii
estetice, gustului estetic, judecății estetice, idealului
estetic, sentimentelor și convingerilor estetice, care
formează conștiința armoniei dintre intelect și
imaginație;
• filosofia istoriei – poate fi implicată în domeniul
educației în măsura în care este centrată asupra
valorilor pedagogice abordate din perspectivă
istorică;
• filosofia religiei – poate fi implicată în domeniul
educației deoarece este centrată asupra valorilor
moral-spirituale, asupra credinței religioase;
• filosofia științei – poate fi implicată în domeniul
educației în măsura în care ilucidează metodele și
paradigmele cercetării în diverse contexte sociale.
 Concluzie

Problematica filosofiei educației e atât de

cuprinzătoare, încât nici o ramură a filosofiei nu poate fi
exclusă. (L.Cuznețov și N.Banuh)
 Categorie fundamentală
a pedagogiei – educația
Educația este interpretată din două perspective

a societății/ a individului/
sociocentrică antropocentrică

C. sociocentrică – interpretează educația prin prisma

pregătirii treptate a omului pentru viață în societate, pentru
evaluarea lui în diverse roluri sociale;
C. antropocentrică – pune accentul pe educația ce
stimulează natura individului, dezvoltarea potențialului
biopsihic al lui și a calităților de personalitate proprii pentru
specia umană.
 Educația reprezintă un proces ce se desfășoară în
socium, limitat de niște hotare temporale și spațiale un
rezultat al interacțiunii celor două laturi complementare
– socializarea și individualizarea, ce înscriu ființa
umană pe traectoria ascendentă a umanizării sale.
(L.Cuznețov)
 Ideile filosofilor privind educația

Platon consideră educația drept arta de a forma bunele

deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru
virtute ale acelora care dispun de ele;
În statul ideal al lui Platon (opera Republica), societatea
se împărțea în 3 caste: conducătorii, războinicii,
agricultorii-meseriașii/ fiecare cu un anumit sistem de
educație în funcție de esența ideală. Slujind statul, toți
reprezentanții castelor devin cetățeni ai acestuia.

Scopul educației, după Platon, este să se dea corpului și

sufletului perfecțiunea de care sînt capabile.
 În lucrarea sa Politica, Aristotel menționa că educația
trebuie să fie un obiect al supraviețuirii politice, dar nu a
celei particulare, ci a celei obștești, deoarece ea trebuie să
prigătească viitorii cetățeni. Această pregătire trebuie să se
facă diferențiat, după modul în care cele trei aspecte ale
sufletului (vegetativ, animal, rațional) se distribuie în rândul
oamenilor. Aristotel consideră ca această distribuire este
predeterminată: la sclavi predomină sufletul vegetativ sau
animal, la stăpînitorii de sclavi – sufletul rațional. Fiecărui
tip de suflet i se preconiza un anumit fel de educație.

În concepția lui Aristotel educația ar fi o acțiune de

dăltuire a ființei umane, tot așa cum sculptorul cioplește un
bloc de marmură pentru a-i da formă (Clement E. Filosofia
de la A - Z).
 Epoca Renașterii
A promovat personalități proeminente ca Erasmus din
Rotterdam (1467 - 1536), Juan Luis Vives (1492 - 1540),
Francois Rabelais (1494 - 1553), Michel de Montaigne
(1553 - 1592), care au exprimat în operele sale o nouă
atitudine față de om, de educație, relevând valorile și
dezvoltând ideile antichității greco-romane.
Ideile dominante cu privire la educație în această
epocă se pot exprima în următorii termeni: libera
dezvoltare a ființei umane, ca o consecință a încrederii
în bunătatea naturii omului, dezvoltarea armonioasă –
intelectuală, morală, estetică și fizică.
Cucoș C., Pedagogie și axiologie.
 Secolul didacticii XVII

Ian Amos Comenius (1592 – 1670) – considera că

natura înzestrează fiecare individ cu semințele științei,
ale moralității și religiozității, care nu se desăvârșesc
prin sine și de la sine, ci devin un bun al fiecărui om
numai prin educație.
Educația după Comenius este o activitate de
stimulare a procesului de umanizare – omul nu poate
deveni om decât dacă este educat.
 Im. Kant (1724 - 1804) aprecia educația ca factor de
valorificare a naturii umane în folosul societăți. Este
plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine
dezvoltată prin educație și că se poate ajunge a i se da o
formă care să-i convină cu deosebire. Aceasta ne
descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului
omenesc ...
J.-J. Rousseau (1712 - 1779), consideră educația
drept intervenție și concomitent, neintervenție. Fiecărei
perioade de vîrstă trebuie să-i corespundă un anumit tip
de educație, în dependență de fenomenele psihice
dominante la etapa respectivă, dar, totodată, educația
negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din
calea dezvoltării firești a individului (evitarea unor
convorbiri raționale, explicații verbale, lecturi...)
• Emil Durkheim (1858-1911), consideră educația
drept o relație între generațiile adulte și cele în
dezvoltare care are ca scop dezvoltarea în copil a
unui număr de stări fizice, intelectuale și morale, pe
care la reclamă de la el, atât societatea politică în
ansamblul ei, cât și mediul social, căruia îi este cu
deosebire destinat.
 În concluzie, pentru crearea unei imagini mai certe și
consolidarea ideilor filosofice privind educația expuse
anterior, îl cităm pe reputatul savant român C.Narly,
care scria că educația este un fapt social și unul
individual în același timp. Este ceva ce se întâmplă în
jurul nostru și în același timp se întâmplă și cu noi. De
la naștere până la moarte, fiecare dintre noi este
spectatorul și actorul acestui fapt...

Între societate și educație există o corelație și

interdependență strânsă, ea nu poate fi izolată sau
scoasă din contextul social și istoric.
 Natura socială și diacronia acțiunii
educaționale.
Educația ca fenomen social are caracter diacronic –
evoluează și se schimbă de la o etapă la alta în funcție
de transformările structurale ce au loc în cadrul
societății.
Educația este un subsistem în sistemul global –
societate. Evoluția societății este determinată de legități
sociale obiective, care au impact asupra existenței și
funcționării celorlalte subsisteme, inclusiv și asupra
educației.
Esența, amploarea și profunzimea acestor sachimbări
poartă amprenta condițiilor istorice în care se produce.
 Diacronia educației se concentrează în modificările
și restructurările multiaspectuale în ceea ce privește
conținutul, formele, mijloacele de realizare, toate
subordonate necesităților și viziunilor sociale proprii
fiecărei etape de evoluție a societății umane în
ansamblul său, cât și particularitățile distincte de la un
popor la altul.
Aceste restructurări au condus la conturarea unor
adevărate sisteme educaționale.
 Grecia Antică – sistemul atenian și cel spartan,
recunoscute prin unitate și coerență;
Evul Mediu – sistemul cavaleresc și cel religios (cu
unele diferențieri în funcție de două pături sociale:
nobili laici și clerul);
Epoca Renașterii – sistemul umanist, se
caracterizează prin recunoașterea și promovarea
individualității umane, a libertății sale;
Epoca Luminilor – dezvoltarea vertiginoasă a
științelor naturii;
Epoca Modernă și Epoca Contemporană – au fost
continuate și amplificate aceste cuceriri științifice pentru
al reprezenta fundamentul teoretic și praxiologic al
educației.