Etapele evoluţiei pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei

Etapa filosofică
Pe parcursul acestei etape ideile despre educaţie erau incluse în sistemele filosofice.
Limita de început a etapei este greu de reconstituit, ţinând cont de diversitatea şi specificul
evoluţiei civilizaţiei umane în diverse regiuni. Cu toate acestea, am putea indica sec. V î.Hr.,
perioadă ce corespunde apariţiei marilor sisteme filosofice ale Greciei Antice. Limita de finisare
a perioadei corespunde cu sec. al XVII-lea, timp în care în societate au loc schimbări
semnificative, care determină modificări esenţiale în practica educativă şi în ideile despre acest
fenomen social.
 Etapa clasică

Etapa clasică este perioada în care se constituie doctrinele pedagogice, proces în care
ideile despre educaţie sunt integrate într-un sistem. Limita de început este considerată activitatea
şi opera lui Jean Amos Komensky (Comenius), care a reuşit pentru prima dată să constituie un
sistem pedagogic, evidențiind fenomenul educaţional, ca proces de formare a personalităţii. El
abordează educaţia ca sistem şi ca proces, stabilind corelaţii funcţionale dintre actori, context,
finalităţi, conţinut şi metode de educaţie. Generalizând experienţa predecesorilor şi valorificând
relaţiile cu alte domenii ale cunoaşterii umane, Comenius reuşeşte să determine structura unui
sistem educaţional şi a unui proces educaţional care satisfăcea cerinţele societăţii moderne/
capitaliste de a mări numărul persoanelor instruite într-un timp clar/ strict determinat. Astfel,
după cum la nivel economic apar mecanisme care etapizează şi diferenţiază activitatea de
producţie, la fel şi în educaţie apar mecanisme care stabilesc obiective şi construiesc procesul de
dezvoltare a personalităţii în corespundere cu particularităţile evoluţiei ontogenetice şi cu ce-
rinţele de integrare în contextul social.
Pornind de la accepţia generică a termenului de „ clasic”, ca perioadă în care sunt
definite conceptele şi stabilite notele definitorii ale unui fenomen/ proces, constatăm că pe
parcursul acestei perioade s-a conturat sistemul noţional al pedagogiei, s-au conturat abordările
„clasice” ale procesului educaţional.
În contextul perioadei clasice se evidențiază doctrina pedagogică a lui I. F. Herbart
care reuşeşte să construiască o pedagogie sistemică prin utilizarea unui concept psihologic,
ştiinţific argumentat, precum este reprezentarea.
În perioada clasică s-au conturat:
abordarea axată pe conţinut şi proces (J. A.Comenius, I.F. Herbart);
abordarea socială (I. H. Pestalozzi);
abordarea axată pe cel ce învaţă (J. J. Rousseau).
Perioada clasică se finisează în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, odată cu apariţia
pedagogiei experimentale.
 Etapa experimentală

Etapa experimentală se caracterizează prin afirmarea pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei,

prin utilizarea metodei experimentului ca metodă de cercetare ştiinţifică. La această etapă,
doctrinele pedagogice, ideile despre educaţie nu se bazează doar pe afirmaţii sentimentale
despre educaţie (expresie invocată de cei care criticau sentimentalismul rousseauist în educaţie),
ci pe teze/ idei ce pot fi validate prin experiment. În acea perioadă pedagogia valorifică
experienţa ştiinţifică a psihologiei şi sociologiei, continuând să utilizeze resurse epistemice ale
filosofiei.
Deoarece asupra apariţiei pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei a influenţat psihologia şi
sociologia, chiar de la început, teoria pedagogică oferă practicii educaţionale două curente de
bază: curentul psihologic, care punea accent pe individual în educaţie şi curentul sociologic,
care punea accent pe social în educaţie. În linii mari, pedagogia experimentală nu se reduce
doar la obţinerea rezultatelor ştiinţifice prin metoda experimentului, ci desemnează, după cum
remarca Landsheere, totalitatea / ansamblul cercetării ştiinţifice în educaţie (apud C. Bârzea,
1997).
 Etapa postmodernă

După S. Cristea, termenul este lansat în anii 50 ai sec. al XX-lea, dar fenomenul
este conceptualizat în anii 70 şi aplicat în ţările dezvoltate, la nivel de politică generală de
promovare a unor valori favorabile individualizării educaţiei, apartenenţei şi participării la
viaţa comunitară, libertăţii de exprimare şi creaţie.
Etapa postmodernă în educaţie poate fi considerată postparadigmatică şi se
caracterizează prin numeroase încercări de a rezolva conflictul dintre două tendinţe de abordare
în educaţie – psihologică şi sociologică. Ştiinţele pedagogice tind să integreze realităţi
formative tot mai diversificate, se acceptă multitudinea stilurilor ca replică modernismului
caracterizat printr-un stil unic.