Unităţi de conţinut

Pedagogia, ştiinţă şi artă a educaţiei

 Obiectul de studiu al pedagogiei
 Etapele evoluţiei pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei
 Sistemul ştiinţelor pedagogice/ ale educaţiei

pedagogie, ştiinţe ale educaţiei, artă a educaţiei, abordări

conceptuale, proces pedagogic

 Obiectul de studiu al pedagogiei

Domeniul de activitate profesională al profesorului este pedagogia. Ştiinţa pedagogică oferă
profesorilor/ educatorilor de specialitate reperele metodologice în baza cărora se organizează/
realizează procesul educaţional.
Ca şi orice ştiinţă, pedagogia reflectă
Ştiinţa pedagogică exprimă totalitatea cu- cu- obiectul său în forme adecvate ale gîndirii
noştinţelor
noştinţelor despre realitatea educaţională, umane, oferind noi posibilităţi de pătrundere
constituite
constituite într-un sistem de cunoştinţe
în esenţa fenomenului dat. Statutul de ştiinţă îi
care pot fi demonstrate şi verificate.
este asigurat de un ansamblu coerent de
cunoştinţe, legi, principii etc. referitoare la fenomenul educaţiei, cu ajutorul cărora sînt explicate
fenomenele şi procesele educative. Acest ansamblu de cunoştinţe reliefează aspectul teoretic al
ştiinţei pedagogice.
Totodată, pedagogia prezintă educatorilor un sistem de metode, mijloace, forme de
organizare a procesului educaţional, ca şi elemente care stau la baza managementului sistemului
instituţiilor educaţionale, prin care este orientat şi susţinut procesul educativ, astfel conturînd
aspectul practic al ştiinţei pedagogice.
Pedagogia este ştiinţa de a modela personalităţi
Obiectul de studiu al pedagogiei în conformitate cu anumite finalităţi, la care o
este procesul pedagogic orientat anumită societate aderă în mod deliberat (I. Nicola,
asupra formării şi dezvoltării per-per-
1996).
sona
sonalităţii
lităţii umane în contextul edu-
edu-
caţiei (G. M. Codjaspirova, 2004, p. Pedagogia, ca orice altă ştiinţă, îndeplineşte
multiple funcţii:
• funcţia ştiinţifico-teoretică, prin care studiază esenţa procesului pedagogic; structura,
mecanismele şi specificul formării personalităţii în procesul influenţei şi interinfluenţei unor
factori subordonaţi anumitor finalităţi; condiţiile creării mediului favorabil dezvoltării
potenţialului individual. Ca rezultat al realizării acestei funcţii, se conturează legităţi,
principii, teorii, concepţii.
• funcţia constructiv-tehnologică. În urma realizării acestei funcţii sînt elaborate tehnologii ale
fenomenelor şi proceselor studiate. Dintr-o asemenea perspectivă, pedagogia este o ştiinţă
practico-aplicativă, ea nu doar explică fenomenul influenţei educative, ci se preocupă de
 finalităţi/ obiective, metode, forme de organizare a procesului educaţional, mijloace de
influenţă educativă.
• funcţia pronostică, prin care studiază perspectivele evoluţiei ştiinţei în ansamblu sau a unor
ramuri. Prin această funcţie, pedagogia se preocupă de evoluţia sistemului educaţional şi/sau
de învăţămînt, punînd accent pe dezvoltarea strategică a acestuia în ansamblu sau pe unele
trepte şi niveluri (adaptat după G. M. Codjaspirova, 2004, p. 15- 16).
Pedagogia este definită, în acelaşi timp, ca şi artă a educaţiei. Arta educaţiei constă în
capacitatea educatorului de a valorifica creativ resursele ştiinţei pedagogice în situaţii
educative concrete, orientate spre adaptarea mecanismelor de influenţă educativă la specificul
contextului educaţional şi particularităţile celui educat.
Conform concepţiei lui Şt. Bîrsănescu, în contextul pedagogiei ca ştiinţă ce studiază
fenomenul educaţional, ca proces de modelare a personalităţii, putem identifica pedagogia
perenis, al cărui conţinut este mai stabil în timp şi îl constituie legităţile şi principiile ce stau la
baza fenomenului educaţional şi pedagogia temporalis, care vizează sistemul de cunoştinţe ce
sînt deschise mereu înnoirilor, fiind receptive la schimbările ce se produc în sistemul socio-
cultural şi relaţia individului cu acesta. Pedagogia temporalis include finalităţile, dar, mai ales,
conţinuturile şi tehnologia educaţională (S. Bârsănescu, 1976 ).

 Etapele evoluţiei pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei

În evoluţia sa, pedagogia ca ştiinţă a educaţiei a parcurs mai multe etape de dezvoltare:
1. Etapa filosofică. Pe parcursul acestei etape ideile despre educaţie erau incluse în sistemele
filosofice. Limita de început a etapei este greu de reconstituit, ţinînd cont de diversitatea şi
specificul evoluţiei civilizaţiei umane în diverse regiuni. Cu toate acestea, am putea indica
sec. V î.Hr., perioadă ce corespunde apariţiei marilor sisteme filosofice ale Greciei Antice.
Limita de finisare a perioadei corespunde cu sec. al XVII-lea, timp în care în societate au loc
schimbări semnificative, care determină modificări esenţiale în practica educativă şi în ideile
despre acest fenomen social.
2. Etapa clasică. Perioada în care se constituie doctrinele pedagogice, proces în care ideile
despre educaţie sînt integrate într-un sistem Limita de început este considerată activitatea şi
opera lui Jean Amos Comenius (Komensky), care a reuşit pentru prima dată să constituie un
sistem pedagogic, creînd cîmpul conceptul al fenomenului educaţional, ca proces de formare
a personalităţii. El abordează educaţia ca sistem şi ca proces, stabilind corelaţii funcţionale
dintre actori, context, finalităţi, conţinut şi metode de educaţie. Generalizînd experienţa
predecesorilor şi valorificînd relaţiile cu alte domenii ale cunoaşterii umane, Comenius
reuşeşte să determine structura unui sistem educaţional şi a unui proces educaţional care
satisfăcea cerinţele societăţii moderne/ capitaliste de a mări numărul persoanelor instruite
într-un timp clar/ strict determinat. Astfel, după cum la nivel economic apar mecanisme care
etapizează şi diferenţiază activitatea de producţie, la fel şi în educaţie apar mecanisme care
stabilesc obiective şi construiesc procesul de dezvoltare a personalităţii în corespundere cu
particularităţile evoluţiei ontogenetice şi cu cerinţele de integrare în contextul social.
Pornind de la accepţia generică a noţiunii/ termenului de „ clasic”, ca perioadă în care sînt
definite conceptele şi stabilite notele definitorii ale
În perioada clasică s-au conturat:
- abordarea axată pe conţinut şi unui fenomen/ proces, constatăm că pe parcursul
proces (J. A.Comenius, I.F.
Herbart);
- abordarea socială (I. H.
Pestalozzi);
acestei perioade s-a conturat sistemul noţional al pedagogiei, s-au conturat abordările „clasice”
ale procesului educaţional.
În contextul perioadei clasice menţionăm şi doctrina pedagogică a lui I.F.Herbart care
reuşeşte să construiască o pedagogie sistemică prin utilizarea unui concept psihologic, ştiinţific
argumentat, precum este reprezentarea.
Perioada clasică se finisează în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, odată cu apariţia
pedagogiei experimentale.
3. Etapa experimentală se caracterizează prin afirmarea pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei, prin
utilizarea metodei experimentului ca metodă de cercetare ştiinţifică. La această etapă,
doctrinele pedagogice, ideile despre educaţie nu se bazează doar pe afirmaţii sentimentale
despre educaţie (expresie invocată de cei care criticau sentimentalismul rousseauist în
educaţie), ci pe teze/ idei ce pot fi validate prin experiment. În acea perioadă pedagogia
valorifică experienţa ştiinţifică a psihologiei şi sociologiei, continuînd să utilizeze resurse
epistemice ale filosofiei.
Deoarece asupra apariţiei pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei a influenţat psihologia şi sociologia,
chiar de la început, teoria pedagogică oferă practicii educaţionale două curente de bază: curentul
psihologic, care punea accent pe individual în educaţie şi curentul sociologic, care punea accent pe
social în educaţie. În linii mari, pedagogia experimentală nu se reduce doar la obţinerea
rezultatelor ştiinţifice prin metoda experimentului , ci desemnează, după cum remarca Landsheere,
totalitatea / ansamblul cercetării ştiinţifice în educaţie (apud C. Bârzea, 1997, p. 130).
4. Etapa postmodernă. După S.Cristea, termenul este lansat în anii 50 ai sec. al XX-lea, dar
fenomenul este conceptualizat în anii 70 şi aplicat în ţările dezvoltate, la nivel de politică
generală de promovare a unor valori favorabile individualizării educaţiei, apartenenţei şi
participării la viaţa comunitară, libertăţii de exprimare şi creaţie (S. Cristea, 2009, p.4.).
Etapa postmodernă în educaţie poate fi considerată postparadigmatică şi se caracterizează
prin numeroase încercări de a rezolva conflictul dintre două tendinţe de abordare în educaţie
– psihologică şi sociologică. Ştiinţele pedagogice tind să integreze realităţi formative tot mai
diversificate, se acceptă multitudinea stilurilor ca replică modernismului caracterizat printr-
un stil unic.
  Sistemul ştiinţelor pedagogice/ ale educaţiei
Fenomenul diversificării şi deschiderii a influenţat şi asupra configuraţiei pedagogiei ca
ştiinţă. În condiţiile accentuării caracterului permanent al educaţiei şi interferenţei funcţionale a
pedagogiei cu alte ştiinţe, însuşi termenul „pedagogie” desemna o anumită ambuguitate în raport
cu obiectul său de studiu – formarea/ educaţia personalităţii în integritatea sa. Preocupările la
nivelul generalizării reperelor metodologice şi al dimensiunilor practicii educaţionale depăşesc
etimonul termenului pedagogie (paidos- copil, agoge- creştere/ îngrijire). În ultimul timp, tot mai
mult este utilizată sintagma ştiinţe ale educaţiei. Acest termen, preluat şi acceptat de
comunităţile academice este, de fapt, un rezultat al pluralismului pedagogic. În locul segmentării
în mini-obiecte, educaţia poate fi interpretată din diverse perspective (C. Bârzea, 1998, p. 139).
Aşa cum educaţia este un proces complex, iar
Ştiinţele educaţiei constituie un sis-
sis- obiectul educaţiei – omul – intră în raporturi multip-
tem de ştiinţe pedagogice ce au le cu sine însuşi şi cu mediul său de viaţă, diverse
drept obiect de studiu educaţia/ for-
for- domenii ale ştiinţelor educaţiei abordează fenomenul
marea
marea personalităţii.
educaţional din diferite perspective. Sistemul
ştiinţelor educaţiei poate fi prezentat prin multiple aspecte.
Sistemul ştiinţelor educaţiei
• Pedagogia generală/
Domeniul teoretic fundamentele pedagogiei
fundamental • Teoria instruirii
( definirea • Teoria educaţiei
dimensiunii
conceptuale )

( abordarea
analitică în context • Istoria pedagogiei
temporal) • Pedagogia comparată
• Pedagogia prospectivă
Domeniul
• Pedagogia vîrstelor
specializat
• Pedagogia specială
• Pedagogia socială
• Pedagogia preşcolară
• Pedagogia şcolară
• Pedagogia universitară
• Pedagogia adultului/
andragogia
• Surdopedagogia
• Tiflopedagogia
• Oligofrenopedagogia
• Pedagogia delincvenţilor
• Pedagogia devalorizaţilor
social
• Pedagogia familiei
• Pedagogia de gen

• Pedagogia aplicată
Domeniul • Filosofia educaţiei
• Pedagogia industrială
• Pedagogia medicală
• Pedagogia militară
• Pedagogia artistică
• Pedagogia sportivă
 • Sociologia educaţiei
• Pedagogia biologică
• Pedagogia culturii
• Psihologia pedagogică
• Ergonomia învăţămîntului
interdisciplinar • Pedagogia cibernetică
• Pedagogia informaţională
• Axiologia pedagogică
• Epistemologia ştiinţelor educaţiei
• Management educaţional
• Marketing educaţional

• Pedagogia creativităţii
• Pedagogia timpului liber
Domeniul aplicativ • Pedagogia mijloacelor de
comunicare
• Pedagogia vocaţională

• Pedagogia progresivistă
• Pedagogia esenţialistă
• Pedagogia reconstrucţionistă
• Pedagogia perenialistă
Domeniul
• Pedagogia fenomenologică
interferenţei
• Pedagogia pozitivistă
filosofice
• Pedagogia neokantiană
• Pedagogia neotomistă
• Pedagogia existenţială
• Pedagogia antropozofică
(adaptat după E. Macavei, 1997, p 76-77)

La baza sistemului ştiinţelor educaţiei sau pedagogice stau domeniile fundamentale, în

special cele care definesc dimensiunea conceptuală.
Pedagogia generală este disciplina teoretică ce studiază problemele generale ale educaţiei:
esenţa, legile, factorii formării şi dezvoltării personalităţii, problemele generale ale procesului
didactic şi ale procesului educaţional în contextul conţinuturilor/ laturilor sale;
Teoria educaţiei are drept obiect de studiu procesul educaţional realizat în diverse forme şi
conţinuturi.
Didactica sau teoria instruirii s-a desprins din teoria generală a procesului educaţional ca
teorie a procesului de învăţămînt. Ea studiază esenţa şi conţinutul procesului de învăţămînt,
principiile, metodele, formele de organizare a procesului instructiv-educativ, realizat în şcoală,
precum şi sistemul de învăţămînt, organizarea şi conducerea lui.
Domeniile ştiinţelor educaţiei – istoria pedagogiei, pedagogia comparată, pedagogia
prospectivă – studiază fenomenul educaţional în toată amploarea în raport cu trecutul prezentul,
viitorul. Celelalte domenii s-au conturat din necesitatea fundamentării teoretice şi oferirii unor
repere metodologice de realizarea a diverselor aspecte ale procesului educaţional.
Sistemul ştiinţelor educaţiei este un sistem deschis, al cărui contur depinde de evoluţia
fenomenului educaţional şi accentuarea unor noi aspecte ale devenirii fiinţei umane în raport cu sine
însăşi, cu mediul natural sau mediul social de viaţă. Acest fenomen analizat prin prisma abordării lui
G. Mialaret despre extinderea ştiinţelor educaţiei, este numit pluridimensionaritate internă şi externă
(G. Mialaret, 1996).
În situaţia cînd o nouă ramură a ştiinţelor educaţiei ia naştere ca rezultat al interferenţei unor
domenii al căror obiect de studiu este educaţia sau, în cazul necesităţii accentuării reperelor
conceptuale, ale unui aspect al procesului educaţional (de ex., pedagogia familiei), fenomenul, în
interpretarea lui G Mialaret, poartă denumirea de pluridimensionalitate internă. În situaţia cînd
prin interferenţa pedagogiei cu alte ştiinţe apare o nouă ramură a ştiinţelor educaţiei (de ex.,
managementul educaţional, marketingul educaţional), fenomenul este denumit
pluridimensionalitate externă.
În tendinţa de a aborda procesul educaţional în
Ştiinţele educaţiei sînt deschise complexitatea sa, ştiinţele educaţiei colaborează cu alte
spre colaborare cu alte ştiinţe.
ştiinţe. Tradiţionale sînt relaţiile cu filosofia, socio-
Legătura pedagogiei cu alte
ştiinţe este condiţionată de logia, psihologia. Amplificarea complexităţii procesului
necesitatea abordării
abordării educaţional a influenţat legătura cu istoria, biologia,
multiaspectuale şi rezol rezolvării
vării ştiinţele economice, antropologia, ştiinţele despre
multiplelor probleme ale omului,
omului, comunicare, medicină, cibernetică, etc.
determinate de mediul său de Modalităţile de colaborare a ştiinţelor educaţiei cu
alte ştiinţe sînt diverse:
• abordarea într-o manieră creativă sinergetică a fenomenului educaţional (de ex.,
colaborarea cu cibernetica în procesul monitorizării sistemelor dinamice şi acţiunii
orientate asupra dezvoltării personalităţii);
• utilizarea metodelor de cercetare a altor ştiinţe (de ex., utilizarea metodelor de modelare
matematică şi a chestionarelor sociologice în investigarea diverselor aspecte ale
procesului educaţional);
• utilizarea rezultatelor investigaţiilor ştiinţifice realizate de către alte ştiinţe (de ex., datele
fiziologiei cu referire la particularităţile dezvoltării persoanei la diferite etape de vîrstă);
• îmbinarea resurselor în rezolvarea unor probleme comune (de ex., colaborarea dintre
pedagogie şi medicină în organizarea educaţiei unor categorii de persoane cu necesităţi
educaţionale specifice);
• definirea conceptelor în scopul îmbogăţirii reciproce a diverselor ştiinţe (de ex., ştiinţele
economice şi pedagogia utilizează conceptul de eficienţă, eficacitate a procesului
educaţional) (A. Rean, 2000, p. 230).
Evoluţia fără precedent a sistemului ştiinţelor educaţiei demonstrează extinderea ştiinţei
despre formarea – dezvoltarea personalităţii sub aspect teoretic şi aplicativ. Acest fenomen se
datorează, în mare parte, conştientizării şi valorificării caracterului complex al respectivului
proces.